REGIME SI TRATAMENTE

REGIME SI TRATAMENTE

1. Notiuni generale despre regime si tratamente

Regimul se refera la felul fundamental cum sunt destinate a se regenera sau a se reintineri consecvent si vreme indelungata toate arboretele care constituie o padure (Dracea, 1942). Regenerarea sau reintinerirea arboretelor se pot realiza pe cale generativa (din samanta sau puieti) si pe cale vegetativa (din lastari, drajoni, butasi). Aceasta diferentiere a modului de regenerare a permis definirea, de-a lungul timpului, a trei regime fundamentale, respectiv al (1) codrului (cu regenerare generativa), al (2) crangului (cu regenerare vegetativa) si al (3) crangului compus (cu regenerare, in mod ideal, atat generativa cat si vegetativa). Uneori, s-a considerat ca exista numai doua regime fundamentale (al codrului si al crangului), cel al crangului compus fiind unul mixt sau intermediar (Dengler, 1935).

Definit de Lorentz si Parade inca din 1837, in (1) regimul codrului toate arboretele se regenereaza din samanta pe cale naturala sau artificiala. Acestea se conduc la varste mari, care corespund momentului de la care arboretele sunt fertile si produc din abundenta samanta buna (de calitate) pentru noua padure (Dracea, 1942). In Romania, varsta exploatabilitatii (ciclul de productie) arboretelor de codru variaza, in general, intre 40-50 si 200 ani, in functie de compozitia acestora (molidisuri, bradete, pinete, fagete), de sortimentul-tel (lemn de cherestea, furnire, celuloza), precum si de functia prioritara atribuita (productie sau protectie) (tab. 6).

Datorita lungimii mari a varstei exploatabilitatii, arboretele de codru produc in general sortimente de dimensiuni mari (lemn gros), de calitate superioara si cu utilizari mai ales in industria mobilei, cherestelei, instrumentelor muzicale, in constructii etc.

In tara noastra, regimul codrului se aplica in toate padurile de rasinoase, amestecurile de rasinoase si foioase, precum si in amestecurile de foioase. Desi sunt regenerate din butasi (pe cale vegetativa), tot in regimul codrului sunt incluse si culturile de plopi negri hibrizi, considerate arborete de codru asimilat, deoarece produc la varste de pana la 30 de ani arbori cu dimensiuni asemanatoare celor din padurile de codru. In plus, in regimul codrului sunt tratate si padurile regenerate din lastari de cioata dar conduse pana la varste mari, cand se conteaza pe regenerarea lor naturala din samanta. Aceste paduri au fost denumite codru pe tulpina sau codru pe cioata.

Padurile din Romania sunt tratate covarsitor in regimul codrului, care se aplica pe cca 91% din suprafata (xxx, 1999). Aceasta valoare a crescut in permanenta dupa cel de-al doilea razboi mondial (1948 = mai putin de 70% - Costea, 1989; 1957 = 75% - Negulescu, 1957) ca rezultat al conversiunii spre codru a padurilor de crang si crang compus. Procentul amintit aseaza tara noastra alaturi de Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca, Polonia, Marea Britanie, Elvetia, Austria, Olanda, Cehia, Slovacia, Germania, tari unde rasinoasele sunt, in general, dominante iar ponderea padurilor de codru depaseste valoarea de 90% (Kuusela, 1994).

Tab. 6. Cicluri pentru padurile din Romania, pe formatii forestiere, grupe functionale si

sortimente-tel (din xxx, 2000)

Padurile tratate in (2) regimul crangului se reintineresc repetat prin intermediul lastarilor aparuti pe cioata taiata aproape de nivelul solului sau la o anumita inaltime pe trunchi, respectiv din lastari de radacina (drajoni) (Dracea, 1942).

In astfel de paduri, varsta limita pana la care se pot conduce arboretele (ciclul de productie) este cea de la care tulpinile taiate nu mai lastaresc viguros si abundent. Astfel, in tara noastra, ciclul de productie in padurile de crang, care se aplica doar in rachitarii, zavoaie de salcie, salcamete, aninisuri (xxx, 2000), este mult mai scurt decat in arboretele de codru si variaza intre 1 an (rachitarii) si 40-60 de ani in aninisuri.

Datorita varstei scurte a exploatabilitatii, produsele scontate a se obtine in padurile de crang sunt de dimensiuni reduse (lemn mic si mijlociu), cu calitati inferioare si deci indici de utilizare mai scazuti decat ai lemnului produs in padurile de codru.

Inainte de cel de-al doilea razboi mondial, padurile de crang reprezentau peste 30% din suprafata fondului forestier al Romaniei (Costea, 1989). Ponderea lor a scazut continuu dupa 1948 astfel incat actualmente acestea ocupa doar 5% din padurile tarii (xxx, 1999).

Desi importanta crangului s-a redus mult de la mijlocul secolului al XIX-lea, totusi el se mai aplica pe scara larga, la nivel de milioane sau sute de mii de ha, in unele tari sud- si central-europene unde foioasele sunt dominante iar padurile particulare ocupa suprafete importante, cum sunt Franta, Italia, Grecia, Jugoslavia, Albania, Bulgaria, Ungaria etc. (Kuusela, 1994).

In cadrul arboretelor de (3) crang compus, regenerarea sau reintinerirea arboretelor se fac atat prin samanta cat si prin lastari sau drajoni (Dracea, 1942). Intr-un astfel de arboret se diferentiaza un etaj inferior, cu inaltime mica si provenit din lastari, caruia i se suprapune, avand insa o consistenta mult mai rara, un etaj superior, care s-a instalat din samanta si din lastari (Dengler, 1935). Datorita diferentierii dimensionale dintre arborii componenti si a modului in care se executa taierile specifice, in arboretele de crang compus se produc arbori cu dimensiuni foarte diferite (lemn mic, mijlociu si mare), ceea ce l-a facut atractiv in multe paduri particulare de foioase din centrul Europei. In tara noastra, desi crangul compus a ocupat suprafete destul de intinse, s-a renuntat la aplicarea acestuia dupa 1948, cand toate fostele cranguri compuse au fost convertite spre codru.

In mod practic, gospodarirea unei paduri in cadrul unui regim se poate realiza prin mai multe modalitati, ceea ce a condus la aparitia notiunii de tratament.

In sens larg, tratamentul (numit in literatura anglo-saxona sistem silvicultural - Troup, 1928) include intregul ansamblu de masuri culturale, prin care aceasta este condusa de la intemeiere pana la exploatare si regenerare (Negulescu, in Negulescu et al., 1973). Aceste masuri culturale includ lucrarile prin care, procedand consecvent, vreme indelungata, se realizeaza regenerarea sau reintinerirea, educarea, protectia, exploatarea tuturor arborilor care constituie o padure (Dracea, 1942).

In sens restrans, prin tratament se intelege modul special cum se face exploatarea si se asigura regenerarea unei paduri in cadrul aceluiasi regim, in vederea atingerii unui scop (Negulescu, in Negulescu et al., 1973).

Masa lemnoasa care rezulta prin aplicarea tratamentelor este incadrata in grupa produselor principale, iar taierea prin care se realizeaza poarta numele de taiere de produse principale.

Pentru intelegerea corecta a fundamentelor teoretice ale tratamentelor trebuie definiti anumiti termeni specifici amenajarii padurilor si silviculturii, respectiv:

amenajamentul (amenajarea padurilor) este stiinta si practica organizarii padurilor in conformitate cu sarcinile gospodariei silvice (Rucareanu, 1967);

unitatea de productie (U.P.) este o subdiviziune teritoriala a ocolului silvic, care cuprinde padurile situate intr-un cadru geografic bine determinat (Rucareanu si Leahu, 1982). U.P.-ul respectiv se poate imparti in subunitati de productie sau protectie (S.U.P.), atunci cand unora dintre arboretele constituente urmeaza sa li se aplice un regim de gospodarire diferit de cel stabilit pentru majoritatea arboretelor componente;

exploatabilitatea este calitatea de a fi exploatabil atribuita unui arbore sau arboret in momentul in care recoltarea lor devine necesara, spre a se putea realiza cu maximum de folos telurile urmarite prin gospodarirea padurii din care fac parte (Rucareanu si Leahu, 1982). Aceasta calitate se exprima prin varsta in arboretele echiene, respectiv prin diametru-tel in cele pluriene. Pe baza varstei exploatabilitatii se fixeaza ciclul (de productie), obtinut in general prin rotunjirea varstei medii a exploatabilitatii arboretelor dintr-o U.P. sau S.U.P.;

posibilitatea reprezinta volumul de material lemnos ce urmeaza a fi recoltat dintr-o padure, in baza amenajamentului (Rucareanu, 1967). Dupa natura interventiilor aplicate, cu ajutorul amenajamentului se stabilesc posibilitatea de produse secundare (volumul de masa lemnoasa de recoltat prin curatiri si rarituri), posibilitatea de produse principale (volumul de masa lemnoasa de recoltat prin aplicarea tratamentelor), respectiv posibilitatea totala, in care sunt incluse cele doua posibilitati amintite. In functie de valoarea posibilitatii se fixeaza marimea cotelor de taieri.

perioada (generala) de regenerare reprezinta durata (numarul de ani) in care urmeaza sa se exploateze si regenereze integral o anumita suprafata (unul sau mai multe arborete, care compun asa-numita suprafata periodica) (Vanselow, 1931). Marimea perioadei generale de regenerare variaza intre 20-30 si 40-60 de ani in padurile de codru, respectiv intre 5 si 10 ani in cele de crang. In plus, in silvicultura a mai fost definita si perioada speciala de regenerare, prin care se intelege numarul de ani in care se realizeaza regenerarea naturala a unei portiuni de arboret (Vanselow, 1931; Dengler, 1935). Durata sa depinde in primul rand de specie (de nevoia protectiei arboretului matern si de rezistenta semintisului instalat sub adapostul acestuia), precum si conditiile stationale, intensitatea taierilor, dinamica regenerarii etc.

suprafata periodica consta dintr-o portiune a unitatii de productie pe care se aplica taieri si care urmeaza sa se exploateze si regenereze integral in cursul unei perioade. Arboretele devenite exploatabile si pe care se vor aplica diverse tratamente constituie asa-numita suprafata periodica in rand.

2. Clasificarea tratamentelor

In decursul timpului dar mai ales in ultimele doua secole, prin luarea in considerare a numeroaselor posibilitati de aplicare a taierilor si de conducere a regenerarii s-a ajuns la precizarea unui numar mare de tratamente (fig. 17):

Regimul Tratamente

Intensivitate: G>Cv>Pm>P>(P + Sm; S + Pm)>S>Sp>Bm>BA>R>Ba

Intensivitate: Cg >Cs>Cr>C

Fig. 17. Schema de clasificare a regimelor si tratamentelor (din Florescu, 1991)

Dupa cum se observa, padurile din regimul codrului se preteaza la modalitati diverse de tratare si, prin urmare, in acest regim au fost diferentiate numeroase tratamente. Acestea sunt considerate fie de baza (codru gradinarit, progresive, succesive, rase pe parchete, benzi alaturate, benzi alterne) sau combinatii ale tratamentelor de baza (cvasigradinarite, succesive in pana, progresive si succesive, progresive in margine de masiv, succesive in margine de masiv, benzi in margine de masiv etc).

In functie de pozitia taieturii, in regimul crangului a fost diferentiat un numar mic de tratamente, bazate pe taieri de jos, aproape de nivelul solului (crang simplu si crang gradinarit) sau taieri la o anumita inaltime (taieri de sus, cum este crangul in scaun). In regimul crangului compus a fost inclus un singur tratament, cu aceeasi denumire.

Tratamente din regimul codrului

1. Tratamente cu taieri rase si regenerare pe teren descoperit

1.1. Generalitati

In tratamentele cu taieri rase, intregul material (toti arborii) este recoltat printr-o taiere rasa sau unica; pe suprafata ramasa complet descoperita urmeaza sa se instaleze ulterior un nou arboret (Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959).

In practica aplicarii taierilor rase cu regenerare pe teren descoperit s-au diferentiat doua grupe de tratamente:

taieri rase pe suprafete mari cu regenerare artificiala (taieri rase pe parchete);

taieri rase pe suprafete mici cu regenerare naturala (taieri rase in benzi).

1.2. Taierile rase cu regenerare artificiala (tratamentul taierilor rase pe suprafete mari,

tratamentul taierilor pe parchete)

Acestea constau in aceea ca anual se taie cate un parchet ajuns la termenul exploatarii iar regenerarea suprafetei ramasa complet descoperita se asigura ulterior pe cale artificiala (Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959).

Prin parchet se intelege suprafata paduroasa care urmeaza sa fie exploatata integral (ras), in fiecare an, in cuprinsul unei unitati de productie, in vederea recoltarii volumului fixat prin planul decenal de aplicare a tratamentelor.

In mod ideal, asa cum s-a stabilit prin metoda parchetatiei in suprafata, preluata de la padurile de crang si aplicata inca din secolul al XVIII-lea, marimea parchetului anual cu taieri rase (s, ha/an) ar trebui sa fie egala de la an la an, fiind calculata impartind suprafata unitatii sau subunitatii de productie (S, ha) la marimea ciclului de productie adoptat pentru respectivele paduri (r, ani) (Troup, 1928). Mai mult, pentru indeplinirea principiului de baza al amenajamentului (al continuitatii sau al raportului sustinut), ar fi de dorit ca nu numai suprafata de parcurs an de an sa fie aceeasi dar si volumul de recoltat prin taieri rase sa aiba valori foarte apropiate, chiar egale, de la an la an (metoda parchetatiei in suprafata cu control pe volum).

In mod real insa, deoarece arboretele de parcurs cu taieri rase nu sunt repartizate perfect uniform de-a lungul ciclului de productie (nu au varsta cuprinsa intre 1 an si lungimea ciclului) si nici nu au aceeasi productie (volum la ha), devine putin probabila parcurgerea an de an a aceleiasi suprafete sau recoltarea anuala a aceluiasi volum. In astfel de situatie, cu ajutorul taierilor rase se exploateaza anual numai parchetul care include arboretele ajunse la varsta exploatabilitatii si care vor fi apoi regenerate pe cale artificiala.

Tehnica tratamentului. Pentru aplicarea taierilor rase este necesar sa se stabileasca (1) marimea parchetelor, (2) forma si asezarea parchetelor, (3) modul de organizare a procesului de exploatare si de conducere a regenerarii.

(1) Marimea parchetului anual se stabileste in functie de marimea unitatii de productie, a ciclului de productie adoptat si a posibilitatii fixate.

In tara noastra (Bucovina), parchetele cu taieri rase au avut la sfarsitul secolului al XIX-lea-inceputul secolului trecut marimi ajungand la 500-2.000 ha (Giurgiu, 1978). Dupa cel de-a doilea razboi mondial suprafata maxima a acestora a scazut continuu (peste 20 ha - xxx, 1949; pana la 25 ha - Negulescu, 1957; 15 ha - Constantinescu, 1973) astfel incat, in prezent, marimea parchetului anual este, in general, limitata la 3 ha in toate situatiile unde taierile rase sunt permise (culturi de plopi euramericani, salcii selectionate, molidisuri, pinete) (xxx, 2000). Atunci cand pregatirea parchetului pentru impadurire (la MO, PI) sau butasire (PL, SA) se face mecanizat, este admisa marirea suprafetei parchetului pana la 5 ha.

Daca suprafata maxima a parchetului anual depaseste valorile stabilite prin normele tehnice in vigoare (xxx, 2000), este obligatorie deschiderea mai multor guri de exploatare in arborete complet separate si care sa nu se influenteze intre ele in timpul regenerarii.

In general, la nivelul globului, marimea parchetelor variaza foarte mult, de la 0,5 ha la peste 50 ha (tab. 7).

Tab. 7. Marimea parchetului anual cu taieri rase in diverse zone ale globului

Exista insa si tari europene cu traditie forestiera indelungata unde taierile rase au fost interzise de multa vreme. Asa este cazul Elvetiei (paduri de protectie, incepand din 1876 - Badoux, 1919) si al Sloveniei, unde acest gen de interventii nu se mai aplica din 1948 (Duchiron, 1995).

(2) Forma parchetului trebuie sa se adapteze realitatilor terenului, ceea ce face ca o cercetare amanuntita a acestuia inainte de asezarea parchetului sa fie obligatorie. Pe cat posibil, se recomanda ca parchetul sa aiba o forma regulata, patrata sau dreptunghiulara. Nu este insa de dorit ca parchetele sa fie prea lungi deoarece lucrarile de exploatare s-ar extinde prea mult iar colectarea lemnului ar fi mult ingreunata (Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959).

