MACROECONOMIA: Economia nationala

MACROECONOMIA

Economia nationala

Agregarea in economie
Studiul microeconomiei era centrat pe problematica firmei de afaceri. Comportamentul de piata al acesteia era judecat prin intermediul unor elemente precum: cererea, oferta, pretul, venitul sau profitul. Studiul macroeconomiei presupune deplasarea centrului de greutate spre economia nationala, interpretata pe baza unor concepte precum: veniturile si exprimarea lor, cresterea economica, echilibrul, inflatia si somajul, ciclicitatea economica sau rolul jucat de stat.
Prima problema de substanta in ceea ce priveste deplasarea atentiei din orizontul microeconomic in cel macroeconomic este agregarea. Sensul cel mai larg al acesteia se refera la combinarea mai multor piete intr-o rezultanta cu semnificatie macroeconomica. Daca, spre exemplu, compunerea a doua elemente precum cererea si oferta avea o relevanta aparte in studiul microeconomic, la nivelul economiei nationale compunem curba cererii agregate drept cantitatea de produs national (indiferent de forma de exprimare) solicitat intr-o economie nationala, la un volum determinat al preturilor. Pe de alta parte curba ofertei agregate indica cantitatea de produs national oferita la fiecare nivel al preturilor. De fapt agregarea este valabila si pentru preturi, vorbind in acest context de nivelul preturilor.
Orice miscare de factura macroeconomica poate fi anticipata de o maniera mai consistenta decat in sfera microeconomiei, aceasta pentru ca deplasarea din sfera economicului pur in sfera economico-sociala, astfel cum este cazul in macroeconomie, implica actiuni specifice din parte entitatilor statale cu atributiuni in domeniu. Daca motivul fundamental in microeconomie era profitul, si toate constructiile incercau sa ajunga la maximizarea acestuia, in macroeconomie ideea fundamentala se poate descrie drept cresterea consumului. Numai satisfactia consumatorului induce intr-o natiune o stare in masura sa stabilizeze politic respectiva societate, dezideratul evident al oricarui guvernant.

Indicatorii macroeconomici
Nu putem avea o imagine cuprizatoare asupra unei economii daca nu apelam la abstractii in masura sa evalueze intreaga economie dintr-o perspectiva obiectiva. Aprecierea se face prin intermediul asa numitilor indicatori macroeconomici compilati prin agregare pe baza datelor din conturile nationale. Cei mai importanti dunt :
1. Produsul global brut
2. Produsul intern brut
3. Produsul intern net
4. Produsul national brut
5. Produsul national net
Cei mai utilizati dintre acestia in statistica internationala sunt produsul intern brut si produsul national brut. PIB reprezinta valoarea bunurilor si serviciilor produse si prestate intr-o economie nationala intr-o perioada de terminata, de regula un an, si destinate consumului final. Marimea acestui indicator reflecta in fapt valoarea adaugata bruta obtinuta in toate sferele de activitate.
PNB este agregat din PIB, la care se adauga soldul operatiunilor economice cu exteriorul si anume pozitiv soldul operatiunilor subiectilor economici nationali operand in arealul international si negativ soldul operatiunilor subiectilor economici straini operand in arealul national. PNB inregistreaza doua forme practice : nominal si real. PNB nominal se calculeaza prin evaluarea productie in preturi curente in timp ce PNB real se calculeaza in preturile constante ale unei perioade anterioare (avand in vedere ca de regula inflatia modifica baza de comparabilitate, chiar daca ne raportam la monede de referinta ale sistemului economic mondial, precum dolarul).
Metodologia de calcul a macroindicatorilor presupune ca acestia au relevanta cu cat mai multe dintre operatiunile economice ce se desfasoara in interiorul unei economii sa fie inregistrate legal. Daca o parte din activitati sunt desfasurate pe o piata paralela (neagra, subterana, etc.) atunci reflectarea economica a realitatii este deformata. Nici cele mai dezvoltate tari ale lumii nu scapa de acest flagel, care insa, trebuie spus ca se manifesta cu predilectie in economiile in curs de dezvoltare.
In sfarsit sa mai mentionam un aspect de factura metodologica si anume raportul logic dintre PNB si PIB. Este evident ca in practica acest raport poate sa fie in toate situatiile, de egalitate sau inegalitate in ambele sensuri. Rationalitatea economica implica insa faptul ca PNB sa exceada PIB, altfel iesirea in economia internationala se face prin pierdere de venit national, cu toate consecintele nefavorabile ce decurg de aici. Este de remarcat si faptul ca incepand cu anul 1991, aparent impotriva relevantei economice sporite a PNB, PIB a devenit cel mai utilizat macroindicator in statisticile internatioanlae. Acest fapt se datoreaza cresetrii nivelui de somaj peste cota de alerta in tarile dezvoltate. Ori in situatia ca PNB al acestor tari crestea neincetat prin realizarea unei bune parti din venitul national in afara granitelor, nivelul consumului intern era stagnant datorita diminuarii veniturilor de tip salarial, cele mai substantiale in orice economie.

