RESURSELE ECONOMICE, BUNURILE ECONOMICE, UTILITATEA

RESURSELE ECONOMICE, BUNURILE ECONOMICE, UTILITATEA

Resursele economice

Orice activitate umana presupune asigurarea de resurse economice specifice, in cantitati determinate si de calitate adecvata. Resursele economice constituie totalitatea elementelor materiale si umane, reale si monetare, ce pot fi atrase si utilizate in productia de noi bunuri economice, in scopul satisfacerii veniturilor sociale.

Ele mai pot fi definite ca fiind totalitatea elementelor, premiselor - directe si indirecte - ale actiunii sociale practice, care sunt utilizabile, pot fi atrase si sunt efectiv utilizate la producerea de noi bunuri materiale si servicii.

Ele constituie deci, potentialul materiale si spiritual ce sta la baza reluarii si dezvoltarii de bunuri materiale si servicii. Prin cantitatea iversitatea, calitatea si eficienta utilizarii lor, resursele constituie suportul activitatii economice si a satisfaceri nevoilor.

Premisa primara a satisfacerii nevoilor umane, este natura. Mediul natural este cel dintai al resurselor materiale, precum si cadrul existentei si activitatii oamenilor. In mod direct sau indirect, natura ofera aproape toate cele necesare existentei omului si progresului societatii.

Problemele folosirii rationale, ale conservarii si economisirii resurselor Naturale de toate felurile, a devenit o preocupare de prim ordin in orice     economie nationala. Resursele naturale impreuna cu cele umane, formeaza resursele originare sau primare, care cuprind: potentialul de resurse naturale (minerale, petrol, gaze naturale, fond funciar si forestier) si potentialul demografic de resurse de munca (populatia totala, populatia activa, populatia ocupata etc.).

Alaturi de resursele economice primare, in societate exista si resurse derivate, create de catre oameni, pe baza celor primare (echipament tehnic - masini, utilaje, instalatii, cunostinte stiintifice etc.).

Resursele naturale se pot clasifica dupa:

- durata folosirii lor sau a rezervelor disponibile, in: neregenerabile sau epuizabile (zacaminte de combustibil fosil, minereuri metalifere si nemetalifere etc.); regenerabile (pamant, apa, aer etc.);

- posibilitatile de recuperare sau de reutilizare in procesul de reproductie si consum: recuperabile (metal, masa lemnoasa, hartie, lana

etc.); partial recuperabile (resursele biologice care, prin refolosiri succesive, se degradeaza treptat); nerecuperabile (energetice).

In evolutia lor, resursele naturale inregistreaza schimbari atat ca

stoc, cat si ca structura in utilizarea lor. Sub incidenta progresului stiintifico-tehnic are loc:

- largirea limitelor geografice ale cunoasterii si exploatarii resurselor naturale (zacaminte de titei de pe platformele continentale ale marilor si oceanelor, energia solara, eoliana, geotermala, a mareelor etc.);

- extinderea limitelor economice ale exploatarii resurselor naturale, facand rentabila exploatarea unor zacaminte aflate la mari adancimi, cu un continut redus in substanta utila etc.;

- sporirea eficientei, a randamentului utilizarii resurselor.

Ca urmare a acestor procese, are loc o crestere a stocului exploatabil de resurse naturale si al suportului material al productiei.

Cresterea si diversificarea trebuintelor umane, face ca resursele economice sa ramana relativ limitate, desi omenirea a progresat mult pe

linia cautarii, cunoasterii si atragerii de noi resurse in circuitul economic.

Raritatea relativa a resurselor este o caracteristica generala a economiei. De aceea se impune utilizarea rationala si eficienta a resurselor economice disponibile, pentru a se obtine, prin antrenarea si combinarea lor, o cantitate cat mai mare de bunuri materiale si servicii, de o calitate cat mai ridicata.

Rezultatul utilizarii resurselor il reprezinta bunurile materiale si serviciile, create si prestate in scopul satisfacerii unor nevoi (trebuinte).

