EDUCATIA EVULUI MEDIU CRESTIN

EDUCATIA EVULUI MEDIU CRESTIN

1. Perioada patristica

La inceputurile sale, aceasta educatie nu putea, precum cea profana, sa fie oferita de catre scoala, ci in si prin Biserica, iar, pe de alta parte, in sanul familiei. Familia crestina a fost mediul natural in care se forma sufletul copilului. Principalul resort al acestei educatii era imitarea adultului, asadar o educatie prin puterea exemplului, dar care nu excludea un efort constient de pedagogie religioasa. Oricat de important ar fi acest rol al familiei, el nu este totusi decat unul complementar; esentialul educatiei religioase il reprezinta initierea doctrinara primita de la Biserica.

Crestinismul s-a dezvoltat in sanul civilizatiei greco-romane, de la care a primit o amprenta de nesters. Adoptarea de catre crestini a scolilor grecesti sau latine constituie un remarcabil exemplu in acest sens: tocmai pentru ca traiau in lumea greco-romana crestinii primelor secole au acceptat ca pe ceva natural categoria fundamentala a umanismului elenistic - omul ca valoare neconditionata. Or, daca educatia clasica reprezenta o tehnica pentru formarea unui tip de personalitate umana armonios dezvoltata, de ce sa incerci a elabora un alt sistem de educatie? Omul cultivat dupa vechile norme poate deveni, dupa primirea botezului, un bun crestin. In practica, acest lucru nu avea insa loc fara dificultati. A adopta sistemul de educatie clasica nu insemna a accepta si cultura spre care aceasta educatie era orientata.

Opozitia care separa cultura clasica de crestinism era profunda. Nu este vorba atat de legatura dintre literatura si arta clasica, de vechiul politeism al anticilor, cat de faptul ca, privita global, aceasta cultura umanista se prezenta ca rivala a noii religii, intrucat si ea pretindea sa rezolve, in maniera sa, problema omului si a vietii. Fapt evident in privinta culturii filosofice: fiecare scoala considera ca detine pe cont secretul fericirii. In acea vreme, convertirea la crestinism cerea, din partea omului cultivat, un efort de renuntare, de depasire: el trebuia sa recunoasca desertaciunea acestei lumi, sa admita limitele culturii profane ce se indeparteaza de revelatia crestina. Totusi, opozitia nu privea decat cultura in sensul generalizat al termenului, adica acela al modului de viata intelectual si nu pe acela de suport al educatiei.

Constienta de necesitatea culturii literare, Biserica nu a vazut alta solutie decat sa lase tineretul sa se formeze in scolile de tip clasic, cu toate ca acestea erau legate, prin traditie, de paganism. Listele cu nume de zei erau, de exemplu, suporturi pe care copilul le folosea pentru a invata sa citeasca; textele clasice erau imprumutate din poeme in care impietatea rivaliza cu imoralitatea. Tertulian acuza caracterul idolatru si imoral al scolii clasice, considerand profesoratul o meserie total incompatibila cu credinta. De altfel, el a dispretuit cea mai mare parte din "cultura pagana", in carte vedea un furt fata de Dumnezeu, o indrumare spre intelepciune falsa si aroganta. Dar fiind de neconceput sa renunti la studiile profane, fara de care cele religioase ar deveni imposibile, el admitea, ca pe o necesitate, frecventarea de catre copilul crestin a aceleiasi scoli, pe care o interzice profesorului, dar el trebuie sa se comporte ca unul care fiind in cunostinta de cauza nu se lasa patruns de idolatria pe care o vehiculeaza invatamantul. Dupa parerea sa, este indicat ca tanarul sa fie mai intai initiat in invataturile religiei crestine, care il imunizeaza la otrava acelor parti primejdioase din scrierile profane. O atitudine mult mai flexibila a aratat Clement Alexandrinul(150-215), care a incercat o conciliere a doctrinei crestine cu filosofia greaca, considerand ca aceasta de pe urma este necesara crestinismului pentru disciplinarea si fortificarea credintei sale. Si Origene (185-254) recomanda tinerilor sa-i citeasca pe filosofii si poetii greci si latini, deoarece cine nu cunoaste decat o opinie este pasibil de a deveni intolerant. Cu toate acestea, credea el, chiar daca isi are importanta ei, invatatura pagana nu poate inlocui adevarurile divine. In scoala sa din Alexandria nu era dezaprobat nici un obiect de studiu; nimic nu era interzis, dimpotriva, fiind cultivata nevoia de analiza si cercetare a unor cunostinte din domenii diverse, in scopul dobandirii unor satisfactii spirituale. In opinia lui Origene, notiunea greaca de "paideia" nu numai ca poate exista impreuna cu revelatia crestina, ci chiar isi gaseste in ea implinirea. Nici Vasile cel Mare nu dispretuia arta si literatura profana, dimpotriva, le recomanda mai ales atunci cand  acestea se dovedeau a fi coextensive cu ideile cuprinse in dogma crestina, asa cum se intampla cu vechile abordari ale problemei virtutii.

