Politici de combatere a inflatiei

Politici de combatere a inflatiei

Inflatia a fost si a ramas un proces preponderent negativ, un dezechilibru macroeconomic, indiferent de intensitatea si sensul evolutiei ei; un dezechilibru monetar cu efecte de antrenare in economia reala. Agentii economici individuali si agregati sunt preocupati sa evite efectele negative ale procesului . Ei insa pot gestiona doar segmente ale dezechilibrului macroeconomic aratat. Ei nu pot controla inflatia in ansamblu. Ei isi pot adapta comportamentul la starea si sensul procesului si sa ia deciziile privind afacerile lor in raport cu anticiparile ce se contureaza in societate, si in functie de anticiparile lor proprii. Procesul inflationist presupune treceri permanente de la inflatie moderata la hiperinflatie, de la deflatie la inflatie, de la inflatie galopanta la una lenta si controlata. Astfel mobilitatea agentilor economici, capacitatea lor de a-si adapta deciziile la noile situatii aparute sau asteptate face parte din regulile generale de joc ce definesc economia de piata contemporana .

In dimensionarea activitatii lor, agentii economici tin seama de rata anticipata a inflatiei. Sa presupunem urmatoarea situatie: intr-un sector se deruleaza o negociere de salarii. Sindicatul si patronul anticipeaza o rata a inflatiei de 5%. In aceste conditii, sindicatul va accepta o crestere de salarii de minim 5%, ceea ce ar insemna cel putin mentinerea salariului real la nivelul anterior. Patronatul va accepta o crestere a costurilor salariale de cel mult 5%, astfel ca respectivele costuri sa nu fie majorate in termeni reali si sa nu afecteze profitul. Din aceasta negociere se poate prevedea o sporire a salariilor cu circa 10% si cam tot aceleasi cresteri se pot anticipa si in ceea ce priveste preturile si oferta. Atfel, se poate concluziona ca intre rata anticipata a inflatiei, platile efective facute si preturile bunurilor exista un raport de marime direct proportional.

Fiecare agent economic se adapteaza la procesul inflationist prin divere modalitati. Adesea se naste impresia ca agentul economic bancar este doar un beneficiar al procesului inflationist, iar menajele, in ansamblul lor au numai de pierdut de pe urma lui.

Se poate spune ca agentii economici producatori si bancari se impart in doua categorii: avantajati si dezavantajati de procesul inflationist. Primii reusesc sa insuseasca rapid metode specifice de lupta cu efectele generale ale inflatiei si obtin rezultate economico-financiare reale mai bune decat cele anterioare. Secunzii, nereusind sa se adapteze la noile conditii, vor pierde din pozitiile detinute si vor inregistra diminuari de profituri si uneori pierderi si chiar falimente.

Politicile antiinflationiste se grupeaza dupa mai multe criterii: dupa intensitatea si sensul procesului; dupa doctrina social-economica ce sta la baza lor; dupa metode si instrumente folosite.

Dupa primul criteriu se poate vorbi despre : politici de lupta cu criza inflationista, respectiv cu hiperinflatia si efectele ei ; politici de prevenire a hiperinflatiei si de mentinere a inflatiei moderate sub controlul factorilor responsabili. Intervin agentii macroeconomici specializati, care isi propun sa stabilizeze procesele macroeconomice si sa deschida calea relansarii cresterii si dezvoltarii economice. Se folosesc instrumente noneconomice de normalizare a procesului. Se au in vedere acele masuri de protectie sociala : indexarea salariilor la inflatie, suplimentarea veniturilor categoriilor defavorizate , cresterea indemnizatiilor de somaj, a pensiilor.

Dupa doctrina economica ce sta la baza conceperii lor, politicile de combatere a inflatiei pot fi : de control a cererii agregate (demand-side) si de stimulare a ofertei agregate (supply-side).

Politicile cererii agregate se deruleaza cu folosirea preponderenta fie a instrumentelor fiscale, fie a celor monetare.

Politicile fiscale de combatere a inflatiei presupun modificarea cheltuielilor publice si/sau a veniturilor din impozite si taxe. Cererea agregata poate fi redusa prin diminuarea si temporizarea cheltuielilor guvernamentale sau prin ridicarea nivelului impozitelor si taxelor, ceea ce are ca efect reducerea cheltuielilor de consum personal. Masurile sunt tipice pentru politica deflationista.

