Ocuparea fortei de munca

Ocuparea fortei de munca

Raportul dintre cererea si oferta de forta de munca are o mare importanta pentru echilibrul pietei muncii, iar prin intercorelatiile existente cu celelalte piete pentru echilibrul macro economic.

Echilibrul pietei muncii, în literatura de specialitate, se abordeaza din mai multe puncte de vedere si anume:

Echilibrul functional – exprima legatura puternica dintre ocuparea fortei de munca si productivitatea muncii în mediul de productie;

Echilibrul structural – exprima modul si caile de alocare a fortei de munca pe sectoare, ramuri, activitati, zone economice, etc.

Echilibrul intern – arata legatura dintre nevoia sociala de munca si resursele de munca disponibile conditionate de stadiul productiei si al productivitatii muncii.

Întrucât cele trei stadii sinergice ale echilibrului pietei muncii au ca „factor comun” productia s-a construit o functie de productie care formalizeaza aceste legaturi.

În care: Y = productia;

L = cantitatea fortei de munca

w = productivitatea muncii

Altfel spus, rezulta ca la un anumit nivel al productivitatii muncii, volumul productiei este functie de volumul muncii prestate (sau numarul celor ocupati).

Modul în care se pot combina factorii enuntati (nivelul productiei, cantitatea de forta de munca si productivitatea muncii), pot aparea trei situatii, dupa cum urmeaza:

oferta si cererea de munca sunt egale – situatie în care ocuparea de echilibru este egala cu ocuparea deplina;

oferta fortei de munca este mai mica decât cererea de munca – în aceasta situatie avem de-a face cu deficitul fortei de munca, iar ocuparea de echilibru se poate realiza, fie prin suplimentarea resurselor de munca, fie prin cresterea productivitatii muncii (pentru realizarea cresterii economice prognozate);

oferta de munca depaseste cererea situatiei în care, nivelul ocuparii de echilibru fiind inferior celui al ocuparii depline, ca atare, o parte a fortei de munca ea ramâne fara utilizare.

Câteva considerente teoretice privind ocuparea fortei de munca (dupa J.M: Keynes, în lucrarea, Teoria generala a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii si a banilor.

Keynes pleaca de la premiza ca ocuparea deplina a fortei de munca este „o situatie în care volumul global al ocuparii ramâne inelastic la cresterea cererii efective pentru productia care îi corespunde”.

În aceste conditii, Keynes construieste cele doua functii fundamentale ale teoriei sale si anume:

în care: Z = pretul global de oferta al productiei obtinute

N = numarul de persoane utilitate în acest context

Functia cererii globale care are urmatoarea forma:

în care: D = volumul de încasari estimat

N = numarul de persoane folosit în productia ce poate realiza volumul de încasari estimat.

- asadar, cu alte cuvinte, volumul de încasari estimat este functie de numarul de persoane utilizat în realizarea productiei care poarta în mod virtual nivelul încasarilor;

Atunci când aceste functii capata aspect grafic, punctul lor de intersectie reprezinta, dupa Kznes, cererea efectiva de forta de munca, pe care acelasi autor o numeste” … esenta teoriei generale a folosirii mâinii de lucru …”.

În concluzie: daca intersectia cererii cu oferta de munca este punctul unde profitul atinge valoarea maxima, acest punct poate fi atins în conditiile functiei de productie prin care cresterea productiei sau venitului este dependenta de cresterea fortei de munca si/sau cresterea productivitatii acesteia.

Gradele de ocupare ale fortei de munca la nivelul unei economii nationale:

Prima graduare:

dupa analistul economic Lord Beveridge (parintele protectiei sociale în Anglia), se admite ca ocuparea deplina a fortei de munca este asigurata daca, numai pâna la 3% din populatia activa este în somaj;

daca apare tendinta ca procentul de 3% sa fie depasit, avem de-a face cu fenomenul de sub ocupare a fortei de munca;

când procentul de 3% tinde catre 0 avem de-a face cu fenomenul de supraocupare a fortei de munca.

A doua graduare:

sub puternica influenta a teoriei keznesiste o serie de economisti au afirmat ca ocuparea deplina a fortei de munca este „cea mai importanta problema” sau ca ocuparea deplina a fortei de munca reprezinta „un factor important al cresterii economice”;

alti economisti au considerat ocuparea deplina a fortei de munca ca o stare ideala greu sau imposibil de atins;

neoliberalistii economiei contemporane, precum si adeptii teoriei monetariste, considera ocuparea deplina a fortei de munca ca sursa a inflatiei;

pornind de la analizele si lucrarile celor din urma s-a conturat ideea ridicarii procentului de 3% (procentul de somaj admisibil si/sau suportabil) la circa 6-7%.