Japonia

1. Rasturnarea copernicana in teoria dezvoltarii

Economia Japoniei reprezinta aproximativ 2/3 din cea a Americii, dar, din punctul de vedere al marimilor fizice, diferentele sunt coplesitoare: ca suprafata, Japonia este ceva mai mica decat California. Raportul dintre populatia americana si cea japoneza e de 2 la 1, Japonia fiind tara dezvoltata cu cea mai mare densitate demografica. Este dependenta de resurse energetice in proportie de 85%. Pornind de la aceste elemente, se poate afirma ca miracolul japonez a contrazis multe dintre teoriile care incearca sa explice puterea unui stat. El a fortat si lansarea unor noi ecuatii de determinare a puterii. Revenim, in acest sens, la ecuatia propusa de Ray S. Cline (in C. W. Henderson, "International Relations. Conflict and Cooperation at theTturn of the 21st Century", pag. 102

Puterea = [Masa Critica (Populatia si Teritoriu) + Putere economica + Putere militara] x [Planificare coerenta a strategiei nationale + Vointa]

Este o ecuatie care defineste puterea pornind de la achizitiile teoretice ale sfarsitului de secol si de mileniu, dar mai ales pe baza modelului de dezvoltare propus de Japonia. De altfel, este putin probabil ca aceasta formula sa fi aparut la inceputul secolului, sau chiar inainte de anii 70, inainte ca experienta japoneza sa sfideze conceperea puterii unui stat in termenii marimii teritoriului si ai bogatiilor naturale.

Dupa cum apreciaza Ezra F. Vogel, conceperea puterii doar in paradigma sa clasica, pe baza unor criterii fizice cum ar fi: suprafata, pozitionarea strategica, inzestrarea cu bogatii naturale, a intarziat recunoasterea si reprezentarea fidela a proportiilor ridicarii economiei japoneze ("Japan as Number One Revisited"): "un factor de adancime a facut ca lumea sa reactioneze cu atata incetineala la succesul japonez, anume modul in care concepem premisele care stau la baza aparitiei unei puteri mondiale Lumea nu a realizat la timp extraordinara schimbare a bazelor acestei puteri". Schimbare determinata de intrarea in era comertului global, "cand puterea nu mai apartine in mod automat acelor state cu un teritoriu intins, cu resurse naturale bogate si pozitionare strategica, ci acelor state care poseda resurse umane si institutii performante, state care sunt capabile sa iasa pe piata cu preturi competitive, sa adune si sa analizeze informatia relevanta si sa fie la inaltimea rigorilor comertului international".

Prin urmare, la sfarsitul deceniului al 8-lea, reactia dominanta a marilor puteri a fost de amuzament amestecat cu fascinatie, fara reprezentarea adevaratei dimensiuni a succesului japonez. Interesant ca autoarea nu neaga in nici un fel importanta elementelor clasice ale puterii. "Partea geopolitica" in ecuatia explicativa a puterii nu dispare, dar ocupa pozitia a doua. Iar incetineala cu care a fost perceputa importanta experientei japoneze se datoreaza si acestei inversari, faptul ca modelul de dezvoltare nipon a sfidat puterile timpului, care legau statutul lor si de (unele chiar in primul rand de) marime fizica si bogatii naturale. Experienta Japoniei este sau constituie un indemn la prefacerea instrumentelor cu care opereaza geopolitica, ducand la rasturnari dramatice in modul de judecare a puterii unui stat. O experienta care ne propune un model bazat pe cu totul alte premise, cu alta dispunere a elementelor, fundamental sprijinita pe alte asertiuni. In teoria dezvoltarii este o "rasturnare copernicana".

2. Miracolul japonez

Imediat dupa razboi, SUA au fost nevoite sa isi schimbe atitudinea fata de Japonia. Triumful lui Mao, izbucnirea razboiului in Coreea au facut din Japonia un aliat pretios intr-o eventuala confruntare cu lumea comunista. Data fiind si capacitatea deosebita a Japoniei de a bloca operatiunile navelor sovietice in Pacific, importanta acestei tari a crescut. De aceea, una dintre amenintarile la adresa SUA ar fi fost ca procesele din interiorul Japoniei sa o duca pe o directie pro-sovietica. De aici, principala ratiune care a stat la baza acordarii ajutorului economic (un capitol al cartii "The Coming War with Japan" se intituleaza chiar asa: "Rivalitatea americano-sovietica si rolul ei in fundamentarea prosperitatii japoneze").

In 1952, Japonia si Statele Unite au semnat primul acord comun de securitate. In acel moment, SUA produceau peste 40% din productia globala, iar economia Japoniei reprezenta doar a 25-a parte din economia americana. Americanii erau absolut increzatori in a da Japoniei mana libera sa se dezvolte. Problema care a aparut pe parcurs a fost ca, din punctul de vedere al Japoniei, relatiile bilaterale cu SUA "au mers prea bine", dupa cum se exprima un congresman american (Kan Ito, "Trans-Pacific Anger"). Sau, cum s-a spus, "America a iesit invingatoare din razboi, Japonia a iesit invingatoare din pacea care a urmat" (E. Vogel, "Japan as Number One Revisited").

