Padurile boreale

Padurile boreale

-Personalitatea padurilor boreale este pusa in evidenta de trei superlative:

-Alaturi de padurile tropicale umede, reprezinta biomul cu cea mai mare extindere planetara (6000 km latime in Eurasia, intre Marea Norvegiei si Marea Bering si 3500 km latime in America de Nord, unde poarta numele de padure transcontinentala); ocupa 1/3 dinsuprafata impadurita a Globului.

-in cadrul formatiilor forestiere ale Terrei, ocupa primul loc sub raportul productiei de masa lemnoasa;

-prezinta dispunerea perfecta in cadrul climatului boreal, formand o vasta centura in jurul Polului Nord

Localizarea

-formeaza o zona cvasicontinua in Eurasia si America de Nord, intre limitele sudice ale tundrei si cele nordice ale padurilor nemorale sau, pe alocuri, chiar ale stepei (aproximativ intre 75⁰ - 45⁰ lat. N)

Conditii ecologice

-se dezvolta in conditiile unui climat continental excesiv, cu geruri puternice iarna, cu zapezi de lunga durata, cu veri relativ calde

-precipitatiile, predominante sub forma de zapada, variaza intre 400 - 700 mm/an; ploile, distribuite relativ uniform pe parcursul anului, inregistreaza un maxim in sezonul estival

- durata sezonului de vegetatie este scurta (3 - 5 luni/an);

-la limita sudica a padurii boreale (la contactul cu padurile nemorale), intervalul cu temperaturi medii >10⁰C este <120 de zile (anotimpul rece dureaza peste 6 luni);

-limita nordica a padurii, spre Arctica, corespunde unei perioade cu temperaturi medii zilnice>10⁰C, de numai 30 de zile (anotimpul rece dureaza 8 luni)

-durata stratului de zapada variaza intre 7-8 luni in Iakutia si 5-6 luni in nordul provinciei Quebec.

-solurile pe care se dezvolta padurile boreale sunt slab productive: podzolice, turboase si de mlastina, scheletice; caracteristic este podzolul (zola, in limba rusa), cu humus acid de tip mor; importanta deosebita prezinta si solurile hidromorfe, respectiv solurile gleice si turbariile acide.

Modelul arhitectural si diversitatea floristica

-este dominat net de stratul arborilor, care pot atinge 30 - 35 m inaltime

-fiind vesnic verde, padurea asigura umbrirea intensa si continua a terenului, astfel incat straturile inferioare de vegetatie sunt rare sau absente, cu exceptia unui strat muscinal, cu caracter discontinuu

-biodiversitatea stratului arborilor este redusa, numarul genurilor este mic, iar speciile corespunzatoare sunt putin numeroase; in general, padurile de conifere nord americane si cele asiatice prezinta o biodiversitate mai mare (numeroase specii din genurile Pinus, Picea, Abies), comparativ cu cele europene (dominate de Picea abies si Pinus sylvestris):

-stratul arbustilor si subarbustilor apartine genurilor Emperum, Ledum, Vaccinium, carora li se adauga semintisul coniferelor

-stratul ierbaceu si muscinal include prin excelenta plante umbrofile

Spectrul bioformelor

-este dominat de fanerofite (stratul arborilor, arborescent si arbustiv), camefite (stratul subarbustiv si arbustiv si putine hemicriptofite (pe turbarii).

Faciesuri

-localizarea geografica si compozitia floristica permit individualizarea a doua faciesuri:

padurea boreala    nord americana

padurea boreala eurasiatica (taigaua)

1padurea boreala nord americana ocupa teritorii situate in peninsulele Alaska si Labrador, la sud de formatiunea de tundra, in regiunea Marilor Lacuri si pe litoralul atlantic;

-conserva numeroase specii din genurile:

*Pinus (Pinus banksiana, pe solurile poroase, pe material morenaic sau ca specie pionier, pe arsuri, Pinus strobus si P. resinosa in jurul Marilor Lacuri, Pinus taeda si P. rigida, pe litoralul estic.

