MANAGEMENTUL RELATIILOR DE COMUNICARE IN CLASA DE ELEVI

MANAGEMENTUL RELATIILOR  DE COMUNICARE IN CLASA DE ELEVI

1. Stilul comunicativ al profesorului. Tipuri de profesori

O data intrat in clasa, profesorul comunica elevilor cate ceva prin tot ceea ce face, chiar si modul in care acesta aseaza catalogul pe o catedra le poate comunica elevilor dispozitia pe care profesorul o are la ora respectiva. Calitatea proceselor de comunicare din cadrul clasei depinde atat de profesor cat si de elevi, in orice situatie ambii fiind responsabili de optimizarea si stimularea comunicarii la nivelul intregii clase. Profesorul insa, are in primul rand responsabilitatea de a dezvolta mediul comunicativ al clasei, mediu care se refera la schimbul informational si interpersonal intre profesor-elev, elev-profesor, profesor-clasa, clasa-profesor, elev-elev. Pe langa acest rol, profesorul, in relatiile sale cu clasa, trebuie sa indeplineasca multe alte roluri, dintre care ar pitea fi amintite urmatoarele:

Ø      sa observe actiunile si comportamentul elevilor atat in timpul orelor cat si in cadrul activitatilor extrascolare, pentru a-si putea adapta si modela interventia educativa in functie de personalitatea clasei cu care lucreaza;

Ø      sa comunice elevilor informatii stiintifice, valori morale si estetice, in conformitate cu cerintele programei scolare, dar tinand cont si de preocuparile si interesele elevilor;

Ø      sa dialogheze cu clasa, initiind o comunicare continua si variata cu elevii, comunicare oglindita prin arta formularii intrebarilor, a aprecierii raspunsurilor elevilor, prin stimularea elevilor pentru a formula intrebari la care sa solicite raspuns si prin modul de construire a raspunsurilor la intrebarile ridicate de clasa;

Ø      sa conduca activitatea clasei prin stabilirea sistemului de norme care le regleaza activitatea, prin atribuirea rolurilor pe care elevii le pot indeplini in clasa, prin stabilirea sarcinilor ce revin fiecarui grup din clasa;

Ø      sa controleze activitatea clasei pentru a cunoaste randamentul ei scolar si performantele individuale ale elevilor;

Ø      sa evalueze performantele intelectuale ale elevilor, conduita lor si a clasei in functie de un anumit sistem de valori;

Ø      sa coopereze cu elevii din clasa in realizarea sarcinilor ce revin grupului, in elaborarea deciziilor referitoare la intreaga clasa; ajutandu-i in activitate, aratandu-le cum sa procedeze in rezolvarea unor probleme sau in pregatirea lectiilor;

Ø      sa coordoneze relatiile interumane care apar la nivelul clasei, urmarim intarirea solidaritatii grupului;

Ø      sa stimuleze activitatea elevilor prin aprecierea si incurajarea eforturilor pe care ei le fac, etc.

In activitatea   la clasa, profesorul vine cu intreaga sa experienta de viata, cu credintele, valorile, convingerile si conceptiile pe care le-a acumulat de-a lungul timpului, adica, asa cum este numit in literatura de specialitate, cu stilul sau personal. Acest stil personal al profesorului se integreaza in stilul sau profesional (vezi Liliana Ezechil) care se refera la aspiratiile sale de ordin profesional, la valorile pe care profesorul le aplica in activitatea sa, la succesele sau insuccesele de care a avut parte.

Fiecare profesor are anumite convingeri si conceptii despre clasa de elevi, despre cum trebuie ea condusa si organizata. Asupra manierei de conducere a clasei de elevi s-au facut numeroase studii (Dan Potolea, Emil Paun, Romita Iucu, Ioan Jinga Elena Joita, Emil Stan, Catalina Ulrich s.a.) toate subliniind ideea ca profesorul, ca manager scolar, trebuie sa-si indrepte permanent atentia asupra celui care invata, asupra elevului. Modul de conducere al clasei apare in literatura de specialitate sub trei forme, fiecare cu avantajele si dezavantajele ei. Raportat la stilul de comunicare al profesorului, vazut ca maniera de a comunica cu elevii, aceste stiluri de conducere pot fi caracterizate astfel:

