LIMBA-MODALITATE DE COMUNICARE INTERUMANA

LIMBA-MODALITATE DE COMUNICARE INTERUMANA

Relatiile dintre oameni sunt deosebit de complexe si importante; ele reprezinta, de fapt, tesatura, canavaua, pe care se aseaza insasi viata, structura reusitelor, miracolelor sau dezastrelor umane. Trasaturi si insusiri, fapte omenesti (bune sau rele), priviri si gesturi - toate pot crea un COD, un MODEL, un STIL de comunicare interumana. Comunicarea, inteleasa in sensul sau larg, ca act tranzactional, inevitabil in situatii de interactiune, devine esentiala, fundamentala atat pentru viata personala cat si pentru cea sociala a individului. Astfel, notiuni precum "comunicare', "limba', "limbaj' sunt polisemice, ele comportand o pluralitate de sensuri. Acest fapt provine nu numai din complexitatea intriseca a fiecarei notiuni, ci si din aceea ca ele constituie obiectul de investigatie al mai multor discipline stiintifice : lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica, cibernetica etc. Aceste discipline aduc propriile lor perspective de abordare, care nu sunt intotdeauna identice sau macar complementare. Lamurirea sensului psihologic si etimologic al acestei notiuni se impune, ca o necesitate, mai ales daca luam in consideratie ancorarea lor intr-un sistem de interdisciplinaritate.[1]

Astfel, in limba latina, verbul "comunico-are' provine din adjectivul "munis-e' a carui semnificatie era "care isi face datoria, indatoritor, serviabil'. Cuvantul a dat nastere, prin derivare, unei familii lexicale bogate din care mentionam pe "immunis-e' = scutit de sarcini, exceptat de la o indatorire (de ex. : "imun' inseamna exceptat de la contractarea unei boli, care nu face boala). Dupa A. Cosmovici, "communise', inseamna "care isi imparte sarcinile cu altcineva'.[2] In latina clasica insemna, ca si sensul urmasul sau actual "care apartine mai multora sau tuturor'. "Comunicus' a dat ulterior nastere verbului "communico', patrunzand in romaneste pe filiera franceza, odata cu valul de neologisme romantice din ultimul secol si jumatate .

Comunicarea ca act, sistem, cod sau mijloc sta la baza organizarii si dezvoltarii sociale, influentand raporturile pe orizontala si verticala intre oameni - intervenind chiar in aspiratiile lor intime, dar si in cunoasterea realitatii.

In acest sens se accepta de catre diversi specialisti ideea dupa care, capacitatea de a-si formula si transmite gandurile in termeni verbali, este definitorie pentru om. Mai mult decat orice deprindere ori abilitate, posibilitatea comunicarii prin limbaj articulat reprezinta o trasatura universal si specific umana.

Conceptele legate intre ele in vederea deslusirii functiilor si interpretarilor comunicarii sunt : limba, limbaj, mesaj, activitatea creierului etc.

In analiza unitatii dintre limba si gandire trebuie evidentiate doua aspecte. Pe de-o parte, limba are ca functie principala exprimarea gandirii, iar pe de alta, gandirea nu se poate realiza decat in forme lingvistice. Se impune abordarea conceptului "comunicare' dintr-o larga perspectiva psihologica, cu puternice nuante sociale.

Dezvoltandu-se solidar, gandirea a pornit de la un nivel primitiv, cand, confuza si greoaie, se asocia unei limbi nesistematice, pentru a ajunge la stadiul in care poate emite idei si judecati generale, ajutata de o limba tot mai abstracta si, in acelasi timp, mai sistematica.

Intrucat legatura sine qua non intre limba, gandire si limbaj nu ne propunem sa fie dezvoltata in acest material, sugeram doar cateva jaloane in abordarea lor, dar toate notiunile se vor raporta la cel mai general liant, care este : comunicarea.

Posibilitatea transpunerii totale a gandirii si trairilor noastre in limbaj se vede pusa sub semnul indoielii, de contradictia dintre varietatea infinita a acestora si numarul limitat de elemente ale codului, cu ajutorul caruia mesajele sunt transmise interlocutorului (cateva zeci de foneme, cateva zeci de mii de cuvinte, dintre care doar circa 2000 sunt folosite curent).

M. Zlate (1994) arata ca inca din 1969 Claude Flament nota "pentru noi exista comunicare, cand exista schimb de semnificatii'. Se retine notiunea de schimb, dar se precizeaza continutul acesteia, semnificatiile putand fi transmise atat prin mijloace verbale, cat si non-verbale.[5]

Norbert Sillamy (1965) insista asupra caracterului de feed-back al comunicarii. Cand informatia este transmisa, se produce o actiune asupra receptorului si un efect retroactiv asupra persoanei emitente. Anzieu si Martin (1969) atrag atentia asupra elementelor componente ale comunicarii ca si asupra orientarii ei. Astfel, comunicarea constituie "ansamblul proceselor psihice si fizice prin care se efectueaza operatia de punere in relatie a unei persoane sau mai multora, cu alta sau cu mai multe, in vederea atingerii unor obiective'.[6]

Pentru deceniile IV-VI ale secolului nostru, multitudinea de informatii a determinat o posibila sistematizare privind actul comunicarii, intre care importante ar fi urmatoarele :

relatia dintre indivizi sau dintre grupuri ;

schimbul, transmiterea si receptarea de semnificatii;

modificarea voita sau nu a comportamentului celor angajati in procesul comunicarii.