*Picea (larg raspandit, din I. Newfoundland pana la stramtoarea Bering, este Picea glauca; pe solurile sarace, la limita superioara a padurii, spre Arctica, creste molidul negru, Picea mariana; in Alaska, predomina Picea sitchensis, P. nigra),

* Abies (bradul de balsam - Abies balsamea, larg raspandit in Canada),

*Larix (Larix laricina, L. americana, specii cu rezistenta mai mare la frig, frecvente la limita cu tundra)

-turbariile si zonele mlastinoase cuprind specii hidrofile si higrofile din genurile Potamogeton, Nuphar, Nymphaea

-la limita sudica a padurii, diseminate printre speciile de conifere, apar unele specii de foioase: Betula papyriphera, Populus tremula, P. balsamifera

2.padurea boreala eurasiatica se extinde intre Peninsula Scandinavia si Peninsula Kamceatka, pe mai mult de 15 - 25⁰ latitudine.

-Sub aspectul compozitiei floristice, tipica este padurea umbrofila de molid, cu grad ridicat de monospecificitate, cunoscuta sub numele de taiga, dezvoltata pe soluri podzolice, cu un strat de humus brut (orizontul A₀, alcatuit din masa organica in care se intrepatrund rizomii si radacinile arbustilor pitici si miceliile ciupercilor). - H. Walter, 1974.

-Modelul arhitectural al padurii de molid (Piceetum typicum), dominat net de stratul arborilor, include in stratul ierbaceu si muscinal, afin (Vaccinium myrtillus), merisor (Vaccinium vitis-idaea), macrisul iepurelui (Oxalis acetosella), in zona mai sudica, Lycopodium annotinum, Linnaea borealis, Listera cordata etc.; pe terenurile cu apa freatica apropiata de suprafata, ce favorizeaza formarea tinoavelor, stratul muscinal este dominat initial de genul Polytrichum si ulterior, de genul Sphagnum.

-In statiunile uscate, Pinus sylvestris ia locul molidului; sub pinete, stratul ierbaceu si muscinal este edificat de iarba neagra (Calluna vulgaris), merisor si licheni din genurile Cladonia si Cetraria

-In statiunile mai umede, favorabile pentru molid, care au fost incendiate, pinul apare ca specie secundara pionier, precedata de arbori caducifoliati cu crestere rapida, cum sunt mesteacanul si plopul tremurator (in nordul Suediei, stadiul cu mesteacan dureaza 150 de ani, iar stadiul cu pin, 500 de ani).- H. Walter, 1974.

-Biodiversitatea padurii boreale creste in partea siberiana, nord-estul Chinei si in Japonia; pe valea Amurului, coniferele sunt reprezentate prin specii ca: Picea koraiensis, Abies sibirica, Pinus cembra (zambru), Larix sibirica, L. dahurica; in extremitatea chino-japoneza, bradul siberian este insotit de conifere endemice, ca: Pinus jezoensis, Larix leptolepis

Adaptari ecologice ale speciilor floristice boreale

-Semperviriscenta

-Conformatia diferita a coronamentului: cu cat conditiile sunt mai extreme, cu atat coronamentul va avea un aspect mai ascutit, atenuindu-se cresterea lastarilor laterali, in favoarea celui terminal

-La molid, radacini superficiale cu extensiune laterala, rezultat al prezentei pergelisolului, la adancimi de 50 - 85 cm.

-Indicele suprafetei foliare (ISF = suprafata totala a frunzelor unui arboret/suprafata de teren ocupata ) este relativ mare, deoarece pe lastari sunt cel putin doua generatii de ace (la pinetele din ecotonul de tranzitie boreo-nemoral, indicele este de cca. 9-10, iar la molidisurile din taiga, peste 11.- H. Walter, 1974.

-La molidul vesnic verde, instalarea pauzei temporare in asimilatia clorofiliana, dupa o noapte cu inghet si a repausului permanent, in perioada rece propriu-zisa

-Valenta ecologica diferita a speciilor rezida in raspandirea fiecareia in cadrul formatiei vegetale

Lumea animala

-Padurea boreala reprezinta loc de refugiu, in perioada de iarna, al unor animale de tundra: ren, elan; la limita sudica, patrund si unele specii din padurile de foioase sau chiar din stepa

-Caracteristica este prezenta unor genuri si chiar specii comune celor doua faciesuri, canadian si eurasiatic ( Rangifer, Alces, Cervus, Ursus, Felix etc.)