Prin asezarea taierilor se cauta sa fie satisfacute interesele exploatarii si ale regenerarii pe cale artificiala, precum si sa se asigure protectia arboretului ramas in picioare contra actiunii vatamatoare a vantului. Datorita acestor obligatii, inca din secolul al XIX-lea (Cotta, 1841; Lorentz si Parade, 1867; Bagneris, 1878) s-a cerut respectarea catorva reguli de asezare a taierilor si anume:

taierile trebuie sa inainteze impotriva vantului periculos;

taierile se aseaza din aproape in aproape, unele langa altele, avand forma cea mai regulata posibila;

taierea parchetului alaturat se face numai dupa regenerarea integrala a celui exploatat anterior;

parchetele trebuie astfel dispuse incat lemnul care se colecteaza sa nu treaca prin parchete recent regenerate sau in curs de regenerare;

in regiunea de munte, pentru a proteja arboretele ramase impotriva vanturilor periculoase care bat mai ales de la culmea spre baza versantului (de sus in jos), taierile pe parchete trebuie sa inainteze de jos in sus;

in aceeasi regiune se recomanda ca parchetele sa fie inguste, lungi cat marimea versantului si dispuse perpendicular pe directia vanturilor periculoase. In acest mod sunt posibile protectia contra vantului si colectarea intregului material lemnos de pe versant la drumul de vale.

In arboretele parcurse cu taieri rase, punerea in valoare a masei lemnoase este o operatiune foarte simpla si care nu necesita cunostinte speciale, deoarece se procedeaza la inventarierea si marcarea integrala (fir cu fir) a arborilor din parchetul delimitat.

(3) Exploatarea arboretului parcurs cu taieri rase se desfasoara in conditiile cele mai rentabile (presupune cheltuieli reduse), comparativ cu celelalte tratamente. Deoarece lemnul este concentrat pe suprafete mici, lucrarile de colectare a acestuia se pot executa complet mecanizat, cu ajutorul funicularului sau al tractorului. In ambele variante de lucru, operatia de adunat (lateral cu funicularul sau cu troliul montat pe tractor) se poate realiza pe distanta maxim posibila de lucru (50 m) (Oprea si Sbera, 2000).

In parchetele cu taieri rase, metodele de exploatare recomandate sunt arbori si parti de arbori sau trunchiuri si catarge, care se pot aplica in orice perioada a anului (taieri fara restrictii - Ciubotaru, 1998; xxx, 2002).

Dupa colectarea lemnului, care poate produce prejudicii importante solului cand se executa pe sol umed sau cu utilaje grele, este obligatoriu ca parchetul sa fie curatat rapid de resturile de exploatare (Furnica si Beldeanu, 1985). Aceste resturi se strang in martoane (siruri inguste, de 1-2 m latime, dispuse pe linia de cea mai mare panta) sau in gramezi dispuse in chinconz, care nu afecteaza lucrarile de reimpaduriri si protejeaza solul impotriva eroziunii de suprafata.

Este important ca regenerarea parchetelor (pe cale artificiala, prin plantatii) sa se execute cat mai neintarziat dupa ce parchetul a fost curatat de resturile de exploatare. In acest fel, puietii pot inca beneficia de conditiile edafice favorabile ramase in urma arboretului batran exploatat. Daca insa regenerarea intarzie, refacerea padurii pe cale artificiala este mai anevoioasa si pot aparea fenomene de eroziune in suprafata, precum si dereglari ale regimului hidrologic. Reimpadurirea parchetului, operatie costisitoare deoarece necesita forta de munca multa si material de impadurire in cantitati mari, da cele mai bune rezultate prin folosirea unor puieti sanatosi si vigurosi, respectandu-se riguros tehnicile specifice de instalare si ingrijire a culturilor prezentate in lucrari de specialitate (Popovici, 1922-1923; Dracea, 1923-1924; Damian, 1978).

Aplicarea tratamentului. Desi aplicate de secole, taierile rase au fost sistematizate si teoretizate numai la inceputul secolului al XIX-lea, in Rusia (1804 - Nesterov, 1954, in Constantinescu, 1973) si Germania (Cotta, 1811, in Troup, 1928). Aparitia lor a fost considerata singura solutie pentru regenerarea padurilor care au suferit degradari puternice prin extrageri selective de arbori, pasunat excesiv si indepartarea litierei, unde regenerarea naturala nu mai este posibila (Troup, 1928). Actualmente, datorita deosebitei usurinte de aplicare, taierile rase pe parchete sunt tratamentul cel mai aplicat pe glob. Acestea sunt specifice mai ales padurilor boreale dominate de specii de molid si pin, unde peste 80% din masa lemnoasa exploatata anual (cca 500 milioane m³ lemn de lucru) rezulta din aplicarea taierilor rase in parchete care pot ajunge la sau chiar depasi 100 ha (Hagner, 1995).

In Romania, taierile rase in parchete au fost introduse de silvicultorul austriac Johann Pitschak in Bucovina in 1892 (Antonescu, 1920; Radulescu, 1937). Acestea au luat o mare amploare dupa 1920, desi cu numeroase ocazii, mai ales in paginile Revistei Padurilor sau in Adunarile generale ale Societatii Progresul Silvic, s-a opinat pentru sistarea sau limitarea drastica a aplicarii lor (Radulescu, 1894; xxx, 1914; Klein, 1915).

Taierile rase, din motive comerciale, au fost aplicate la noi in molidisuri, amestecuri de rasinoase si fag, fagete si chiar in stejarete. Acest fapt a condus la inlocuirea padurilor naturale pure sau amestecate cu monoculturi (stejarete la campie, molidisuri la deal si munte), intre care ultimele au suferit, cu precadere in Bucovina, numeroase vatamari de vant si zapada in ultimii 50 de ani.

Suprafata arboretelor parcurse cu taieri rase s-a redus mult in Romania [de la 25,5 % din suprafata padurilor de codru la mijlocul anilor '50 (Negulescu, 1957) la cca 4 % in 1998 (xxx, 1999)], acestea fiind permise astazi, asa cum s-a mentionat, numai in culturile de plopi euramericani si salcii selectionate, in molidisuri si pinete (xxx, 2000).

1. Tratamente cu taieri rase si regenerare naturala (tratamente cu taieri rase in benzi)

Aceste tratamente urmaresc asigurarea regenerarii naturale a speciilor care produc regulat si abundent seminte usoare, uneori aripate, capabile de diseminare la distante mari, cum sunt pinii, molidul, laricele, mesteacanul, plopul tremurator etc. Aceste specii au un semintis cu crestere rapida si care suporta fara riscuri deosebite conditiile terenului descoperit, unde lumina plina, ingheturile timpurii si tarzii sau arsitele pot provoca chiar disparitia integrala a tinerei generatii instalate.

In plus, taierile in benzi urmaresc si realizarea protectiei arboretului ramas in picioare impotriva factorilor vatamatori, intre care cel mai important este vantul (Schwappach et al., 1914; Popovici, 1922-1923; Troup, 1928; Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959).

Dupa modul in care sunt conduse taierile si decurge regenerarea, actualmente se cunosc mai multe variante ale taierilor rase in benzi, intre care cele mai importante sunt cele in benzi alaturate, in benzi alterne si in benzi la marginea masivului.

a. Taierile rase in benzi alaturate

Acestea au fost sistematizate de Georg Ludwig Hartig in 1791 (Lorentz si Parade, 1867) si constau din taierea rasa a unor benzi inguste si lungi, asezate una langa alta si care inainteaza impotriva vantului dominant, regenerarea bazandu-se pe samanta provenita din benzile vecine.

Tehnica tratamentului presupune ca arboretele exploatabile in care se aplica aceste taieri sa se imparta in sectiuni (insiruiri) de taieri, fiecare formata din 4-6 benzi, diferentiate intre ele prin benzi (fasii) de separare (fig. 18).

Fig. 18. Schema aplicarii taierilor rase in benzi alaturate pe teren plan (din Troup, 1928)

(1, 2, 3.- anul taierii benzilor; V - directia vantului periculos; T - directia de inaintare a taierilor; bs = benzi de separare; durata de revenire cu taieri in benzile alaturate = 5 ani)

In cadrul fiecarei sectiuni de taiere, benzile se deschid numai in anii de fructificatie ai speciei dorite si au o forma dreptunghiulara, cu latimea variind, in mod obisnuit, intre 1 si 2 (rareori 3) inaltimi medii ale arboretului, deci de 30-40 (chiar 60) m (xxx, 1949; Kstler, 1956; Walker, 1999; xxx, 2000). Latimea benzilor taiate se stabileste in functie de distanta pana la care poate fi diseminata samanta in cantitate suficienta pentru regenerare (50 m la pini, larice, molid - Constantinescu, 1973), precum si de capacitatea de protectie laterala a arboretului ramas in picioare asupra semintisului instalat.

Pentru realizarea protectiei impotriva doboraturilor de vant, axa mare a benzii se orienteaza perpendicular pe directia vantului dominant, ceea ce favorizeaza si diseminarea semintelor din banda adiacenta situata spre vant (Boppe, 1889; Popovici, 1922-1923).

Benzile (fasiile) de separare, cu o latime de 15-20 m, sunt deschise la varste mici (cel mult 15-20 de ani) in arboretul care urmeaza sa fie exploatat mai tarziu prin taieri rase in benzi alaturate. Prin crearea acestor benzi se urmareste ca arborii din liziera sa fie acoperiti de craci pe o lungime cat mai mare si sa se ancoreze bine in sol, astfel incat liziera sa fie rezistenta la actiunea vantului (Troup, 1928) (fig. 19).

Fig. 19. Schema unei sectiuni de taieri in benzi alaturate pe teren plan (din Troup, 1928)

(V - directia vantului; T - directia de inaintare a taierilor; bs - benzi de separare;

c - ultima banda taiata; 5, 10, 15 - varsta benzilor regenerate in urma taierilor

anterioare; a - sectiuni de taieri alaturate)

Fasiile de separare se pot folosi pentru colectarea lemnului doborat in benzi, de unde este transportat apoi catre drumurile situate la capetele sectiunilor de taiere.

Taierea intr-o noua banda se face corelat cu periodicitatea fructificatiei speciei dorite si cu dinamica instalarii si dezvoltarii semintisului. In conditii medii, alaturarea benzilor poate avea loc la 4-5 ani in pinete si la 7-8 ani in molidisuri (Lorentz si Parade, 1867; Troup, 1928; Kstler, 1956).

Daca insa banda exploatata nu s-a regenerat complet pe cale naturala, se intervine in mod obligatoriu cu completari sau chiar reimpaduriri integrale, fara a se astepta o noua fructificatie. Acesta este in special cazul spre sfarsitul perioadei de aplicare a tratamentului intr-un arboret, cand latimea ingusta a sectiunilor de taiere ramase neexploatate nu poate asigura insamintarea integrala a benzilor taiate (xxx, 1949).

Taierile rase in benzi alaturate sunt dificil de aplicat deoarece cerinta instalarii noii generatii pe cale naturala face ca inaintarea taierilor si ritmul de revenire in benzile alaturate sa nu se poata fixa dinainte si sa se stabileasca doar pe teren, in functie de mersul fructificatiei si de instalarea si dezvoltarea semintisului. Aceasta face ca, prin inmultirea gurilor de exploatare, sa se mareasca si mai mult pericolul producerii doboraturilor de vant.

Din aceste motive, acest tratament se recomanda sa se aplice cu precadere pe terenuri plane sau cu pante mici, mai ales in arborete de pini europeni (silvestru, maritim, negru, de Alep, ca in Germania, Franta, Belgia - Lorentz si Parade, 1884; Boppe, 1889; Popovici, 1922-1923; Poskin, 1926; Troup, 1928; Boudru, 1989; Lanier, 1994) sau pini sudici din S.U.A (Stoddard si Stoddard, 1987; Walker, 1999). Chiar daca, in decursul timpului, au fost imaginate unele modalitati de lucru si pe terenurile accidentate (fig. 20), acolo unde vanturile puternice si cu directii imprevizibile sunt un factor periculos care poate conduce la doboraturi pe scara larga, aplicarea taierilor rase in benzi alaturate in astfel de conditii este extrem de dificila daca nu imposibila.

Fig. 20. Aplicarea tratamentului taierilor rase in benzi alaturate pe terenuri

accidentate (prelucrare dupa Troup, 1928, din Constantinescu, 1973)

(sus: benzi orientate pe linia de cea mai mare panta, jos: benzi orientate pe

curba de nivel;V - directia vantului; T - directia de inaintare a taierilor;

s - directia de colectare a lemnului)

In tara noastra, taierile rase in benzi alaturate cu regenerare naturala ar putea fi aplicate la unele arborete de pini sau molid, instalate mai ales in afara arealului lor natural de vegetatie. In molidisurile din arealul natural aplicarea lor este nerecomandata, deoarece molidul este puternic amenintat de doboraturi de vant, contra carora nu prezinta siguranta (xxx, 1949). Tratamentul se mai recomanda la noi, insa in varianta cu regenerare artificiala, in arborete de plopi si salcii selectionate, salcamete si aninisuri (xxx, 2000).

b. Taierile rase in benzi alterne (culise)

Aceste taieri constau in benzi inguste si paralele, denumite culise (din germ. Kulisse) si taiate ras, care alterneaza cu una sau doua benzi lasate netaiate (Troup, 1928). In aceste conditii, benzile taiate ras beneficiaza de conditii bune de insamantare si apoi de protectie laterala a semintisului instalat, datorita benzilor ramase neexploatate de o parte si de alta (fig. 21).

Fig. 21. Taiere rasa in benzi alterne (prelucrare dupa Nesterov, 1954, din Negulescu si Ciumac, 1959) (V - directia vantului; T - directia de inaintare cu taieri; 1, 6, 11 - anul interventiei in benzi)

In general se recomanda ca benzile taiate si netaiate sa aiba aceeasi latime, de 15-20 m pana la 40-50 (60) m (Cotta, 1841; Lorentz si Parade, 1867; Popovici, 1922-1923; Troup, 1928). Exista insa si recomandarea ca benzile taiate, cu latimea amintita, sa alterneze cu benzi mult mai inguste, de doar 15-20 (25) m latime, care sa asigure samanta necesara regenerarii benzilor taiate (Troup, 1928; Constantinescu, 1973; Buffet, 1984). Oricum, pe masura cresterii latimii benzii taiate, numarul de seminte care se disemineaza din banda alaturata netaiata descreste iar doboraturile de vant produse devin din ce in ce mai putin importante (Jeglum si Kennington, 1993).

Dupa ce semintisul (natural sau din completarile pe cale artificiala) din benzile taiate a realizat starea de masiv se poate trece la taierea rasa a celorlalte benzi. Pe acestea din urma, instalarea pe cale naturala a noii generatii decurge foarte greu deoarece nu mai exista sursa laterala de seminte, ceea ce face necesara interventia cu reimpaduriri integrale, care pot ocupa pana la 1/3 (la varianta cu trei benzi de latime egala in fiecare sectiune de taiere) sau chiar 1/2 (varianta cu doua benzi de latime egala) din suprafata arboretului parcurs (Troup, 1928).

Din cele aratate rezulta ca aplicarea tratamentului taierilor rase in benzi alterne conduce la fragmentarea excesiva a masivelor forestiere, reducandu-se si mai mult rezistenta acestora la vanturile periculoase. De aceea, aplicarea sa a fost deconsiliata de foarte muilta vreme (Lorentz si Parade, 1967), fiind recomandat sa se aplice mai ales la arborete de pin (Stinghe si Sburlan, 1941; xxx, 1949; Buffet, 1984) sau molidisuri (Picea mariana in Canada - Jeglum si Kennington, 1993), situate pe terenuri putin periclitate de actiunea vantului.

In molidisurile de la noi, taierile rase in benzi alterne nu sunt recomandate, datorita riscurilor foarte mari de aparitie a doboraturilor de vant pe suprafete intinse (Grobnic si Duran, 1967; Constantinescu, 1973; xxx, 2000).

c. Taierile rase in benzi la margine de masiv

Acestea sunt asemanatoare ca tehnica de aplicare cu taierile rase in benzi alaturate, cu deosebirea ca benzile incep sa inainteze de la marginea fertila a masivului, unde regenerarea progreseaza activ datorita conditiilor ecologice favorabile, inspre interiorul acestuia. Benzile, cu latimea de maximum 1,5-2 ori inaltimea medie a arboretului si care poate ajunge la (30) 40-50 m (Wiedemann, 1926, Blankmeister, 1962, Mayer, 1980, toti in Barbu si Cenusa, 2001), se adapteaza la forma marginii masivului in care se intervine (fig. 22).

