Politica monetara

POLITICA MONETARA

Politica monetara ansamblu masurilor si metodelor prin care autoritatile publice abilitate cauta sa influienteze conditiile macroeconomice prin cresterea sau reducerea ofertei de bani. Autoritatile monetare au la dispozite trei optiuni principale: suplimentarea ofertei de bani prin tiparire de bancnote (astazi aceasta optiune este rareori utilizata), controlul direct asupra detinerilor debani de catre sectorul monetar si operatiuni de open-market (vanzarea si cumpararea titlurilor de valoare de stat prin operatiuni pe piata libera). Conceptia keynesiana traditionala considera politica monetara drept cel mai bun instrument (banii nu conteaza) de influientare a economiei, pe cand conceptia monetarista este total opusa acesteia. Din perspective noii macroeconomii clasice (ce utulizeaza teoria anticiparilor rationale) masurile de politica monetara sunt total ineficiente. Astazi, tendinta dominanta a politicii monetare este cea a politicilor restrictive, autoritatile monetare responsabile avand convingerea ca astfel inflatia poate fi restransa.

Politica monetara isi propune sa actioneze cu un caracter global asupra variabelelor economice: prt, nivel de activitate, utilizare a fortei de munca, echilibru extern. Aceasta actiune se exercita prin intermediul variabileleort monetare, ele insele imperfect controlabile. Aceste variabile sunt numite oibiective intermediare si reprezinta obiectivul politicii monetare. Obiectivele intermediare sunt agregatele monetare si de credit, rata dobanzii si rata schimbului.

Autoritatile monetare dispun de instrumente de actiune asupra variabelelor monetare. Ele sunt uneori directe si coercitive (controlul creditului sau schimburilor), dar trebuie sa cedeze in fata mecaniasmelor mai indirecte lasand sa actuioneze legile pietei, capacitatea de adaptare a sistemului financiar. De indata ce au puterea de a creea cea mai mare parte a masei monetare, bancile apar ca fiind dotate cu o putere considerabila, deoarece supravegheaza alocarea unei resurse speciale: moneda. Nu este deci, asa cum se descria in secolul al XIX-lea, vorba de un comert asemanator celorlalte. Puterea bancilor este, in acelasi timp, macroeconomica(mai ales p[rin volumul monedei create), mezoeconomica(prin optiunile de orientare a creditelor, ele dirijeaza politica industriala) si microeconomica( in relatiile cu clientele). In plus, in cursul ultimilor decenii, bancile au insotit si uneori au devansat internationalizarea economiei. Aceasta le confera noi responsabilitati de natura geopolitica.

Polirtica monetara este o coimponenta esentiala a politicii economice. Prin masurile specifice pe care le promoveaza, autoritatile monetare incearca sa regleze nivelul cererii aggregate din economie, influientand nivelul lichiditatii, conditiile de acordare si disponibilitatea creditului I economie. Obiectivele politicii monetare trebuie sa fie integrate in cadrul mai larg al politicii economice, de performantele fiecarui grup de politici depinzand succesul de ansamblu.

[1] Dictionar Economic, Editura Economica, pg. 338

Elementele ce definesc politica monetara, in sinteza realizata recent de guvernatorul BNR, sunt grupate astfel:

Teoriile economice, care au creat cadrul interventiai statului prin intermediul banilor si mersul gandirii monetariste in diferite perioade istorice;

Obiectivele politicii monetare, avand in vedere diversitatea remarcabila, chir in lumea contemporana, a acestor obiective: echilibrul monetar, echilibrul economic general, stabilitatea monedei nationale, stabilitatea preturilor, stimularea activitatii economice etc.;

institutiile care stabilesc obiectivele politicii monetare( Parlament, Guvern, banca centrala); se remarca tendinta de a stabili obiectivele politicii monetare printr-un text neechivoc de lege, ceea ce reduce disputele in acest domeniu;

reglementarile, instrumentele si m,ecanismele de transmitere a politicii monetare, care pot fi grupate in domeniile cunoscute ale interventionismului monetar (controlul masei monetare, operatiuni pe piata, reserve minime obligatorii ale bancilor, rezervele internationale de aur si valuta convertibila, cursul de schimb, supravegherea bancara etc.);

integrarea politicii monetare in celelalte mari grupe ale politicii economice (politicile fiscal-bugetare, politicile de control al veniturilor, politicile industriale si specifice ale statelor etc.) si formularea mixului de politici economice;[2]

corelarea polirticii monetare a unui stat cu politicile altor state si formularea politicii monetare in planul organismelor regionale( Uniunea Europeana si Banca Centrala Europeana) si organismelor internationale (FMI), pentru realizarea echilibrului monetar intern, extern si international.[3]

In ansamblul politicilor economuice cvonjuncturale, politica monetara este cea mai veche si deosebit de mobila.