Chiar si in sec. al IV-lea, cand crestinismul devenise religie oficiala, copilul va fi educat la fel ca paganii, in aceeasi scoala traditionala, studiindu-l pe Homer si pe alti poeti clasici. Se conteaza insa, pentru a-l imuniza la influentele nocive pe care le-ar putea suporta din partea acestora, pe formatia religioasa primita in afara scolii, de la Biserica si familie. Cu toate ca multi pledau, asemenea lui Tertulian, impotriva meseriei de profesor, nu putini au fost crestinii care au predat in scolile de tip clasic. Origenes, de exemplu, deschidea in 202-203 o scoala catehetica la Alexandria, iar o jumatate de secol mai tarziu crestinii isi faceau intrarea in invatamantul superior: in 264, unul dintre ei, pe nume Anatolius, viitor episcop de Laodicea, este chemat de concetatenii sai din Alexandria sa ocupe, ca titular, catedra de filozofie aristotelica. Aproape in acelasi timp, in 268, gasim in Antiochia un preot, Malchion, pe care Biserica nu-l impiedica sa conduca o scoala de retorica in maniera elenistica.

Nu existau in primele secole crestine scoli pentru treptele primara si secundara ale invatamantului, dar apar, inca de la mijlocul sec. al II-lea scoli superioare de teologie crestina. De fapt, se pare ca primii care au dat exemplul unui astfel de invatamant erau profesori eretici, precum Iustinus, Clement din Alexandria sau Origenes. Dar acestea erau initiative cu caracter privat. Doar incepand din sec. al IV-lea vedem totusi aparand un tip de scoala crestina in intregime orientata spre viata religioasa si care nu mai are nimic din vechea scoala antica. Este vorba de scoala monastica. De timpuriu, se pare, Sf. Parinti care duceau o viata ascetica au primit printre ei adolescenti si chiar copii asumandu-si sarcina educarii lor morale si religioase. Dar era vorba aici de educarea viitorilor monahi.

Un alt tip de scoala crestina a aparut pe parcurs: Scoala episcopala, unde copiii erau initiati in viata clericala, studiau literatura religioasa si cantecele bisericesti. Sistemul a ajuns sa se generalizeze, in 529 cel de-al II-lea Conciliu de la Vaison recomanda tuturor preotilor insarcinati cu parohii sa primeasca la ei tineri ca sa-i educe crestineste, sa-i invete psalmii si lectiile Scripturii, astfel incat sa se aleaga dintre ei vrednici succesori.

Aceste institutii de invatamant au servit ca punct de plecare in dezvoltarea sistemului de educatie medieval. In sec. VI-VII acest sistem nu era insa decat schitat; fie ca sunt monastice, fie episcopale, acele scoli nu au inca decat un orizont limitat: sunt scoli care nu pretind sa formeze decat clerici si calugari. Prin forta lucrurilor, incepand din momentul in care scolile profane, mostenite de la antichitate, au disparut, acele scoli religioase devin unicul instrument prin care cultura se primeste si se transmite. Beneficiarii lor au fost oameni ai Bisericii, eruditia fiind considerata in acele vremuri un privilegiu clerical. Cu toate acestea, chiar din sec. al VI-lea clientela lor incepe sa se diversifice, incluzand si tineri care nu aveau constiinta unei vocatii ecleziastice.

Nivelul acestui invatamant ramanea, de cele mai multe ori, destul de modest, vizand satisfacerea unor nevoi imediate: a citi, a scrie, a cunoaste Biblia, un minimum de eruditie doctrinara, canonica si liturgica. Tipul ideal de om cultivat ramane clericul.

Au existat si parti ale Europei in care scoala de tip antic nu a disparut pentru mult timp. Universitatea din Constantinopol(425-1453) a ramas un centru de studii si un autentic pilon al traditiei clasice, ignorandu-se studiile ecleziastice.