Japonia s-a concentrat pe crearea unei economii bazate pe export, propulsate de cooperarea dintre stat si industrie. Schema de dezvoltare a economiei japoneze a lucrat pentru ca s-a cuplat cu imensa piata americana, conditia de a fi acestei scheme fiind exportul masiv si piata masiva a altcuiva. In timp ce americanii au fost nevoiti sa stimuleze consumul pentru propria productie, Japonia a profitat de piata americana pentru a-si pune la punct un extrem de performant aparat productiv. Marele ajutor al americanilor nu a constat in banii oferiti pentru reconstructie, ci in piata oferita aproape in mod naiv.   

In anii 60, economia japoneza reprezenta a 10-a parte din economia americana. Atunci au inceput si frictiunile dintre cele doua state, avand ca motiv imediat competitivitatea sporita a produselor textile japoneze si a productiei de otel. In anii 70, industria americana producatoare de televizoare, automobile si piese pentru masini industriale s-a vazut intrecuta de cea japoneza. In deceniul urmator, a venit randul industriei de electrocasnice. In anii 1978-1979, valoarea Produsului National Brut pe cap de locuitor in Japonia a depasit-o pe cea din SUA. In anii 80, industria japoneza high-tech a inceput sa constituie o amenintare pentru marile firme americane producatoare de semiconductori si computere, aratand ca forta Japoniei se masoara nu numai in valoarea Produsului National Brut, ci si in pozitia dominanta pe care o detine in industriile viitorului. In 1980, producatorii americani de semiconductori aveau o cota pe piata mondiala de 53%, producatorii de computere 70%. Cotele au scazut in anii 90 la 44%, respectiv 60%, firmele japoneze fiind cele care au strans majoritatea acestor pierderi. Cel mai ingrijorator semnal a fost ca SUA au fost intrecute de Japonia in sectoare-cheie ale acestei industrii: componente microelectronice, microprocesoare, echipamente, imprimante, ecrane, unitati centrale. Japonia incepe sa se impuna si pe piata sistemelor integrate, a software-urilor specializate, domenii in care suprematia apartinea, in mod traditional, Americii. Ceea ce a contrazis stereotipurile potrivit carora japonezii nu vor fi niciodata competitivi pe piata inaltelor tehnologii (in anii 70 circula stereotipul ca japonezii nu vor fi niciodata in stare sa construiasca o masina de lux, ceea ce a fost contrazis radical) si a starnit temerile occidentalilor ca sunt supusi unei "dezindustrializari" graduale (K. van Wolferen, "The Enigma of the Japanese Power. People and Politics in a Stateless Nation").

In 1988, economia japoneza a urcat pe locul al doilea, imediat dupa cea americana, iar bursa de valori japoneza a devenit cea mai importanta din lume, declansand "endaka" (in japoneza, era yen-ului atotputernic). Anul care a declansat tendintele ascendente ale yen-ului este 1985, anul celebrului "Acord Plaza", semnat la Hotelul Plaza din New York intre ministrii de finante ai SUA, Marii Britanii, Frantei, Germaniei Federale si Japoniei. Prin acest acord, bancile centrale din tarile vest-europene, impreuna cu Statele Unite, au recurs la masura de depreciere a dolarului in raport cu yen-ul, pentru a tine sub control exporturile japoneze. Se preconiza ca, prin aprecierea yen-ului in raport cu dolarul, deficitul comercial al SUA se va reduce, exporturile americane vor costa mai putin, importurile mai mult, iar Japonia va fi cel mai tare influentata, la modul negativ, de aceasta masura. Numai ca exporturile japoneze nu au scazut, iar valoarea rezervelor bancare a atins cote astronomice. Puterea de cumparare a yen-ului s-a dublat, venitul anual pe cap de locuitor a ajuns la 17 000 de dolari (locul al 2-lea in lume). In 1987, Japonia a devenit cel mai mare creditor al lumii, declasand Marea Britanie din aceasta pozitie, apoi cea mai mare sursa de ajutor financiar extern, depasind si din acest punct de vedere SUA, apoi unul dintre cei mai mari investitori straini. In 1989, valoarea investitiilor directe ale Japoniei in strainatate s-a ridicat la 67,5 miliarde de dolari, plasand Japonia pe locul al treilea in clasamentul investitorilor ("National Geographic").