Tipologia economiei nationale
Organizatia Natiunilor Unite are astazi peste 170 de membri. Fiecare stat national are o economie ce reprezinta un univers in sine. Pe de alta parte procesul de internationalizare si mondializare al economiei induce o seama de particularitati comune celor mai multe dintre economiile nationale ale lumii. Acestea ar putea fi definite drept agregate economice complexe, aflandu-se intr-un stadiu aparte de dezvoltare, entitati autonome, reunind in cadrul granitelor nationale o retea de activitati si interdependente mico, macro si mondoeconomice.
In opinia celor mai multi specialisti parametrii cei mai relevanti pentru evaluarea unei economii nationale sunt : nivelul de dezvoltare, structura sectoriala, structura factorilor productivi precum si maniera de combinare a acestora, abordarea raportului intern-extern, forta financiara a statului respectiv, natura proprietatii sau cel putin dominanta acesteia, traditiile si conditiile de libertate, specificul formelor de conducere si organizare, etc. Orice incercare de clasificare moderna a economiilor nationale presupune o abordare complexa, multicriteriala.
Cel mai sintetic fel de a privi economia nationala si in acelasi timp cel mai dinamic presupune analizarea tipului de reproductie. Iata o clasificare pe baza acestui criteriu :
1. Economiile de subzistenta. Sunt acele economii rudimentare, arhaice din punct de vedere organizatoric, tehnologic si functional. Sunt de regula supuse influentelor factorilor naturali.
2. Economiile de tip subextensiv. Sunt caracteristice societatilor de tip agrar, utilizand o tehnica de la inceputul revolutiei industriale si oferind un standart foarte modest de viata.
3. Economiile cu reproductie extensiva. Utilizeaza de regula tehnica mecanica, poseda un gen resurse naturale limitate si sunt in etapa in care isi propun aboradarea economiei prin prisma industrializarii.
4. Economiile de tip mixt. Se caracterizeaza printr-un ritm inalt de prefacere, prin schimbari rapide de mentalitate economica, adesea de la structuri patriarhale la cele de tip informatic.
5. Economiile de tip intensiv. Graviteaza in sfera tehnologiilor inalte, poseda o structura diversificata de productie si servicii. Caracterizeaza tarile ce au trecut prin revolutia industriala inca de la inceputuri.
6. Economiile de varf. Economii sofisticate si complexe. Numai cateva in lume.
Probabil ca cel mai analizat aspect al economiei nationale este structura acesteia. Prin structura intelegem de regula : ramurile economiei nationale, veniturile inregistrate de ramuri precum si combinarea activitatilor de profil asemanator. Analiza structurii de ramura presupune cu necesitate si alte conditionari : geografice, sociale, politice de potential, etc.
Ramurile economiei nationale sunt :
1. Sectorul primar sau agricultura
2. Sectorul secundar sau industria
3. Sectorul tertiar sau serviciile
In functie de felul in care se pozitioneaza ramurile economiei nationale fata de ansamblul acesteia, desigur si ca urmare a intregii mosteniri socio-culturale a natiunii respective, exista trei tipuri de structuri dominante in lumea contemporana :