Intelegerea in acest mod a comunicarii o intalnim si in unele lucrari mai recente. Baylon si Mignot (1991) noteaza: "prin a comunica si comunicare, noi intelegem punerea in relatie a spiritelor umane sau, daca preferam, a creierelor umane'.[7]

Actul comunicarii se realizeaza prin intermediul imaginilor, notiunilor, ideilor, avand un continut informational faciliteaza manifestarea conduitelor umane afective, producand consonanta sau disonanta psihica, efecte de acceptare sau refuz, concordanta sau neconcordanta a trairilor noastre. Cu ajutorul comunicarii se pot transmite trebuinte, aspiratii, imbolduri spre actiune, fapt care ne arata existenta unui continut motivational. Ca actiune generic umana, comunicarea initiaza, declanseaza sau chiar stopeaza activitatile, se evidentiaza rezistenta la efort - componenta a continutului volitional al psihicului uman. Global, se accepta ca toata existenta noastra psihica este implicata in comunicarea specific umana.

Lingvisti, psihologi si sociologi au fost tentati de sistematizarea demersului comunicarii, dar si de implicatiile acestui act, proces sau sistem de coduri.

Diversele clasificari ale mijloacelor de comunicare se refera la:

a) mijloace lingvistice;

b) mijloace paralingvistice;

c) mijloace non-verbal-vocale;

d) mijloace non-vocale;

e) mijloace extralingvistice;

f) mijloace vocale

Combinarea continuturilor si mijloacelor comunicarii, de la manifestarile vocale, tonul vocii, gesturi si pana la informatiile privind trasaturile bio-psiho-sociale ale celui care emite, conduce la perceperea unui anumit specific al ei.

Este nevoie sa diferentiem alte doua notiuni strans legate intre ele si extrem de importante pentru comunicare: limba si limbajul.

Limba reprezinta totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale si gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhica, potrivit unor reguli gramaticale, dobandite social-istoric. Fata de individul uman, care reprezinta un summum de insusiri si particularitati individuale, limba este un dat obiectiv, nedepinzand de existenta in sine a individului, ci de existenta colectivitatii umane, a unui popor sau a unei natiuni. Limba este un castig extraindividual, iar comunicarea poate fi inteleasa ca liant al vietii psihice, intr-o societate umana.

Limbajul este definit, cel mai adesea, ca fiind activitatea psihica de comunicare intre oameni, cu ajutorul limbii. Dupa Sillamy (1965), limbajul este o activitate verbala, el reprezinta comunicare prin intermediul limbii; este una dintre formele activitatii comunicative umane.[8]

Credem ca minimum doua diferentieri existente intre limba si limbaj ar putea fi subliniate:

In timp ce limba este un fenomen social, care apare la nivelul societatii, limbajul este un fenomen individual.

Singularizarea limbajului se realizeaza atat in plan fiziologic prin particularitatile aparatului fonator, cat si in plan psihologic, prin manifestari individuale. In limbaj se percep diferentieri personale, chiar daca materialul limbii este acelasi; de asemenea, asezarea cuvintelor in fraza si selectarea lor pentru emiterea unor judecati si rationamente fac din actul comunicarii un "coeficient personal'.

Daca acceptam ca limba este un fenomen extraindividual, atunci limbajul este mijlocit de vehicularea ei. Limbajul presupune transformarea elementelor limbii in elemente proprii, iar pentru aceasta este necesara constientizarea laturii fonetice, grafice si semantice a cuvintelor. Cu ajutorul limbajului, subiectul uman trece de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri semantice complexe (propozitii, fraze, texte).

Preocupat de vasta problematica inscrisa in ecuatia comunicare-limba-limbaj, Valer Mare (1985) considera ca intre comunicare si limba exista relatii de coincidenta partiala a sferelor lor, notiunile de mai sus avand si elementele proprii.[9] Limbajul depaseste limitele comunicarii propriu-zise, desfasurandu-se intr-un fel sau altul cand nu are loc comunicarea interumana (limbajul continua sa fiinteze chiar si atunci cand subiectul nu comunica exterior cu nimeni). Totodata, comunicarea depaseste limitele limbajului verbal, angajand o serie de comportamente specifice umane (imitatia, contaminarea, repetitia).

De comun acord cu autorul mai sus citat, subliniem faptul ca distinctia intre conceptele abordate, desi reala, este totusi relativa, acestea fiind indisolubil legate intre ele. Limbajul odata elaborat, finisat, intervine prin verigile sale interne in desfasurarea tuturor formelor de activitate umana, inclusiv in procesul comunicarii non-verbale.

Rolurile comunicarii apar cel mai bine in evidenta cand le raportam la scopurile pe care aceasta le indeplineste. De Vito (1988) [10]stabileste ca scopuri esentiale ale comunicarii:

descoperirea personala - care consta in raportarea la altii si obtinerea de elemente pentru propria noastra evaluare;

descoperirea lumii externe - expliciteaza concret relatiile exterioare ale obiectelor si evenimentelor intelese cu ajutorul comunicarii;

stabilirea relatiilor cu sens - ne arata ca prin comunicare capatam abilitatea de a stabili si mentine relatii cu altii, deoarece in mod obisnuit ne place sa ne simtim iubiti si apreciati de altii;

schimbarea atitudinii si comportamentelor - presupune ideea de comunicare, mai ales cea realizata prin intermediul mass-media, careia ii este proprie schimbarea atitudinii si comportamentelor noastre si ale altora;

joc si distractii - comunicarea inteleasa ca mijloc de destindere, de a face glume etc.

Autorul conchide, aratand ca acestea nu sunt singurele scopuri ale comunicarii, dar pe acestea le considera cele mai importante.

Limbajul, fiind o conduita de tip superior, restructureaza profund activitatea si dezvoltarea tuturor celorlalte mecanisme psihice, mediatizandu-le, indiferent daca ele sunt constiente sau inconstiente.

Sub influenta limbajului, perceptia capata sens si semnificatie, se imbogateste, devine observatie; reprezentarile cand sunt evocate cu ajutorul cuvintelor devin generalizate. La un nivel mai profund, in absenta limbajului, nu putem vorbi de formarea notiunilor, judecatilor si rationamentelor; nu este posibila activitatea de tip "problem-solving'.