La inceputul anilor 90, rata economiilor era de 3 ori mai mare decat in America, Japonia anjaga in laboratoarele de cercetare cu 70 000 mai multi cercetatori si ingineri decat SUA si folosea de 10 ori mai multi roboti pe liniile de asamblare. Valoarea investitiilor japoneze in SUA a crescut, devenind de 4 ori mai mare decat cea a SUA in Japonia. Important este ca americanii cumpara cam 1/3 din exportul nipon, dar mai important este continutul schimburilor dintre cele doua tari:

Exporturile Japoniei catre SUA Exporturile SUA catre Japonia

Datele sunt la nivelul anului 1991; Sursa: "Asian Survey", nr. 1, ianuarie 1992

Un oficial japonez a declarat in particular ca SUA, cu agricultura lor foarte competitiva, a luat locul coloniilor japoneze din perioada de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial, furnizand produse agricole si materii prime unei mari industrii superioare (E. Vogel, "Japan as Number One"). Ceea ce este, desigur, o exagerare, dar nu trebuie subestimata baza reala, dupa cum o arata structura schimburilor dintre cele doua state, care poate sa favorizeze aparitia unei astfel de afirmatii.    Starea reala de neliniste cu privire la controlul excesiv pe care Japonia ar putea sa il exercite asupra economiei americane s-a reflectat in diverse sondaje de opinie, in continutul temelor din campaniile prezidentiale, in discursul oficial. Un articol din "Foreign Affairs" (R. Holbrooke, "Japan and the United States: Ending the Unequal Partnership") arata ca 71% dintre americani cred ca japonezii sunt vinovati de practici comerciale inechitabile, comparativ cu doar 40% care spun acelasi lucru despre Comunitatea Europeana. Semnificativ, intrebati daca puterea economica a Japoniei constituie o amenintare la adresa SUA, 60% au raspuns da, cu mult mai putini decat cei care aveau in vedere alta amenintare posibila. In 1988, pentru prima data de la al doilea razboi mondial, Uniunea Sovietica si politica americana vizavi de aceasta nu au mai figurat printre marile teme ale campaniei prezidentiale. Locul acestora a fost luat de politica fata de Japonia. In acel timp, 22 % dintre americani luau in serios amenintarea din partea URSS, comparativ cu 68% care considerau ca amenintarea vine dinspre Japonia (G. Friedmann, "The Coming War with Japan").

Cum au ajuns japonezii la aceste performante?

Una dintre strategiile cele mai eficiente a fost concentrarea pe un anumit sector, pentru a creste performantele sale economice si a-l impune pe piata mondiala. Atata timp cat nu se obtine o cota semnificativa de competitivitate, accesul produselor straine de acelasi profil pe piata japoneza este blocat. In felul acesta, firmele nipone au ragazul sa-si construiasca o pozitie solida si sa atace piata externa cu succes. Televiziunea prin satelit a reprezentat o astfel de industrie. Pentru a da timp industriei interne sa se organizeze, Ministerul Postelor si Telecomunicatiilor a instituit proceduri prohibitive care sa descurajeze cetatenii japonezi de a primi semnale prin satelit de la posturi straine.

Alte explicatii ale performantelor economice: japonezii investesc mai mult decat americanii in cercetare si dezvoltare. Ca procent din PNB Japonia aloca peste 3%, procentaj aflat in crestere, in timp ce SUA stagneaza in jurul unui 2%. Conteaza si domeniile catre care se indreapta banii pentru cercetare si dezvoltare: in SUA cu predilectie catre domeniul militar si medicina, in Japonia in principal catre computere, telecomunicatii, biotehnologie (E. Vogel, "Japan as Number One Revisited"). Japonezii aloca mai mult timp planificarii si proiectarii si investesc mai multi bani si timp in produse noi. Ca urmare a planificarii si a viziunii de perspectiva, au fost intotdeauna cu un pas inaintea europenilor si a americanilor. In anii 70, cand americanii se concentrau pe volum, japonezii au urmarit costul. Cand americanii si-au intors privirea spre cost, japonezii s-au indreptat spre calitate. Cand revolutia calitatii a atins si cele doua tarmuri ale Atlanticului, japonezii s-au concentrat pe injumatatirea timpului dedicat aparitiei unui produs complet nou, pe scurtarea atat a perioadei de proiectare, cat si a celei de executie. In timp ce europenii se straduiau sa perfectioneze productia de masa, japonezii se perfectionau in flexibilitate, producand, spre exemplu, automobile adaptate cerintelor clientilor individuali. Acestea se reflecta in diferentele considerabile intre timpul alocat de japonezi, europeni sau americani producerii unei masini, dar si mai spectaculoase sunt diferentele in ceea ce priveste capacitatea de a iesi pe piata cu un model absolut nou: japonezii pot sa proiecteze, sa construiasca si sa puna in vanzare un model nou de masina in 46 de luni, dupa 1,7 milioane de ore de proiectare si lucru efectiv, americanii si europenii in doar 60 de luni, si cu efort de-a lungul a 3 milioane de ore.   