• economia de tip agrar-industrial
• economia de tip industrial-agrar
• economia de tip tehnologic

15. Distribuirea veniturilor

Fluxul circular activ
Indeplinirea rolului pe care si-l asuma statul in procesul macroeconomic implica determinarea ansamblului cererii agregate in raport cu toate categoriile de venituri si apoi corelarea acestora cu poosibilitatile de de satisfacere a trebuintelor sociale. Daca avem determinate cheltuielile totale dintr-o economie nationala, drept suma pe care toate entitatile, indivizi sau firme sunt dispusi sa le cheltuiasca, atunci putem considera ca acestea formeaza cererea totala, agregata. Ea se compune din mai multe segmente
1. Cheltuielile de consum sau suma utilizata pentru achizitionarea de bunuri si servicii in scopul utilizarii lor nemijlocite.
2. Cheltuielile de natura investitiilor sau totalul utilizat in scopul acoperirii eforturilor pentru a realiza asa numitele investitii (cu exceptia celor fiananciare).
3. Cheltuielile guvernamentale sau sumele alocate de stat pentru domenii precum: invatamant, justitie, administratie, etc
4. Soldul (pozitiv sau negativ) operatiunilor cu exteriorul ca diferenta intre intrari si iesiri in interiorul sistemului economiei nationale.
Cererea agregata nu poate fi satisfacuta decat prin productie, respectiv importuri. Mecanismul productiei genereaza venituri (salarii, rente, dobanzi, profituri, etc.)care sunt alocate de catre factorii specifici in scopul satifacerii cererii agregate. Cercul virtuos al ceea ce se numeste in literatura economica fluxul circular activ se inchide.

Investiiile in economie
Orice suma de bani poate avea doua destinatii precise: consum sau economisire. Aceasta din urma, la randul ei reprezinta doar o amanare a momentului consumului, fiind in fapt consum amanat. Daca ea se incorporeaza insa intr-o investitie capabila de autosustinere, creatoare de venituri care la randul lor intra in mecanismul de mai sus, atunci ciclul venituri, consum, economii se inchide in asa numita situatie de echilibru, aceasta prin egalitatea dinte economii si investitii.
La nivelele economiei nationale echilibrul nu poate fi atins decat daca veniturile rezultate din productie exced cererea agregata (necesarul de consum) aceasta pentru a crea potentialul de economisire. Deci prima si cea mai importanta optiune daca dorim sa instituim o stare de echilibru in economie este optiunea productie. A doua optiune care induce deasemenea echilibru in sistem, este optiunea preturi. Sau productia creste in ritmuri ce devanseaza cererea si atunci echilibrul este automat atins sau descresterea productiei este insotita (scenariul recesiunii) de cresterea preturilor pentru limitarea cererii. In aceste situatii monitorizarea preturilor presupune abordarea complexa a mecanismelor inflatiei, echilibrul fiind mult mai greu de atins.
Presupunand insa ca economia functioneaza, asertiunile anterioare nu sunt decat premise, daca nu actioneaza asa numita propensiune (inclinatie) spre economii ce face ca nu intreg venitul societatii sa fie consumat. Aceasta tendinta este observabila intr-o scara crescanda pe masura ce veniturile sunt tot mai mari. Tot in aceeasi proportie crescanda economiile se vor transforma in investitii. Daca economiile se indreapta in integralitate sau in majoritatea lor covarsitoare sre investitii, atunci echilibrul este automat realizat.
Important de remarcat in acest context este si faptul ca acest gen de echilibru macroeconomic are implicatii sociale profunde. Numai daca economiile societatii sunt rulate, rata somajului poate sa scada sub procentul considerat controlabil (somaj tampon: 3-4%) si fireste veniturile societatii sa se inscrie pe o curba ascendenta. Economiile in sine, chiar daca ilustreaza o virtute nationala, nu sunt singure in masura sa contribuie la reluarea ciclului economic pe o scara superioara.
Exemplul cel mai relevant al utimilor ani, in context, este exemplul crizei din tarile Extremului Orient. Confruntate cu excedente masive comerciale, cu venituri foarte mari pe fondul unei funciar istorice propensiuni spre economii, aceste tari au abandonat avantajul loc comparativ generat prin productia ce necesita cicluri investitionale recurente si copiind modelul occidental de consum si investitii financiare, au pierdut pe termen scurt sume impresionante.
Politica de economii sau investitii a constituit apanajul scolilor economice ce se revendica din doctrina keynesista. Dirijismul economic, limitat la jaloanele indicative, reprezinta o abordare considerata acceptabila de catre toate democratiile lumii, mai ales dupa crizele de diferite naturi ca au afectat economia. A concepe politici macroeconomice coerente, in masura sa protejeze investitiile si veniturile nationale, reprezinta astazi prioritati absolute pentru orice guvernant.