-In America de Nord sunt specifice: renul caribou (Rangifer caribou), veverita americana (Sciurus hudsonus), cerbul canadian (Cervus canadensis), zibelina americana (Martes americana); pentru padurea litorala pacifica este specific ursul grizzly (Ursus nelsoni)

-Tipice padurilor boreale eurasiatice sunt specii ca: renii de padure (Rangifer sibiricus, R. fennicus), elanul siberian (Cervus elaphus sibiricus), in partea muntoasa a taigalei, ursul brun (Ursus arctos), hermelina (Mustela herminea), iar dintre pasari, cocosul de munte (Tetrao urogallus), ierunca (Tetrastes bonasia), ciocanitoarea cu trei degete (Picoides tridactylus etc.

Un facies particular al padurilor de conifere din America de Nord, care, in prezent, nu are    corespondent in nici un alt continent, il reprezinta padurile litorale pacifice, denumite si paduri de coasta sau pluviale, desfasurate la altitudini ce pornesc de la nivelul marii si pana la 1500 m; au o extindere meridiana, incepand din sudul Alaskai si pana in California, pe o lungime de 3680 km si o latime care variaza de la cativa km, pana la 500 km; personalitatea acestora, in raport cu celelalte paduri de conifere, este data de specificitatea climatului oceanic foarte umed (1000 - 3000 mm precipitatii/an, distribuite neuniform: veri relativ uscate si racoroase, ierni blande si mai umede, cu influenta asupra duratei mari a sezonului de vegetatie); din punct de vedere floristic, se caracterizeaza printr-o biodiversitate redusa, compensata de un grad ridicat de endemicitate, conferit de specii ca: Tsuga heterophylla, Thuja plicata, Pseudotsuga taxifolia, relictele tertiare Sequoia sempervirens si S. Gigantea; local apare bradul (Abies grandis, A. nobilis, A. amabilis); in cuaternar, astfel de paduri se gaseau si pe tarmul vestic al Europei, insa glaciatiunea a contribuit la distrugerea lor.

Padurile nemorale ale emisferei nordice

In emisfera nordica, padurile de foioase cu frunze cazatoare sau nemorale se desfasoara in domeniul climatului temperat continental, intre 40⁰ - 50⁰ latitudine

Conditii ecologice

-climat racoros, cu ierni nici prea severe nici prea lungi, cu veri scurte si moderate sub raport termic.

-anotimpurile de tranzitie, respectiv primavara si toamna, caracterizate prin coup de frig, joaca un rol capital.

-perioadele marcante de seceta sunt inexistente

-precipitatiile sunt abundente (cca 500 mm/an) si repartizate uniform pe parcursul anului

-solurile sunt brune de padure, mai mult sau mai putin levigate; in functie de gradul de aciditate si de umiditate, ele corespund unor asociatii vegetale clar diferentiate

Modelul arhitectural

-se caracterizeaza prin predominarea stratului arborilor cu frunze late, cu coronament dens si continuu vara si pierderea aparatului foliar, iarna (neadaptare a frunzelor la temperaturi scazute)

-straturile inferioare, respectiv cel arbustiv si cel subarbustiv, sunt mai slab dezvoltate

-conditiile de lumina sunt determinante pentru capacitatea competitiva a speciilor lemnoase; speciile fotofile se pot dezvolta rapid intr-un luminis, in timp ce speciile sciofile sau fotofobe cresc chiar in umbra stratului arborilor celor mai inalti; cu timpul, specia care suporta cel mai bine conditiile de umbrire devine dominanta, in cazul in care celelalte conditii stationale sunt favorabile (H. Walter, 1974)

-primavara, stratul ierbaceu se dezvolta luxuriant, fiind reprezentat in principal de geofite vernale, din genurile Galanthus, Scilla, Ficaria, Corydalis, Anemone etc.); acest strat, favorizat de radiatia solara ajunsa aproape integral la sol, incalzind stratul de litiera sub care se dezvolta radacinile plantelor, pana la 25 - 30⁰C, se reduce masiv, dupa ce arborii isi dezvolta aparatul foliar;