Cu ajutorul formularilor verbale avem garantia memorarii de lunga durata. Omul verbalizand, reuseste sa transforme imaginile, sa defineasca motivele si sa isi ierarhizeze scopurile. Vointa definita ca un proces de autoreglaj verbal, contribuie la formarea personalitatii, iar in mod global, subiectul uman, cu ajutorul limbajului, comunica idei, stari, dorinte, adica transmite semnale si coduri.

Mai frecvent, clasificarile comunicarii, efectuate dupa numeroase criterii se refera la existenta urmatoarelor tipuri de comunicare: comunicare interpersonala (desfasurata intre doua persoane) si comunicare de grup, divizata in intragrupal si intergrupal.

Comunicarea poate genera cercetari, idei, contradictii, dar si sinteze. In mod obisnuit, clasificarea comunicarii se refera la: comunicarea non-verbala si comunicarea verbala.

Comunicarea non-verbala dupa cum reiese chiar din denumirea ei, se realizeaza prin intermediul unor mijloace - altele decat vorbirea. Mai amplu si mai bine investigate sunt: corpul uman, spatiul sau teritoriul, imaginea. Acest fel de comunicare interumana la care vom reveni in partea a doua a lucrarii recurge la o serie de modalitati: aparenta fizica, gesturile, mimica, expresia fetei.

In legatura cu aparenta fizica o mare importanta o are imbracamintea persoanei care furnizeaza informatii (adecvate sau false) despre individ. Imbracamintea devine un mijloc institutionalizat, realizand apropiere sau indepartare de alti subiecti umani cand are un anumit

In distanta sociala, 125-210 cm, cu un maximum de 210-360 cm, vocea este plina si distincta, mai intensa decat ar fi in distanta personala;

In distanta publica, 360-750 cm, si cu un maximum de peste 750 cm, discursul este formalizat, interlocutorul facand gesturi stereotipe si putand deveni un simplu spectator, uneori comunicarea fiind asimilata cu un spectacol.[11]

Multiplicarea si omniprezenta comunicarii prin imagini este considerata de unii autori ca reprezentand un fenomen de adevarata "regresiune culturala' pentru acest sfarsit de secol si mileniu. Se considera ca acest fenomen al imaginii ar impiedica dezvoltarea altor forme de comunicare, pierzandu-se uneori la anumite categorii de populatie gustul pentru lectura, gustul pentru perceperea unor lucrari muzicale, gustul pentru executarea unor modalitati artistice (sculptura, pictura).

Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit in comunicarea interumana. El a fost definit de aceea ca fiind "un vehicul ce transporta intentii, atitudini, un simplu mijloc de transmisie a informatiilor care circula fara rezistenta de la un sistem cognitiv la altul' (Beauvonis, Gliglione, 1981).[12]

Limbajul este mai mult decat un mijloc de transmisie, el este si un mod aparte de conduita a individului (conduita verbala) care implica activitati diverse: vorbire, ascultare, schimb de idei, retinerea de mesaje sonore, reproducerea sau traducerea lor. De asemenea, conduita verbala se subsumeaza unei familii mai largi de conduite: conduite simbolice (desen, gesturi, scris, alte coduri). (M.Zlate, 1994).

Este acceptat ca limbajul ca facultate inerenta si specifica speciei umane constituie tocmai expresia si realizarea conduitelor verbale.

De aceea, global, studiul limbajului presupune investigarea unor aspecte cum ar fi: perceperea limbajului, intelegerea discursului, memorizarea propozitiilor si a textelor, achizitia si elaborarea limbajului.

Contributii remarcabile in acest domeniu au adus o serie de cercetatori preocupati atat de investigarea achizitiei lingvistice cat si de fenomenul de socializare a copiilor (Wallon, Vigotski, Luria, Piaget, Lorenz K., Broadbent D., Chomsky N.).

Problemele emisiei vocale, a perceperii si intelegerii sunt cel putin la fel de importante ca psihologia limbajului si problema achizitiei si structurarii treptate a limbajului in cadrul comunicarii interumane.[13]

Teoria comunicarii reprezinta o perspectiva de baza in intelegerea activitatii umane, din perspectiva istorica si socio-economica.

Din acest punct de vedere se impun doua observatii paradoxale:

prezentarea teoriei comunicarii inteleasa ca perspectiva fundamentala si generala, fata de care, surprinzator, a determinat eforturi si investitii foarte mici in acest domeniu de cercetare. O intelegere adecvata a limbajului si procesului de elaborare a limbajului ar presupune adoptarea explicita a unei perspective in teoria comunicarii;

cand perspectiva comunicarii a devenit mai obisnuita si mai populara inteleasa ca un aspect integrativ al tendintelor generale de cercetare din ultimele doua-trei decade s-a impus o clarificare atat a conceptului comunicare, cat si teoria comunicarii, atat ca deschidere sociala, cat si ca dezvoltare dinamica a complexitatii conceptelor tangente.

Comunicarea constituie o preconditie bazala pentru toate corespondentele si legaturile sociale. Nici un sistem social, organizat dupa legitatile unei societati nu se poate stabili si mentine, ori schimba fara relatii de tipul comunicarii interumane. Numai participand la activitatile de comunicare omul poate deveni fiinta sociala - fapt care a fost demonstrat de numeroase si adecvate cercetari care au obtinut validarea unor itemi in foarte multe planuri si in foarte multe moduri de abordare a sistemului psihic uman.

In explicitarea acestei asertiuni vom tine cont nu doar de faptul ca omul si sistemele sociale nu ar exista fara comunicare, dar si de implicatiile unei abordari diferentiate.