Fig. 22. Schema de aplicare a taierilor rase la margine de masiv (dupa Negulescu, din

Negulescu et al., 1973) (V - directia vantului; T - directia de inaintare a taierilor)

Tehnica acestui tratament este bazata pe recomandarile specifice taierilor rase in benzi alaturate. In principiu, lucrandu-se in marginea fertila a masivului si avandu-se grija ca ritmul de inaintare cu taieri sa fie corelat cu anii de fructificatie si cu ritmul de instalare si dezvoltare a semintisului in benzile extrase, regenerarea naturala a benzilor ar trebui sa se obtina in conditii relativ bune. Daca acest lucru nu este posibil, trebuie sa se recurga neintarziat la regenerarea partiala sau chiar integrala pe cale artificiala.

In aceste conditii, datorita dificultatilor de aplicare similare taierilor rase in benzi alaturate, tratamentul taierilor rase la margine de masiv trebuie abordat cu multa prudenta si rezerve, datorita cresterii, la posibila aplicare in molidisuri, a pericolului doboraturilor de vant si a presiunii concurentiale a paturii vii in benzile taiate si aflate in curs de regenerare (Grobnic si Duran, 1967).

2. Tratamente cu taieri repetate si regenerare sub masiv

2.1. Generalitati

Tratamentele cu taieri repetate au fost fundamentate in vederea asigurarii regenerarii naturale la adapostul masivului parental, unde semintisul instalat beneficiaza de conditii ecologice favorabile (Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959).

Din grupa acestor tratamente fac parte tratamentul taierilor succesive (uniforme), al taierilor progresive (in ochiuri), precum si o serie de combinatii intre ele.

Termenii de taieri succesive si taieri progresive au fost preluati din literatura franceza de la finele secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, unde cele doua tratamente erau prezentate impreuna, fara a fi diferentiate (Boppe, 1889; Jolyet, 1916). In tara noastra se considera de peste 50 de ani (xxx, 1949; xxx, 1951) ca ele se deosebesc evident prin modul de aplicare a taierilor si de conducere a regenerarii padurii, impunandu-se ca doua tratamente distincte si care se vor prezenta separat.

2.2. Tratamentul taierilor succesive (uniforme)

Acesta consta in parcurgerea suprafetei de regenerat cu doua sau mai multe taieri repetate intr-o anumita perioada, prin care se ridica treptat si pe cat posibil uniform arboretul batran, creindu-se astfel conditii prielnice instalarii si dezvoltarii unui nou arboret (Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959).

Tehnica tratamentului. Prin aplicarea tratamentului taierilor succesive se urmareste realizarea a doua obiective majore:

Recoltarea volumului de masa lemnoasa stabilit prin amenajament ca posibilitate anuala de produse principale;

Instalarea si conducerea regenerarii din samanta, sub masiv si cat mai uniform, astfel incat generatia tanara sa constituie un nou arboret simultan cu lichidarea arboretului batran.

In scopul realizarii acestor obiective, tratamentul mentionat face apel la trei taieri de regenerare [de insamantare, de punere in lumina (secundare, de dezvoltare) si definitiva (finala)]. Inainte de inceperea aplicarii acestora se mai recomanda uneori si interventia cu asa-numitele taieri preparatorii (pregatitoare) (fig. 23).

Prin taierea preparatorie se urmareste a pune arboretul in masura sa fructifice abundent, iar solul in stare sa primeasca samanta (Dracea, 1923-1924). Aceasta taiere nu este necesara acolo unde arboretele au fost parcurse sustinut cu rarituri pana aproape de varsta exploatabilitatii. Daca insa rariturile nu s-au aplicat sau nu si-au atins obiectivul (crearea unor conditii favorabile pentru intensificarea fructificatiei si realizarea unei regenerari naturale corespunzatoare), taierile preparatorii, avand caracterul unor rarituri intarziate (Pryor si Savill, 1986) sunt obligatorii si se pot executa in mai multe reprize, care inceteaza cu cativa ani inaintea inceperii celor de regenerare.

Prin aplicarea taierilor preparatorii, care se desfasoara pe intreaga suprafata a arboretului si intr-un mod cat mai uniform (Dracea, 1923-1924), se urmareste sa se elimine arborii speciilor coplesitoare sau de mai mica valoare economica si culturala, arborii rau conformati, rupti, uscati, atacati de boli si daunatori. Daca nu s-ar produce reducerea prea puternica a consistentei (sub 0,7, chiar 0,8), prin aceste taieri se pot elimina si arborii grosi si cu coroane prea mari care, taiati mai tarziu, pot produce prejudicii mari cu ocazia scoaterii din padure (Dracea, 1924-1924).

Fig. 2 Schema de aplicare a tratamentului taierilor succesive (din Troup, 1928)

(a = inainte de taierea de insamantare; b = dupa taierea de insamantare; c = dupa prima taiere de punere in lumina; d = dupa a doua taiere de punere in lumina; e = dupa taierea definitiva)

In general, intensitatea taierilor preparatorii nu depaseste 25% din suprafata sau volumul arboretului in picioare, asa cum se intampla in fagete (Dracea, 1923-1924), iar consistenta nu trebuie sa se reduca dupa lucrare, in general, sub 0,7 (0,6 in cvercetele pure si amestecate din Franta - Kstler, 1956).

Deoarece sunt considerate fara restrictii, taierile preparatorii se pot executa de-a lungul intregului an (xxx, 2002).

Taierea de insamantare are scopul ca, prin recoltarea volumului stabilit ca posibilitate anuala, sa asigure insamantarea completa a suprafetei in regenerare, un "acoperis" favorabil puietilor instalati, precum si protejarea solului, mentinandu-l afinat (Lorentz si Parade, 1867; Bagneris, 1878).

Pentru aceasta, se recomanda ca prin taierea respectiva sa se rareasca arboretul astfel incat sa rezulte o distributie cat mai uniforma a frunzisului (deci o acoperire cat mai uniforma a solului de catre coronament - Bagneris, 1878, Boppe, 1889) si nu o distributie cat mai uniforma a arborilor in cuprinsul arboretului, asa cum se recomanda in urma cu aproape doua secole (Hartig, 1805). Uniformitatea umbririi solului de catre coronament poate favoriza instalarea si dezvoltarea ulterioara cat mai uniforma a semintisului sub masiv, ceea ce, in mod teoretic, va permite si aplicarea oarecum uniforma a viitoarelor taieri.

Pentru a se realiza obiectivele urmarite prin taierea de insamantare este obligatoriu ca aceasta sa se execute:

in anul de fructificatie - arborii de extras se doboara numai dupa diseminarea semintei, fara insa a se intarzia prea mult (sfarsitul lui martie-inceputul lui aprilie), deoarece "in momentul germinatiei semintei este nevoie de liniste desavarsita in padure" (Dracea, 1923-1924). In acest caz, arboretul se poate rari relativ uniform, fara precautii speciale.

dupa anul de fructificatie, cand s-a instalat deja sub masiv semintis utilizabil. Aici, taierile pot fi uniforme sau neuniforme, dupa cum s-a instalat semintisul, astfel incat acolo unde acesta este continuu si uniform, arboretul se poate rari mai puternic, in timp ce in portiunile fara semintis se intervine mai slab sau acestea se lasa neatinse pana la un nou an de fructificatie (xxx, 1949).

Intensitatea taierii de insamantare variaza intre limite largi, care depind de compozitia si consistenta arboretului batran, de numarul de taieri preconizate, de conditiile stationale, de exigentele ecologice ale semintisului speciilor dorite in compozitia-tel a viitorului arboret. Astfel, in decursul timpului s-a considerat ca taierile de insamantare se pot realiza inchis (cand ramurile laterale se ating la bataia vantului), deci consistenta se mentine ridicata, sau deschis, cand intervalul dintre coroanele arborilor poate ajunge de la 2 la 5-6 m si se produce reducerea considerabila a consistentei (Lorentz si Parade, 1867; Bagneris, 1878) In cazul speciilor (brad, fag) cu semintis delicat (sensibil la arsita, seceta sau inghet), care insa poate suporta o perioada mai indelungata acoperisul arboretului batran, intensitatea taierii de insamantare nu va depasi 20-25%, ceea ce se asimileaza cu o taiere mai mult sau mai putin inchisa (Cotta, 1841; Lorentz si Parade, 1867; Bagneris, 1878). Datorita acelorasi motive, consistenta ramasa dupa taiere nu trebuie sa coboare, in general, sub 0,7, exceptia constituind-o unele fagete de productivitate superioara din regiunea de dealuri, unde o regenerare foarte buna se poate obtine si cand consistenta este redusa prin taierea de insamantare la 0,5-0,6 (Badea et al., 1966).

In arboretele de cvercinee (gorunete, stejarete diverse, ca in Franta, Germania sau S.U.A.) conduse cu taieri succesive, intensitatea recomandata pentru taierile de insamantare este mai mare (poate chiar depasi 33% din volum). Cu toate ca puietii speciilor mentionate au nevoi mari de lumina de la varste fragede, trebuie ca intensitatea taierii respective sa nu depaseasca totusi 1/3 din volumul arboretului (consistenta dupa interventie - 0,6-0,7), deoarece ghindele nu se pot disemina prea departe de arborii seminceri, fiind grele, si exista riscul uscarii si tasarii solului, al inierbarii si instalarii de specii nedorite (secundare, pioniere, arbusti) (Lorentz si Parade, 1867; Bagneris, 1878; Perrin, 1954; Nyland, 1996).

Principala problema de rezolvat la aplicarea taierii de insamantare este alegerea arborilor de extras. Deoarece ar trebui ca dupa interventie sa ramana in arboret numai exemplare semincere de valoare (viguroase, sanatoase, bine conformate si elagate, cu coroane simetrice si dezvoltate lateral etc.), se recomanda ca prin taierile de insamantare sa se recolteze mai ales arborii cu coroanele cele mai mari, care ar putea produce ulterior vatamari importante semintisului instalat, cei din speciile nedorite in viitoarea padure, precum si cei cu defecte, bolnavi, ramasi in subetaj (Bagneris, 1878; Boppe, 1889; Troup, 1928).

Inaintea taierii de insamantare intr-un an de fructificatie este obligatorie indepartarea integrala a vegetatiei arbustive si a semintisului preexistent neutilizabil. In plus, atunci cand solul este tasat sau inierbat puternic, se recomanda si mobilizarea superficiala a acestuia pentru a asigura conditii favorabile pentru germinarea semintelor si rasarirea-cresterea plantulelor (Cotta, 1841; Bagneris, 1878; Boppe, 1889).

Prin taierea de punere in lumina (de dezvoltare, secundara) se urmareste sa se ofere spatiul de crestere si lumina necesare semintisului tanar care intre timp s-a instalat (xxx, 1949).

La cvercinee (gorun, stejar), specii al caror semintis suporta greu si timp scurt acoperisul arboretului batran, prima taiere de punere in lumina se aplica la 2-3 ani dupa cea de insamantare iar consistenta se reduce pana la 0,2-0,4 (Lorentz si Parade, 1867; Bagneris, 1878). In schimb, la fag si brad, specii sensibile la actiunea factorilor climatici dar care rezista bine sub masiv, prima interventie de acest gen se aplica la (2) 3-4 (5) ani dupa aceeasi taiere, consistenta dupa recoltarea arborilor coborand pana la 0,3-0,4 (Bagneris, 1878; Badea et al., 1966). In ambele situatii, deoarece "starea semintisului dicteaza modul de interventie" (Troup, 1928), necesitatea interventiei cu taieri de luminare este determinata numai pe teren, observandu-se posibilele semne ale lancezirii puietilor (frunze mici, de culori mai deschise; crestere diminuata in inaltime a lujerului terminal) (Boppe, 1889; Schwappach, 1904). Uneori, in fagete, s-a recomandat ca taierea de punere in lumina sa se realizeze numai luand in considerare aspectul inaltimea puietilor instalati, cu valori de 20-30 (chiar 45) cm (Hartig, 1805; Cotta, 1841; Lorentz si Parade, 1867).

Prin taierea de punere in lumina se intervine numai pentru extragerea arborilor seminceri care, acoperind semintisul cel mai complet si mai viguros instalat, risca sa-l copleseasca si elimine. Aceasta face ca taierea amintita sa nu se poata aplica in mod uniform pe intreaga suprafata a arboretului. Astfel, acolo unde nu exista inca semintis nu se va interveni, asteptandu-se un nou an de fructificatie, in timp ce in zonele cu semintis se poate recurge fie la o taiere prin care acesta este luminat fie chiar la una definitiva.

In corelatie cu intensitatea taierii de insamantare si necesitatile semintisului se poate recurge la 2 (specii cu temperament de lumina gen cvercinee) pana la 4 (specii tolerante la umbrire dar sensibile la inghet sau arsita gen fag sau brad) taieri de punere in lumina, succedate la intervale de la 2-3 pana la 4-5 ani (Lorentz si Parade, 1867; Bagneris, 1878; xxx, 1949).

Prin taierea definitiva se recolteaza integral ultimii arbori ramasi pe suprafata aflata in curs de regenerare, astfel incat noul arboret se dezvolta in conditiile terenului descoperit. Aplicarea acestei taieri este recomandata atunci cand puietii, acoperind bine solul, formeaza starea de masiv pentru prima oara (Bagneris, 1878) iar mentinerea in picioare a arborilor batrani le-ar afecta cresterea, dupa cum doborarea si colectarea lor ulterioara ar provoca prejudicii noii regenerari.

In conditiile tarii noastre se considera in general ca taierea definitiva se poate aplica atunci cand semintisul speciilor de valoare, devenit independent din punct de vedere biologic, s-a instalat pe cel putin 70% din suprafata si realizeaza inaltimi de 30-80 cm (xxx, 2000).

Prin aceasta ultima taiere, vatamarea semintisului nu poate fi evitata dar aceasta va fi cu atat mai redusa cu cat inaltimea sa este mai mica iar tehnologia de exploatare se aplica mai corect. In acest sens, se considera ca vatamarile semintisului prin lucrarile de exploatare in taieri definitive pot sa ajunga la valori de 30-40 (50)% si chiar la 100% (Nyland, 1996; Glde, 2001). In tara noastra, procentul maxim de vatamare s-a constatat la inaltimi ale puietilor de peste 1-1,5 m (Damaceanu, 1975; Vlad et al., 1997). Din acest motiv, in gorunete si fagete se recomanda ca taierea definitiva sa nu intirzie dupa ce semintisul a ajuns la 40-50 cm inaltime (Badea et al., 1966; Damaceanu, 1975, Buffet, 1978, 1980). Atunci cand semintisul de foioase a fost vatamat prin exploatare se poate recurge la receparea (taierea de la nivelul solului) acestuia, operatie care insa mareste simtitor costurile regenerarii. In plus, daca se doreste ameliorarea compozitiei arboretelor instalate pe cale naturala dupa taieri succesive, se poate recurge si la lucrari de completare a regenerarii naturale, prin care se introduc specii de valoare economica si culturala ridicata, inexistente in arboretul tanar.

Regenerarea arboretelor parcurse cu taieri succesive. Dupa cum s-a mentionat, prin aplicarea acestui tratament se urmareste regenerarea naturala din samanta, cat mai uniform, sub masivul arboretului rarit treptat. Atunci cand tratamentul a fost aplicat corect, o regenerare in cantitatea si calitatea dorite poate fi obtinuta dupa ce arboretul a fost parcurs cu un numar de taieri variabil cu specia si conditiile stationale si cuprins intre 2-3 (specii de lumina gen pinete de pin silvestru, pin negru, laricete), 3-5 (gorunete si stejarete), 5-6 (fagete) si chiar 7-8 (bradete) (Vanselow, 1949; xxx, 1949; Perrin, 1954; Cochet, 1971; Damaceanu, 1975). Aceste interventii se intind pe o perioada generala de regenerare de asemenea variabila cu specia si care are valori de 4-6 ani (pinete - Schwappach, 1904; Buffet, 1984), 10-12 (15) ani (gorunete si stejarete - Dracea, 1923-1924; Perrin, 1954; Silvy-Leligois, 1964; Buffet, 1980), 20-30 de ani (fagete - Dracea, 1923-1924; Perrin, 1954; Cochet, 1971) si chiar 40 de ani (bradete - Schwappach, 1904; Perrin, 1954; Cochet, 1971).