Politica monetara poate fi definite ca un ansamblu de actuini exercitate de autoritatile monetare(Banca Nationala, Trezoreria) asupra masei monetare si asupra activelor financiare, in vederea orientarii economiei pe termen scurt sau mediu.

De fapt, ansamblu de reguli pe care Banca Centrala le impune cewlorlalte banci siinstitutii financiare vizeaza atingerea unor obiective generale ale tarii, cum sunt stabilitatea, restructurarea, expansiunea, deschiderea cu eficienta a economiei nationale spre exterior etc.

Motivatiile si scopurile politicii promovate de agentii bancari si de credit pot fi grupate in doua categorii. In primul rand, acestea constau in organizarea profesiunii bancare de asa maniera incat sa asigure protectia deponentilor, sa se evite riscul care ar proveni dintr-o gestiune dezordonata a resurselor monetare si din masurile individuale c ear periclita sistemul monetary si de credit.

In al doilea rand, prin politica monetara se urmareste ca prin modificarea masei monetare sa se contribuie la realizarea obiectivelor economice fundamentale. Ea nu trebuie sa favorizeze nici lipsa de bani, dar nici orientarea agentilor specializati in operatiuni banesti riscante. Deci, o politica monetara sanatoasa trebuie sa-si propuna concilierea stabilitatii puterii de cumparare a monedei (nu rigiditatea masei monetare) cu expansiune economica.

Pe plan intern, rolul politicii monetare se realizeaza prin reglarea cererii de moneda de scimb si de plata. Dar reglarea respective nu este un scop in sine. Printr-o asemenea masura se urmaresc stabilitatea preturilor, deplina ocupare a fortei de munca, expansiunea economica etc.

Pe plan extern, politica monetara si miscarile externe de capitaluri sunt de natura dubla. Pe de o partee politica monetara poate sa caute incurajarea intrarilor sau iesirilor de capitaluri pentru reechilibrarea balantei de plati. Pe de alta parte, ea incearca sa gaseasca modalitati de a suporta presiunile valutare din exterior atunci cand miscarile de capital se deruleaza speculative. Bineinteles, se recurge la aceasta politica daca autoritatile monetare nationale nu au putere notabila de a evita astfel de presiuni.

Orientarile si obiectivele politicii monetare sunt concretizate in caseta 19.3. prin prisma Statutului Bancii Nationale a Romaniei.

POLITICA MONETARA, Moneda, banci si politici monetare- Nicolae Dardac

Politica monetara reprezinta unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul caruia se actioneaza asupra cererii si ofertei de moneda din economie. Importanta politicii monetare rezulta din obiectivul fundamental al acesteia, respective stabilitatea preturilor, la care se adauga limitarea inflatiei si m,entinerea valorii interne si externe a monedei. Responsabilitatea indeplinirii acestoe obiective revine Bancii Centrale, care detine monopolul in formularea si transpunerea in practica a obiectivelor politicii monetare.

Stabilitatea preturilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar,in acelasi timp, reprezinta un obiectiv central al politicii economice, alaturi de cresterea economica durabila, ocuparea deplina a fortei de minca, sustenabilitatea balantei de plati. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecarei tari, sunt identificate instrumentele care sa conduca la cele mai bine rezultate, dintre care cele mai inseminate sunt: politica fiscala, politica veniturilor, politica monetara, poltica valutara si politica comerciala.