16. Cresterea economica

Operatorii si modelarea cresterii
Cresterea economica este un fenomen de civilizatie, in literatura economica conceptul de crestere fiind deseori asociat cu cel de dezvoltare. Notiunea de crestere reprezinta probabil axul central al dinamicii economice. In economia contemporana cresterea economica poate fi asociata cu asa numita crestere durabila, atat a productiei, produsului pe locuitor, cat si a populatiei.
Operatorii cresterii sunt multipli. Pricipalii operatori utilizati de literatura de specialitate sunt
1. Coeficientul capitalului
2. Productivitatea investitiilor
3. Multiplicatorul
4. Acceleratorul
5. Functia agregata de productie
Se poate aprecia faptul ca cresterea economica a diferitelor economii nationale se produce in conformitate cu specificul acelor economii. Totusi exista constante ce pot fi extrapolate asupra oricarui tip de crestere economica, mai ales daca ii atasam atributul de durabila. Aceste constante ne introduc pe terenul constructiilor ideale, adica al modelelor.
Modelele de crestere economica sunt ecuatii generale presupunand constante si variabile aplicabile tuturor economiilor. Cele mai uzuale constante ale modelelor de crestere sunt munca si capitalul. La acestea se adauga, in diferite cuantificari: capacitatea de a realiza tehnologii noi, in consonanta cu imperativele momentului (inventivitatea), capacitatea antreprenoriala sau capacitatea manageriala de a crea structuri in concordanta cu potentialul pietei, sau etica muncii, in parametrii specifici unei anumite societati.
Toate aceste premise de modelare converg in planul non-uman la delimitatrea potentialului de crestere: un volum din ce in ce mai mare de capital, pe de o parte, alocarea unei parti considerabile a veniturilor societatii in directia efortului de dezvoltare. Intr-o economie de piata decizia de 'promovare' a cresterii economice nu este altceva decat o decizie de amanare a consumului in scopul determinarii optimului dimensional in prezent si viitor.
Cel mai elaborat model de crestere, pe care il putem considera deja clasic, este modelul lui John Maynard Keynes. Esenta acestuia rezida in urmatoarele
1. Creste utilizarea mainii de lucru (somajul, scade).
2. Venitul rel global se mareste in consecinta.
3. Consumul real global creste, dar intr-un ritm mai lent decat venitul.
4. La o marime data a inclinatiei spre consum, nivelul de echilibru al ocuparii fortei de munca depinde de volumul investitiilor curente.
5. Investitiile la randul lor depind de inclinatia marginala spre investitii care la randul ei depinde de nivelul eficientei acestora.
6. Eficienta investitiilor depinde de nivelul complex al ratelor dobanzii percepute pe piata creditului.
7. Rata dobanzii la randul ei depinde de o politica coerenta, aplicabila in domeniul monetar in tara respectiva dar si de preferinta pentru lichiditate.
Exista numeroase modele de inspiratie neoclasica, monetariste, globale, etc. Toate au adepti si detractori. Toate au fost mai mult sau mai putin validate sau invalidate de practica curenta, dar se poate spune ca reprezinta un jalon de raportare, mai ales in situatia ca evolutia economiei respective se face cu un grad foarte mare de imprevizibil ( cum este de exemplu situatia tarilor cu economia in tranzitie).