Bunurile economice

Satisfacerea nevoilor umane, presupune bunuri. Acestea constituie ansamblul elementelor materiale identificabile si masurabile, luate din natura, prelucrate sau produse, ca si al serviciilor de orice fel, care pot satisface o anumita trebuinta umana.

Bunurile pot fi: libere - cele care exista in natura in cantitati relativ nelimitate (aerul, lumina si caldura solara) si economice - rezultat al activitatii umane. Bunul economic este un produs material sau serviciu, realizat prin activitatea economica, care este capabil sa serveasca nevoilor omului, a carui producere necesita un consum de factori de productie.

Bunurile economice se manifesta numai in legatura cu nevoia umana. Individul este acela care stabileste legatura dintre nevoia resimtita de el si obiectul sau serviciul care ii poate satisface adecvat aceasta nevoie. Pentru a se realiza i astfel de relatie, individul trebuie sa cunoasca proprietatile bunului.

Bunurile economice au o dubla determinare: una existentiala si una

economica. Determinarea existentiala se refera la bunuri ca entitati identificabile, indiferent de forma lor concreta si de momentul sau intervalul de timp in care acestea se manifesta.

Determinarea existentiala este supusa: masurarii fizice (masa, greutate, compozitie etc.); fiabilitatii (pastrarea calitatii initiale); mentenabilitatii; capacitatii de efect util (de lucru mecanic, energie, capacitate de productie etc.); proprietatilor legate de contactul cu mediul

exterior (rezistenta, conductibilitate la caldura sau energie etc.).

Aceste proprietati pot fi exprimate in unitati de masura adecvate. Cea de a doua determinare - determinarea economica - presupune compararea lor cu nevoile pe care trebuie sa la satisfaca, cu valoare si pretul lor. Masurarea economica o implica si pe cea fizica (in kg, m2, m3, bucati etc.).

Determinarea economica mai presupune si clasificarea bunurilor dupa anumite criterii:

- dupa forma materiala - produse materiala cu existenta independenta, servicii, informatii;

- dupa modul de provenienta: naturale si create de om;

- dupa gradul de prelucrare: primare (grau, lana, minereuri etc.); intermediare (faina, tesaturi, fibre naturale si sintetice etc.); finale (paine si produse de panificatie, confectii, incaltaminte etc.);

- dupa destinatia lor: pentru productie si pentru consum;

- dupa modul in care circula in economie: marfuri si nemarfuri (destinate autoconsumului si nu schimbului de piata).

In dreptul civil, bunurile economice mai sunt grupate in: bunuri scoase din circuitul civil si bunuri aflate in circuit; bunuri imobile si bunuri mobile; bunuri fungibile si nefungibile etc.

Utilitatea economica

Utilitatea exprima proprietatile reale sau presupuse ale unui bun economic, de a satisface, prin folosire, o nevoie umana oarecare, de a servii la intretinerea vietii sau la sporirea bunastarii oamenilor. Pentru ca un bun material sau un serviciu sa aiba utilitate, trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

- sa existe o relatie intre calitatile sale si cel putin una dintre nevoile materiale si spirituale umane;

- oamenii sa fie constienti de relatia dintre caracteristicile bunului economic si nevoile lor, sa fie convinsi ca prin insusirile lor , bunurile consumate satisfac un serviciu real, personal, sau contribuie la cresterea bogatiei sociale;

- bunul respectiv sa poata fi folosit efectiv in satisfacerea nevoilor, ceea ce presupune si existenta capacitatii omului, a societatii umane in ansamblul ei, de a folosii utilitatea potentiala a acestui bun.

Atunci cand sunt indeplinite aceste conditii, utilitatea dobandeste sens economic. Utilitatea economica presupune raportarea la o nevoie, la

o trebuinta a nonposesorului si apare ca o unitate a proprietatilor intrinseci ale bunului si a nevoii si pretuirii de care se bucura din partea nonposesorului. In aceasta unitate, proprietatile intrinseci ale bunului au rol determinant in evaluarea utilitatii economice (conceptia apartine gandirii economice clasice).