Stilul comunicativ al profesorului, maniera sa de a comunica cu elevii se reflecta, cel mai adesea, dupa cum afirma Liliana Ezechil (2002, p.155) in:

Ø      calitatea interactiunilor din clasa de elevi pe care profesorul le gestioneaza;

Ø      receptivitatea fata de elev, ca interlocutor;

Ø      modul in care profesorul faciliteaza elevilor procesul receptarii, intelegerii, prelucrarii mesajelor sale;

Ø      modul in care profesorul dirijeaza si controleaza procesul elaborarii de catre elevi a unor mesaje;

Ø      modul in care sunt stimulate relatiile de comunicare elev-elev;

Ø      ceea ce crede profesorul despre comunicare eficienta;

Ø      ceea ce valorizeaza profesorul in cadrul interactiunii cu elevii;

Toate aceste aspecte fac parte din stilul de comunicare al profesorului, care, in literatura de specialitate apare sub trei forme:

1. unilateral sau unidirectional, atunci cand profesorul pune accent doar pe transmiterea unor mesaje didactice, netinand cont de faptul ca el trebuie sa fie si receptor al mesajelor venite din partea clasei. Profesorul caracterizat de acest stil comunicativ este profesorul care-i atribuie elevului un rol pasiv in procesul de predare-invatare, care considera ca elevul vine la scoala dosar pentru a recepta mesajele transmise de el;

2. bilateral sau bidirectional, atunci cand profesorul are in vedere faptul ca el trebuie sa schimbe permanent rolurile de emitator si receptor. Este profesorul care dialogheaza si coopereaza permanent cu elevii, tinand cont atat de parerile lor, cat si de faptul ca elevul poate invata si din propria sa experienta. Este profesorul deschis spre comunicare, care considera ca invatarea eficienta se poate realiza prin dialog si cooperare;

3. aleatoriu, atunci cand profesorul nu are format propriul stil de comunicare, osciland intre cel unilateral si cel bilateral, inducand astfel confuzie si ambiguitate. Este profesorul de la care nu sti la ce sa te astepti din punct de vedere al relatiilor de comunicare.

Toate aceste stiluri despre care am vorbit, personal, profesional, de conducere al clasei de elevi, de comunicare, difera de la un profesor la altul. In literatura de specialitate profesorii apar incadrati in mai multe tipologii, in functie de comportamentul de la clasa, sau in functie de atitudinea lor fata de reforma invatamantului, fata de schimbarea si innoirea didactica.

Astfel, preluand ideile lui Ioan Al. Dumitru (2000) referitoare le rezistenta la schimbare si la reconsiderarea propriului rol manifestate la profesori, am putea spune ca profesorii se incadreaza in sase categorii, dupa cum urmeaza:

profesorul care respinge si ignora orice idee noua, care nu ia in considerare nimic din asa-numita "didactica moderna" sau din noile metodologii de predare care duc la o invatare eficienta - profesorul "strut" (precizam ca asocierea cadrelor didactice cu simboluri - pasari apartine autorului mai sus mentionat);

profesorul care ia in considerare schimbarile aduse in metodologia didactica, dar o data intrat in clasa exerseaza si procedeaza exact cum i s-a demonstrat - profesorul "ciocanitoare";

profesorul care, desi este de acord cu noile schimbari, nu realizeaza transferul si nu adapteaza strategiile didactice la situatiile noi, repetand aceeasi activitate in contexte identice - profesorul "pinguin";

profesorul care constientizeaza necesitatea schimbarilor, este deschis la nou si adapteaza totul in functie de situatie - profesorul "pescarus";

profesorul care inoveaza si creeaza permanent, aplicand in practica orice ideea noua pe care o considera valoroasa- profesorul "vultur".