Daca ne-am imagina ca omul poate fi conceput ca un organism complet lipsit de capacitati de comunicare, am putea realiza aproape concomitent absurditatea acestei supozitii autiste: subiectul uman nu ar fi capabil sa participe si sa se priceapa sa devina membru al unei asociatii sau organizatii sociale.

Daca am incerca sa definim concepte cum ar fi: "individ social', "sistem social', "societate', am descoperi ca factorul decisiv ar fi prezenta sau absenta dispozitiei spre comunicare a participantilor la sistemul respectiv. Pentru o persoana membra a unei societati sau uniuni particulare, a unui sistem social sau grup, criteriul fundamental al comunicarii este daca acel membru poate fi "centrat' (focalizat) pe cunoasterea importantei sistemului de comunicare. Cu alte cuvinte, subiectul ar trebui sa dispuna de capacitati de a se angaja in activitatea de comunicare cu alti membri ai grupului.

Dorinta fireasca de a castiga aceasta capacitate, perspicacitate de a ne intelege pe noi insine si pe colegii nostri ca indivizi umani este similara efortului pe care il face societatea - ca sistem social - de a ne inconjura, de a ne proteja prin adoptarea unei perspective comunicationale si necesitatea de dezvoltare a teoriei privind comunicarea interumana.

Intr-o perspectiva istorica, teoriile privind comunicarea, au la baza intelegerea societatii ca non-statica, in dezvoltare, cu numeroase schimbari dependente in timp de relatiile economice.

Perspectiva comunicationala si teoriile privind comunicarea sunt necesare pentru a concepe societatea ca fiind bazata pe comunicare si interactiune. Perspectivele importante ale societatii: comunicationala, istorica, economica nu se suplinesc ori se inlocuiesc una pe alta, ele nu sunt reciproc exclusive ori competitive.

Intelegerea istorica vizeaza incercarea de a reconstitui perceperea comunicarii si a sistemelor interactionale care au existat de-a lungul diferitelor epoci social-istorice. De aceea, tinem sa aratam ca motivul sublinierilor din perspectiva istorica are la baza intelegerea sistemelor de comunicare interumana ca obiect al schimbarilor intr-o societate, al modificarilor sociale. Ca atare, dezvoltarea limbajului scris, arta tipariturilor, ori televiziunea - toate demonstreaza cum schimbarile in sistemele de comunicare pot promova si sustine schimbari sociale extraordinare. Societatea umana nu poate fi inteleasa si ilustrata in dezvoltarea ei doar din perspectiva comunicarii, dupa cum, omiterea ori neglijarea acestei perspective ar duce in mod necesar la o intelegere inadecvata.

In aceeasi proportie cu perspectiva istorica, perspectiva comunicationala este, de asemenea, una generala.

Abordarea istorica ne ajuta sa intelegem situatiile de viata ale unui subiect la fel ca situatia unei familii, a unei comunitati locale, a unui oras, a unei organizatii, a unei natiuni sau culturi.

Intr-o maniera similara noi putem concepe subiectul uman ca pe un membru al unor sisteme de comunicare si, in acelasi timp, participant la diferite acte ale comunicarii.

Familia poate fi analizata din perspectiva tiparelor de comunicare existente in familie, tot asa cum aceste tipare se stabilesc in familie si mediul social. O societate poate fi descrisa prin intermediul sistemelor de comunicare care au contribuit la dezvoltarea ei - Blakar Rolv (1985) considera ca un criteriu important pentru evaluarea gradului de dezvoltare democratica intr-o anume societate, se refera la accesibilitatile fara discriminari ale membrilor ei fata de o serie de facilitati de comunicare. Pe aceeasi linie, autorul mai sus mentionat afirma ca interrelatiile dintre superputeri nu pot fi complet intelese fara perspectiva comunicarii.[14]

Cu toate aceste argumente, o serie de psihologi si sociologi observa ca teoriile comunicarii nu au fost elaborate din perspectiva unor discipline conexe ale caror studii s-au extins doar separat. De aceea este dificil de identificat motivele acestei relative neglijari a domeniului comunicarii sub aspect teoretic si metodologic, cu atat mai mult cu cat faptul comunicarii reprezinta un fenomen si proces socio-uman foarte complex.

Psihologii au facut in mod traditional cele mai multe eforturi pentru intelegerea interrelatiei dintre fenomenul limbaj, procesul de elaborare si realizare a limbajului in legatura lui indisolubila cu gandirea. Ca atare, ei s-au ocupat mai putin de comunicarea propriu-zisa. Studiile empirice si teoretice privind comunicarea pot influenta intelegerea adecvata a procesului de elaborare a limbajului si oricum, ar putea determina adoptarea mai sigura a unei perspective comunicationale in cercetari viitoare.

1.1 COMUNICAREA VERBALA

Comunicarea reprezinta un sistem de transmitere a unor mesaje care pot fi procese mentale (confuzii, ganduri, decizii, interioare) sau expresii fizice (sunete si gesturi). Ea constituie o necesitate si o activitate sociala. Cauza care a dus la aparitia comunicarii a fost necesitatea de a comunica intre oameni ca persoane sau grupuri sociale, cand se aflau la departare unii de altii. Cauza care a determinat apoi dezvoltarea comunicarii a fost necesitatea de a comunica intre oameni si organizatiile lor, in conditiile dezvoltarii relatiilor sociale. Formele de comunicare apar si se dezvolta odata cu mijlocul principal de comunicare intre oameni, care este limba sau limbajul, in care doua forme de intrebuintare: orala si scrisa.

Comunicarea verbala are un rol primordial atat din punctul de vedere al segmentului de negociere pe care il ocupa cat si din punct de vedere al continutului. Comunicarea verbala permite un joc logic al intrebarilor si al raspunsurilor intr-o derulare flexibila, spontana, lucru care nu este posibil atunci cand negocierile au loc scris sau prin alte tehnici. Prin comunicarea verbala au fost realizate o serie de activitati: obtinerea si transmiterea de informatii, elaborarea unor propuneri, exprimarea unor opinii.