-geofitele vernale pot fi considerate o grupa de plante capabila sa umple un vid sau o nisa ecologica existenta in sezonul de vegetatie al padurilor de foioase

Spectrul bioformelor

-este dominat de plantele fanerofite (stratul arborilor, cel arborescent si cel arbustiv), camefite (stratul subarbustiv), hemicriptofite si geofite, specifice stratului ierbaceu si muscinal

Adaptari ecologice ale speciilor floristice

-forma coronamentului este functie de locul de crestere: arborii izolati au coroana in forma de cupola sau de sfera, in timp ce, in cadrul masivelor forestiere, dezvoltarea acesteia este limitata

-in functie de intensitatea luminii, frunzele prezinta caracteristici anatomo-morfologice si fiziologice diferite:frunzele de lumina sunt mai mici, mai groase, cu o retea de nervuri mai densa si stomate mai numeroase, comparativ cu cele de umbra

-indicele suptrafetei foliare (ISF) depinde de valoarea aprovizionarii cu apa si cu substante minerale; el se micsoreaza in cazul unei aprovizionari insuficiente cu apa si substante minerale; la padurile pure de stejar ISF= 5 (in anii umezi poate fi mai mare), iar in arboretele amestecate de pe soluri reavene, ISF poate depasi 8, pentru toate speciile, inclusiv arbustive (H. Walter, 1974)

-singura forma de adaptare a speciilor vegetale impotriva temperaturilor scazute din timpul iernii o reprezinta calirea (modificari fizico-chimice in protoplasma) proces fiziologic care se produce toamna; prin calire, rezistenta la frig a mugurilor arborilor poate creste de la -5⁰ C in toamna, pana la -25⁰C si chiar -35⁰C iarna;; prin calire, arborii care cresc la latitudini medii sunt protejati impotriva vatamarilor provocate de ger; decalirea se produce primavara, odata cu incalzirea aerului

Faciesuri

-Europa de Vest si Centrala, estul Americii de Nord, estul Asiei

-diferentierile floristice existente intre cele trei mari faciesuri ale padurii temperate, localizate in Europa, China, America de Nord, se datoreaza in mare masura evolutiei lor in timp geologic; spre exemplu, in cuaternar, migratia florei s-a putut realiza fara probleme majore pe fatada orientala asiatica, in timp ce in Europa, obstacolul reprezentat de Marea Mediterana a perturbat replierea acestora.

1. Padurile nemorale europene

*In vestul si centrul Europei, se extind la nord de zona mediteraneeana (incepand din nordul Pen. Iberice si pana in sudul Scandinaviei), pana la cca. 58⁰ lat., sub influenta curentului cald al Golfului;

*in partea estica a continentului, se prelungesc sub forma unei fasii inguste, limitata la nord de padurea de conifere, iar in partea de sud, de vegetatia de stepa.

Modelul arhitectural si compozitia floristica

-stratul arborilor se caracterizeaza adesea prin uniformitate remarcabila, uneori chiar prin monospecificitate (fagete, stejarete etc.); fagul are maxima dezvoltare in regiunea atlantica, pe soluri bine drenate, dar si in Europa Centrala; arealul fagului este limitat in partea de est de izoterma de 2⁰C.

-stratul arbustiv este bine reprezentat, cuprinzand specii ca: alunul, caprifoiul, lemnul raios (Evonymus verrucosa), murul (Rubus idaeus) etc.

-in cadrul stratului subarborescent, prezenta epifitelor este discreta (curpen, lierre, chevrefeuille etc.)

-stratul ierbaceu este dominat de plante vernale heliofile si numeroase geofite sciofile

Lumea animala

-caracteristice sunt marea diversitate a speciilor si organizarea functionala precisa

-lumea mamiferelor este repartizata in urmatoarele biotopuri: arboricol (Sciurus vulgaris, Felix silvestris), tericol (Capreolus capreolus, Vulpes vulpes etc) si fouisseurs??