Din punctul de vedere al exploatarii, aceasta este mai dificila decat in taierile rase datorita repetarii taierilor, la anumite intervale de timp, pe aceeasi suprafata, precum si existentei semintisului. In acest caz, lucrarile de recoltare si colectare a lemnului urmaresc reducerea posibilelor prejudicii aduse arborilor pe picior si semintisului si se realizeaza prin cateva masuri specifice (Ciubotaru, 1998):

aplicarea metodei de exploatare in multipli de sortimente, fapt impus de spatiile reduse pe care se poate face colectarea la prima taiere, precum si de existenta semintisului la urmatoarele;

luarea in considerare a pozitiei suprafetelor ocupate de semintisul instalat la stabilirea directiei de doborare a arborilor precum si a celei de deplasare a lemnului la adunat;

instalarea unei retele de colectare odata cu taierea de insamantare (culoare de exploatare, de 3-4 m latime si distantate la 25-50 m intre ele - Hanique, 1990, 1991), care sa poata fi folosita pe toata durata de aplicare a tratamentului si care sa permita evitarea vatamarii semintisului;

aplicarea taierilor pe timp de iarna, cand solul este acoperit cu zapada;

colectarea lemnului cu funicularul (prin suspendare sau semitarare) la aplicarea taierii definitive (Copacean et al., 1983);

respectarea stricta a perioadelor de exploatare stabilite prin lege, respectiv tot anul (taieri preparatorii), 15 IX-15 IV (taieri de insamantare in anul de fructificatie) sau 15 IX - 30 IV (taieri de punere in lumina si definitive) (xxx, 2002)

Aplicarea tratamentului. Ideea pastrarii dupa exploatare a unui anumit numar de arbori la ha ca seminceri pentru asigurarea regenerarii naturale a arboretelor este foarte veche, regasindu-se in ordonantele germane din secolele al XV-lea si al XVI-lea. Aceeasi idee se regaseste si in ordonanta franceza de la Melun din 1376, care a condus la aplicarea, incepand din 1573 (Gurnaud, 1886), a sistemului tire et aire, considerat stramosul taierilor succesive, si prin care se preconiza pastrarea, dupa exploatarea arboretului, a 16-20 arbori seminceri la ha (Troup, 1928). Oricum, desi uneori se neaga acest fapt (Huffel, 1907; Dengler, 1935), totusi parintele tratamentului amintit este considerat Georg Ludwig Hartig (1791), care l-a propus pentru regenerarea padurilor de fag, denumindu-l metoda reinsamantarii naturale si a rariturilor. Acesta a fost introdus in Franta in prima jumatate a secolului al XIX-lea (Lorentz si Parade, 1837), fiind botezat cu numele actual doar la finele secolului al XIX-lea (Boppe, 1889).

Actualmente, tratamentul taierilor succesive se aplica cu succes in S.U.A. (paduri temperate de cvercinee pure sau amestecate, pini sudici sau duglas verde - Stoddard si Stoddard, 1987; Nyland, 1996), in padurile tropicale umede de dipterocarpacee (Redhead si Hall, 1992), in cele boreale de pin silvestru sau pin si molid din Rusia, Suedia, Finlanda (Kstler, 1956; Matthews, 1991; Glde, 2001) etc. In Europa de Vest, taierile succesive sunt tratamentul aproape universal aplicat in padurile de codru (fagete, cvercete pure si amestecate). Intre tarile unde acesta se utilizeaza pe scara larga se mentioneaza mai ales Franta, ale carei paduri de cvercinee si fagete sunt regenerate prin taieri succesive in proportie de peste 90% (Oswald, 1982, in Pryor si Savill, 1986).

In tara noastra, primele referiri despre acest tratament au aparut in paginile Revistei padurilor la finele secolului al XIX-lea (Vasilescu, 1892; Statescu, 1895). Taierile succesive s-au aplicat timp de peste 100 de ani in diverse formatii forestiere dar mai ales in fagete si arborete amestecate de rasinoase si fag, cele mai bune rezultate fiind obtinute in fagete (Badea et al., 1966; Damaceanu, 1975). Incercarile indelungate de a regenera cu taieri succesive padurile pure sau amestecate de cvercinee au fost infructuoase si au condus la disparitia totala sau partiala a stejarului si gorunului (xxx, 1949).

Datorita acestor insuccese, precum si recurgerii la tratamente mai adecvate, suprafata arboretelor conduse cu taieri succesive s-a redus permanent (67% din padurile de codru in 1948 - Costea, 1989; 47% din padurile de codru la mijlocul anilor '50 - Negulescu, 1957), ajungand actualmente la cca 25% (xxx, 1999). Prin ultimele norme tehnice (xxx, 2000) se recomanda aplicarea sa numai in fagete, pinete si laricete echiene si pure din grupa a II-a functionala, unde s-ar putea obtine regenerari de calitate daca se respecta cu strictete tehnica tratamentului.

2. Tratamentul taierilor progresive (in ochiuri)

Acesta consista in aceea ca se urmareste obtinerea regenerarii naturale sub masiv prin aplicarea de taieri repetate neuniforme, concentrate in anumite ochiuri imprastiate neregulat in cuprinsul padurii, in functie de mersul instalarii si dezvoltarii semintisului ce va constitui noul arboret (Negulescu, in Negulescu et al., 1973).

Tehnica tratamentului. In principiu, taierile progresive urmaresc realizarea obiectivului regenerarii naturale sub masiv prin doua modalitati (xxx, 1951):

Punerea treptata in lumina a semintisurilor utilizabile existente, precum si a celor instalate artificial prin semanaturi sau plantatii sub masiv sau in margine de masiv;

Provocarea insamantarii naturale prin rarirea sau deschiderea arboretului acolo unde inca nu s-a produs.

Pentru realizarea acestor obiective, teoreticianul tratamentului taierilor progresive (prof. Karl Gayer de la Mnchen, in 1878) a diferentiat trei genuri de taieri: (1) de deschidere a ochiurilor, (2) de largire si luminare a ochiurilor, precum si (3) de racordare a ochiurilor (fig. 24).

Daca insa unele arborete exploatabile nu au fost suficient rarite, trebuie executate in prealabil taieri preparatorii, care urmaresc sa nu intrerupa prea mult starea de masiv (consistenta dupa taiere 0,8) (Dengler, 1935).

Taierile de deschidere a ochiurilor urmaresc sa asigure fie dezvoltarea semintisului preexistent utilizabil deja instalat fie instalarea unuia nou, acolo unde inca nu exista (xxx, 1949). Pentru realizarea acestui scop se porneste de la portiunile (ochiurile) existente, in care s-au instalat deja semintisuri utilizabile si numai apoi se trece la crearea de noi ochiuri. Acolo unde semintisul preexistent este neutilizabil, acesta se indica sa fie extras intr-un an de fructificatie, cand se pot executa si lucrari de mobilizare a solului pentru pregatirea acestuia in vederea declansarii regenerarii naturale (Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1957; Ciumac, 1967).

Fig. 24. Schema de aplicare a tratamentului taierilor progresive (din Troup, 1928)

(a = taierea de deschidere a ochiurilor; b, c, d = dupa taieri de largire a ochiurilor si

luminare a semintisurilor; e = dupa taierea de racordare)

Principalele probleme care trebuie rezolvate la aplicarea taierilor de deschidere a ochiurilor se refera la repartizarea, forma, marimea, orientarea si numarul ochiurilor, precum si la intensitatea taierii in fiecare ochi.

Repartizarea ochiurilor se face tinand seama de starea arboretului, de mersul regenerarii si de posibilitatile de scoatere a materialului. Astfel, taierile trebuie sa inceapa in portiunile mai rarite, cu arbori mai batrani si cu stare mai slaba de vegetatie. Pentru a se usura transportul si protejarea semintisului instalat este indicat ca deschiderea ochiurilor sa inceapa din interiorul suprafetei de regenerat spre drumurile de scoatere cele mai apropiate. Pe versanti, ochiurile se deschis incepand de sus in jos spre drumul de scoatere a lemnului care este in general de vale (Dengler, 1935; Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959). Ochiurile se vor imprastia la distante destul de mari, in general cuprinse intre 1 si 2 inaltimi medii ale arboretului, astfel incat in cadrul fiecarui ochi regenerarea sa se desfasoare independent de ochiurile alaturate (xxx, 1949; Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959).

Forma ochiurilor poate fi, dupa caz, circulara, ovala, eliptica sau, cel mai adesea, neregulata ("mai mult lunga decat rotunda, adesea cu colturi sau, cum spunea Rebel (1929), in forma de amoeba" - Dengler, 1935). Forma ochiurilor se alege astfel incat sa se poata asigura semintisului umiditatea, caldura si lumina necesare pentru instalare si dezvoltare iar pe de alta parte sa-l protejeze contra unor eventuale vatamari. Pentru a se alege o forma optima s-a pornit de la maniera in care se desfasoara regenerarea naturala sub masiv. Astfel, s-a observat ca, in regiunile calduroase si uscate, semintisul natural apare de preferinta in partea sudica, unde are asigurata umbrirea si umiditatea necesara (Chirita si Popescu, 1933). In schimb, in regiunile inalte sau umbrite, racoroase si umede, semintisul se instaleaza si se dezvolta mai bine in partea nordica a ochiului, unde primeste caldura suficienta. Pornind de la aceste constatari practice, se recomanda sa se deschida ochiuri de forma eliptica, orientate cu axa mare pe directia est-vest, in regiunile calde si uscate, in timp ce in regiunile reci si umede sunt preferate cele eliptice orientate nord-sud (Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959).

Marimea ochiurilor si intensitatea raririi in ochiuri a arboretului batran depind in primul rand de exigentele fata de lumina ale speciilor care se urmareste sa fie regenerate. Astfel, la speciile de umbra cu semintis sensibil la ingheturi sau seceta (fag, brad), care au nevoie de protectie de sus si laterala, ochiurile au marimi de la suprafata proiectiei a 2-3 arbori pana la 0,5H sau chiar 0,75 H (H este inaltimea medie a arboretului) (Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959; Vlad et al., 1997). In plus, in aceste ochiuri nu se intervine cu taieri rase ci se procedeaza la rarirea arboretului in jurul arborilor seminceri care se pastreaza in ochi. In arboretele din specii de lumina (stejar, gorun), care necesita doar protectie laterala si cresterea in lumina plina de sus (Stejarului ii place sa creasca "in blana insa cu capul descoperit" - Morozov, 1952), ochiurile vor fi mai mari, ajungand la 1-1,5 H la gorun (Purcelean si Ciumac, 1965; Ciumac, 1967; Damaceanu, 1984) si chiar 2H la stejar (Constantinescu, 1973). Pentru a se da de la inceput lumina suficienta celor doua specii se recomanda fie ca, in ochi, arborii sa se extraga integral (Ciumac, 1967; Constantinescu, 1973) ori consistenta sa se reduca pana la valori de 0,4-0,5 (0,6) (gorunete - Damaceanu, 1984; Vesel, 1995).

Numarul ochiurilor, care nu se poate fixa cu anticipatie ci rezulta pe teren, depinde de marimea acestora si de intensitatea taierilor aplicate in fiecare ochi. Cu cat ochiurile sunt mai mari si taierea in ochi mai intensa, ca la gorun sau stejar, cu atat numarul lor poate fi mai mic. Din contra, in arborete cu specii de umbra (fag, brad), unde ochiurile deschise si intensitatea taierii in ochi sunt mici, si numarul acestora este mai numeros (Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959). Oricum, este necesar sa se urmareasca atent, din aproape in aproape, volumul de masa lemnoasa pus in valoare in ochiurile care se deschid iar lucrarea sa fie sistata atunci cand s-a constatat ca fost atins volumul dorit, pentru a nu se depasi posibilitatea anuala fixata prin amenajament.

In ochiuri se recomanda sa fie extrasi arborii cu coroanele cele mai mari care, recoltati ulterior, ar putea provoca vatamari grave semintisului instalat. In plus, trebuie extrase integral subetajul arborescent si subarboretul, pentru a permite luminii sa patrunda la sol (Damaceanu, 1984). Tot cu ocazia taierii de deschidere a ochiurilor dar numai daca se constata existenta unor arbori uscati, rupti, doborati etc. se intervine si in afara ochiurilor cu lucrari de igiena.

Dupa ce s-a constatat ca semintisul s-a instalat in ochiurile deschise se trece la taierile de largire si luminare a ochiurilor, ale caror obiective sunt clar definite prin denumirea mentionata. Luminarea ochiurilor deja create, care se coreleaza cu ritmul de crestere si nevoile de lumina ale semintisului, se face moderat si repetat (prin mai multe taieri) la speciile de umbra (brad sau fag), respectiv printr-o taiere intensa sau chiar eliminarea integrala a acoperisului la cele de lumina (gorun, stejar) (Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959).

Taierea de largire a ochiului se realizeaza fie dupa ce in afara acestuia s-a instalat deja semintis utilizabil fie intr-un an cu fructificatie abundenta.

Principial, largirea ochiurilor se poate realiza prin benzi concentrice (in optimul de vegetatie al speciilor de valoare) sau excentrice, numai in marginea lor fertila, unde regenerarea progreseaza activ datorita conditiilor ecologice favorabile. In mod practic, ochiurile eliptice se largesc spre nord in zonele cu deficit de caldura, unde s-au deschis ochiuri orientate N-S, sau spre sud in regiunile cu deficit de umiditate, unde au fost instalate ochiuri orientate E-V (Troup, 1928; Dengler, 1935; xxx, 1949; Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959) (fig. 25).

Fig. 25. Largirea concentrica (sus) si excentrica (jos) a ochiurilor (din Vanselow, 1949)

In general, latimea benzii variaza dupa natura speciei si mersul regenerarii. In general, ea nu depaseste o inaltime medie de arboret (20-30 m), dar poate fi mai mica la speciile de umbra sau cand regenerarea este anevoioasa si mai mare (2-3H) la cele de lumina sau in conditii de regenerare foarte favorabile (Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959). Daca insa regenerarea, cu toate ca taierea de largire a ochiului s-a aplicat corect intr-un an de fructificatie, decurge anevoios, este necesar sa se execute lucrari de favorizare a instalarii semintisului sau lucrari de asigurare a dezvoltarii acestuia (extragerea semintisului neutilizabil si a subarboretului, receparea semintisului de foioase vatamat, descoplesiri, completarea zonelor neregenerate etc).

Atunci cand ochiurile, precum si portiunea dintre ele, sunt destul de bine regenerate si apropiate intre ele, se poate recurge la taierea de racordare, care consta din eliminarea printr-o singura taiere a ultimelor exemplare ramase din vechiul arboret intre ochiurile regenerate (Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959). Ca si la taierile succesive, se recomanda ca aceasta lucrare sa fie aplicata cand semintisul, ajuns la independenta biologica, ocupa cel putin 70% din suprafata si are o inaltime de 30-80 cm. In gorunetele si stejaretele de la noi, din ratiuni legate de necesitatea reducerii la maximum a vatamarilor produse cu ocazia taierilor de racordare, se recomanda ca acestea sa se aplice inainte ca semintisul sa atinga 0,5 m inaltime (Purcelean si Ciumac, 1965; Ciumac, 1967).

Daca insa regenerarea este ingreunata sau semintisul instalat este puternic vatamat, taierea de racordare se poate executa insa este urmata imediat de completari in portiunile neregenerate.

La aplicarea tratamentului taierilor progresive, posibilitatea fixata pe volum poate fi realizata din orice parte a suprafetei periodice in rand. Pentru recoltarea acesteia, in anii cu fructificatie se intervine cu taieri de deschidere si de largire a ochiurilor iar in cei lipsiti de fructificatie cu celelalte feluri de taieri (preparatorii, de luminare a ochiurilor sau de racordare).

In arboretele parcurse cu acest tratament din Romania, perioada generala de regenerare a fost adoptata la 20 de ani insa tratamentul s-ar putea aplica fie in varianta cu perioada normala (15-20 ani ca la gorun - Chirita si Popescu, 1933) fie cu perioada lunga (30 de ani ca la brad si fag) de regenerare (xxx, 1949; Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959). Mai importanta pentru succesul regenerarii este perioada speciala de regenerare a fiecarui ochi in care a fost declansata regenerarea. Tinand cont de capacitatea de rezistenta sub masiv a speciilor importante conduse cu taieri in ochiuri (2-3 ani la stejar, 4-6 ani la gorun - Negulescu si Savulescu, 1965), se recomanda ca perioada speciala de regenerare sa nu depaseasca 2-4 ani la stejar, 5-7 ani la gorun, respectiv 8-12 ani la fag si brad (xxx, 2000).