Exista autori care explica miracolul economic prin calitatile populatiei nipone, considerand ca vrednicia, rabdarea, auto-disciplina, atasamentul fata de munca, spiritul de sacrificiu, conformarea la regulile grupului, ale comunitatii au contribuit la succesul japonez. Virtutile japoneze au fost privite cind cu admiratie, cand cu invidie, percepute drept ceva strain, ciudat, ca apartinand unei noi "rase", care isi face din munca o adevarata credinta. Exista informatii care dau credibilitate si acestei explicatii. In 1945, foarte putini japonezi stiau engleza. Progresele in invatarea acestei limbi pe parcursul unei generatii sunt unice in lume. Invatarea acestei limbi a devenit un obiectiv national, pentru indeplinirea caruia au fost antrenate sistemul de invatamant, sistemul mass media (televiziunile aveau programe speciale de invatare a limbii engleze). In acelasi timp, japonezii au stiut sa conserve si sa stimuleze dorinta de cunoastere a populatiei intr-o epoca in care aceasta este invadata de seductia divertismentului. Numai doua tari se situeaza inaintea Japoniei din punct de vedere al numarului de cititori de ziare. Cei mai multi cititori de carte sunt japonezi (E. Vogel, "Japan as number one").

Gandind partial in aceasta paradigma care pune accent pe trasaturile de caracter ale japonezilor, Steven Schlosstein face o paralela sugestiva: cu un secol in urma, America a fost binecuvantata cu doua lucruri strans legate intre ele: posedand cele mai bogate resurse naturale din lume, a dezvoltat un sistem industrial care sa le valorifice. Astazi, in epoca informationala, Japonia (si tarile din Asia de est) sunt binecuvantate tot cu doua daruri: poseda resursele umane cele mai bine performante din lume si au pus la punct sistemele tehnologice in masura sa le puna in valoare (S. Schlosstein, "The End of the American Century").

Ezra F. Vogel, in "Japan as Number One. Lessons for America" accentueaza exact aceasta directie: "Cu cat am examinat mai mult abordarea japoneza a organizarii moderne, cu atat m-am convins ca succesul japonezilor are mai putin de a face cu trasaturile de caracter, ci mai ales cu structurile organizationale specifice, programele politice si planificarea riguroasa". In 1968, Japonia a declansat, pe o perioada de 2 decenii, un proces de examinare atenta a celor mai bune institutii din lume in fiecare sector: guvern, administratie, afaceri, invatamant, armata, arta. Dupa selectarea celor mai bune modele, a inceput o perioada de adaptare. Japonia a utilizat specialisti care sa analizeze forta si slabiciunile comparabile ale institutiilor din fiecare tara moderna. Nici o alta tara nu are mai multa experienta in evaluarea functionarii institutiilor, in crearea sau restructurarea lor printr-o planificare rationala care sa vina in intampinarea cerintelor viitorului.

In plus, considera Ezra Vogel, daca e sa explicam ascensiunea Japoniei printr-un indicator sintetic, acesta este dorinta de cunoastere, strangerea de informatii de la oricine, din orice domeniu, pe probleme generale sau punctuale, pentru strategii pe termen scurt sau lung, chiar daca in momentul in care se solicita o informatie nu se stie exact daca sau pentru ce va fi utila. Persoanele oficiale aflate la niveluri inalte ale admistratiei au o responsabilitate deosebita in ceea ce priveste acumularea cunostintelor si a informatiilor. Ei sunt cei care analizeaza informatia si decid in ce locuri trebuie ea cautata. In cadrul fiecarui minister lucreaza un mare numar de experti care isi petrec o buna bucata de timp urmand cursuri de specializare in strainatate; printre obiectivele lor se numara    adunarea de exemple oferite de tarile respective, exemple care ar putea fi preluate, adaptate de catre Japonia. Ministerul Industriilor si al Comertului International si-a trimis, de pilda, specialistii in Franta sa studieze modul in care francezii au rezistat cu succes invaziei produselor britanice.

Deci Japonia nu se prezinta doar cu un surplus comercial, cu performante economice uluitoare, ci si cu o remarcabila forta de cunoastere a institutiilor altor tari si de adaptare a lor la particularitatile Japoniei, experienta dublata de aviditatea de informatie, care poate face ca primele doua sa reapara oricand. Cu alte cuvinte, daca ne-am putea imagina o catastrofa economica in Japonia, a doua zi dupa dezastru, tocmai pentru ca sunt intrunite toate conditiile umane ale dezvoltarii, decolarea economica ar putea reincepe. Forta Japoniei nu provine numai din valoarea Produsului National Brut, ci din faptul ca detine un model de dezvoltare mai adecvat lumii de astazi; de aceea, semnificatia geopolitica a acestei tari va fi din ce in ce mai pregananta. Prin experienta din ultimele decenii, Japonia ne transmite un adevar esential: forta si importanta geopolitica se sprijina din ce in ce mai mult pe forta umana intrupata in calitatea modelului de dezvoltare si in vitalitatea acestuia.   

3. Reevaluarea politicii externe si de aparare

Agenda politica si de securitate a Japoniei in Asia este limitata in comparatie cu agenda economica. Cu toate acestea, este o agenda din ce in ce mai incarcata si mai plina de inteles. Japonia detine in momentul actual al treilea buget de aparare din lume, iar la inceputul anului 2000, Parlamentul japonez a anuntat ca va declansa un proces de revizuire a constitutiei, documentul prin care Japonia renunta, la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, la folosirea fortei pentru rezolvarea disputelor internationale.