Limbajul in tratative sau negocierea presupune in primul rand o buna comunicare intre partenerii de tranzitie. Arta de a vorbi se dobandeste prin acumularea de cunostinte si o continuitate care elimina nesiguranta, vorbirea dezordonata, lipsa de expresivitate, echilibrul in vorbire.

Cunoasterea si folosirea justa a mijloacelor de exprimare a ideilor pe care dorim sa le comunicam constituie o conditie primordiala in comunicare. Aceste mijloace sunt: limbajul si stilul.

Limbajul poate fi determinat ca fiind un sistem de comunicare prin semnale, in cadrul unei limbi sau in afara ei. Filozoful KARL POPPER a identificat trei categorii de limbaje, dupa criteriul functiei:

Limbaje inferioare (folosite si in lumea animala), avand functia de semnalizare, de autoexpresie ;

Limbaje superioare, exclusiv umane, capabile de descriere si argumentare.

Limbaje mixte.[15]

Ca activitate sociala comunicarea verbala in relatiile comerciale are un limbaj de specialitate corespunzator proceselor, operatiilor si relatiilor pe care le exprima. Terminologia acesteia, in general, este comuna tuturor domeniilor de activitate. Acest limbaj general se completeaza in fiecare domeniu de activitate prin includerea termenilor tehnici care exprima procesele de munca specifice acesteia, luand astfel fiinta limbajul specific activitatii comerciale.

Elementele limbajului comunicarii in domeniul comertului difera de cel al limbajului general sau obisnuit datorita specificului activitatii. Aceste elemente ale limbajului comunicarii in domeniul comertului sunt:

Vocabularul - a. Totalitatea termenilor existenti intr-o limba;

b. Totalitatea termenilor folositi de un autor sau de o persoana oarecare.

Repertoriu de termeni folositi intr-un anumit domeniu

a. Expresiile si formele de exprimare

b. Forma si structura gramaticala

Stilul poate fi determinat ca:

La nivel individual: mod de exprimare intr-o comunicare, specific definitor pentru imitator (stilul unui jurnalist, stilul unui scriitor, stilul unui orator, stilul unui muzician sau interpret)

La nivel colectiv: modul de exprimare intr-un domeniu (stil publicitar, stil literar, stil stiintific, stil artistic).

Acesta, adica stilul, cel folosit in comunicarea verbala care are loc in activitatea comerciala, se deosebeste in mod simtitor de stilul literar, stiintific, juridic sau familiar.

Comunicarea in negociere trebuie sa foloseasca un stil sobru si concis potrivit cu obiectul si rolul ei. In fiecare act de comunicare se trateaza o singura problema concreta. Pentru ca aceasta sa-si atinga scopul trebuie sa se utilizeze acele mijloace si procedee de exprimare care sa asigure o calitate superioara a actului de comunicare, rezolvand in felul acesta scopul pentru care a fost initiat.

Principiile stilului comunicarii verbale sunt:

Claritatea - cuvintele trebuie sa fie bine alese, exacte si potrivite cu ideile pe care le exprima, sa fie logic inlantuite pentru a putea fi intelese inca o data, de asemenea se va avea grija sa fie evitate cuvinte sau expresii cu mai multe intelesuri, neologismele, regionalismele, claritatea stilului este asigurata cand se folosesc propozitii si fraze scurte.

Simplitatea si naturaletea - acest principiu consta intr-o exprimare directa, fireasca si lipsita de exagerari.

Corectitudinea - o exprimare corecta consta in respectarea regulilor gramaticale.

Politetea si demnitatea - stilul comunicarii trebuie sa aiba in vedere un ton si mod deosebit de exprimare, cuviincios, respectuos si demn, iar in cazul unor nemultumiri aparute in discutie trebuie sa predomine politetea, buna cuviinta si demnitatea.

Pentru exprimarea corecta a ideilor, alaturi de vocabular, structura gramaticala este al doilea element de baza al limbii romane. Ea consta in aplicarea stricta a regulilor gramaticale in asezarea si imbinarea indicioasa a cuvantului in propozitii si fraze, prin: construirea propozitiei in ordinea directa, folosirea partilor de propozitie si a expresiilor.