-pasarile ocupa in mod egal diferitele straturi de vegetatie

-ca si flora, in timp istoric, fauna se confrunta cu fenomenul de reducere a numarului de specii, precum si a efectivelor de animale (cazul zimbrului, ursului brun, lupului etc.)

2. Padurile nemorale nord - americane

-ocupa mari ansambluri de relief cu dispunere meridiana, care se succed de pe tarmul Atlanticului, pana in regiunile de campie ale fluviului Mississippi (Piedmont, Blue Ridge, Great Valley, platoul Cumberland)

-prezinta unele asemanari cu padurile nemorale europene, in special in ceea ce priveste caracteristicile sezonului de vegetatie.

-in raport cu pozitia geografica, conditiile ecologice si compozitia floristica, de la nord la sud, se individualizeaza trei faciesuri:

a)     padurea mixta laurentiana

b)    padurea appalachiana

c)     padurea din SE SUA

padurea mixta laurentiana

-bordeaza regiunea Marilor Lacuri;

-se dezvolta in conditiile unui climat a carui nuanta oarecum excesiv continentala, este atenuata de influenta Marilor Lacuri si a Oceanului Atlantic.

-speciile floristice care o edifica se comporta ca esente umbrofile, dezvoltate in straturile inferioare ale padurii de conifere, cu care vine in contact; ca atare, aceasta formatie vegetala mai poarta denumirea de padure de foioase toleranta

-Pe solurile slab productive, se dezvolta specii acidofile, ca: mesteacanul, artarul de zahar, stejarul, carpenul

padurea appalachiana

-se dezvolta la sud de padurea mixta laurentiana, in conditiile unui climat omogen, cu precipitatii medii anuale de 500 mm, repartizate uniform

-se remarca prin marea diversitate a spectrului floristic si prin aspectul luxuriant

-omogenitatea climatului rezida in frecventa raspandirii cosmopolite la nivelul padurii appalachiene, a numeroase specii floristice: stejarul negru (Quercus velutina), stejarul alb (Q. alba), copacul hickory (Carya ovata, Carya cordiformis) etc.(specii endemice pentru continentul nord-american)

-fagul cu frunza lata (Fagus grandifolia) apare diseminat printre celelalte specii; cu caracter insular apar si specii ca stejarul rosu (Q. rubra) si castanul (Castanea dentata)

-modelul arhitectural seamana cu cel al padurii europene, cu predominarea unui numar mai mare de specii sciofile in stratul ierbaceu si muscinal

-epifitele, care confera luxurianta padurii, au ca reprezentant principal vita salbatica (Vitis riparia)

padurea din SE SUA

-reprezinta o prelungire a padurilor appalachiene, extinzandu-se pana in arealul Golfului Mexic

-prezenta lor este datorata unui climat cu veri calde si umede, ierni blande (5 -10⁰C), cu rare perioade de frig

-caracterul endemoconservator al acestei paduri este pus in evidenta de prezenta unor specii intalnite numai aici: Liquidambar sp., Styraciflua sp., stejarul de Virginia (semperviriscent), iar dintre higrofile, chiparosul de balta (Taxodium distichum).

Lumea animala

-majoritatea speciilor faunistice apartine acelorasi genuri ca si speciile ce populeaza padurile europene;

-speciile endemice pentru America de Nord sunt: ursul baribal (Ursus americanus), nurca americana, cerbul wapiti, opossumul, rasul rosu, cerbul de Virginia, veverita zburatoare mica, ondatra

3. Padurile nemorale asiatice

-sunt considerate cele mai exuberante si bogate dintre padurile zonei temperate;

-straturile subarborescente, dominate de specii de orhidee si azalee, confera luxurianta acestor paduri, din pacate, afectate cel mai de timpuriu de catre civilizatiile taranesti

-cuprind doua faciesuri:

a)     padurile de foioase ale Chinei Orientale   

b)    padurile din regiunea deluroasa a Chinei de Sud, insula Taiwan, sudul Coreei si sudul Japoniei.

a) padurile de foioase ale Chinei Orientale

-se dezvolta in conditiile unui climat bland, cu temperaturi medii anuale de 14⁰C si precipitatii ce variaza intre 630 - 1500 mm/an

-pe solurile brune, formate pe loess, cresc specii de foioase cu frunza lata: stejari, frasini, nuci, iar dintre endemite, specii din genurile Celtis, Catalpa, Diospyros, Albitzia etc.

b) padurile din regiunea deluroasa a Chinei de Sud, insula Taiwan, sudul Coreei si sudul Japoniei.