Bazele educatiei crestine sunt asigurate de studiul Bibliei, in care se regasesc sugestii si principii care formeaza un adevarat indreptar moral-educativ pentru copii si adulti. Scopul educatiei, asa cum reiese el din Cartea Sfanta a crestinilor, afirmat mai apoi in numeroase randuri de catre teologi si filosofi reprezentativi, este dobandirea intelepciunii: "Fericit este omul care a aflat intelepciunea."(Pildele 3); ea este conditia atingerii virtutii si intrarii in Imparatia vesnica. Cunoasterea lucrurilor pamantesti si formarea unui comportament in acord cu normele credintei crestine constituiau dimensiuni ale unei educatii care sa stea la baza existentei demne de un adevarat crestin. Pentru Clement Alexandrinul, de exemplu, invatatura este prima treapta a mantuirii, deoarece prin ea dobandim stiinta asupra lucrurilor pamantesti si dumnezeiesti, prin ea omul accede la intelepciunea ce-i lumineaza constiinta, ea asigura priceperea premergatoare faptei. Scopul educatiei era unul esentialmente moral si religios: a-l ajuta pe copil sa devina un bun crestin, actionandu-se asupra personalitatii sale in sensul formarii unei anumite atitudini spirituale, ce trebuie sa se manifeste prin aspiratia spre transcendent si ignorarea lucrurilor terestre. Idealul caruia i se subordoneaza il constituie dobandirea virtutii alimentata de atractia si indemnurile venite din partea modelului suprem, care este Hristos, mantuirea sufletului prin credinta, dar si prin educatie sistematica(Clement Alexandrinul).

Educatia trebuie orientata atat asupra sufletului, cat si asupra trupului. Vasile cel Mare, de exemplu, lansa preceptul Ora et labora(Rugaciune si munca), ce defineste, in fond, un autentic ethos al vietii crestine integrale, principiul care sintetizeaza si caracterizeaza dubla natura a omului: esenta spirituala si structura fizica. Combaterea starii de lenevie, care duce la dezagregarea firii umane, si apologia muncii sunt mereu reiterate in textele biblice. Activitatea materiala da forta si semnificatie intelepciunii dobandite. La desavarsire se poate ajunge doar printr-o prelungire a gandului bun in acte bune si drepte.

Inca in textele biblice se considera ca primul si cel mai important factor educational este familia, parintii fiind cei dintai dascali ai copiilor. Lipsa de preocupare pentru formarea personalitatii copilului constituie o impietate fata de Dumnezeu si societate. O importanta metoda de educatie este exemplul parintilor, care pot apela la aprecierea prin mustrare si chiar la pedepse corporale, atunci cand situatia o impune. Dar nu numai parintii constituie un exemplu; copilul crestin are mereu in fata modelul exemplar al lui Isus Hristos, care ofera o paradigma existentiala de la care trebuie sa se inspire crestinul in actiunile sale. Hristos este un model formator care transcende omul si pe care crestinul este chemat sa-l imite fara a putea insa sa-i atinga statutul. Modelarea personalitatii credinciosului este ceea ce a facut mereu Hristos prin cuvintele, pildele si faptele sale. El este "Pedagogul", cum il numeste Clement Alexandrinul, care, asemenea pastorilor ce isi conduc turma, ii conduce pe copii pe lungul drum al mantuirii.

Idealul religiei crestine este asumarea misiunii formatoare de reconstruire a personalitatii umane. Omul este o fiinta nedesavarsita, dar care este chemata sa intre in Imparatia cerului, a perfectiunii, prin comuniunea cu Dumnezeu. O astfel de implinire existentiala este posibila prin orientarea sufletului spre divinitate. Dimensiunea fizico-somatica a personalitatii umane nu are relevanta decat in masura in care slujeste dimensiunii interioare(sufletului, spiritului). Intr-o serie de scrieri, precum Etica, Regulile morale, Cuvant catre tineri, Vasile cel Mare considera ca finalitatea existentei omului, ca si scopul educatiei rezida in pregatirea pentru viata cealalta si, prin urmare, omul trebuie sa iubeasca tot ceea ce faciliteaza atingerea acestui tel si sa se tina la distanta de ceea ce nu are nici o legatura cu el.