1.2 ROLUL LIMBAJULUI

IN DEZVOLTAREA ELEVILOR DIN CICLUL PRIMAR

Asa cum reiese si din caracterizarea facuta initial limbajului, acesta este alcatuit din doua componente de baza: vocabularul (lexicul), care consta din totalitatea semnelor proprii acelui limbaj, si gramatica, constituita din totalitatea regulilor de utilizare a respectivelor semne. Gramatica reprezinta partea relativ stabila a limbajului, deoarece regulile din care este alcatuita nu sufera modificari decat, cel mult, la intervale de timp foarte mari. Lexicul sau vocabularul reprezinta componenta dinamica a limbajului. Modificarile pe care le cunoaste lexicul sunt destul de frecvente, se manifesta in doua directii distincte (opuse) si vizeaza atat numarul semnelor care alcatuiesc vocabularul, cat si sensul respectivelor semne. Cele doua directii sunt: una ascendenta, care conduce la continua imbogatire a vocabularului, si una descendenta, care conduce la scaderea, diminuarea vocabularului. Ceea este important, inclusiv din punctul de vedere al psihologiei, este faptul ca prima dintre directiile de modificare are prioritate neta asupra celei de-a doua. De poate vorbi despre o amplificare continua a limbajului, a vocabularului, atat cantitativ, adica in ceea ce priveste numarul de semne, cat si calitativ, in ceea ce priveste numarul de sensuri ale unui semn. Este usor de observat ca, daca am lua in considerare o perioada relativ scurta din istoria Romaniei (10-20 de ani), vom gasi numeroase exemple de cuvinte care, anterior acestei perioade, nu existau in limba romana si care au aparut in decursul acestei perioade de doua decenii. De asemenea, putem gasi si exemple de cuvinte sau expresii care, treptat, si-au imbogatit numarul de intelesuri (de exemplu, acum o suta de ani, arbore avea doar sensul de copac; acum se foloseste in expresii ca arbore cotit, arbore genealogic s. a., expresii in care are alte sensuri).Si in ce priveste schimbarile descendente, care duc la diminuarea cantitativa si calitativa a limbajului, putem gasi numeroase exemple in limba romana. De pilda, un cuvant foarte des folosit in secolul trecut este calpuzan, adica falsificator de bani; acest cuvant nu mai este folosit in prezent. Exist insa un descendent al acestui cuvant, folosit in limbajul juristilor pentru a denumi documentele false: calp (document calp).La fel, din punct de vedere calitativ, se pot observa modificari cu sens descendent ale vocabularului. Spre exemplu, acum cinci sute de ani, cuvantul spatar insemna si ministru al armatei, si parte a unui scaun. In prezent, primul sens nu mai este valabil. Un alt aspect, foarte important pentru psihologie, al limbajului este faptul ca putem vorbi despre doua feluri de vocabular: cel general al limbii romane, care exista ca un potential consemnat in dictionarele enciclopedice, si vocabularul individual. Cel general este unic, dar cel individual este specific fiecarui vorbitor al limbii romane. Vocabularul individual mai are o caracteristica: el este mai sarac decat general, indiferent ce individ ar fi luat ca exemplu. Vocabularul individual cunoaste, la randul lui, modificari de tipul celor mentionate, cu sens ascendent si descendent. Evident, in conditii de normalitate, au prioritate modificarile ascendente. Pe plan individual, atat modificarile pe care le sufera vocabularul, cat si prioritatea schimbarilor ascendente se bazeaza pe o serie de cauze speciale:- dezvoltarea fireasca, bao-psihica a individului (Piaget: un copil, cand incepe sa foloseasca cuvintele, foloseste maxim 6-12; un absolvent de liceu foloseste cel putin 10.000 de cuvinte[17]);

- factori cultural, de mediu, experienta de viata etc.

II. Tipurile fundamentale de limbaj

In viata noastra, cand ne exprimam ideile sau comunicam cu alte persoane, in functie de context si de preocupari, utilizam o mare varietate de limbaje, care pot fi grupate in functie de componentele fundamentale ale semnului.

1. Dupa criteriul fenomenului fizic care sta la baza semnelor, deosebim: limbaje verbale si limbaje neverbale. In cazul limbajelor verbale, semnele sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte, simboluri sau formule din matematica, logica etc., care pot fi scrise sau pronuntate. In cazul limbajelor neverbale, semnele coincid cu fenomene fizice cum ar fi: lumini de diferite culori, constructii grafice (semnele de circulatie), sunete produse cu diferite instrumente, miscari executate cu bratele sau cu stegulete (la marinari), etc. Limbajele verbale au prioritate neta si sub aspect cantitativ, si sub aspect calitativ in raport cu cele neverbale. Pe de alta parte, desi limbajele neverbale sunt in general mai sarace decat limbajul cuvintelor, asemenea limbaje au roluri specifice si devin indispensabile in situatiile pentru care au fost create. De asemenea, in foarte multe situatii, cele doua tipuri de limbaj se intrepatrund.

2. Dupa sens

Sensul cuvintelor are, printre altele, rolul de a transforma sensul in denumire pentru un obiect (care se numeste referent sau denotat). Astfel, se diferentiaza:- limbajul de ordinul I, numit si limbaj obiect;- limbajul de ordinul II, numit si meta-limbaj. Diferenta intre aceste doua tipuri de limbaj este aceea ca, datorita sensului care le este specific, semnele care compun limbajul de ordinul I au ca denotat (referent) un element extralingvistic, adica ceva ce tine de lumea exterioara (ex: propozitia "A inceput sa ploua" face referire la starea vremii, adica la un fenomen natural, nu la un element de limbaj). In cazul limbajului de ordinul II, denotatul semnelor face parte din alcatuirea limbajului de ordinul I (ex: in propozitia "E adevarat/e fals ca a inceput sa ploua", referirea nu se face la fenomenul de afara, ci la valoarea de adevar a propozitiei de ordin I). Distinctia dintre limbajul obiect si meta-limbaj are o importanta aparte, deoarece eventuala desconsiderare a acestei distinctii ne poate conduce la un moment dat la paradoxuri sau antinomii semantice. Exemplu: paradoxul mincinosului (antinomia semantica)X afirma cu deplina seriozitate: Eu mint. Intrebare: minte sau spune adevarul? Exista doua raspunsuri posibile:- daca minte (cand spune ca minte), rezulta ca spune adevarul;- daca spune adevarul (cand spune ca minte), rezulta ca minte. Daca notam propozitia "Eu mint" cu p, raspunsurile de mai sus se pot formula astfel:

Daca p este adevarata, rezulta non-P.

Daca non-P este adevarata, rezulta p.

Dar aceste doua propozitii contrazic principiul noncontradictiei. Solutia acestui paradox este urmatoarea: propozitia p tine de limbajul obiect, pe cand propozitia prin care s-a raspuns la intrebare tine de meta-limbaj. In general, enunturile se clasifica in mai multe tipuri din acest punct de vedere:- enunturile despre indivizi

- enunturi de tip 0;- enunturile despre proprietati de indivizi

- enunturi de tip 1;- enunturile despre proprietati de proprietati de indivizi

- enunturi de tip 2, s. a. m. d.[18]

Chiar si asa, in unele enunturi pe care le facem, semnele pot fi de diferite tipuri. Spre exemplu, in enuntul "Pe Terra exista cinci continente", "Terra" apartine tipului 0, "cinci" apartine tipului unu, iar "continente" apartine tipului 1.