-Corespund unui climat cu temperaturi pozitive pe tot parcursul anului si precipitatii abundente (1000 - 1500 mm/an), cu reflectare directa in durata mare a sezonului de vegetatie si marea diversitate floristica

-Speciile temperate ca: artarul, teiul, carpenul, stejarul se amesteca cu specii tropicale din genurile Magnolia, Cinnamomum si chiar palmieri

-Endemicitatea este conferita de prezenta unor relicte mezozoice: Gingko biloba, Metasequoia

-Uneori, printre speciile de foioase apar diseminate conifere din genurile Pinus, Taxus si chiar specii caracteristice emisferei sudice (din genul Podocarpus)

Lumea animala

-cuprinde specii de mamifere si pasari endemice ca: ursul negru himalayan, cerbul patat, cainele enot,cerbul de apa, rata mandarin, fazanul auriu

Padurile tropicale cu ritm sezonier

Localizare geografica

pe marginea padurilor ecuatoriale, in functie de continent, se dezvolta numeroase tipuri de paduri, denumite generic "uscate", atunci cand se vrea subliniat rolul ecologic al apei; adesea sunt denumite paduri luminoase, intrucat stratul vegetal arboricol este discontinuu; se utilizeaza de asemenea denumirea de paduri mixte, pornindu-se de la considerentul ca ele cuprind un amestec de specii cu frunze persistente si specii cu frunze caduce, care apar de obicei in stratul arbustiv; sunt paduri spectaculoase, arborii care le edifica avand adesea forme stranii, contorsionate;

sunt prezente in America de Sud, Africa, Asia de Sud-Est si in cateva insule din arhipelagul Sondelor;

Conditii ecologice

se dezvolta in conditiile unui climat tropical cu doua sezoane: unul ploios si altul uscat-secetos

Faciesuri

padurile musonice: intalnite in Asia de Sud-Est si in anumite insule din arhipelagul Sondelor; se dezvolta in conditiile unor precipitatii abundente (1500 mm/an), care cad in intervalul aprilie - septembrie; compozitia floristica impune diferentierea a trei subfaciesuri ale padurii musonice:

- padurile mixte - stratul arborilor cuprinde specii cu lemn pretios: lemnul trandafiriu de India (Dalbergia latifolia), santalul est-indian (Pterocarpus santalinus, P. indica), santalul alb (Santalum album), abanosul (Diospyros melanoxylon) etc.; in stratul arborescent apar bambusi, palmieri pitici semperviriscenti si arbustul Gardenia, folosit ca planta ornamentala in climatul temperat;

- padurile de teck - apar in Gatii de Vest, partea centrala a Indiei si in peninsula Indochina; stratul arborilor este dominat de teck (Tectona grandis), supranumit si arborele de fier, datorita lemnului foarte tare; acesta isi pierde frunzele mari in sezonul secetos;

- padurile de sal - sunt specifice Indochinei si Malayeziei; monospecificitatea acestora este data de sal (Shorea robusta), arbore cu inaltimi de pana la 35 m si circumferinta ce poate atinge 2m; exigenta diferita fata de factorul umiditate (comparativ cu teck-ul, sal-ul este mai higrofil), face ca padurile de sal sa se dezvolte mai aproape de tarm, fiind expuse primele musonului umed de vara.

padurile tropicale xerofile: apar in regiuni cu seceta prelungita (4 - 8 luni/an) si precipitatii mai reduse (500 - 700 mm/an); diferentierile existente de la un continent la altul permit individualizarea a doua subfaciesuri: paduri savane si tufarisuri ghimpoase xerofile.