Sfarsitul razboiului rece si razboiul din Golf sunt, poate, evenimentele care au dat cele mai puternice impulsuri reconfigurarii politicii externe a Japoniei. Dupa prabusirea URSS, Japonia nu mai este, din punctul de vedere al Statelor Unite, un partener pentru ingradirea expansiunii sovietice, ci un competitor economic, cu potential egal de a stabiliza, dar si de a destabiliza situatia in Asia.

Razboiul din Golf a favorizat aparitia unui cvasi-consens intern cu privire la implicarea mai substantiala a Japoniei in problemele de securitate globala. Anul 1991 poate fi considerat anul in care Japonia se naste ca superputere. Sub impactul razboiului, imensa forta economica a devenit brusc constienta ca trebuie sa imbrace o noua haina. Fireste ca sunt opinii diferite, ca multi pledeaza ca Japonia sa se mentina deoparte. Dar Japonia nu mai poate adopta aceasta atitudine, nu-i mai permit acest lucru propria forta, propriile interese. Ministrul de externe al Japoniei de la inceputul anilor 90 a fost destituit deoarece era acuzat de opinia publica ca raspunde mecanic la telefonul trans-pacific, ca practica o diplomatie de tipul "Bush-phone". De la razboiul din Golf, in aceasta tara se raspandeste perceptia ca Japonia este doar "un bancomat, care are nevoie de o lovitura zdravana inainte de a lasa banii sa iasa" ("The Economist", 4-10 ianuarie 1992). Japonezii accepta din ce in ce mai putin sa fie priviti drept distribuitori de fonduri, mai ales ca sumele mari de bani sunt alocate pentru actiuni militare la proiectarea carora Japonia a participat putin sau chiar deloc. Faptul ca guvernul japonez a achitat o nota de plata de 13 miliarde de dolari, ceea ce reprezinta o patrime din bugetul total pentru sustinerea operatiunii "Furtuna in desert", fara insa a beneficia de rezultatele actiunii militare, a generat puternice dezbateri interne si a oferit argumente celor care sustin ideea ca Japonia trebuie sa aiba propria forta militara. Cu atat mai mult cu cat operatiunea a avut lo intr-o zona in care si Japonia avea interese strategice.

Chiar daca nu o spune intotdeauna deschis, Japonia vrea sa fie tratata pe masura fortei sale economice. Cu atat mai mult cu cat se apreciaza ca, fie si fara o armata sau o flota puternica, este posibil sa devina una dintre puterile militare ale lumii, ca urmare a faptului ca incepe sa detina suprematia in ceea ce se cheama tehnologie cu dubla intrebuintare: din ce in ce mai mult, specialistii care lucreaza in domeniul aparaturii video, al telefoniei mobile, al informaticii, au cunostinte pe care le pot transfera in domeniul controlului radar, al bombelor inteligente etc. Avansul luat de Japonia in industria high-tech, cuplat cu impresionanta capacitate de productie ii vor permite sa lanseze mai repede pe piata arme mai ieftine si mult mai performante din punct de vedere tehnologic.

Este foarte important, spun specialistii, ca, in noul context, America sa nu umileasca Japonia, fapt ce ar lasa urme psihologice mai greu de vindecat. Ar putea interveni, astfel, pe langa incordarea economica, si cea psihologica, in multe privinte mult mai delicata.

Pe langa solicitarile de renuntare la "pacifismul unilateral" au re-aparut in discursul oficial, in carti, reviste, ziare, referiri la pan-asiatism, la noul Asiatism. Ideile de baza ale acestor orientari sunt: asiaticii se inteleg mai bine intre ei, sunt mai cooperanti, mai sensibili, nu atat de materialisti; Japonia, fiind tara cea mai dezvoltata din Asia, are o obligatie speciala sa ajute si sa conduca celelalte state asiatice; ea isi poate hotari singura politica externa si de aparare, fara sa mai fie in subordinea "rasei albe" arogante; declinul Occidentului/ al SUA este de neoprit; prosperitatea Japoniei, suprematia tehnologica, forta de munca instruita si societatea lipsita de fenomenul infractional sunt dovezi ale superioritatii poporului japonez si a culturii sale. O carte care a facut voga - "Japan that Can Say No" (Shintaro Ishihara) - sustine ca prejudecatile americane impotriva rasei galbene ar fi la originea frictiunilor economice. Autorul pledeaza in favoarea pan-asiatismului, subestimand relatiile cel putin delicate dintre Japonia si alte state asiatice. Acesta nu reprezinta curentul de opinie predominant in Japonia, dar el da glas unei preocupari semnificative a japonezilor mai tineri sau mai varstnici.