3. Dupa regulile de semnificatie, distingem limbajul natural si limbajul artificial. Intr-un anume fel, la deosebirea dintre aceste doua tipuri de limbaj ne-am referit anterior. Limbajul natural se formeaza "de la sine", pe parcursul istoriei comunitatii care foloseste acel limbaj. Din aceasta cauza, regulile de semnificatie caracteristice unui asemenea limbaj s-au sedimentat la randul lor treptat si au ajuns sa fie ceea ce sunt la un moment dat, in baza istoriei mentionate. In schimb, limbajele artificiale au fost inventate, create, produse in mod constient de catre o persoana sau o comunitate de specialisti, ele fiind destinate unor utilizari in contexte speciale. Exista o mare varietate de limbaje naturale, ca si de limbaje artificiale. Principalele varietati de limbaje naturale sunt: limbile nationale, unele limbaje neverbale (limbajul corporal). Limbajele artificiale cunosc si ele o mare diversitate: limbajul Morse, limbajul semnelor de circulatie, limbajul matematic etc. Daca le comparam, constatam ca si limbajul natural, si cel artificial, au atat insusiri pozitive, cat si defecte. Limbajul natural, mai ales cel al cuvintelor, are un lexic mai bogat, posibilitati de nuantare considerabil mai mari decat un limbaj artificial. Dar el are si neajunsuri: foarte multe semne (cuvinte) pot fi folosite cu intelesuri diferite, ceea ce conduce la un anumit grad de imprecizie care, uneori, poate afecta grav comunicarea. Acelasi grad de imprecizie atrage dupa sine si lipsa de economicitate a limbajului natural. Foarte multe idei nu pot fi exprimate cu un numar foarte mic de cuvinte. Din aceasta cauza, in cunoasterea stiintifica folosirea exclusiva a limbajului natural (al cuvintelor) are unele efecte negative, iar in anumite cazuri (in anumite domenii de cercetare stiintifica) este chiar imposibila. Limbajul artificial este mai sarac in ce priveste  numarul elementelor, este aproape total lipsit de nuantare, fiindca fiecare semn are un inteles si numai unul. Dar are si trasaturi pozitive: este precis, exact, extrem de economicos pentru a reda anumite idei si, de aceea, este preferat de cunoasterea stiintifica. Pentru cunoasterea stiintifica, utilizarea limbajului artificial este, in multe cazuri, indispensabil. Legat de acest aspect, un lucru care ne pare incredibil: matematicienii din vremea lui Pericle nu au fost capabili sa elaboreze o teorie generala despre impartirea numerelor intregi, motivul fiind acela ca nu aveau un semn pentru zero!

III. Varietatile limbajului natural

Vom lua in considerare doar tipul fundamental de limbaj natural, in care semnele sunt reprezentate de cuvinte sau expresii. Limbajul natural exista sub forma unei multitudini de limbi nationale sau materne (aproximativ 2000). Fapt esential: daca comparam doua limbi nationale, ele difera atat din punctul de vedere al lexicului, cat si din cel al gramaticii. Din punctul de vedere al vocabularului, principalele aspecte sub care se compara doua limbi nationale sunt urmatoarele:- exista cuvinte care se scriu la fel in doua limbi nationale, pot chiar sa se pronunte la fel, dar au intelesuri total diferite;- fiecarei limbi nationale ii sunt proprii anumite expresii al caror inteles ca intreg este independent de intelesul cuvintelor care o alcatuiesc.  Info:Problema antinomiilor semantice a fost rezolvata inca la inceputul secolului XX de catre Bertrand Russel.

Limba s-a nascut din necesitatea de a comunica, de a impartasi semenilor ideile despre univers, de a transmite generatiilor urmatoare roadele cautarii, trecerea experientei in cuvant necesitand efortul viu al actului comunicarii .

Marii nostri carturari au vegheat asupra limbii, ne-au lasat mostenire:

"Cresterea limbii romanesti

S-a patriei cinstire."

A-ti cunoaste limba , a fi capabil sa exprimi corect si precis ceea ce gandesti, simti, folosind cuvintele vocabularului, inseamna a da dovada unei bune educatii si nu in ultimul rand a da dovada de respect pentru propria-ti limba, propria persoana.

Dezvoltarea exprimarii orale, in general, imbogatirea vocabularului se face pe doua cai:dirijata, prin activitatile scolare, unde isi aduc contributia toate disciplinele si spontan prin ceea ce ofera familia si mijloacele de culturalizare. Scoala ramane "pivotul" central in ce priveste procesul de imbogatire a vocabularului.[19]

Vorbirea orala si scrisa ocupa un loc central in cadrul sistemului informational, motiv pentru care perfectionarea acesteia trebuie sa constituie pentru educator un obiectiv prioritar si de ce nu, o sarcina patriotica.

Robert Dottrens afirma:"ideile, cunostintele, sentimentele se exprima cu ajutorul cuvintelor, prin vorbire sau prin traducerea acesteia in scris. A face pe copil sa vorbeasca in mod corect limba materna si sa o inteleaga bine, inseamna a servi deopotriva individul si societatea."[20]De aici reiese o alta conditie:pentru a transmite integral si corect o informatie pe calea vorbirii, este nevoie ca atat dascalul, subiectul emitator, cat si receptorul sa stapaneasca regulile gramaticale, fonetice, vocabularul necesar pentru formularea ideilor ce urmeaza a fi comunicate. Vocabularul este elementul de care informatia, indiferent de natura ei, nu se poate lipsi, el fiind un sistem deschis, lasand cu larghete noul sa se manifeste ca o expresie sintetica a progresului social. Scoala a fost si va ramane ansamblul instrumental de baza care stileaza, formeaza si-l ajuta pe individ sa-si exprime logic, coerent, expresiv, intregul produs ideatic si emotional in limbaj scris sau oral.