Educatia crestina porneste de la ideea ca omul a cazut in pacatul originar, motiv pentru care este necesara o puternica disciplina, nu impusa din exterior, ci bazata pe intelegerea si vointa copilului, disciplina care sa se manifeste in respectarea poruncilor divine si detasarea omului de lumea corupta si perversa. Este vorba de privatiuni si renuntare la orice placere imorala. Individul trebuie astfel format incat sa aspire la sfintenia absoluta, la a-l imita pe Hristos in actele sale, la perfectiunea terestra. Desavarsirea se obtine prin efort propriu, prin libera alegere si imitatie activa. In lucrarea sa cu caracter educativ Pedagogul (prima lucrare sistematica de pedagogie crestina, din care s-a alimentat intreaga traditie crestina), Clement Alexandrinul considera ca idealul educativ rezida in punerea in acord a vointei umane cu cea divina, ceea ce nu este posibil decat prin depasirea a teri trepte: convertirea, instruirea si desavarsirea. In ce priveste instruirea, un rol important il are educatia religioasa, dar nu sunt ignorate nici educatia morala, intelectuala, estetica si chiar fizica. Religia este o pedagogie; ea este educatie in scopul cunoasterii si bunei formari care ne conduce spre Imparatia cerului, este, deci, invatatura in slujba lui Dumnezeu. Pedagogia crestina este, asadar, indicarea caii drepte a adevarului in vederea contemplarii lui Dumnezeu, dar si calea unei conduite virtuoase alimentata de atractia modelului divin.

2. Scolastica

O relansare a invatamantului institutional s-a realizat, in Occidentul european, o data cu asa-zisa "Renastere carolingiana" de la sfarsitul sec. al VIII-lea. Carol cel Mare a hotarat atunci reformarea scolilor existente si infiintarea altora noi, in fiecare manastire si episcopie, pentru a asigura un aparat functionaresc bine pregatit si un cler cultivat.

Termenul "Scolastica" vine de la cuvantul latin "schola", locul unde preda un scolasticus, adica magisterul cunoscator al celor sapte arte liberale, al filosofiei si, de buna seama, al teologiei. Prin "arte liberale" se desemnau disciplinele predate in invatamantul profan, discipline care se imparteau in doua cicluri:

a)Trivium: gramatica, retorica si dialectica;

b)Quadrivium: aritmetica, geometria, muzica, astronomia.

Trivium constituia prima treapta a invatamantului, iar Quadrivium a doua. Aceste discipline se predau in orice tip de scoala: monastica, episcopala sau palatina(de la curtea regala). Ar fi insa o greseala sa credem ca toata stiinta Evului Mediu se reducea la aceste sapte arte liberale. In Italia se dezvoltau centre de invatamant unde infloreau si alte ramuri de stiinta: jurisprudenta la Bologna, medicina la Salerno sau in Franta, la Paris, sau Scolile de filozofie de la Paris(Chartres)

O noua institutie de invatamant avea sa apara spre sfarsitul Evului Mediu occidental: Universitatea, institutie care asigura celor ce o frecventau cunostinte enciclopedice. Prima a fost Universitatea din Paris, la sfarsitul sec. al XII-lea, urmata de cele din Bologna, Salerno, Oxford sau Cambridge.

Ideile cu privire la educatie, specifice acestei perioade, le continua in linii mari pe cele anterioare. O teorie pedagogica dezvoltata si sistematica, prezentand note distincte fata de cele ale parintilor bisericii, intalnim in Lucrarea De magistro a lui Toma din Aquino. Din aceasta scriere aflam ca invatatorul are un aport esential la realizarea educatiei, contributia sa constand in indepartarea obstacolelor pe care elevul le intalneste in invatare si de a-l ajuta la actualizarea potentialitatii cunoasterii. Dobandirea cunoasterii se realizeaza mai rapid si mai complet cu ajutorul invatatorului, decat prin descoperirea personala. Dumnezeu este invatatorul launtric si cel dintai, pentru ca el poseda perfectiunea oricarei stiinte si vorbeste in noi prin intermediul ratiunii. Intreaga invatatura omeneasca este eficace doar in virtutea luminii ratiunii sadita in noi de Dumnezeu ca o asemanare cu adevarul revelat, prezent in noi. Si omul care cunoaste o stiinta poate fi numit invatator atunci cand transmitand elevului cunoasterea sa devine cauza cunoasterii elevului. Chiar si ingerii pot transmite anumite cunostinte. Actul de posedare a stiintei are la baza conlucrarea dintre efortul elevului de a accede printr-o straduinta a propriei ratiuni si efortul invatatorului de a-l sprijini si asista. Instruirea nu este o chestiune de primire, ci de asaltare pe cont propriu a adevarurilor.

Sarcini de lucru:

1.Ce semnificatie pedagogica prezinta urmatorul indemn extras din Pildele lui Solomon: Patrunde cu mintea pildele si intelesurile adanci, graiurile celor intelepti si talcuirea lor nepatrunsa.

2.In opinia lui Clement Alexandrinul, Isus Hristos este totuna cu Pedagogul. Explicati de ce?

3.Ce virtuti pedagogice pot avea greseala, pacatul, pocainta si iertarea?