In aceeasi ordine de idei, insa luand in considerare criteriul abilitatilor comunicative, Liliana Ezechil (2002) ne prezinta o alta tipologizare a profesorilor, astfel:

profesorul "pasionat", profund implicat in tot ceea ce face, cu o mare putere de daruire, cu o buna capacitate empatica, bun ascultator, suportiv, incurajator, stimulativ, prietenos;

profesorul "specialist", riguros, exigent in tot ceea ce face, distant, critic si sanctionar, nu pierde vremea cu lucruri pe care le considera mai putin importante si pune accent in exclusivitate pe ceea ce are de facut;

profesorul "simpatic", interesat de problemele elevilor, oferindu-le sfaturi si solutii, adoptand o atitudine detasata fata de continuturile scolare si punand accentul mai mult pe relatia sa cu elevii;

profesorul "intrus", stangaci in relatiile cu elevii (ajungandu-se chiar pana la indisciplina), distant si detasat fata de continuturi. Este profesorul care si-a gresit vocatia.

Sintetizand, nu putem spune ca unul sau altul dintre aceste tipuri de profesori este mai bun sau mai putin bun, fiecare prezentand atuuri si inconveniente dintr-un anumit punct de vedere. Important este ca, atunci intra in clasa, profesorul sa fie constient ca are in fata sa personalitati care sunt in plin proces de formare, iar el trebuie sa-si adapteze comportamentul in functie de cerintele si interesele acestor elevi. Profesorul trebuie sa fie capabil sa interactioneze cu elevii nu numai sub raport informativ-formativ, ci si sub raport afectiv-emotional si atitudinal, reusind astfel sa realizeze atat o invatare eficienta cat si sa formeze elevi cooperanti, spontani, creativi, autonomi.

2. Comunicare traditionala si comunicare interactiva in cadrul lectiei

Reforma educationala pe care o traversam are in centrul sau cadrul didactic, la oricare dintre nivelurile de invatamant isi desfasoara activitatea. Se urmareste astfel ca profesorul sa renunte la rolul sau traditional, de transmitator de cunostinte, si sa se transforme intr-un consultant, un planificator al activitatilor elevului, un partener si un facilitator al interactiunilor din cadrul clasei de elevi. Numai reflectand si reconsiderandu-si propriul rol, detinand cunostinte psiho-pedagogice temeinice si actuale, profesorul poate traversa cu succes si eficienta tumultoasa si contradictoria perioada a reformei in invatamantul romanesc.

Comunicarea traditionala in cadrul lectiei se bazeaza exclusiv pe transmiterea de cunostinte de catre profesor, pe receptare si imitare de catre elev. Acest model de comunicare are la baza ideea ca anumite cunostinte si informatii nu trebuie descoperite de catre elev, ci se transmit si se comunica elevului prin intermediul limbajului, considerandu-se ca limbajul oral sau scris, prezinta o serie de avantaje, cum ar fi:

Ø      permite o comprimare semantica pusa pe seama cuvintelor, a puterii lor de condensare, a reflectarii realitatii;

Ø      determina o prescurtare considerabila a proceselor de predare-invatare, ajungandu-se uneori la suprimarea unor faze;

Ø      se realizeaza o economie semnificativa de timp, care poate fi utilizat pentru transmiterea mai rapida si mai operativa a unei mari cantitati de informatie.

(dupa Cerghit, I, 2003, p.40)

Astfel, profesorii care recurg la acest model de comunicare in cadrul lectiilor, pun accent exclusiv pe metode de predare-invatare bazate pe comunicare orala si scrisa, cum ar fi: expunerea, prelegerea, descrierea, explicatia, povestirea, lucrul cu manualul, etc. O astfel de lectie ar putea arata cam asa: profesorul intra in clasa, face prezenta si reactualizeaza cunostintele anterioare, apoi se aseaza la catedra si incepe sa dicteze noile cunostinte, oprindu-se acolo unde este necesar, pentru scurte explicatii si exemplificari. Astfel, profesorul este pur emitator de mesaje, iar elevul, stand pasiv in banca, notand tot ceea ce aude (cu mare grija, pentru a nu scapa vreo idee) are rolul de receptor pasiv al unor mesaje gata prelucrate. A doua zi elevul preia rolul de emitator al acelorasi cunostinte catre profesor - acum receptor al propriului mesaj emis. Este evident, in aceasta situatie, stilul unilateral sau unidirectional de comunicare al profesorului, toate cunostintele si informatiile transmitandu-se de la profesor catre elev, urmarindu-se cu prioritate "a da elevilor posibilitatea de a ajunge la a sti, la a cunoaste ceea ce anterior le-a fost necunoscut, la insusirea unor cunostinte solide" (Cergit, I, 2003, p.37).