- padurile-savane sau savanele-parcuri - adevarate ecotoane de tranzitie de la padurile umede la savane, in conditiile unui climat cu 3-4 luni de seceta/an si precipitatii cuprinse intre 1000-1500 mm/an, sunt edificate de arbori de talie mica, nodurosi, diseminati printre ierburi; aceasta discontinuitate a stratului arborescent favorizeaza dezvoltarea stratului ierbaceu inferior, edificat de specii de graminee; in anotimpul secetos, bine reprezentate sunt geofitele, care dispun de rezervoare de apa si substante nutritive; lumea animala a padurilor-savane cuprinde atat animale specifice atat padurilor tropicale umede cat si savanelor.

- tufarisurile ghimpoase xerofile poarta denumiri diferite: in Africa central-estica - brusa, in Etiopia - kola, iar in America de Sud - caatinga; in Africa, speciile lemnoase sunt reprezentate de arbusti xerofili din genurile Acacia, Euphorbia, Parkinsonia si Prosopis;caatinga sud-americana se dezvolta in conditii de uscaciune mai severe (6-8 luni de seceta/an, precipitatii cuprinse intre 400-900 mm/an); este intalnita in special in Brazilia si Venezuela; sub denumirea de "caatinga" (padure alba) sunt incluse padurile xerofile scunde, savanele cu arbusti, tufarisurile si pajistile cu maracinisuri, care fac trecerea intre padurile tropicale umede si savanele cu arbusti xerofili; modelul arhitectural al caatingai cuprinde: un strat arboricol, cu arbori din familia Bombaceelor, capabili sa retina apa pentru sezonul secetos (arborele butoi, Cavanillesia arborea, de ex.), Leguminoaselor cu genurile Mimosa, Acacia, Caesalpinia, Palmelor (palmierul de ceara, Copernicia cerifera), Cactaceaelor (Cereus catingicola, Opuntia, Melocactus etc.); un strat arbustiv, edificat de arbusti teposi din genurile Anona, Coccoloba, Capparis); un strat inferior, care alaturi de cactusi, include bromeliacee, euforbiacee si ierburi dure, utilizate pentru pasunatul bovinelor si caprelor; lumea animala din caatinga este asemanatoare celei din formatiunile de tip savana.

Tundra arctica

Localizare geografica

trebuie mentionat faptul ca in Europa, zona arctica nu atinge deplina dezvoltare decat in insulele si arhipelagurile cele mai nordice (Spitzberg, Franz-Joseph, Novaia Zemlea etc.); partea continentala inclusa acestei zone corespunde nordului extrem al Norvegiei si al Rusiei

spre sud, tundra este limitata sensibil de latitudinea Cercului Polar de Nord, pe care o depaseste numai in favoarea Islandei, Dorsalei scandinave si a Muntilor Kibiny, din Peninsula Kola

spre sud, tundra vine in contact cu silvotundra (ecoton de tranzitie spre padurile de conifere), iar spre nord, se prelungeste pana la deserturile nivo-glaciare.

Conditii ecologice

conditiile vitale sunt foarte aspre

temperatura medie a lunii celei mai calde este de numai 5⁰C -10⁰C, ceea ce aminteste de etajul alpin al muntilor inalti; spre deosebire de acestia din urma, chiar in perioada estivala, insolatia si aportul caloric sunt putin intense, functie de unghiul de incidenta a razelor solare; prin urmare, durata sezonului de vegetatie se rezuma la 2 - 3 luni/an (in partea de sud a tundrei, sezonul de vegetatie incepe in iunie si se incheie in septembrie)

precipitatiile nu depasesc 200 - 300 mm/an; cu toate acestea, datorita evapotranspiratiei potentiale foarte scazute, climatul este umed

inaltimea stratului de zapada este de 19 - 50 cm, neregularitatile pozitive ale suprafetei topografice fiind maturate de zapada; astfel, abraziunea prin zapada si gheata, ca factor mecanic, exercita presiuni importante asupra invelisului vegetal;

invelisul edafic este constituit din podzoluri si soluri mlastinoase, slab productive

datorita grosimii reduse a invelisului nival, solul, putin protejat iarna si slab incalzit vara, ramane permanent inghetat in profunzime (pergelisol sau permafrost)

in perioada de topire a zapezii, apa se acumuleaza la suprafata solului sau in orizonturile superioare ale acestuia, generand fenomenul de inmlastinire

Modelul arhitectural si compozitia floristica

modelul arhitectural al tundrei este edificat de cel mult trei straturi de vegetatie: stratul ierbaceu si/sau muscinal, stratul subarbustiv si stratul arbustiv.