Politica monetara contribuie la realizarea politicii economice si prin obiectivele sale specifice, care constau in urmatoarele:

a)     cresterea masei monetare pana la un nivel optim;

b)     mentinerea ratei dobanzii la un nivel corespunzator;

c)     practicarea unui nivel optim al ratei de schimb;

d)     alocarea optima a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) in cadrul economiei;

Obiectivele generale ale politicii monetare

Obiectivele generale ale politicii monetare care alcatuiesc patratul magic sunt urmatoarele:

• stabilitatea preturilor

Stapanirea inflatiei este un deziderent major, deoarece inflatia:

• impiedica alocarea eficienta a fondurilor de investitii intrucat taxarea profitului distorsioneaza nivelulu real alprofitului facand-l inapt pentru dimensionarea corecta a productivitatii reale a capitalului pe ramuri;
• determina redistribuirea venitului si a avutiei in defavoarea creditorilor si a tuturor intreprinzatorilor care incaseaza profituri;
• redistribuie veniturile chiar si in cadrul fiecarei clase de venituri intre familiile care au solicitat imprumuturi defavorizate;
• produce un climat social economic nesigur si incert in care familiile nu mai pot sa discearna daca e bines au rau sa cheltuiasca sau sa fac economii;
• mareste veniturile guvernului fata de cheltuieli, deoarece;

a)     prin sistemul de taxe si impozite este impozitat castigul capitalului nominal sin u al celui real;

b)     guvernul este un debitor, datoriile si dobanzile pe care le plateste micsorandu-se.

• Rata inalta a ocuparii fortei de munca

Politica monetara se confrunta cu problema celui mai adecvat nivel al somajului. De altfel, in locul utilizarii indicatorului ratei ocuparii fortei de munca, se poate folosi, in definirea acestui obiectiv, rata somajului.

Obiectivul reducerii ratei somajului porneste de la diferentierea somajului; a) somaj frictional determinat de numarul de personae aflate in cautare de locuri de munca intre doua ocupari; b) somaj structural provocat de schimbarile intervenite in activitatile economico-sociale destinate satisfacerii nevoilor sociale in care au intervenit unele schimbari, respective restrangerea sau disparitia unor profesii, meserii etc.; c )somaj cyclic aparut in perioada de criza a ciclurilor economice.

Solutia optimizarii ratei somajului depinde de criteriul adoptat, de exemplu:

• Fie rata somajul;ui care maximizeaza nivelul productiei prin echilibrarea marginala a pierderii directe datorita faptului ca exista muncitori neangajati concomitant cu castigul provenit din flexibilitatea crescuta a fortei de miunca neangajate;
• Fie NAIRU (Non-Accelerating Inflation Rate of Unemlooyment), adica rata somajului care nu accelereaza inflatia sau rata naturala a somajului.
• Cresterea economica

Rata cresterii economice influienteaza nivelul de trai real al populatiei. Politica monetara poate cataliza procesul de economisire si, legat de acesta, investitiile. O rata mai inalta a investitiilor nu inseamna numai mai mult capital pe muncitor, ci si o cale impoertanta de introducere a progresului tehnologic, atat timp cat inovatiile se materializeaza adesea in echipamente noi. O cale de crester a investitiilor easte mentinerea ratei reale a dobanzii la un nivel foarte scazut. Dar acest lucru duce la extinderea inflatiei; pentru a preveni marirea inflatei, o astfel de poltica ar trebui sa fie insotita de o politica fiscalka restrictive, adica de un surplus guvernamental blarg sau de mentinerea unui deficit mai mic.

Totusi, rata reala a dobanzii nu este obligatoriu sa fie mereu real positivea la toate creditele acordate de bancile comerciale, ci poate fi realizata ca o medie a tuturor acestor imprumuturi. Prin politica sa economica, guvernul poate subventiona imprumuturile din domeniile de activitate considerate prioritare insprijinul relansarii acestora si a intregii economii. Luand in considerare dezideratul ridicarii nivelului de trai, se impune masurarea cresterii economice in termini reali, nu numai in termini nominali. Cea mai obisnuita cuantificare a cresterii economice este cea a cresterii produsulkui brut real. Apropierea de esenta conceptului impune cautarea unor indicatori mai fideli. Astfel, intrucat nu poate fi considerate satisfacatoare o cresere a PIB doar in aceeasi proportie cu sporirea populatiei, PIB pe lucrator reprezinta probabil o masura mai buna. Nici aceasta nu este insa sufficient de semnificativa, intrucat cresterea bunastarii poate fi masurata si prin extinderea timpului liber (scurtarea saptamanii de lucru). Ca urmare , in numeroase tari, productivitatea muncii pe om-ora este considerate o cuantificare mai buna a cresterii economice.

