Suprafete de referinta si sisteme de coordonate

Suprafete de referinta si sisteme de coordonate

Suprafete de referinta.

Determinarea n plan vertical a pozitiei punctelor se face prin raportare la geoid, caz n care suprafata se numeste suprafata de nivel zero. Pozitia acesteia se obtine prin observatii multianuale. Aparatele cu care se determina cota marii sau oceanului se numesc medimaregrafe sau medimaremetre. Ele constituie punctele fundamentale pentru originea cotelor n lucrarile de masuratori terestre.

Suprafata care este normala n fiecare punct al ei la directia verticalei se numeste suprafata de nivel. Altitudinea sau cota absoluta a punctului topografic se defineste ca fiind distanta pe verticala ntre suprafata de nivel zero si suprafata de nivel ce trece prin punctul considerat.

n cazul suprafetelor mari se poate considera ca Pam ntul este aproximativ sferic, iar suprafetele de nivel, inclusiv suprafata de nivel zero sunt sfere concentrice n centrul Pam ntului (figura 1.9). Pentru suprafete mici, se considera ca suprafetele de nivel, inclusiv cea de nivel zero, sunt plane paralele si orizontale între ele.

Pentru anumite lucrari desfasurate pe suprafete mici si precis definite, este posibil ca suprafata de nivel, considerata originea n determinarea cotelor, sa fie alta dec t suprafata de nivel zero, aleasa conventional; n acest caz spunem ca avem de-a face cu o altitudine conventionala a punctului. n acest caz, cotele tuturor punctelor de pe aceasta suprafata, vor diferi fata de cotele absolute cu aceeasi cantitate, egala cu distanta pe verticala ntre suprafata de nivel zero si suprafata conventional aleasa n aceste conditii, relieful terenului este reprezentat pe harti sau planuri identic, indiferent de sistemul de referinta ales pentru cote (absolut sau conventional).

Sisteme de coordonate.

Pentru a cunoaste directiile cardinale ale hartilor si planurilor, acestea trebuie sa fie orientate. Acest lucru nseamna ca directii identificate pe o harta sau plan sa fie facute paralele cu omoloagele lor din teren prin rotirea n mod convenabil a hartii sau planului. Directia care se foloseste n orientarea lucrarilor de masuratori terestre, numita directie de referinta, este directia nordului geografic. Deoarece determinarile se fac n sens orar, pentru a se pastra relatiile cunoscute din trigonometrie, s-a adoptat cercul topografic, la care numerotarea cadranelor se face n sens orar, pornind de la directia nordului.

Deoarece exista nordul geografic (stabil n timp) si nordul magnetic (variabil n timp ndelungat), rezulta ca si orientarile pot fi geografice (fixe n timp) si magnetice (usor variabile n timp). Prin orice punct de pe suprafata terestra pot fi duse un meridian geografic si unul magnetic; implicit, o directie oarecare, ntr-un sistem de axe de coordonate este orientata fata de o paralela la meridianul axial si nu fata de meridianul geografic al locului respectiv. Consider nd (figura 1.11) o directie A-B n teren, fata de aceasta se disting urmatoarele orientari

orientarea magnetica (sau azimutul magnetic), care este unghiul format de directia nordului magnetic cu directia A-B;

orientarea geografica (sau azimutul geografic) care este unghiul format de directia nordului geografic cu directia A-B;

Unghiul format de cele doua orientari poarta denumirea de deviatie magnetica . Acest unghi este necesar n cazul determinarii orientarilor cu busola, n vederea corectarii acestora pentru a se putea raporta la orientari geografice.