Invatatorul, cel care prin alfabetizare, ii da copilului posibilitatea castigarii instrumentelor de cunoastere a tuturor domeniilor culturii si stiintei, are sarcina de a lumina pe masura puterii lui drumul spre insusirea, cizelarea si imbogatirea limbii materne.[21]

Elevii trebuie ajutati sa inteleaga ca studiul permanent al limbii si literaturii romane este hotarator pentru intreaga lor viata sociala, ca este rusinos a face dovada unei proaste exprimari orale sau scrise. Trebuie ajutati sa inteleaga si sa simta ca este usor si placut sa inveti si sa te bucuri de roadele cunoasterii. Lucru ce se realizeaza printr-o munca sustinuta, permanenta la toate obiectele de invatamant, fara sa minimalizam rolul mediului social. Elevul trebuie sa fie in stare, in viata de zi cu zi, sa-si exprime idei si sentimente, sa-si imbogateasca vocabularul abstract, mai necesar si mai util decat cel concret.

Curriculum cuprinde obiective care vizeaza in mod direct dezvoltarea vocabularului, in mare parte acestea se conditioneaza reciproc. Posedand un vocabular sarac elevii nu vor reusi sa citeasca in mod constient, nu vor intelege un text citit sau ascultat., nu vor participa cu succes la o conversatie, nu vor reusi sa reproduca o intamplare, vor alcatui cu dificultate texte, compuneri , rezumate. Nu vor intelege cele citite, nu se vor putea bucura de farmecul operelor literare.

Desigur, realizarea obiectivelor amintite mai sus nu este conditionata numai de bogatia vocabularului, dar pentru ca un copil sa-si exprime cu usurinta gandurile si sentimentele, sa poata reda intamplari din lumea sa, sa povesteasca continutul unor lecturi, trebuie sa dispuna de mai multe mijloace de expresie. De aceea este nevoie sa cultivam gustul pentru varietatea si frumusetea expresiilor. Bogatia si varietatea vocabularului, utilizarea corecta a cuvintelor denota cunostinte precise si temeinice. Saracia vocabularului, confuziile, folosirea improprie a termenilor dovedeste o lipsa de pregatire . Rezulta ca insusirea noilor cunostinte, exprimarea corecta si clara a ideilor nu sunt posibile fara cunoasterea precisa a vocabularului limbii.

Lacunele pe care le manifesta copiii se vor adanci pe parcurs, vocabularul fiind un compartiment labil, supus influentelor din exterior. Schimbarile care au loc in societate se reflecta direct asupra vocabularului imbogatindu-l."Explozia informationala din epoca contemporana atrage dupa sine, cum era de asteptat o explozie lexicala..".[23]

Nu doar vocabularul, limba in general se perfectioneaza neintrerupt, ea tine pasul cu dezvoltarea culturii. Prin contributia oamenilor de cultura "graiul se mladie", se nuanteaza largindu-si posibilitatea de a exprima cele mai subtile idei si mai delicate sentimente.[24] De utilizarea cuvintelor pe care le posedam depinde justetea, corectitudinea exprimarii a ceea ce gandim si simtim.

Deosebit de importanta este aceasta componenta a dezvoltarii vocabularului in realizarea laturii formative. Pe langa obiectivele instructive ce si le propune urmareste dezvoltarea bogatiei reprezentarilor, a plasticitatii imaginatiei si originalitatii gandirii.

Comunicarea orala este o metoda cardinala in dezvoltarea personalitatii prescolarilor. Limbajul ii confera copilului prescolar autonomie si posibilitatea de a se misca cu usurinta in mediul inconjurator. Dobandind inca de la varsta prescolara capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a-si exprima in mod inteligibil gandurile, ideile, impresiile, copilul isi formeaza o baza pentru activitatea scolara si pentru viata sociala de mai tarziu.

In procesul instructiv-educativ limbajul reprezinta un mijloc de comunicare, dar si un mijloc de cunoastere, deoarece prin intermediul lui se se transmit cunostinte si se largeste orizontul copiilor cu noi reprezentari.

Prin limbaj copilul transmite propriile sale nevoi, cerinte, elaboreaza si comunica propriile ganduri, isi manifesta bucuriile si supararile si isi organizeaza activitatile sale. Imposibilitatea de a comunica prin limbaj atrage dupa sine stagnarea dezvoltarii personalitatii copilului, ceea ce duce la modificarea relatiilor lui cu oamenii si cu realitatea inconjuratoare.

Cu cat isi insuseste mai bine vorbirea, cu atat copilul poate fi educat mai usor. Prin intermediul cuvantului se contribuie la educarea lui intelectuala. Utilizand limbajul, copilul poate sa gandeasca, sa analizeze, sa compare, sa clasifice si sa traga concluzii asupra unor probleme ce se cer rezolvate. Astfel isi dezvolta gandirea, vocabularul si modul de exprimare. Cunoscand direct si indirect realitatea inconjuratoare, munca parintilor si grija lor pentru ei, dragostea cu care sunt inconjurati, se educa la copii anumite trasaturi morale. Lumea minunata a basmelor si povestilor, rimele si expresiile ritmate din poezii, cantecele ii ajuta pe copii sa deosebeasca faptele bune de cele rele, sa-si imbogateasca vocabularul, dar si sa-si formeze o conduita morala si estetica. Copiii retin cu usurinta expresiile care le-au placut si i-au impresionat si incep sa le foloseasca in vorbirea curenta.