Japonia este prea puternica pentru a se multumi cu statutul de putere regionala, asiatica, prioritatea ei fiind aceea de a concura cu superputerile vremii. Prioritatile ei sunt SUA si Europa, unde are si cele mai multe investitii. Acelasi lucru il demonstreaza ponderea exporturilor: 30% cu SUA, 18% cu UE, 12% cu Asia de sud-est, 5% cu China si a importurilor: 24% din SUA, 14% din Asia de sud-est, 14 din UE, 13% din China (1998). Dupa cum se observa, obiectivele strategice ale Japoniei sunt ghidate de prezenta in marile regiuni economice ale lumii. Atat imorturile, dar mai ales investitiile, exprima cu fidelitate aceasta orientare strategica a Japoniei. Lucrurile se prezinta astfel ncat Asia parca nu ar interesa in mod deosebit Japonia. Acum, aceasta tara este preocupata sa castige pozitii cat mai insemnate in acele regiuni care conduc tehnologic si care reprezinta simboluri ale dezvoltarii si prosperitatii in lumea de azi. In alti termeni, Japonia isi propune in mod expres sa se infrunte cu SUA si UE, chiar pe propriile lor piete. Japonia vrea Asia, dar o doreste treptat si venind cumva de la sine, fara a fi urmarita ca prioritate fundamentala. Iar daca va castiga disputa cu SUA si cu UE, regiunea Asia-Pacific va reveni Japoniei prin forta lucrurilor.

Optiunea regionala exclusivista, sau ceea ce s-a numit "re-asianizarea" politicii externe a Japoniei ar fi si dificila. Cu toate acestea, o versiune limitata a unei astfel de optiuni este deja parte din politica externa japoneza, iar masura in care va deveni pe de-a-ntregul exclusivista depinde, in opinia lui Joseph Nye, de drumul urmat de NAFTA si de Uniunea Europeana in aceeasi directie a regionalismului exclusivist, protectionist. Optiunea cea mai adecvata ar fi, dupa acelasi autor, ca Japonia sa devena o forta globala civila, a carei influenta sa fie vizibila prin activismul in institutiile internationale. Optiunea aceasta ar avea mai mult succes deoarece ar ajuta Japonia sa revina la regiune urmand un traseu global indirect, ar tine in frau atitudinile parohiale, ar potoli sensibilitatile celorlalte state din regiune, ar canaliza puterea Japoniei in interiorul institutiilor globale si ar produce stabilitate in regiune (J. Nye, "Coping with Japan").

4. Relatiile cu regiunea

Cum am vazut, directia strateguca a Japoniei este aceea de a fi prezenta in marile centre de inovatie tehnologica si de prosperitate comerciala. Aceasta nu inseamna ca Asia este neglijata, prezenta nipona in Asia este din ce in ce mai vizibila, dar ea decurge din forta economiei japoneze. Este o economie suficient de puternica si de competitiva pentru a asculta de comandamentul strategic, acela de a fi prezenta acolo unde competitia este cea mai acuta si, in acelasi timp, de a urma propozitiile calsice ale geopoliticii si de a-si consolida pozitiile in zonele invecinate din Asia.

In acord cu aceasta viziune, firmele japoneze isi concentreaza exporturile si investitiile catre vecinii asiatici, multi dintre acestia fiind fosti adversari ai Japoniei in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Pe masura ce amintirile de razboi scad in intensitate, Japonia recastiga fostele colonii, de asta data prin mijloace economice. Vecinii castiga capital, tehnologie avansata, cunostintele necesare modernizarii, in timp ce Japonia castiga forta de munca ieftina pentru industriile exportate si piete de desfacere pentru produsele sale. E ca si cum evenimentele care au avut loc in Asia cu jumatate de secol inainte sunt rescrise ca prin farmec, apreciaza prestigioasa publicatie "National Geographic" (Noiembrie, 1991). In vara anului 1941, Armata imperiala japoneza intra in Thailanda, ceea ce a constituit preludiul celui de-al doilea razboi mondial in Asia; astazi, simboluri de genul "Bine ati venit in Thailanda-Mitsubishi" invadeaza nu numai Thailanda, ci si Australia, Malayezia, de fapt toata regiunea pe care, odinioara, japonezii o considerau propria "arie de co-prosperitate a Asiei de est". Si, preluand afirmatia lui Clyde v. Prestowitz, jr, "este mult mai greu sa anulezi rezultatele unei cuceriri economice decat pe cele ale unei cuceriri militare" ("Trading Places. How We Allowed Japan to Take the Lead").

Este adevarat ca in Asia nu domneste entuziasmul cu privire la o Japonie tot mai activa, mai ales militar. Dar, odata cu dezvoltarea economica spectaculoasa, japonezii au inceput sa fie vazuti de vecinii lor drept un rau necesar. Cu trecerea timpului, sunt de ce in ce mai putin perceputi drept un rau, si din ce in ce mai mult drept ceva necesar si, cel putin din punct de vedere economic, ceva dezirabil.