Utilitatea are determinari in natura proprie a fiecarui bun economic, dar si o insemnata incarcatura subiectiva, ceea ce inseamna ca utilitatea depinde si de raportul pe care fiecare individ il stabileste intre bunul economic si nevoile sale. Pornindu-se de la aceasta realitate, in gandirea economica contemporana se intalnesc doua curente extreme de abordare a realitatii.

Unul dintre curente considera ca utilitatea este intrinseca bunurilor

economice, tine exclusiv de capacitatea obiectiva a bunurilor de a satisface o nevoie sociala de consum personal sau consum productiv. In aceasta conceptie, toate elementele unei multimi omogene de bunuri au aceeasi utilitate, in masura in care acestea (bunurile) se incadreaza in dimensiunile nevoii sociale.

Al doilea curent acorda o deosebita importanta componentei subiective a utilitatii , rolul intensitatii cererii individuale in determinarea

utilitatii bunurilor marfare. In acest sens, Alfred Marshall arata:     "Marimea intensitatii unei placeri descreste progresiv pana la saturare daca este satisfacuta in mod continuu (.) aceasta semnifica faptul ca utilitatea primei unitati (doze) dintr-un bun economic este mai ridicata, apoi se reduce succesiv, treptat, cu fiecare noua unitate (doza) de bun care se confrunta cu o nevoie in descrestere".

Se poate vorbii de o utilitate individuala si de una totala:

UT = UI * X

unde: Ut - utilitatea economica totala;

Ui - utilitatea economica individuala;

x - numarul de unitati ce alcatuiesc multimea.

In gandirea economica neoclasica, in special in cadrul curentului marginalist, apare notiunea de "unitate intrinseca" - aceasta capatand sens economic atunci cand sunt indeplinite cumulativ anumite conditii:

- proprietatile, insusirile bunului, vin in intampinarea unei nevoi a cumparatorului, indiferent de natura acesteia si poate fi: nevoie reala sau

imaginara, conforma sau nu cu normele morale, cu sistemul de valori dominante, cu traditiile si obiceiurile in care traieste fiecare consumator;

- cumparatorul constientizeaza si este convins ca prin insusirile sale, respectivul bun economic ii aduce o satisfactie, ii confera prin consum o anumita placere, fiind lipsit de importanta daca aceasta convingere este reala, fundamentata stiintific, sau este doar o iluzie;

- cumparatorul este capabil sa foloseasca utilitatea pe care el o apreciaza la bunul economic, dispune de abilitatea si cunostintele necesare, sau conexiunile tehnico-economice cerute. Exemplu: pentru un analfabet, cartea nu are nici o utilitate.

Pe baza acestor criterii, se poate aprecia ca utilitatea economic sintetizeaza importanta, pretuirea pe care o persoana o acorda, la un moment dat, in conditiile determinate, fiecarei unitati dintr-o multime de bunuri identice.

Utilitatea marginala (Um) reprezinta variatia unitatii totale (Ut) care rezulta prin cresterea (Δx) cu o unitate a cantitatii dintr-un bun economic (consumul celorlalte bunuri fiind dat si acelasi):

Um = ΔUt/ Δx

De aici decurge "legea utilitatii marginale descrescande" (Legea lui Gossen), care arata: "cand cantitatea consumata dintr-un produs (bun economic) creste, utilitatea marginala a produsului (adica utilitatea suplimentara adaugata de ultima unitate) tinde si diminueze. Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus sa renunte in schimbul unei unitati suplimentare din altul, pastrand acelasi nivel de satisfactie (de utilitate agregata) se numeste rata marginala de substituire

(RMS)":

RMS y/x = Δy/Δx

UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRICOLE SI MEDICINA VETERINARA A BANATULUI TIMISOARA

FACULTATEA DE MANAGEMENT AGRICOL