Echilibrul economic
Echilibrul economic presupune gasirea raporturilor de forta corecte intre ramuri, subramuri, economii in ansamblu. Echilibrul general este o functie determinabila prin intermediul echilibrelor partiale intr-o piata de tip concurential. Echilibrul general are o seama de caracteriastici
1. Interdependenta generala a pietelor.
2. Orice echilibru partial nu se poate regasi in cel general decat prin intermediul functiei agregate a banilor (care pot sa perverteasca extrem de usor, in conditii determinate, echilibrul).
3. Echilibrul nu este un obiectiv in sine; el este calea spre optimul economic, specific oricarei economii.
4. Echilibrul nu are sens decat in dinamica.

17. Dezechilibrele economice majore

Inflatia
Exista unele tare majore ale economie, ce depasesc prin impact, dar si prin mediatizare, orice alte aspecte. Inflatia si somajul sunt de departe primele pe aceasta lista. Inflatia consta intr-o crestere a nivelului general al preturilor , crestere autointretinuta si fundamentata pe mecanismele macroeconomice. Tensiuni inflationiste pot aparea in orice economie si la orice moment, inflatia este insa un proces generalizat de deteriorare a situatiei economice, intermediata de bani.
Exista mai multe teorii cu privire la cauzele inflatiei :
1. Inflatia prin cerere
2. Inflatia prin costuri
2. Inflatia ca factor psihologic
3. Inflatia ca factor de structurare a economie nationale
4. Inflatia in baza cauzelor exclusiv monetare
Inflatia prin cerere reproduce la macroscara mecanismul cererii si ofertei, mecanism microeconomic, dupa urmatorul scenariu : cererea ce nu poate fi satisfacuta antreneaza raritatea, care atrage in toate situatiile cresterea preturilor, implicit inflatia.
Inflatia prin costuri consta in cresterea partii obiective din structura preturilor, crestere datorata unor factori endogeni (salariile) sau exogeni (costurile materiale generate de cresterea preturilor hidrocarburilor, de exemplu). Inflatia prin costuri se distinge de inflatia prin cerere prin aceea ca nu se poate auto intretine.
Inflatia ca factor psihologic actioneaza cu precadere prin intermediul unor grupuri sociale defavorizate (someri, pensionari, bugetari, etc.) care induc o stare de spirit negativa in intreaga societate.
Inflatia ca factor de structurare a economiei nationale presupune ca exista anumite actiuni stimulate de catre stat in sensul multiplicarii mecanismelor de protectie sociala, de influentare a anumitor sectoare, de stimulare a competitivitatii in anumite domenii (export, de exemplu), etc.
Inflatia din cauze exclusiv monetare se refera la emisiunea baneasca dincolo de necesarul de intermediere al fluxurilor economice, emisiune de regula generata pe criterii politice.
Daca inflatia se regaseste in proportii controlabile, ea poarta denumirea de inflatie taratoare sau rampanta si in anumite situatii poate avea o influenta pozitiva, in sensul ca daca nu erodeaza puterea de cumparare intr-o masura semnificativa, poate fi un factor de resistribuire in economia nationala.
Inflatia galopanta insa, specifica situatiilor in care controlul asupra evolutiilor economice este minim, consta in depasirea oricaror bariere logice pentru constructia economica.

Somajul
Reprezinta o disfunctionalitate majora a vietii economice si sociale. Rata somajului exprima numarul de someri raportati la forta de munca disponibila intr-o tara. Ea reflecta capacitatea de a absorbi, respectiv respinge munca din perspectiva volumului, structurii si calificarii acesteia la momente diferite.
Exista mai multe tipuri de somaj :
1. Somajul frictional este acel tip de somaj considerat normal pe piata muncii, referindu-se la categoriile de persoane aflate in schimbare de ocupatie (de regula ca urmare a mutatiilor profesionale de natura calificarii). Acest tip de somaj este in principiu scurt ca si durata iar eliminarea lui completa poate produce disfunctionalitati majore ale sistemului economic.
2. Somajul structural se refera la somajul indus de progresul tehnic, redistribuind forta de munca in sensul reducerii acesteia in ramurile in care productivitaea creste mai rapid decat media economiei.
3. Somajul ciclic constituie acel tip de somaj intalnit in peioadele de recesiune ca urmare a incetinirii ritmurilor de activitate economica. Una din variantele acestuia este somajul sezonier.
Legitimitatea si moralitatea aspectelor legate de somaj sunt aspecte de maxim impact asupra vietii si practicii economice contemporane. Dimensionarea corecta, dincolo de care disfunctionalitatile apar in mod cert, dar si lasarea problemei la indemana jocului pur al pietei, sunt alternativele extremale ale problematicii somajului.