Neomogenitatea conditiilor climatice si edafice se reflecta in caracterul mozaicat al vegetatiei:

-versantii sudici, repezi, pietrosi, bine incalziti in timpul verii, se constituie in biotopuri cu maxima favorabilitate pentru invelisul vegetal, dominat de plante cu flori viu colorate; aceste biotopuri adapostesc arbusti pitici de mesteacan (Betula nana), salcii (Salix lapponum, S. glauca), ienupar (Juniperus alpina)

-ridicaturile plane, cu soluri poligonale generate de inghet, precum si versantii cu pante line, afectati de solifluxiune, au un grad redus de acoperire cu vegetatie

-pe solurile uscate, conditiile ecologice sunt favorabile dezvoltarii lichenilor, iar pe cele umede, briofitelor (muschi)

Caracterul mozaicat al vegetatiei permite individualizarea, de la sud spre nord, a urmatoarelor faciesuri (Angela Lupascu, 2001):

1. tundra cu arbusti, dezvoltata pe soluri umede si inghet putin profund, edificata de tufarisuri de mesteceni, arini si salcii pitice
2. tundra cu subarbusti, edificata de ericacee scunde, salcii si mesteceni pitici, specii din genul Empetrum (vuietoare)
3. tundra mezofila, cu ciperacee si graminee
4. tundra xerofila, pe terenuri ridicate, cu substrat calcaros, cu biodiversitate foarte redusa
5. tundra cu muschi si licheni, spre nord
6. tundra mezohigrofila, in depresiunile umede din estul Canadei (cu specii de Carex, eriophorum, Polygonum
7. tundra tip fell-field (camp pustiu), cu Dryas si rogozuri arctice, muschi si licheni (in Canada)
8. tundra tip barren, caracterizata prin uniformitate si monotonie (fitocenoze cu Dryas si Saxifraga)
9. tundra pietroasa, cu licheni crustosi, in insula Baffin.

Spectrul bioformelor

-predominante sunt hemicriptofitele si camefitele

-speciile anuale sunt putine (Koeningia islandica, fam. Polygonaceae, specii de Gentiana, Pedicularis, Montia lamprosperma)

Adaptari ecologice ale speciilor floristice

-ritm incetinit de crestere

-esalonarea dezvoltarii plantelor pe mai multi ani

-posibilitatea realizarii fotosintezei la temperaturi mai mici de 0⁰C

-declansarea rapida a sezonului de vegetatie, odata cu topirea zapezii (mobilizarea rezervelor continute in organele subterane, inmugurirea precoce)

-rezistenta la ger a aparatului foliar

-biomasa si productivitatea sunt foarte reduse

-masa organelor subterane este predominanta

-viviparitatea caracterizeaza 1,5% dintre specii, cu precadere graminee si specii din genurile Polygonum, Stellaria, Cerastium etc.

-majoritatea speciilor are radacini groase, cu rol de rezervor de substante nutritive

-trasaturi xeromorfe, datorate cu precadere insuficientei azotului, a carui absorbtie este ingreunata la temperaturi joase ale solului

Lumea animala

-tundra, cu precadere cea siberiana, reprezinta una dintre putinele formatii vegetale care conserva zoocenoze originare, neafectate de interventia antropica

-in timpul sezonului hibernal, majoritatea vertebratelor se retrage in silvotundra si chiar la adapostul padurilor boreale (vulpea polara, bufnita de zapada, renii etc.);

-dintre mamifere, renul ramane in biotopul tundrei in timpul iernii, numai atunci cand sursele de hrana sunt accesibile (cand exista suprafete extinse lipsite de zapada)

-lemingii si catelul pamantului petrec sezonul rece in tundra, sub protectia stratului de zapada, fara a hiberna, hranindu-se cu mugurii vegetativi ai ciperaceelor.