In aplicarea taierilor progresive, imprastierea taierilor pe suprafete mari genereaza mari cheltuieli de exploatare. In plus, taierile sunt ingreunate mult de modul imprastiat al ochiurilor pe suprafata respectiva si de felul in care se face largirea acestora. De aceea, se recomanda luarea unor masuri pentru limitarea prejudiciilor asupra semintisului instalat in ochiuri prin (Dengler, 1935; Copacean et al., 1983; Furnica si Beldeanu, 1985; Ciubotaru, 1998; Oprea si Sbera, 2000):

aplicarea metodei de exploatare in multipli de sortimente, care permite ulterior deplasarea dirijata a lemnului de la cioata si, deci, posibilitatea ocolirii ochiurilor de semintis;

doborarea arborilor in afara ochiurilor de semintis, spre arboretul batrin, pe unde sa se realizeze si colectarea lemnului;

crearea unei retele de colectare (culoare de exploatare) care sa poata fi folosita pe intreaga durata de aplicare a tratamentului;

doborarea si colectarea lemnului in perioada de iarna, cand solul este acoperit cu zapada. In legatura cu perioada permisa pentru recoltarea si colectarea lemnului, aceasta este tot anul (taieri de deschidere a ochiurilor in afara anului de fructificatie), 15 IX-31III (taieri de deschidere a ochiurilor in anul de fructificatie), respectiv intre 15 IX si 15 (30) IV la taierile de punere in lumina si racordare (xxx, 2002).

Si la aplicarea taierilor progresive se produce vatamarea semintisului, care a atins valori de 35-62% (cand nu s-au luat masuri speciale de protejare a acestuia), respectiv de 8-20% daca semintisul a fost protejat in timpul lucrarilor de exploatare (Vlad et al., 1997).

Prin aplicarea tratamentului taierilor in ochiuri regenerarea beneficiaza de protectia de sus si laterala a arboretului batran. Aceasta permite o proportionare a amestecului de specii, in conditiile in care "tratamentul taierilor in ochiuri este o forma excelenta pentru reconstruirea unor arborete amestecate, deoarece ofera scutul superior si lateral necesar chiar si speciilor celor mai sensibile" (Dengler, 1935). Instalarea unor regenerari amestecate este insa realizabila numai prin adoptarea corecta a perioadei speciale de regenerare si a unui ritm corespunzator de revenire cu taierile, care sa permita dezvoltarea semintisului instalat la fiecare fructificatie.

Prin aplicarea taierilor in ochiuri se instaleaza un arboret tanar care prezinta un profil ondulat, din care se ridica conurile de regenerare ale fiecarui ochi, ca niste "varfuri cu pante line" (Dengler, 1935 - fig. 24).

Aplicarea tratamentului. Desi recomandat inca din secolul al XVIII-lea in Germania (ordonanta din Hessa si Kassel (1761) mentioneaza clar "regenerarea dirijata in buchete sau grupe" - Chirita si Popescu, 1933), tratamentul taierilor in ochiuri a fost sistematizat si perfectionat numai la finele secolului urmator (Gayer, 1878). Acesta este considerat parintele "silviculturii apropiate de natura", bazata pe regenerarea naturala a padurii si crearea de arborete amestecate (Schtz, 1990). Din acest motiv, Gayer a fundamentat taierile progresive ca un protest la aplicarea pe scara larga a taierilor rase, care au condus la conversiunea spre monoculturi echiene de molid a padurilor naturale amestecate si neregulate (Troup, 1928).

In tara noastra, desi tratamentul amintit a fost propus spre aplicare inca de la finele secolului al XIX-lea (Danilescu, 1895 - pentru favorizarea bradului, care tinde sa dispara din fagete), acesta a fost luat in considerare de Consiliul Tehnic al Padurilor numai in 1938 (Negulescu, 1957). Rolul cel mai important in diseminarea si utilizarea sa l-au avut Chirita si Popescu (1933), care au stabilit modul practic de utilizare a tratamentului taierilor progresive pentru regenerarea naturala a gorunetelor. O contributie importanta la introducerea taierilor in ochiuri in Romania a avut-o si prof. Marin Dracea, sub conducerea caruia, incepand din 1921, s-a aplicat in ocolul silvic Tiganesti (actualmente Snagov) metoda de refacere a stejaretelor prin semanaturi in ochiuri sub masiv (metoda lui Mortzfeld) (Radulescu, 1928, 1935; Chirita si Popescu, 1933). Desi uzeaza tot de interventii in ochiuri, in care insa semintisul se instaleaza pe cale artificiala, aceasta metoda nu poate fi considerata echivalenta cu tratamentul taierilor in ochiuri ci doar o varianta a acestuia (Negulescu, 1957).

Dupa nationalizarea padurilor (1948), tratamentul taierilor progresive s-a aplicat in mod continuu, insa cu o pondere variabila de la o etapa la alta [de la 15,2% din suprafata padurilor de codru la mijlocul anilor '50 (Negulescu, 1957) la 45% din suprafata padurilor tarii in 1998 (xxx, 1999)]. Acesta este actualmente recomandat (xxx, 2000) in marea majoritate a padurilor de la noi dar mai ales in cele de amestec gen molideto-fagete, molideto-bradete, bradeto-fagete, amestecuri de rasinoase cu fag, goruneto-fagete, sleauri, cvercete pure sau amestecate. Este insa total contraindicata aplicarea sa in padurile pure de molid deoarece, odata cu largirea ochiurilor si izolarea arborilor seminceri, le face si mai vulnerabile la actiunea vantului (Troup, 1928).

Tratamente cu taieri continui

1. Tratamentul codrului gradinarit

Principial, acesta consta in extragerea anuala de ici si de colo a arborilor alesi dupa anumite criterii, regenerarea golurilor ramase in arboret producandu-se in mod natural (Negulescu, in Negulescu et al., 1973).

Aplicarea tratamentului. Principiul codrului gradinarit, caracterizat printr-un amestec confuz de arbori de toate varstele si toate dimensiunile sau un ansamblu de mici buchete destul de putin uniforme, repartizate fara nici o ordine (Bagneris, 1878) (fig. 26), este perenitatea structurii arboretului, prin care se poate asigura obtinerea unei productii relativ constante de masa lemnoasa.

Fig. 26. Proiectia verticala si curba normala de distributie a arborilor intr-un

arboret gradinarit (din Burschel si Huss, 1997)

Pentru realizarea acestui scop, se considera obligatorie realizarea unei anumita gradari a arborilor pe diverse categorii de diametre (a unei curbe de echilibru), exprimata in doua modalitati:

A = numarul de arbori din prima categorie de diametre

1/q = ratia progresiei geometrice

y = numarul de arbori din categoria de diametre x

e = baza logaritmului natural

k si α = parametri care depind de caracteristicile arboretelor

Aceasta structura de echilibru gradinarit trebuie mai intai realizata si apoi mentinuta cu continuitate, obligatie care se poate realiza doar cu ajutorul controlului repartitiei numarului de arbori pe categorii de diametre sau pe clase de grosime. In acest scop, se procedeaza la inventarierea periodica (integrala, ca in Elvetia, sau in suprafete de proba permanente, ca in tara noastra) a arboretului pe categorii de diametre de 4 cm, incepand de la categoria de 12 cm (Romania - xxx, 2000), respectiv pe clase de diametre de 5 cm incepand de la clasa de 20 cm (Elvetia, Franta - Borel, 1929; Favre si Oberson, 2002).

Aceasta inventariere repetata periodic permite evidentierea structurii reale (distributiei numarului de arbori pe categorii sau clase de diametre) a arboretului, precum si calculul volumului real si al cresterii reale ale acestuia.

In tara noastra, precum si in alte regiuni (Elvetia, Franta, Germania, Slovenia, Canada) unde exista interes pentru aplicarea tratamentului codrului gradinarit, deoarece padurile nu au ajuns inca la structuri de echilibru se recomanda aplicarea taierilor de transformare spre gradinarit. Acestea au scopul de a apropia structura reala a arboretului de cea de echilibru si, in mod practic, se considera ca, cu cat este mai mare diferenta intre cele doua structuri, cu atat va fi mai lunga durata procesului de transformare. Astfel, daca in arboretele pluriene in curs de transformare spre gradinarit, durata procesului amintit poate ajunge la 20-30 de ani (Dissescu et al., in Filipescu, 2001), in cele regulate este nevoie de o durata mai lunga, care poate chiar depasi lungimea unui ciclu de productie de codru (Schtz, 1981, 1989; Costea, 1962, Vlad, 1975, Florescu si Sparchez, 1975, Chavanne, 1996, toti in Filipescu, 2001).

In general, prin aplicarea unei taieri de codru gradinarit se urmareste realizarea simultana a mai multor obiective, respectiv (Negulescu, in Negulescu et al., 1973):

regenerarea naturala in toate punctele deschise;

degajarea exemplarelor din portiunile tinere, care nu mai pot suporta acoperisul arborilor din jur;

proportionarea amestecului;

obisnuirea treptata a arborilor de viitor cu starea de izolare;

dezvoltarea normala a coroanelor la arborii valorosi de talie mijlocie, pentru activarea cresterii lor viitoare;

indepartarea arborilor defectuosi sau prea batrani, a celor atacati de boli si daunatori si care ar constitui focare de infectie pentru exemplarele din jur;

realizarea si mentinerea structurii gradinarite cu cel mai inalt potential de productie sau protectie.

Din acest motiv, se considera ca taierea gradinarita trebuie sa se execute pe baza mai multor criterii de recoltare a arborilor care, in ordinea descrescatoare a importantei lor, sunt (Schtz, 1989):

De regenerare;

De selectie si educare;

De regularizare (normalizare) a structurii;

De recolta;

De interventii fortate (sanitare).

Prin luarea in considerare a acestor criterii se poate incerca rezolvarea problemei principale a tratamentului codrului gradinarit care este alegerea arborilor de extras (amplasarea masei lemnoase). Din acest punct de vedere, tratamentul amintit presupune doua variante si anume (Boppe, 1889; Dracea, 1923-1924; Troup, 1928; Dengler, 1935; xxx, 1949):

gradinaritul cultural tipic, cand recoltarea arborilor se face an de an de pe intreaga suprafata a padurii (unitatii de productie).

gradinaritul cultural concentrat, cand suprafata padurii se imparte in mai multe cupoane, iar recoltarea arborilor se face in fiecare an numai dintr-un singur cupon (fig. 27).

Fig. 27. Schema aplicarii codrului gradinarit concentrat (din Bastien, 1999)

(sus = inainte de interventie; jos = dupa interventie)

In cazul ambelor variante s-au propus doua modalitati distincte de aplicare (Bagneris, 1878; Statescu, 1886; Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959):

Taieri gradinarite pe arbori considerati individual. Acestea se recomanda in cazul arboretelor pluriene din specii de umbra (brad, fag).

Taieri gradinarite pe mici buchete de arbori. Acestea constau in recoltarea a 3-4 pana la 7-8 arbori dintr-un singur loc si s-au propus in cazul molidului sau al altor specii mai exigente fata de lumina (pin silvestru, larice).

Gradinaritul cultural tipic, datorita marii imprastieri a taierilor la nivelul intregii paduri, este o varianta greoaie si neeconomica, ceea ce o face total nerecomandabila in practica silvica.

La gradinaritul cultural concentrat, care este varianta aplicata in toate tarile unde tratamentul prezinta importanta (Elvetia, Franta, Germania, Slovenia, Romania), unitatea de productie se imparte de la inceput in cupoane, care grupeaza mai multe unitati amenajistice. Prin alcatuirea cupoanelor se urmareste ca acestea sa aiba volume pe picior (fond de productie) si cresteri in volum sensibil egale, astfel incat sa permita recoltarea posibilitatii anuale stabilite pentru intreaga unitate de productie. Prin amenajament se fixeaza cu anticipatie ordinea de parcurgere a cupoanelor, precum si defalcarea posibilitatatii anuale pe fiecare unitate amenajistica componenta a cuponului (Rucareanu, 1967; Rucareanu si Leahu, 1982; Giurgiu, 1988).

Intervalul de timp dintre doua interventii pe acelasi cupon se numeste rotatie (R). Marimea rotatiei este egala cu numarul cupoanelor, la noi adoptandu-se varianta cu 10 cupoane (deci si R = 10). In alte tari europene, unde traditional se recomandau rotatii de 5-10 ani (Bagneris, 1878; Jolyet, 1916; Borel, 1929), actualmente marimea acesteia este stabilita astfel incat sa fie posibila recoltarea printr-o taiere a unui volum ideal de 60-80 m³/ha (Silvy-Leligois, 1964; Schtz, 1989). Aceasta cerinta a condus la rotatii de 8 ani in Elvetia (Zaric si Schneider, 1992) si 8-12 ani in Franta (Silvy-Leligois, 1964; Herbert, 1994), valori mai mici decat rotatiile utilizate in Japonia (15 ani - Nigi, 1984, 1988) si Canada (Qubec - 15, chiar 20 de ani - Majcen, 1994; Majcen si Bdard, 2000). Daca rotatia este lunga, taierile sunt mai concentrate ("creaza adevarate ochiuri in arboret" - Borel, 1929), au intensitati mai mari, care pot ajunge la 30% din volumul sau suprafata de baza ale arboretului pe picior (Majcen, 1994) si sunt favorizate speciile de lumina. Daca insa rotatia este scurta, lucrarile se imprastie pe suprafete mai mari, se revine mai des cu taierile dar intensitatea lor este mai mica (in general de 15-20%, intervalul optim fiind considerat de 16-17% - Silvy-Leligois, 1964; Chantreuil, 1965) si sunt favorizate speciile de umbra.

Punerea in valoare a masei lemnoase include alegerea, inventarierea si marcarea arborilor de extras in fiecare din punctele alese, cu obligatia de a nu se depasi valoarea posibilitatii fixate, care se stabileste pe volum cu ajutorul metodei controlului (Gurnaud, 1886). Conform acesteia, valoarea posibilitatii anuale (P) de extras din arboretele tratate in codru gradinarit depinde de cresterea curenta in volum (I_v) si de diferenta (Q) dintre fondul de productie (volumul) real (V_r, determinat in urma inventarierilor si prelucrarilor ulterioare de birou) si fondul de productie (volumul) normal (V_n, indicat orientativ in normele tehnice - xxx, 2000, tab. 8), dupa formula:

Tab. 8. Valori orientative maxime ale fondului normal de productie in

arborete gradinarite (xxx, 2000)

P = I_V Q, unde:

I_v = (V₂ + V_T - V₁)/r

V₁ = volumul arboretului la inceputul perioadei de r ani

V_T = volumul arborilor extrasi in decursul perioadei de r ani

V₂ = volumul arboretului la sfarsitul perioadei de r ani

r = rotatia

Din analiza formulei prezentate rezulta ca, intr-o padure gradinarita apropiata de starea normala (Q apropiata de 0), volumul care se poate recolta se apropie de cresterea curenta a acesteia. Daca insa valoarea lui Q este negativa sau pozitiva, posibilitatea poate fi mai mica sau mai mare decat cresterea curenta a padurii.

In contextul tabelului de mai sus este interesant de subliniat ca volumele considerate optime pentru padurile noastre gradinarite sunt mult mai mari decat cele recomandate in paduri similare din tari cu traditie indelungata in aplicarea gradinaritului (Franta, Elvetia). In aceste tari, valorile volumelor optime nu depasesc in general, indiferent de specie, valoarea de 500 m³/ha, nivelul optimul fiind limitat la 300-350 m³/ha (Silvy-Leligois, 1964; Schtz, 1989).

Oricum, normele tehnice romanesti (xxx, 2000) recomanda ca valoarea posibilitatii de extras in decursul unei rotatii de 10 ani sa nu depaseasca 15-17% din marimea fondului de productie real in arboretele pluriene si relativ pluriene, respectiv 12-14% in cele echiene si relativ echiene aflate in curs de transformare spre gradinarit.

Odata posibilitatea stabilita se poate trece la alegerea arborilor de extras, operatie care se bazeaza pe compararea structurii reale cu structura optima pentru padurea respectiva. Ca si la taierile de transformare spre gradinarit, structura reala se determina dupa inventarieri pe teren, in timp ce structura optima se calculeaza cu ajutorul relatiilor lui de Liocourt sau Meyer prezentate mai sus ori prin alegerea unor modele de padure gradinarita cu starea optima realizata sau in curs de realizare (Rucareanu si Leahu, 1982; Florescu, 1991).

In acelasi timp cu alegerea modelului de structura optima, in silvicultura noastra se fixeaza si diametrul-tel (diametru-limita) (tab. 9).