Autorii cartii "Britain in 2010" fac unele remarci deosebit de interesante referitoare la formarea unui bloc economic in jurul Japoniei. Daca economia Japoniei nu va deveni la fel de mare precum cea a SUA si a Uniunii Europene, e foarte posibil ca aceasta tara sa se uneasca cu noile tari industrializate din regiune, astfel incat sa formeze un bloc economic care sa fie similar ca marime, dar mult mai dinamic decat cel european si nord-american. Comertul si investitiile care leaga Japonia de tarile vecine s-a extins, desi principalele orientari sunt catre America si Europa. Diferentele de cultura si intre institutii sunt mai mari decat cele din tarile europene. Distantele sunt mult mai mari: Singapore este tot atat de departe de Tokyo precum Londra de New York. Mai este si o problema de echilibru. Japonia este mult mai puternica decat partenerii sai, Koreea de sud, Taiwanul, Hong Kong, Singapore. Populatia sa este dubla decat a acestor patru tari la un loc, iar economia de 6 ori mai mare. Orice bloc economic intre aceste tari va fi atat de dominat de Japonia incat, probabil, nu va fi acceptat de ceilalti. Sunt si alte tari in regiune care ar putea deveni parteneri suplimentari: Filipine, Thailanda, Malayezia, chiar Indonezia. Dar, acestea nu au aratat dinamismul celorlati si chiar daca s-ar adauga, economia japoneza tot ar fi de 4 ori mai mare decat a celor 8 luati la un loc.

Este putin probabil ca o astfel de uniune neechilibrata va fi atragatoare pentru alti parteneri. Chiar daca s-ar infaptui, ar lua mult timp pentru a constitui structuri care sa lucreze la fel de eficient precum in Europa. In concluzie, apreciaza autorii, in 2010, Japonia va dezvolta legaturi trainice cu vecinii, dar acestea se vor opri in fata structurilor formale necesare pentru a forma un bloc economic comparabil cu Uniunea Europeana.

Vorbind de situatia din regiunea Asia-Pacific, ni se pare elementar sa subliniem ca totul depinde in momentul de fata de modul cum va fi modelata relatia dintre japonia si China. Ambele state lupta pentru crearea si consolidarea sferelor de influenta, ambele sunt interesate de consolidarea unei zone de prosperitate, ambele sunt insa suficient de puternice pentru a emite pretentii la suprematie. Depinde acum daca aceasta pretentie va fi infaptuita in "stil asiatic", adica intr-un mod silentios, cumpatat, non-violent. Cel putin pana in prezent, relatiile dintre aceste doua state au evoluat bine. Pana la un anumit punct putem vorbi chiar de un cuplu chinezo-nipon, interesle celor doua puteri fiind, cel putin pana la aceasta data, oarecum complementare. China a avut nevoie de performanta tehnologica nipona, asa cum japonezii au avut, au si vor avea nevoie de piata chineza. Analistii vorbesc despre formarea unei posibile axe economice si strategice Beijing - Tokyo, care ar reuni doua dintre cele mai puternice economii ale lumii (de fapt, pozitiile economice nr. 2 si 3 din lume), ar sateliza prin forta lucrurilor economiile dinamice ale celorlalte tari asiatice si ar forma zona economica cea mai puternica a lumii de azi.    Vom intelege astfel de ce SUA tin sa fie prezente din ce in ce mai mult in Asia, de ce ele au diminuat preocuparile pentru consolidarea NAFTA, deoarece sunt constiente de forta noii regiuni economice care s-ar putea naste. S-ar cuveni adaugat si faptul ca in aceasta zona este prezenta si Rusia, cu tot potentialul ei economic si militar. Daca nu se formeaza tandemul chino-nipon, se poate forma un alt tandem, chino-rusesc, la fel de important. Agenda europeana este mai bine conturata, iar aici surprizele sunt practic exlsuse. Agenda geopolitica asiatica este mai putin clara, dar ea confera posiblitatea unor miscari din care SUA nu ar avea de castigat. Este o zona in care primeaza nu structuriel regionale, ci actorii care se nasc. De aceea, combinatiile pot fi surprinzatoare.

5. Clestele demografic al Japoniei

Semnalam la subcapitolul dedicat miracolului japonez abordari care explica acest fenomen prin trasaturile de caracter ale populatiei. Este intr-un anumit fel paradoxal ca tocmai din acest domeniu al populatiei apar semnale de o anumita gravitate, care avertizeaza, pun in garda si cer sa se revada prioritatile. Ingrijorator este faptul ca problemele apar concomitent la cele doua "etaje" ale evolutiei demografice, cele reprezentate de populatia in varsta care a facut, in mare parte, faima economica a Japoniei si cel alcatuit de populatia tanara, chemata sa preia carma economica si politica a tarii.