18. Statul si economia

Functiile statului
Statul se implica in economia moderna intr-o tripla perspectiva economica: consumator de bunuri si servicii, proprietar si intreprinzator ; daca adugam si perspectiva juridica a reglementarii cadrului de evolutie al economiei ajungem la concluzia ca rolul statului este inca relativ important in economia si societatea contemporana.
Este totusi normal sa consideram ca regulile economiei de piata, aproape unanim acceptate in lume, prevad restrictionari si restrangerea permanenta de pe aliniamentele cu care secolele si chiar deceniile precedente ne-au obisnuit. Principalele obiective ale statului in ziua de astazi sunt :

• cresterea economica echilibrata
• structurarea optima a economiei nationale
• politica energetica a natiunii
• politica de cercetare si dezvoltare
• politica preturilor
• politica veniturilor
• utilizarea deplina a muncii diponibile in societate
• politica comerciala internationala
• politica ecologica, etc

Orice stat indeplineste prin intermediul guvernului o seama de functii cu impact in domeniu economiei :
1. Functia de control adica de elaborare si urmarire a aplicarii regulilor valabile in acea economie. Uneori linia de demarcatie intre functia de control si interventia directa, nemijlocita a statului in economie este destul de confuza, cu toate repercursiunile negative ce decurg de aici.
2. Functia de stabilizattor al vietii economice necesara pentru ca cererea si oferta agreagta pe piata nu pot fi controlate de la un nivel anumit in sus decat de catre stat. Aceasta implica utilizarea unui aparat in consecinta.
3. Statul ca producator de bunuri si servicii se restrange in marea majoritate a tarilor lumii, aceasta pentru ca este deja evident dupa numeroase experiente ca statul are posibilitati limitate de a fi un manager competitiv in raport cu secorul privat. Domeniile de predilectie sunt astazi, ca si in trecut : apararea, educatia, cercetarea, infrastructura, protectia sociala, etc.
4. Statul in calitate de factor de redistribuire a veniturilor actioneaza prin intermediul parghiilor fiscale la indemana dar si prin structura pe care o confera sectorului public in calitate de principal consumator de resurse redistribuite.

Politicile economice
In functiile de parghiile la indemana statului sa notam urmatoarele politici :
1. Bugetara si fiscala
2. Monetara
3. Creditul
4. Vamalitatea
5. Programarea si planificarea economica
Politica bugetara si fiscala precum si politica monetara reprezinta cele mai importante activitati ale oricarui stat in lumina implicarii in economie azi. Politica bugetara si fiscala se aplica la principalul instrument prin care se redistribuie veniturile, bugetul de stat.
Structural acesta este o balanta de venituri si cheltuieli. Principalele surse de venituri ale bugetului statului sunt : impozitele, imprumuturile, sursele vamale, veniturile proprii din economie si in ultima instanta propria emisiune monetara. Cheltuielile sunt de natura clasica : aparare, educatie, asigurari sociale, etc. In lumea moderna bugetele sunt de regula deficitare, acoperirea acestora facandu-se prin imprumuturi interne si internationale.
Politica monetara a statului presupune controlul asupra masei monetare in circulatie, cresterea sau scaderea acesteia se poate face prin cumpararea respectiv vanzarea asa numitelor bonuri de tezaur, emisiunea de numerar, respectiv modificarea ratei scontului pe piata bancara. Scaderea masei banesti in circulatie presupune o serie de masuri concertate : lansarea de imprumuturi de stat, retragerea surplusului de moneda, etc.