• Echilibrul balantei de plati si cresterea rezervelor mijloacelor de plata internationale

Realizarea si mentinerea unei balante de plati echilibrate depinde in mare masura de politica cursului de schimb valutar al monedei nationale. In cea mai mare masura, starea balantei comerciale este cea care determina echilibrul sau dezechilibrul balantei de plati si chiar nivelul efectiv al rezervelor de mijloace de plata internationale.

• Contradictii si complementaritati intre obiectivele generale ale politicii monetare

Astfel, sunt cunoscute:

a)     contradictia dintre rata inalta a ocuparii fortei de munca si stabilitatea preturilor, care imbraca urmatoarele forme:

cand intentia de a micsora somajul se bazeaza pe ipoteza ca cerea globala va fi deficitara, adoptarea unei politici expansioniste bva fi o politica adecvata pe termen scurt, cand cererea este, intr-adevar, insuficienta, dar, pe termen lung, cererea suplimentara provocata de politica expansionista va fi inflationista;

marirea preturilor datorita socului ofertei justifica crearea unor bani suplimentari care determina reducerea somajului, dar ridica si ami mult nivelul preturilor;

deprecierea monedei nationale stimuleaza exporturile (si dezvolta concurenta dintre importatori), crescand nivelul ocuparii fortei de munca, dar aceasta politica este, in ultima instanta, inflationista;

b)     contradictia dintre cursul adecvat de schimb valutar, pe de o parte, si rata inalta a ocuparii fortei de munca si stabilitatea preturilor, pe de alta parte. Astfel, deprecierea monedei nationale diminueaza somajul, iar reprecierea monedei nationale diminueaza inflatia. In aceste conditii, doar un curs de schimb valutar de echilibru al monedei nationale poate stapani concomitant somajul si inflatia, impiedicand intrarea in conflict a cursului de schimb valutar cu celelalte doua obiective urmarite;

c)     complementaritatea dintre cresterea gradului de ocupare a fortei de munca si cresterea economica se manifesta printr-o relatie de sustinere reciproca a celor doua obiective;

d)     contradictia dintre cresterea economica si stabilitatea preturilor pe termen scurt se manifesta in momentul in care politica prea expansionista, determinand amplificarea inflatiei:

reduce capacitatea investitionala a firmelor sau

diminueaza temporar somajul sau

sporeste gradul de ocupare a fortei de munca;

[4]complementaritatea dintre cresterea economica si inflatia moderata care face ca aceste doua obiective sa poata fi realizate simultan;

e)     contradictia dintre stabilitatea preturilkor si nivelul ridicat al ocuparii fortei de munca, pe de o parte, si conservarea mediului si evitarea poluarii, pe de alta parte; se datoreaza faptului ca utilizarea echipamentelor si a tehnologiilor nepoluante mareste costurile de productie si deci preturile de vanzare. In aceste conditii, eliminarea de pe piata a firmelor care nu rezista concurentei unor preturi mai mici decat cele la care ele pot vinde marfurile prin internalizarea costurilor antipolunte determina reducerea nivelului de ocupare a fortei de munca.

Mentinerea stabilitatii preturilor si tintirea inflatiei

In prezent datorita dificultatii unor obiective multiple, o serie de tari (precum Noua Zeelanda, Canada,Suedia, Marea Britanie) au recurs la un singur obiectiv final, si anume mentinerea stabilitatii preturilor, sau tintirea inflatiei.

Asemenea orientare a condos la urmatoarea intrebare: de ce o Banca Centrala urmareste numai stabilitatea preturilor in conditiile, in care si alte variabile prezinta aceeasi importanta?

Un prim raspuns ar fi acela ca un obiectiv formulat numai in termini de inflatie face mult mai usoara sarcina evaluarii performantei autoritatilor in atingerea obiectivelor, intrucat aceasta este imediat masurabila.