La primul etaj, Japonia se confrunta cu fenomenul de imbatranire a populatiei. In 1975, numai 8% din populatie avea peste 65 de ani, in 1985 procentajul a ajuns la 10% si se estimeaza ca, in 2015, un sfert din populatia Japoniei va avea peste 65 de ani. Astfel, Japonia va depasi Suedia si Elvetia in ceea ce priveste ponderea populatiei varstnice si se va situa, din acest punct de vedere, in fruntea plutonului tarilor dezvoltate. Doua sunt motivele de adancime care au facut ca Japonia sa aiba, procentual vorbind, o populatia varstnica de doua ori mai mare decat cea a Frantei, Marii Britanii sau Germaniei. Primul este cresterea brusca a sperantei medii de viata. Inainte de razboi, speranta medie de viata se situa in jur de 50 de ani, iar aniversarea varstei de 60 de ani era marcata in fiecare familie in mod deosebit, tocmai pentru ca erau putini oameni care ajungeau sa traiasca evenimentul. Apoi natalitatea a scazut, batranii formand astfel un grup mai numeros si existand chiar pericolul de a impovara oarecum societatea.

Pana de curand, se considera ca cele mai importante schimbari din societatea japoneza au loc sub impuls extern. Imbatranirea populatiei si mai ales rapiditatea cu care se schimba raporturile dintre generatii incep sa constituie presiuni la fel de mari. Referitor la acest aspect, impresioneaza nu numai saltul, de data aceasta negativ, ci si iuteala lui. Tendintele arata ca populatia varstnica din Japonia se dubleaza in 25 de ani (la nivelul anului 1991), in timp ce, in Franta, acelasi proces ar dura 150 de ani. Dupa cum am spus, cresterea brusca a sperantei medii de viata se conjuga si cu alte schimbari de natura demografica. Rata fertilitatii a scazut, de la 2,37 in 1955 la 1,57 in 1989. La fel, media numarului de copii a scazut de la 5 (in 1955) la 3 in 1989 (Tachemochi Ishii, "Growing Old").

Trecem, astfel, la problemele care se contureaza in celalalt segment social, cel reprezentat de tineri. La nivelul anului 1991, tinerii sub 15 ani numarau 23 de milioane, mai putin de jumatate decat ponderea pe care o detinea aceata categorie sociala in perioada interbelica. Se inverseaza astfel o piramida atat de importanta pentru sanatatea si vitalitatea societatii in ansamblu: batranii vor detine in Japonia circa un sfert din volumul populatiei, in timp ce tinerii se vor situa sub o cincime.   

Sunt de luat in calcul nu numai datele brute, procentajele, proportiile, ci si transformarile survenite in interiorul grupului social al tinerilor, in mentalitatile si atitudinile sale. De exemplu, pot fi detectate modificari in ceea ce priveste celebra "work ethic", atasamentul fata de munca, considerat a fi o constanta a comportamentului cetateanului japonez. Un sondaj de opinie prezentat de revista "Look Japan" arata ca 81% dintre tinerii japonezi intre 20 si 30 de ani intervievati au raspuns ca si-ar schimba locul de munca pentru a-si pune in valoare mai bine potentialul si pentru a castiga mai multi bani. Japonezii intre 30 si 40 de ani ar face acest lucru in proportie de 72%, cei intre 40 si 50 de ani in proportie de 68% si doar 51% dintre cei peste 50 de ani sunt de acord cu astfel de schimbari. 25% dintre cei intre 20 si 30 de ani isi manifesta disponibilitatea de a-si sacrifica parte din timpul liber pentru probleme de serviciu, 37% dintre cei de 30 de ani, 50% dintre cei de 40 si 54% dintre cei de peste 50 de ani.

De asemenea, munca incepe sa fie vazuta de noua generatie preponderent ca mijloc de a procura bani pentru timp liber si distractie. Spre deosebire de imaginea japonezului care se odihnea pentru a fi mai bun de munca dupa sfarsitul de saptamana, tinerii muncesc pentru a avea bani de distractie. Atunci cand castigul este suficient pentru a petrece timpul liber dupa plac, tinerii japonezi nu numai ca accepta, dar chiar sunt doritori sa presteze munci plictisitoare (Kunio Nishimuro, "A Kindler, Gentler Generation"). Cei preocupati de aceste modificari incearca sa ofere si explicatii corespunzatoare: efectele occidentalizarii Japoniei, defectiuni in sistemul de invatamant, fascinatia exercitata de posibilitatile de petrecere a timpului liber. Cert este ca acesti tineri nu au mai fost hartuiti de foame si saracie, iar bunastarea a influentat, inevitabil, stilul de viata, valorile, optiunile si prioritatile. Demografia poate sa explice si intensificarea preocuparilor pentru schimbarea optiunilor de aparare ale Japoniei, fenomenul de renastere a nationalismului. Japonezii sub 25 de ani nu cunosc experienta razboiului decat prin aminitirile bunicilor. Daca parintii lor pastrau o anumita recunostinta americanilor deoarece asociau propria prosperitate cu siguranta oferita de piata americana, tinerii japonezi de astazi iau bunastarea drept fireasca, s-au desprins psihologic de ideea ca piata americana si prezenta americana in zona ar fi de neinlocuit si dezvolta atitudini independente, care merg pana la a contesta valabilitatea aranjamentului americano-nipon postbelic.