Tab. 9. Diametre limita (tel) pentru arboretele de tip gradinarit (xxx, 2000)

Si in privinta marimii diametrului-tel se constata diferente importante intre silvicultura de la noi si cea din tari cu o practica indelungata a gradinaritului in sensul ca valorile sale sunt in aceste tari mult mai mici, de maximum 55-60 cm la brad (Borel, 1929; Cochet, 1971; Everard, 1985; Schtz, 1981, 1989) si de 45-50 (55) cm la molid si fag (Borel, 1929; Cochet, 1971; Everard, 1985). In plus, inca de la inceputul secolului trecut (Troup, 1928) se recomanda sa se renunte la obligativitatea folosirii diametrului-tel pentru extragerea arborilor, acesta avand doar o valoare orientativa.

Astfel, exploatabilitatea se constata si nu se decreteaza, vigoarea si calitatea fiind criteriile care trebuie sa prezideze alegerea arborilor de recoltat (Bastien, 1999). De aceea, daca arborele care a atins deja diametrul-tel inca realizeaza cresteri curente active, el se poate mentine in continuare. Daca insa aceste cresteri curente nu mai sunt sustinute, arborele se poate extrage imediat (Filipescu, 2001).

In principiu, prin taierile gradinarite se extrag arborii care depasesc diametrul-tel, precum si cei din categoriiile excedentare de diametre, rezultati dupa compararea structurii reale si optime a arboretului. In mod practic insa, datorita multiplelor obiective care se urmaresc prin aplicarea acestor taieri, se extrag cu prioritate arborii grosi cu diametrul egal sau mai mare decat diametrul-tel (notati cu g in fig. 27), arborii uscati, rupti, doborati (s), cu coroane prea puternic dezvoltate, din toate categoriile dimensionale, precum si o parte din arborii sanatosi din categoriile excedentare (i), cei apartinand unor specii (d) sau fenotipuri mai putin valoroase (e), fara insa a se depasi valoarea posibilitatii fixate. Deoarece arborii care se extrag au dimensiuni extrem de variabile, la aplicarea gradinaritului nu mai este posibila diferentierea produselor principale de cele secundare, ambele rezultand in acelasi timp cu ocazia fiecarei interventii.

In punctele sau ochiurile deschise cu ocazia fiecarei taieri nu se mai intervine ulterior cu lucrari, pentru ca regenerarea sa se realizeze fara dificultati. In masura posibilitatilor tehnice si mai ales economice, in aceste puncte se va interveni cu lucrarile pe care le reclama starea semintisului instalat.

Aplicarea tratamentului codrului gradinarit ridica probleme deosebite pentru exploatare datorita necesitatii protejarii arborilor pe picior, a semintisului si solului. In aceste conditii este necesar ca taierile care se aplica sa aiba in vedere (Copacean et al., 1983; Furnica si Beldeanu, 1985; Ciubotaru, 1998):

marcolarea (marcarea colorata, cu benzi orizontale de vopsea, lapte de var, materiale textile sau plastice ) arborilor de valoare, pentru a fi protejati in timpul lucrarilor de recoltare-colectare;

doborarea dirijata a arborilor si in ordinea rasinoase-foioase, arbori subtiri-arbori grosi;

aplicarea metodei de exploatare in trunchiuri si catarge pentru arborii de dimensiuni mici si a metodei multiplilor de sortimente la cei de dimensiuni mari;

crearea unei retele de colectare cu caracter permanent, care usureaza mult aplicarea tratamentului.

In padurea gradinarita, regenerarea se produce in conditii favorabile, folosindu-se toti anii de samanta. Cu toate acestea, sunt favorizate in mod evident speciile de umbra, asa cum este bradul ("In zilele noastre nu exista paduri gradinarite fara brad" - Balsiger, 1914, in Kstler, 1956), in arborete pure sau amestecate cu molidul si fagul.

Aplicarea tratamentului. Codrul gradinarit a fost aplicat de secole in forma sa empirica, de recoltare a arborilor pe alese, prin taieri pe diametru (extragerea unor arbori care depaseau un diametru impus), mai ales in bradetele montane. Nu exista marturii literare sau legislative despre acest mod de gospodarire pana la documentul din 29 august 1730 pentru amenajarea padurilor de brad din Franche-Comt (Franta), unde exploatarea "in gradinarit" se facea din aproape in aproape pe suprafete egale, unde se revenea o data la 10 ani (Gurnaud, 1886). Fundamentarea sa stiintifica a inceput insa numai odata cu aparitia metodei controlului, prezentata de catre francezul Adolphe Gurnaud cu ocazia Expozitiei universale de la Paris din 1879. La scurt timp (1901), aceasta metoda a fost completata si dezvoltata de catre elvetianul Henry Biolley, cel care a introdus notiunea de gradinarit cultural, pentru a-l distinge de forma sa empirica.

Metoda controlului a fost pentru prima oara pusa in practica in 1888 de catre Biolley intr-o padure de 30 ha apartinand Corporatiei celor 6 comune (Favre si Oberson, 2002), in scurt timp fiind extinsa la scara fondului forestier din intregul canton Neuchatel (Schtz, 1997).

La nivel european, codrul gradinarit s-a extins rapid dar pe o scara redusa in diverse tari, fiind actualmente aplicat pe cca 500.000 ha (bradete montane pure sau in amestec cu fagul si, uneori, cu molidul), din care cca 320.000 ha in Europa Centrala si de Vest (tab. 10 si fig. 28).

In plus, merita amintita aplicarea sa, pe o scara mult mai redusa, si in Slovacia (3-4 mii ha), Bulgaria (3 mii ha), Slovenia, Croatia si Bosnia (cateva zeci de mii ha), Grecia, Italia si Romania (Schtz, 1997).

Tab. 10. Aplicarea codrului gradinarit in tari din centrul si vestul Europei (din Schtz, 1997)

Fig. 28. Distributia geografica a regiunilor cu traditie istorica in aplicarea codrului gradinarit

(din Schtz, 1997) (1- Jura franceza; 2 - Jura elvetiana (cantonul Neuchatel); 3 - Emmental, Elvetia;

4 - Padurea Neagra, Germania; 5 - paduri din regiunile Bregenz (Austria) si Allgu (Germania);

6 - paduri de fag din Thuringia (Germania); 7 - muntii Bacher si Karavanque din Slovenia de Nord;

8 - platourile carstice dinarice din Slovenia Centrala)

In afara continentului european, tratamentul codrului gradinarit se aplica in S.U.A. (paduri amestecate cu foioase de umbra- Tubbs et al., 1983, in Matthews, 1991), Canada (provincia Qubec, unde se utilizeaza din 1983 pe cca 40.000 ha/an in paduri neregulate cu specii de foioase de umbra - Majcen, 1994, Majcen si Bdard, 2000), Japonia (arborete cu specii de rasinoase de umbra gen Thujopsis dolabrata - Nigi, 1984, 1988) etc.

In Romania, pana la finele secolulului al XIX-lea, codrul gradinarit s-a aplicat in forma sa empirica, urmarindu-se recoltarea arborilor care depaseau un anumit diametru (30 cm), fara nici o preocupare pentru regenerare, ceea ce a dus la esecuri in multe cazuri.

Abia dupa aparitia H.C.M. 114/1954 codrul gradinarit s-a recomandat pe 2-3 % din suprafata fondului nostru forestier, in arborete amestecate de rasinoase si foioase din grupa I functionala (Dissescu et al., 1987, din Filipescu, 2001).

Actualmente, datorita multiplelor probleme pe care le presupune si care s-au reliefat in prezentarea tehnicii sale de aplicare, codrul gradinarit se recomanda sa fie limitat numai la padurile montane relativ pluriene si pluriene, care indeplinesc prioritar functii de protectie (xxx, 2000). Acestea fac parte din formatiile bradetelor, bradeto-fagetelor, molidisurilor, molideto-fagetelor, amestecurilor de fag si rasinoase sau fagetelor.

In aplicarea sa nu trebuie insa niciodata uitat ca tratamentul codrului gradinarit este unul fin, intensiv (Dracea, 1923-1924), care reclama multa munca si arta (Dengler, 1935), ceea ce il face o forma forestiera rara, ca sa nu zicem marginala (Schtz, 1997).

4. Tratamente cu taieri combinate

4.1. Tratamentul taierilor cvasigradinarite (jardinatorii)

Acest tratament presupune tot interventii in ochiuri, dar cu o perioada generala de regenerare mai lunga decat la taierile progresive, ceea ce a facut sa fie considerat in trecut drept "taieri progresive cu perioada de regenerare lunga" (Dracea, 1923-1924).

Tehnica tratamentului. In mod practic, aplicarea taierilor cvasigradinarite incepe cu stabilirea lungimii perioadei generale de regenerare, cuprinsa in general intre 40 de ani (specii de lumina gen stejar si gorun) si 60 de ani (brad) (Dracea, 1923-1924; Troup, 1928; xxx, 1949). Aceasta operatie este urmata de alegerea varstei exploatabilitatii arboretelor de parcurs cu taieri cvasigradinarite (in general de 120, chiar150 de ani) si inceperea taierilor la o varsta aproximativ egala cu varsta exploatabilitatii minus o treime din durata perioadei generale de regenerare adoptate (cca 80 de ani - xxx, 2000).

La primele interventii in arboretul exploatabil, inclus in suprafata periodica in rand, se intervine imprastiat si neuniform pe suprafata acestuia, in primul rand in portiunile unde exista semintis utilizabil instalat precum si in alte puncte unde, intr-un an de fructificatie, se incearca instalarea semintisului speciilor de valoare economica si silviculturala.

Interventiile se realizeaza in ochiuri a caror marime variaza in general intre 0,5-1,0 H (H - inaltimea medie a arboretului) la fag si brad si 1-1,5H la cvercinee (Vlad et al., 1997). In portiunile de arboret unde semintisul preexistent utilizabil a ajuns la independenta biologica se poate trece deja la recoltarea integrala, printr-o taiere rasa, a arboretului batran (xxx, 1949), in timp ce acolo unde se urmareste instalarea semintisului consistenta se rareste pana la 0,4 (stejar), 0,5 (gorun, molid), 0,6 (fag) sau chiar 0,7 (brad) (Vlad et al., 1997).

Asupra fiecarui ochi, in functie de periodicitatea fructificatiei, precum si de cresterea si dezvoltarea semintisului instalat, se intervine de 1-3 ori, mai putine interventii fiind necesare la speciile de lumina gen cvercinee si mai multe la cele de umbra gen fag si brad.

Pe ansamblul arboretului parcurs cu taieri jardinatorii se revine cu interventiile specifice (de deschidere, largire-luminare sau de racordare a ochiurilor), datorita imprastierii mari a ochiurilor, de 4-8 (10) sau chiar de mai multe ori, in functie de temperamentul speciilor de regenerat (interventii mai putine la cele de lumina) si de lungimea perioadei generale de regenerare (Kenk, 1995; xxx, 2000).

Schema generala a aplicare a taierilor cvasigradinarite pe o portiune a unui arboret exploatabil este prezentata in fig. 29.

Fig. 29. Schema de aplicare a taierilor cvasigradinarite (din Vanselow, 1949)

(de la a la f - aplicarea taierilor de deschidere, largire-luminare si racordare a ochiurilor,

pornind de la semintisul preexistent instalat (ochiurile 1, 2, 3 si 4) si de la ochiurile

deschise intr-un an de fructificatie (6-12)]

Datorita imprastierii ochiurilor, precum si perioadei de regenerare lungi, arboretul care rezulta la finalul taierilor cvasigradinarite nu mai este unul de codru regulat ci relativ plurien si prezinta un profil frant (dantelat) sau sinuos. Cu timpul, aceasta neregularitate dimensionala (mai ales a inaltimilor) se atenueaza (Dracea, 1923-1924; Troup, 1928; xxx, 1949).

Pe parcursul aplicarii tratamentului amintit, datorita variatiei varstei si dimensiunilor, in acelasi an se poate interveni in diferite puncte ale arboretului exploatabil angajat in regenerare cu taieri de recoltare a arborilor in ochiuri (taieri principale), precum si cu degajari-depresaje, curatiri sau rarituri (lucrari de ingrijire si conducere).

Este evident, din prezentarea tratamentului, ca acesta se aseamana cu cel al taierilor progresive prin:

amplasarea taierilor numai in arborete exploatabile incluse in suprafata periodica in rand;

punerea in valoare a masei lemnoase sub forma de ochiuri, carora li se aplica taieri de deschidere, de largire-luminare si de racordare;

In acelasi timp, taierile cvasigradinarite prezinta unele asemanari si cu tratamentul codrului gradinarit, respectiv:

lungimea mare, de pana la 60 de ani, a perioadei generale de regenerare;

imprastierea taierilor pe intreaga suprafata a arboretului exploatabil;

neregularitatea arboretelor rezultate, care sunt relativ pluriene, cu inchidere pe verticala si profil dantelat;

executarea concomitenta, pe suprafata arboretului exploatabil, a taierilor principale si operatiunilor culturale.

Aplicarea tratamentului. Ca si taierile progresive, cele cvasigradinarite au fost sistematizate in Germania de catre prof. Karl Gayer (1880). Acesta a recomandat abandonarea taierilor rase si monoculturilor omogene de rasinoase si revenirea la arborete neregulate si amestecate prin intermediul taierilor in ochiuri, largite si racordate dupa regenerarea naturala sau artificiala a suprafetelor respective (Dracea, 1923-1924; Silvy-Leligois, 1964).

Actualmente sunt cunoscute doua variante ale taierilor cvasigradinarite, cea germana (Baden Femelschlag, datorata lui Gayer) si cea elvetiana (Swiss Femelschlag, dezvoltata de profesorii Schdelin si Leibundgut de la Scoala Politehnica din Zrich) (Troup, 1928). In Europa, tratamentul se aplica pe scara larga in Elvetia (in intreaga tara, cu exceptia cantonului Neuchatel si a regiunii Emmental, unde sunt inlocuite de taieri gradinarite - Everard, 1985), in Germania (landul Baden-Wrtemberg, in Padurea Neagra, pe cca 20% din suprafata padurilor - Boppe, 1889; Troup, 1928; Everard, 1985) si in Austria. In toate aceste tari, taierile cvasigradinarite sunt limitate la padurile montane amestecate de brad, fag si molid.

In tara noastra, s-a considerat ca tratamentul se preteaza mai ales speciilor cu temperament delicat si destul de rezistente la vant gen brad, fag si molid (Dracea, 1923-1924). Pe langa aceste specii, s-a recomandat aplicarea sa si la unele de lumina gen gorun si chiar stejar pedunculat, unde se pot deschide ochiuri mai mari si adopta perioade de regenerare mai scurte (Dracea, 1923-1924; Stinghe si Sburlan, 1941; Vlad et al., 1997).

Cu toate acestea dar pe buna dreptate, taierile cvasigradinarite se recomanda, in mod oficial, numai in paduri constituite din brad sau fag, precum si in amestecuri de rasinoase si fag. In mod exceptional, ar putea fi aplicate in amestecuri de cvercinee cu alte specii (xxx, 2000). O astfel de recomandare trebuie insa corelata cu temerile justificate ale prof. E.G. Negulescu (1957) care, constatand marile sale probleme de aplicare (tratament pretentios, greu de condus, care necesita continuitate sustinuta in lucrari, un personal numeros si bine pregatit, precum si o retea deasa de drumuri), considera ca aplicarea sa in viitor nu este recomandabila.

4. Tratamente din regimul crangului

4.1. Tratamente cu taieri de jos

4.1.1. Tratamentul crangului simplu

Acesta consta in aceea ca an de an se taie ras o anumita suprafata dintr-o padure tanara, capabila sa se regenereze pe cale vegetativa (Negulescu, in Negulescu et al., 1973).

Crangul simplu urmareste scopuri culturale, care constau in asigurarea regenerarii pe cale vegetativa a arboretului exploatat, precum si economice, respectiv obtinerea de venituri la intervale cat mai scurte si deci producerea lemnului de dimensiuni mici si mijlocii.

Tehnica tratamentului. In aplicarea sa, crangul simplu trebuie sa rezolve o serie de probleme referitoare la (1) fixarea ciclului de productie, (2) organizarea procesului de productie la nivel de U.P. sau S.U.P., (3) stabilirea procesului tehnologic de exploatare, (4) conducerea regenerarii si ingrijirea arboretelor.