Un alt posibil raspuns este ca prin controlarea inflatiei pot fi vizate, simultan productia si inflatia. O banca Centrala poate schimba nivelul ratei dobanzii pentru a controla inflatia, pe o perioada scurta de timp, sau poate schimba, gradual rata dobanzii pentru a controla inflatia pe un orizont mai larg. Efectele unei schimbari in rata dobanzii sunt mici in prima sau a doua luna, ceea ce sugereaza ca sunt necesare schimbari importante pentru a stabiliza inflatia pe orizonturi scurte de timp.

Stabilitatea preturilor este un obiectiv de lunga durata, iar unii economisti vorbesc despre obiectivul inflatie ca despre un obiectiv flexibil (flexibile inflation targeting), in care viteza cu care Banca Centrala incearca sa ajunga la stabilitatea preturilor reflecta rolul atribuit variatiilor din productia finala.

De exemplu, atat Sistemul European al Bancilor Centrale cat si Banca Angliei folosesc ca obiectiv primar mentinerea stabilitatii monedei, cu toate ca ambele au in vedere si consecintele politicii monetare asupra activitatii economice. Pentru a tine cont de stabilizarea productiei, SEBC vizeaza mentinerea stabilitatii preturilor pe un orizont mediu de timp

Banca Centrala- principala autoritate monetara

Rolul elaborarii si aplicarii politicii monetare revine Bancilor Centrale.Evolutia lor poarta amprenta istoriei proprii fiecarei tari. Asa se explica deosebirile existente.

Dca ne referim la proprietatea asupra capitalului Bancii Centrale, in Marea Britanie el este detinut de Stat, in Statele Unite, de bancile private comerciale, iar in Japonoia, de actionarii private.

Deosebiri de la o tara la alta apar si in legatura ci undependenta Bancii Centrale fata de puterea olitica. In SUA, FED se bucura de o independenta relativa. In Japonia, Banca Centrala este pusa sub supravegherea Ministerului de Finante. In Germania , gratie statutului cordat prin legea votata in 1957, Bundesbank beneficiaza de o independenta de invidiat. La randul ei, Banca Angliei, ca institutie publica, colaboreaza cu Trezoreria in probleme de emisiune monetara.

Actiunea bancilor centrale asupra ofertei de lichiditati ridica problema alegerii agregatului monetar.

Compozitia masei monetare este eterogena. Agregatele monetare pun in evidenta acest lucru. In conceptia Bancii Frantei, ele include in afara mijloacelorde plata toate plasamentele pe care agentii nefinanciari le considera drept ezerve imediat disponibile ale capacitatilor de cumparare si care pot fi convertite, usor si rapid, in mijloace de plata. Desi,de la o tara la alta,se remarca unele deosebiri de continut, totusi, in linii generale, pot fi retinute urmatoarele componente ale agregatelor monatere:

M(totalitatea monedelor metalice si a biletelor emise de banca Centrala + deepozitele la vedere in moneda nationala);

M(M+ libretele bancare ordinare si cele de economii);

M(M+ plasamentele la termen emise de institutii de credit si de tezaur care nu sunt negociabile, activele in devize straine care nu pot fi utilizate direct in tranzactii interne etc.);

M(M+ bilete de trezorerie si bonurile de Tezaur negociabile, detinute de agentii nefinanciari rezidenti).

INSTRUMENTELE POLITICII MONETARE

Pentru indeplinirea obiectivelor de politica monetara pot fi utilizate instrumente directe si indirecte, intre care este posibila stabilireaurmatoarei distinctii:

- instrumentele indirecte sunt utilizate de catre Banca Centrala in relatiile cu celelalte banci si cu agentii nefinanciari. La modul traditional, aceasta categorie include instrumente care permit controlul asupra costului si asupra cantitatii de moneda centrala;

- instrumente directe sunt reprezentate de masurile care ii afecteaza, in mod direct, pe utilizatorii si detinatirii de moneda, inclusive institutiile financiare. Dinte acestea prezinta importanta: incadrarea creditului, fixarea administrative a unor rate ale dobanzii si controlul asupra ratei de schimb.

Din distinctia prezentata, rezulta ca instrumentele indirecte corespund actiunilor asupra

pietei, iar cele directe constituie masuri ale autoritatilor monetare.