Politicile monetare se bazeaza fie pe modificarea ofertei de moneda, fie pe cea a ratei dobanzii. Autoritatea monetara poate reduce cererea agregata prin diminuarea ofertei de moneda, astfel incat sa rezulte mai putina lichiditate. La acelasi efect se poate ajunge si prin ridicarea ratei dobanzii si prin scumpirea creditului. Daca imprumuturile scad atunci si cheltuielile de consum vor fi mai mici. Masurile monetaro-financiare care fac obiectul politicilor monetare antiinflationsite sunt:

a)      Deflatia, prin care statul urmareste blocarea sau temperarea cresterii preturilor, precum si majorarea puterii de cumparare a monedei, prin diminuarea cantitatii de moneda in circulatie. Formele pe care le imbraci deflatia sunt :

Forma monetara - consta in restrangerea masei monetare in circulatie. Acest proces se desfasoara prin anularea mijloacelor de plata aflate in circulatie sau prin convertirea acestora intr-un anumit raport

Forma financiara - consta in achitarea datoriei statului la banca centrala sau adoptarea de politici prin excedente bugetare, obtinute prin micsorarea cheltuielilor publice si prin majorarea impozitelor

Forma de credit - consta in ridicarea nivelului dobanzilor sau in diminuarea acordarii creditelor bancare

b)      Revalorizarea, este masura prin care statul urmareste reintoarcerea monedei nationale la cursul mai mare avut initial. Are si efecte negative in sensul ca scumpeste exporturile si se reduc posibilitatile procurarii de valuta, cu consecinte negative asupra importurilor

c)      Devalorizarea, adica adaptarea legala a cursului oficial al monedei nationale, mai mare, la cel al pietei, mai mic. In acest fel se ieftineste exportul si conduce la o reasezare a preturilor pe baza unor criterii care rezulta din adevaratele raporturi valorice indicate de realitatea practica. Ca efect negativ ar putea fi neincrederea semanata in moneda, atunci cand nu este corelata cu masuri de crestere a productiei, asigurarea echilibrului bugetar, control riguros al emisiunilor monetare si al acoperirii lor corespunzatoare cu bunuri

d)      Manevrarea taxei scontului sau a ratei dobanzii. Scontul poate fi folosit ca instrument impotriva inflatiei. Creditul alimenteaza an mare masura canalele circulatiei monetare. "Strangularea" acestei cai de acces nu este posibila decat prin scumpirea imprumutului. Pretul imprumutului este de fapt rata scontului sau cea a dobanzii, normal ca se va proceda la ridicarea nivelului acestora.

Programul de guvernare al Frantei din anii 1976-1981 reprezinta un exemplu concret de politica antiinflationista prin modificarea cererii agregate. In fundamentarea programului sau antiinflationist, profesorul R.Barre a pornit de la ideea ca premisa oricarei redresari economice este lupta cu cresterea preturilor, stoparea acestei cresteri. R.Barre a propus controlul de durata al evolutiei preturilor, cu scopul de a regasi caile de crestere economica, de utilizare deplina a resurselor de munca si de progres social. Constatand ca majorarea excesiva a salariilor in anii recesiunii din anii 1974-1975 (peste 4%) si reducerea PIB cu 1.5% s-au interferat si au dat nastere la o spirala inflationista, guvernul Barre a decis sa opreasca procesul prin mijloace clasice ale restrictiilor bugetare si monetare.

Politica antiinflationista de stimulare a ofertei are drept scop reducerea ritmului de crestere a costurilor. Aceasta contribuie la stoparea diminuarii ofertei agregate si chiar la cresterea acesteia. Procesul poate fi intretinut prin restrangerea influentelor monopolurilor asupra preturilor si veniturilor, restrangere ce se poate obtine printr-o serie de cai: controlul asupra preturilor, masuri menite sa restranga activitatea si puterea sindicatelor, politici de promovare a concurentei si de control al concentrarilor economice. El poate fi sustinut prin demararea unor politici de crestere a productivitatii, prin : stimulente fiscale, incurajarea cercetarii-dezvoltarii, acordarea de subventii firmelor ce investesc in utilaje performante.

Se considera tipica in acest sens, politica promovata de presedintele SUA Ronald Reagan, politica inspirata de monetarism si de ideile economistilor ofertei (Supply-Siders). In fundamentarea politicii sale Reagan si consilierii sai considerau ca inflatia provine dintr-o acumulare neintrerupta de deficite publice, care au condus la surplus de emisiune monetara si la agravarea progresiva a presiunii fiscale, acestea avand drept efect reducerea ofertei disponibile. De aceea singura solutie eficace impotriva inflatiei consta intr-un nou liberalism, care sa combine principiile monetare clasice cu o dezangajare a statului, ceea ce ar fi dat mai multa suplete aparatului productiv. Acest tip de politica a dus la cresterea deficitului bugetar, contrara obiectivului propus, executivul neputand sa comprime cheltuielile de administratie, marile investitii in derulare, cheltuielile militare etc.