(1) Ciclul de productie al padurilor de crang se stabileste in functie de natura speciei, telul de productie si conditiile stationale. Deoarece, in marea lor majoritate, speciile de foioase lastaresc viguros pana la varste de maximum 40 de ani, ciclul de productie nu trebuie sa depaseasca aceasta valoare ("A adopta in cranguri revolutii mai mari de 40 de ani inseamna sau a conduce padurea la o pieire sigura sau a da loc la o schimbare radicala de esenta (specie - n.n.)" - Dracea, 1923-1924). In mod obisnuit, ciclul de productie utilizat este de maximum 15-25 de ani iar singurele specii la care marimea acestuia se apropie de varsta maxima a capacitatii de lastarire in padurile europene sunt cvercineele (stejarul, gorunul - 30 (35) de ani) si castanul comestibil (maximum 30 de ani) (Boudru, 1989; Hibberd (ed.), 1991; Evans, in Buckley (ed.), 1992; Bastien, 1999). Chiar daca se regaseste uneori in lucrari mai vechi (Schwappach et al., 1914; Dracea, 1942; Kstler, 1956), recomandarea de a prelungi ciclul de productie in cazul aninisurilor pana la 40-60 de ani trebuie privita cu multe rezerva, aceste specii fiind conduse in mod obisnuit in cranguri numai pana la varste de 10-20 (25) de ani (Boppe, 1889; Boudru, 1989; Evans, in Buckley (ed.), 1992).

Marimea ciclului de productie este influentata si de telul de productie (sortimentul-tel). Astfel, crangul de salcie (rachitariile), unde se produc nuiele pentru impletituri, are un ciclu de 1 (2) ani, in timp ce acelasi crang dar pentru lemn de foc se poate conduce pana la 10-15 ani. In Europa, crangurile de castan comestibil pentru producerea parilor (de gard, de vie, hamei), a lemnului de foc sau pentru celuloza se exploateaza la 10-15 ani (Hibberd (ed.), 1991; Matthews, 1991), varste care se prelungesc pana la 30 de ani cand se urmareste producerea doagelor pentru butoaie sau a frizelor pentru parchete (Boppe, 1889; Bastien, 1999).

Conditiile stationale influenteaza, de asemenea, marimea ciclului de productie. Cu cat conditiile stationale sunt mai favorabile, cu atat viteza de crestere a arborilor este mai rapida, aceleasi sortimente dimensionale se pot obtine mai devreme iar ciclul poate fi mai scurt. Cu toate acestea, valoarea ciclului de productie este intotdeauna mai mare in crangurile instalate pe statiuni de bonitate superioara fata de cele de pe statiuni cu potential productiv mai scazut. Astfel, ciclul recomandat in Romania in salcametele din clase superioare de productie (I si a II-a) este de 30-35 de ani si scade la 20-25 de ani in cele din clasele a IV-a si a V-a de productie (xxx, 2000).

In privinta (2) organizarii procesului de productie in ansamblul fiecarei U.P. (sau S.U.P.) tratata in crang simplu, aceasta se realizeaza folosind metoda parchetatiei, recomandata deja prin ordonanta regala franceza din 1545 (Huffel, 1907). In varianta clasica (asa-numita parchetatie in suprafata), pentru stabilirea marimii suprafetei (parchetului) de parcurs anual (S_an), care ar trebui sa fie constanta de la an la an, se imparte suprafata (S) unitatii (subunitatii) de productie de crang simplu la ciclul de productie adoptat (r) (S_an = S/r) (Lorentz si Parade, 1867; Broilliard, 1881). In acest mod, se poate realiza continuitatea in suprafata dar nu si in volum a lucrarilor, ceea ce a impus in decursul timpului trecerea la metoda parchetatiei in suprafata cu control pe volum, prin care se preconizeaza extragerea anuala a unor volume aproximativ egale de pe parchete cu suprafete egale sau, cel mai adesea, neeegale. Actualmente, in tara noastra, marimea parchetului de crang simplu nu trebuie sa depaseasca 3 ha in toate formatiile forestiere unde este permisa aplicarea sa (salcamete, zavoaie de plopi si salcie, aninisuri) (xxx, 2000).

Exploatarea parchetelor anuale urmareste taierea rasa, de jos, a arborilor existenti si colectarea intregului material lemnos. Deoarece arborii au dimensiuni mici si mijlocii, nu exista probleme deosebite in privinta recoltarii si colectarii acestora, insa principalele aspecte care trebuie rezolvate prin aplicarea crangului simplu tin de (a) sezonul taierii, precum si de (b) modul de executare a taierii.

Astfel, (1) de multa vreme (Hartig, 1805; Bagneris, 1878; Broilliard, 1881; Schlich, 1910) se considera ca sezonul optim pentru executarea taierii este la finele iernii si inceputul primaverii, cu cateva saptamani inainte de intrarea in vegetatie. Recoltarea si colectarea lemnului in crangul simplu trebuie incheiate inainte de aparitia lastarilor tineri deoarece acestia sunt foarte fragili si, in caz contrar, ar suferi pagube importante in timpul lucrarilor de exploatare si transport (Cotta, 1841; Lorentz si Parade, 1967; Popovici, 1922-1923). Daca s-ar interveni mai devreme, in timpul iernii, gerurile puternice pot provoca desprinderea scoartei de lemn sau imbibarea cu apa a cioatei si aparitia putregaiului, care i-ar reduce semnificativ puterea de lastarire si calitatea lastarilor produsi. Daca s-ar interveni dupa intrarea in vegetatie sau chiar in timpul verii, capacitatea de lastarire a cioatei scade iar lastarii formati nu vor avea timp suficient pentru lignificare si pot fi surprinsi de ingheturile timpurii (Hartig, 1805; Troup, 1928). Exceptiile de la sezonul optim precizat se intalnesc in crangurile de anin, zavoaiele de plop si salcie din statiuni cu soluri mlastinoase sau inundabile, unde se recomanda practicarea taierilor in timpul iernii, cand solul este inghetat (Schwappach, 1904; Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959).

Pana in primele decenii ale secolului al XX-lea, o exceptie de la perioada optima era constituita din crangurile de stejari pentru tananti. Acestea se exploatau numai dupa intrarea in vegetatie (in perioada de seva, in mai-iunie), cand separarea scoartei de lemn se facea usor iar continutul de tananti era mai ridicat decat in perioada repaosului vegetativ (Hartig, 1805; Lorentz si Parade, 1867; Schwappach, 1904; Dracea, 1923-1923). In ultimele decenii, datorita rentabilitatii sale reduse, importului de tananti din alte zone (lemn de Quebracho din Argentina - Dengler, 1935; Kstler, 1956) sau obtinerii tanantilor pe cale chimica, s-a renuntat la folosirea acestui gen de crang.

Actualmente, in tara noastra, perioada permisa pentru recoltarea si colectarea lemnului in crangurile simple este cuprinsa intre 15 IX si 31 III (xxx, 2002).

Referitor la (2) modul de executare a taierii arborilor, se cere a aceasta sa fie neteda, fara zdrelirea, craparea sau ruperea scoartei pe cioata si cat mai de jos, pentru a "forta lastarii (proventivi) sa apara la nivelul solului si a obtine veritabili lastari de cioata " (Boppe, 1889). In acest context, este de remarcat ca principala recomandare, de taiere la nivelul solului (ras cu solul), este amintita inca din secolul al XVI-lea (Ordonanta lui Francisc I din 1516) (Mormiche, 1991). Pe langa acest mod de taiere se recomanda si lasarea unei cioate de 3-5 cm (la speciile care lastaresc mai bine pe marginea taieturii, in zona de calus, ca la salcie, salcam, carpen, ulmi, tei, plopi) sau de 5-10 cm la cele care formeaza lastari sub taietura, pe partile laterale ale cioatei (anin negru si alb, frasin, cvercinee, castan bun) (Dengler, 1935; Kstler, 1956).

In plus, pentru a se preveni stagnarea apei pe cioata si patrunderea putregaiului, care se poate propaga apoi la baza lastarilor formati, se recomanda taierea inclinata intr-o apa (arbori subtiri) sau, la arborii mai grosi, in doua ape si avand forma convexa (asa-numita taiere in taluz) (Hartig, 1805; Cotta, 1841; Bagneris, 1878; Boppe, 1889; Schlich, 1910) (fig. 30).

Fig. 30. Diferite moduri de executare a taierii arborilor la crangul simplu cu taiere de jos

(din Dracea, 1923-1924) (a-c = corect; d-f = incorect)

In cazul salcametelor, al padurilor de stejar verde (Quercus ilex) din bazinul Mediteranei (Troup, 1928), precum si al unor specii neforestiere dar cu lemn de radacina valoros gen nuc comun, se recomanda aplicarea asa-numitelor taieri in cazanire. In acest scop, dupa doborarea arborelui, se sapa un sant circular sau oval la cateva zeci de centimetri de baza acestuia, apoi se dezvelesc si se taie radacinile, extragand si cioata din pamant. Gropile ramase, care au forma unui cazan (de unde si denumirea de cazanire) se astupa cu pamant iar terenul se mobilizeaza pe intreaga suprafata cu grapa sau plugul pentru ranirea radacinilor superficiale, prin care se inlesneste producerea drajonilor. Acestia cresc foarte repede si, la salcam, pot realiza starea de masiv la numai un an de la aplicarea taierii in cazanire (Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959).

Dupa aplicarea repetata a taierilor de crang, cioatele imbatranesc si capacitatea lor de lastarire se reduce constant, ceea ce face ca dimensiunile (diametrele, inaltimile, volumele individuale) sa se reduca treptat. Aceasta face ca inlocuirea prin plantare de puieti a cioatelor degradate sa devina obligatorie dupa trecerea a 2-3 generatii de crang in padurile temperate (Lorentz si Parade, 1867; Troup, 1928; xxx, 1949) si 3-4 generatii in crangurile din regiunile tropicale (Evans, 1992).

Istoricul si aplicarea cringului simplu. Primele urme de aplicare a crangului simplu dateaza din perioada neolitica (4.000 i.e.n.), in Marea Britanie (Crowther si Evans, 1984). Mai tarziu, acesta a fost preferat de catre romani, care il utilizau in arboretele de castan bun pentru araci de vie (ciclu de 8 ani), precum si la cvercinee (ciclu de 11 ani) (Pliniu cel Batran, Historia naturalis, din Huffel, 1907). Pe intreaga durata a Evului Mediu crangul simplu s-a folosit pe scara larga in Franta, Anglia si Germania, lungimea ciclului de productie fiind insa de doar 10 ani in Franta si de 7-12 ani in Germania (Huffel, 1907). Odata insa cu folosirea pe scara larga a carbunelui in industrie si consumul casnic (mijlocul secolului al XIX-lea) a inceput si declinul crangurilor europene, care s-a accentuat dupa cel de-al doilea razboi mondial (Crowther si Evans, 1984; Matthews, 1991). Cu toate acestea, crangul simplu se mai aplica pe o scara larga in tari sud- si central-europene (mai ales Franta, Italia, la care se adauga Grecia, Jugoslavia, Albania, Bulgaria, Ungaria etc), unde foioasele sunt dominante iar padurile particulare ocupa suprafete importante (Kuusela, 1994). Principalele specii tratate in crang pe continentul nostru sunt cvercineele (mai ales stejarul si gorunul), castanul bun, rachitele pentru impletituri, aninii. Pe glob insa, cea mai mare suprafata de cranguri o ocupa arboretele de Eucalyptus sp. (cca 4 milioane ha), cu un ciclu de 7-10 ani (Matthews, 1991).

In tara noastra, padurile statului din regiunile de campie ale Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului s-au tratat in crang simplu cu un ciclu de 25-30 de ani. In schimb, in vechiul regat, crangul simplu aplicat in salcamete avea un ciclu de numai 15-20 de ani fata de 10, 20 sau 30 de ani in cvercetele de deal si campie (Antonescu, 1910).

Asa cum s-a mentionat, suprafata crangurilor simple a reprezentat, la nationalizare (1948), 30% din fondul forestier al Romaniei. Odata insa cu conversiunea lor spre codru, acestea si-au redus continuu intinderea astfel incat actualmente se mai aplica pe doar 5% din padurile noastre, fiind recomandate in zavoaie de plopi indigeni si salcie, rachitarii, salcamete, aninisuri (xxx, 2000).

4.2. Tratamente cu taieri de sus

4.2.1. Tratamentul crangului cu taieri in scaun

Atunci cand tulpina unui arbore foios se taie la o anumita inaltime, pe marginea taieturii sau sub aceasta se formeaza numerosi lastari numiti sulinari. Daca acestia se exploateaza sistematic dupa cicluri scurte, tulpina se ingroasa la capat, acolo unde sulinarii sunt recoltati repetat, si capata o forma caracteristica numita scaun (Boppe, 1889; Dracea, 1942; xxx, 1949) (fig. 31).

Fig. 31. Taiere in scaun (din Jolyet, 1916)

Cu timpul, scaunul imbatraneste si se deterioreaza iar capacitatea sa de lastarire, ca si vigoarea de crestere a lastarilor, scad. De aceea, dupa 2-3 generatii de recoltare a sulinarilor, scaunele imbatranite se inlocuiesc cu elemente tinere provenite din plantatii de puieti sau butasi denumite sade, care vor fi apoi tratate din nou in scaun (Negulescu, 1957; xxx, 2000).

Taierile in scaun se aplica arborilor de alei, de pe marginea strazilor, drumurilor sau proprietatilor, exemplarelor de dud care produc frunza necesara hranirii viermilor de matase.

In spatiul forestier acestea se recomanda in zonele cu traditie pastorala (Franta, Italia, Spania, Portugalia - Bastien, 1999) sau in sistemele agroforestiere din regiunile tropicale, unde au rolul de a produce frunzare pentru animale sau lemn de foc (Evans, 1992). In aceste situatii, taietura se realizeaza la o inaltime de 2,5-3 m, aleasa astfel incat sa permita accesul animalelor dar sa fie mai sus de nivelul la care acestea (mai ales vite si capre) pot pasuna (Dracea, 1942; Matthews, 1991; Evans, 1992).

In tara noastra, cea mai importanta utilizare a crangului simplu cu taieri in scaun este, in mod exceptional (xxx, 2000), in zavoaiele de salcie din Lunca si Delta Dunarii, unde inaltimea scaunului se alege deasupra nivelului celor mai mari ape de inundatie dintr-o lunga serie de ani (Antonescu, 1922-1923; Dracea, 1923-1924, 1942; xxx, 1949). In acest fel, suprafata taieturii este protejata impotriva patrunderii apei iar scaunul va fi capabil sa produca noi sulinari viabili dupa retragerea inundatiilor.

In zavoaie, suprafata de taiat anual are forma unor parchete sau benzi, amplasate perpendicular pe firul apei. Marimea parchetelor este de maximum 10 ha, iar alaturarea lor se poate face anual (xxx, 2000).

Parchetele de crang cu taieri in scaun se exploateaza intr-un mod similar celor de crang (taietura neteda, usor inclinata, fara a vatama scoarta, etc.), in perioada de iarna (15 IX-31 III - xxx, 2002). Recoltarea sulinarilor se face cu toporul sau fierastraul mecanic de pe capra de sustinere a muncitorului in timpul lucrului (Copacean et al., 1983).

In zavoaiele de salcie de la noi, ciclul de productie aplicat a fost, in decursul timpului, de pana la 10 (15) ani (Popovici, 1920, 1922-1923; Dracea, 1923-1924, 1942). Actualmente, cand se urmareste producerea lemnului pentru cherestea si celuloza, se recomanda ca marimea ciclului de productie in aceste zavoaie sa atinga 15-30 de ani (paduri de productie) si 20-35 ani (paduri de protectie) (xxx, 2000).

5. Tratamente din regimul crangului compus

5.1. Tratamentul crangului compus

Dupa cum s-a amintit, in cadrul arboretelor de crang compus regenerarea sau reintinerirea arboretelor se obtin atat din samanta cat si din lastari sau drajoni (Dracea, 1942). Intr-un astfel de arboret se diferentiaza un etaj inferior (subetaj) de crang (provenit din lastari), cu inaltime mica si care produce lemn mic si mijlociu, caruia i se suprapune, avand insa o consistenta mult mai rara, un etaj superior, din arbori mari numiti rezerve, care s-a instalat din samanta si din lastari (Cotta, 1841; Lorentz si Parade, 1967; Danilescu, 1893; Dengler, 1935). Intre cele doua etaje exista o solidaritate complexa, deoarece compozitia etajului de crang o impune pe cea a rezervei care se recruteaza din sanul sau, in timp ce consistenta rezervei o influenteaza pe cea a crangului (Boppe, 1889).

Tehnica tratamentului. Pentru obtinerea unei paduri de crang compus se porneste de la o padure regenerata din saminta sau din lastari, procedandu-se astfel (Dengler, 1935; Dracea, 1942):

la atingerea varstei exploatabilitatii adoptate pentru generatia de crang (20-25 de ani), din aceasta se pastreaza un numar oarecare de rezerve din speciile dorite, frumoase si cu cresteri sustinute.

dupa trecerea celui de-al doilea ciclu de crang de 20-25 de ani, timp in care cioatele ramase dupa exploatarea crangului au produs o noua generatie de lastari care se vor extrage in majoritate cu acest prilej, marea majoritate a rezervelor cu varsta de 40-50 de ani se pastreaza. Dintre rezerve se extrag cele deteriorate sau lancede si se pastreaza inca o generatie de rezerve din lastarii cu varsta de 20-25 de ani.

dupa trecerea celui de-al treilea ciclu de crang cu aceeasi lungime (20-25 ani), din primele doua serii de rezerve, cu varsta de 40-50 si 60-75 de ani, se extrag cele uscate sau lancede. In acelasi timp, se recolteaza in mare parte lastarii de 20-25 de ani, lasandu-se din randul lor o noua serie de rezerve s.a.m.d.

Prin repetarea acestui mod de interventie la fiecare 20-25 de ani, la finele sau inceputul ciclului de crang (n) se deosebesc intr-un arboret rezerve de diferite categorii, ale caror varste sunt un multiplu al ciclului de crang ales (n, 2n, 3n, 4n, etc), precum si etajul de crang echien ajuns la varsta exploatabilitatii sau cioatele gata sa lastareasca (Dracea, 1942) (fig. 32).

Fig. 32. Arboret de crang compus cu varsta exploatabilitatii etajului de crang de 25 ani si a rezervelor de 100 ani (din Troup, 1928); a = inainte de taierea de crang; b = dupa interventie

Atunci cand rezervele se pastreaza numai un singur ciclu de crang, exploatandu-se la 2n ani, se defineste crangul cu rezerve (crang compus de ordinul I), in timp ce crangul compus propriu-zis include la orice exploatare de crang rezerve de varste multiple (n, 2n, 3n, 4n etc.) (Dracea, 1923-1924; Stinghe si Sburlan, 1941).

La atingerea varstei exploatabilitatii stabilite pentru arborii de rezerva (maximum 100 de ani), acestia se recolteaza integral.

Numarul de rezerve de varste diferite care se recomanda sa existe la ha in acest moment intr-un crang compus cu echilibru intre rezerve si etajul de crang (crang compus normal) este de cca 100 exemplare, cu un volum de 100-200 m³/ha si a caror proiectie a coroanelor trebuie sa ocupe inainte de taiere 1/3-1/2 din suprafata arboretului (Troup, 1928; Dengler, 1935). Daca numarul rezervelor este mai mare de 100 iar volumul acestora depaseste 200 m³/ha (crang compus cu rezerve numeroase, crang compus cu aspect de codru), rolul etajului de crang este din ce in ce mai redus si acesta ocupa o suprafata tot mai restransa, padurea de crang compus apropiindu-se de cea de codru (Dengler, 1935; Negulescu, 1957).

Intre exemplarele care compun rezervele se recomanda cele provenite din specii de lumina cu lemn valoros, viguroase, cu tulpini frumoase, cu coroana rara (pentru a oferi lumina suficienta etajului de crang) si repartizate cat mai uniform. Cele mai recomandate specii de rezerva sunt cvercineele (gorunul si stejarul), frasinul, paltinii, ulmii, ciresul, sorbii. Nu se recomanda folosirea fagului ca arbore de rezerva, mai ales datorita riscului de a suferi de arsura scoartei cand este izolat brusc precum si umbririi puternice pe care o realizeaza coroana sa deasa, care stanjeneste cresterea etajului de crang (Boppe, 1889; Schwappach, 1904; Troup, 1928).

Pentru etajul de crang se prefera speciile care, pe langa faptul ca lastaresc viguros si timp indelungat din cioata, produc lemn de foc de calitate buna si pot suporta o anumita umbrire a masivului rezervelor. Astfel, speciile cele mai recomandate pentru cring sunt carpenul, jugastrul, teiul, frasinul, castanul bun, paltinii de camp si de munte, alunul (Schwappach, 1904; Schwappach et al., 1914; Jolyet, 1916; Dracea, 1923-1924).

Lucrarile care se executa in cringurile compuse sunt diferentiate dupa etajul arboretului. Astfel, in etajul de crang se intervine, de-a lungul celor 20-25 de ani de existenta si numai daca se considera necesar, cu curatiri si cel mult o raritura. In etajul de codru se intervine numai cu lucrari de emondaj, prin care se indeparteaza lujerii lacomi formati mai ales la baza trunchiurilor de cvercinee puse brusc in lumina dupa extragerea etajului protector de crang (Lorentz si Parade, 1867; Bagneris, 1878; Broilliard, 1881; Danilescu, 1893; Popovici, 1922-1923; Dracea, 1942).

Istoricul si aplicarea crangului compus. Se considera ca, inca din neolitic, in arborete de crang simplu din Marea Britanie au fost lasate ocazional rezerve pentru a creste cateva cicluri de crang si a asigura nevoile ocazionale pentru lemnul de constructii (Rackham, 1990, in Rietbergen, 2001).

Acest tratament a capatat o mare importanta in Evul Mediu (Germania, Franta, Marea Britanie), perioada in care toate ordonantele forestiere incepand din secolul al XV-lea dar mai ales cea a lui Colbert din Franta (1669) au cuprins instructiuni privind numarul si varsta de taiere a rezervelor (Dengler, 1935; Lafouge, 1964).

Importanta sa in Europa a inceput sa se reduca mai ales in secolul al XIX-lea, cand au aparut si primele preocupari pentru conversiunea crangului compus la codru, deoarece acesta are un viciu esential, acela de a reuni doua elemente diametral opuse (Lorentz, 1827, in Matthews, 1991; Bastien, 1999). Cu toate acestea, crangul compus se aplica inca pe suprafete mari, de sute de mii sau milioane de ha, mai ales in tari din sudul si centrul Europei (Franta - 3,7 milioane ha; Italia, Spania, Grecia) (Kuusela, 1994; Vlad et al., 1997; Bastien, 1999).

In Romania, aplicarea crangului compus a inceput odata cu aparitia in Moldova a "Pravilei pentru crutarea padurilor de pe mosiile manastiresti si altele" (1843), in care existau si prevederi referitoare la exploatarea si numarul rezervelor (56 ex/ha) (Danilescu, 1893). Dupa unirea din 1859, sistemul din Moldova s-a generalizat la aproape toate padurile statului, numarul de rezerve fixandu-se la maximum 80/ha iar varsta exploatabilitatii etajului de crang la 30-40 de ani (Danilescu, 1893).

Din nefericire, crangul compus a fost recomandat si la padurile de rasinoase mai ales din Muntenia, aceasta fiind una din numeroasele greseli in aplicarea sa, intre care cele cu efectele cele mai nefavorabile sunt (Antonescu, 1910; Negulescu, 1957; Vlad et al., 1997):

s-a pornit in conversiunea spre crang compus de la arborete prea batrine, cu varsta pana la 50-60 de ani;

s-au adoptat cicluri de crang prea lungi, care ajungeau la 40 de ani;

s-au lasat ca rezerve exemplare din specii necorespunzatoare (carpen, fag);

rezervele nu s-au pregatit pentru trecerea la crang compus, ceea ce a facut sa se acopere de craci lacome pe toata lungimea trunchiului, situatie care a condus la uscarea varfului si apoi a arborelui intreg.

Asa cum constata pe buna dreptate Negulescu (1957), "Slabele rezultate inregistrate la noi in trecut nu se datoresc numai doctrinei tratamentului; la aceasta au contribuit intr-o mare masura tocmai necunoasterea bazei lui teoretice, modul gresit de aplicare si lipsa de consecventa si continuitate".

Tratamentul crangului compus, foarte pretentios si complex in aplicare, nu s-a mai aplicat la noi dupa 1948, cand toate padurile Romaniei au inceput sa fie convertite la codru. Desi, in mod justificat, nu ar trebui acceptata conversiunea inversa de la paduri de codru spre cele de crang compus, este de banuit ca, in conditiile retrocedarii si proprietatii private sau de grup asupra padurilor, aplicarea sa sa fie reluata.

6. Lucrarile speciale de conservare

In arboretele din tara noastra carora li s-au atribuit functii speciale de protectie, acolo unde structurile necesare pentru indeplinirea optima a functiilor respective nu se pot realiza si mentine prin intermediul tratamentelor prezentate mai sus, s-a propus si oficializat dupa 1986 aplicarea asa-numitelor lucrari de conservare.

Acestea constau dintr-un ansamblu de interventii necesare a se aplica in arborete de varste inaintate, exceptate de la aplicarea tratamentelor, in scopul mentinerii sau imbunatatirii starii lor sanitare, al asigurarii permanentei padurii si imbunatatirii continue a exercitarii de catre arboretele respective a functiilor de protectie ce li se atribuie (xxx, 2000).

In acest scop, lucrarile de conservare cuprind urmatoarele interventii (xxx, 2000):

lucrari de igiena, prin care se extrag arborii uscati sau in curs de uscare, arborii rupti de vant sau de zapada, precum si cei bolnavi, atacati de daunatori, afectati de poluare, etc. Acestea se executa ori de cite ori este nevoie;

promovarea nucleelor de regenerare naturala din specii valoroase, prin efectuarea de extrageri de arbori cu intensitate redusa. Prin aceste lucrari se recolteaza exemplarele cu defecte, ajunse la limita longevitatii fiziologice, exemplare din specii cu valoare scazuta etc.;

ingrijirea semintisurilor si a tinereturilor naturale valoroase, prin lucrari adecvate potrivit stadiului lor de dezvoltare (descoplesiri, recepari, degajari);

impadurirea golurilor existente, folosind specii si tehnologii corespunzatoare statiunii si telurilor de gospodarire urmarite;

introducerea speciilor de subarboret sau subetaj (paducel, lemn cainesc, sanger, corn, jugastru, artar, carpen, etc.) in padurile de cvercinee pure sau amestecate.

In plus, acolo unde este necesar, lucrarile de conservare pot sa includa si combaterea bolilor si daunatorilor, optimizarea efectivelor de vanat, interzicerea pasunatului si a rezinajului, executarea unor sisteme de drenare in padurile situate pe statiuni cu exces de umiditate, rationalizarea accesului publicului etc. (xxx, 2000).

Referitor la intensitatea taierilor care au rolul de a valorifica nucleele de semintis-tineret si inlaturarea treptata a elementelor necorespunzatoare din arboret, prin normele actuale se recomanda urmatoarele:

limita minima a extragerilor va fi corespunzatoare volumului recoltat prin lucrari de igiena;

limita superioara a acestor extrageri nu poate fi precizata; ea difera de la arboret la arboret, in functie de starea si functionalitatea fiecaruia. In astfel de situatii se impune ca extragerile care depasesc 10% din volumul pe picior sa fie justificate prin starea de fapt a arboretului (rupturi si doboraturi de vant sau zapada, atacuri de insecte, etc.), care impune interventii cu intensitati relativ mari.

7. Alegerea regimului si a tratamentului

Gospodarirea fondului forestier presupune cunoasterea diversitatii sale constitutive si functionale si adoptarea celor mai judicioase decizii referitor la alegerea regimului si a tratamentului.

Alegerea regimului se realizeaza prin planurile de amenajament la nivel de U.P. sau de S.U.P. La alegerea acestuia se tine seama de scopul principal urmarit si de telurile de gospodarire posibil de realizat in conditii optime, in raport cu care se fixeaza exploatabilitatea. Astfel:

regimul codrului se adopta daca telul de gospodarire este producerea de lemn gros, cu utilizari industriale, care obliga la conducerea padurii la varste mari. Aceasta situatie se intalneste si in cvasitotalitatea padurilor cu functii speciale de protectie.

daca padurea, constituita din specii de foioase cu capacitate de regenerare vegetativa ridicata, este destinata sa produca lemn mijlociu si subtire la varste mici, aceasta va fi supusa regimului crangului.

Un rol la fel de important la alegerea regimului il au speciile componente. Astfel:

in padurile pure sau amestecate de rasinoase, ca si in amestecurile de rasinoase si fag, se poate adopta doar regimul codrului. Ca exceptie, acelasi regim se adopta si in culturile de plopi euramericani si salcie selectionata care, desi se regenereaza pe cale vegetativa, sunt incadrate in regimul codrului, datorita capacitatii lor de a produce sortimente de mari dimensiuni la varste relativ mici.

zavoaiele de salcie, salcametele, aninisurile, rachitariile se pot conduce satisfacator in regimul crangului.

Tot amenajamentului ii revine si sarcina de a proceda la alegerea tratamentului in cadrul fiecarui regim. Astfel, pentru padurile de crang se adopta:

crangul simplu cu taieri de jos in majoritatea padurilor;

crangul simplu cu taieri in cazanire la unele culturi de salcam situate pe terenuri nisipoase si nepredispuse la deflatie eoliana;

crangul cu taieri in scaun in zavoaiele de salcie din Lunca si Delta Dunarii.

In cadrul padurilor de codru, alegerea tratamentului se face au ajutorul Normelor tehnice privind alegerea si aplicarea tratamentelor (xxx, 2000), in care elementele principale de intrare sunt:

A. Prima faza

functiile indeplinite de arboret (grupa, subgrupa si categoria functionala atribuite);

B. A doua faza

formatia sau grupa de formatii forestiere in care se lucreaza;

tipul de structura al arboretului (echien, relativ echien, relativ plurien sau plurien);

nivelul productiv (clasa de productie, categoria de productivitate) al arboretului;

Prima faza in alegerea tratamentului este incadrarea fiecarui arboret, pe baza grupei (I - arborete cu functii speciale de protectie; a II-a - arborete cu functii de productie si protectie), subgrupei si categoriei functionale atribuite, intr-un tip de categorii functionale. Notate cu cifre romane, acestea sunt in numar de sase (I-VI), din care tipurile I-IV se aplica arboretelor din grupa I functionala, iar celelalte doua (V si VI) arboretelor din grupa a II-a functionala.

Tipurile de categorii functionale care pot rezulta dupa prima faza sunt urmatoarele (xxx, 2000):

tipul I - paduri cu functii speciale pentru ocrotirea naturii; in astfel de arborete este interzisa prin lege exploatarea de arbori;

tipul II - paduri cu functii speciale de protectie situate in statiuni cu conditii grele sub raport ecologic, precum si arboretele in care nu se recomanda recoltarea de masa lenoasa prin taieri de regenerare obisnuite; in ele se pot aplica doar lucrari speciale de conservare;

tipul III - paduri cu functii speciale de protectie, pentru care se admit tratamente cat mai intensive (taieri gradinarite, taieri de transformare spre gradinarit, cvasigradinarite). In situatii speciale se pot aplica si alte tratamente (taieri progresive, taieri in benzi), precum si lucrari speciale de conservare.

tipul IV - paduri cu functii speciale de protectie, pentru care se admit taieri de transformare spre gradinarit, taieri cvasigradinarite, precum si alte tratamente insa cu restrictii in aplicare.

tipul V - paduri cu functii de productie si protectie destinate productiei de lemn de calitate superioara; se admit tratamente gen taieri de transformare spre gradinarit, taieri cvasigradinarite, taieri progresive.

tipul VI - paduri cu functii de productie si protectie in care se poate aplica, in mod diferentiat, intreaga gama a tratamentelor.

Prin combinarea informatiilor rezultate in urma celor doua faze se poate trece la alegerea tratamentului posibil de aplicat intr-un arboret oarecare (tab. 11).

In plus, la alegerea tratamentului trebuie sa se aiba in vedere si urmatoarele recomandari mai importante (Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959):

pe cat posibil se va da prioritate regenerarii naturale, pentru a beneficia de avantajele pe care aceasta le prezinta, cat si pentru a reduce la minimum cheltuielile de refacere;

interesele exploatarii impun obligatia sa se adopte tratamentele cele mai simple, pentru ca recoltarea si colectarea lemnului sa fie cat mai putin costisitoare;

Tab. 11. Exemplu pentru modalitatea practica folosita la alegerea tratamentului

in Romania (din xxx, 2000)

Lc = lucrari speciale de conservare; G = tratamentul codrului gradinarit; Cv = tratamentul codrului cvasigradinarit; P = tratamentul taierilor progresive

taierile rase se pot adopta numai in cazul cand natura speciei permite regenerarea pe teren descoperit; in rest, se recurge la regenerarea sub masiv sau in margine de masiv;

in statiuni extreme sau cand padurea indeplineste un rol deosebit de protectie sau estetic, se da prioritate considerentelor culturale;

trecerea de la o generatie la alta este de dorit sa se faca pe cat posibil treptat, pentru a nu se pierde din capacitatea de regenerare si a nu se intrerupe rolul protector sau estetic al padurii respective.