Se poate spune deci, ca accentul se pune pe continutul invatarii si nu pe elev; este importanta mai ales transmiterea unor cunostinte considerate valoroase si mai putin modul in care aceste cunostinte si informatii il ajuta pe elev in propria-i dezvoltare, putandu-se ajunge chiar in situatii de memorare si reproducere mecanica a acestor cunostinte, chiar repetandu-le dar neintelegand mare lucru din importanta si logica lor. Elevul apare astfel ca un consumator pasiv al informatiilor gata prelucrate si structurate oferite de catre profesor, stimulandu-se din plin memoria si capacitatea de imitare.

Astfel, profesorul apare ca actor principal al procesului educational, avand rolul de a transmite cunostintele cuprinse in programa scolara si, pe cat posibil, de a nu se abate de la aceasta sau de a omite anumite continuturi. Din acest punct de vedere, profesorii pot fi incadrati in doua categorii, dupa cum afirma Ioan Cerghit (2003,p.43):

a.       profesorul preocupat in primul rand de disciplina stiintifica pe care o preda, urmarind sa se perfectioneze, sa-si dezvolte nivelul predarii, sa tina pasul cu noile achizitii in domeniu, sa fie la curent cu tot ceea ce priveste disciplina sa, prin lecturi si diverse activitati;

b.      profesorul interesat mai ales de actul transmiterii cunostintelor, preocupat de cercetarile de didactica, de gasirea celui mai bun plan de expunere si de diverse procedee care sa-i permita sa fie mai eficace, sa capteze in mai mare masura atentia elevilor si sa asigure reusita invatarii.

Sintetizand, putem spune ca principalul punct slab al modelului traditional de comunicare in cadrul lectiei este faptul ca se axeaza aproape exclusiv pe transmiterea "de-a gata" a cunostintelor, neimplicand elevul in descoperirea, prelucrarea si sintetizarea informatilor, nestimulandu-i gandirea, imaginatia si creativitatea, ci doar memoria si capacitatea de reproducere fidela a ceea ce s-a predat.

Limbajul, comunicarea in general, trebuie sa joace un rol foarte important in cadrul educatiei, insa este vorba de o comunicare interpersonala, bazata pe alternarea permanenta a rolurilor de emitator si receptor, pe schimbul reciproc de mesaje, intr-un cuvant - pe interactivitate.

Astfel, putem afirma ca scolii i se cere sa recurga la moduri de comunicare mai flexibile si diferentiate care sa fie orientate catre adoptarea unor modalitati de predare-invatare mai ales actionale si mai putin verbale, apeland la strategii demonstrative, la analogii cu realitatile concret intuitive, la schimbarea interrelatiilor dintre profesor si elev si dintre elevi, la invatarea prin cooperare. In versiune actuala, actul predarii, ca act de comunicare, are ca sarcina, "sa puna in relatie subiectul invatarii (elevul) cu ceilalti subiecti ai invatarii aflati in fata aceluiasi continut 8materii9 pe care urmeaza sa il proceseze in comun, prin cooperare" (Cergit, I. 2003, p.239). Suntem in totalitate de acord cu aceasta parere, rolul utilizarii strategiilor de invatare prin cooperare fiind analizat mai detaliat in capitolul anterior.

Modelul de comunicare bazat pe interactivitate are ca principal punct forte faptul ca informatiile nu mai sunt transmise gata prelucrate, ci se pune accent pe rolul activ al elevului, acesta fiind pus in situatia de a investiga, a verifica direct, de a experimenta, a pune intrebari care cer un anumit raspuns; elevul este provocat sa descopere anumite cunostinte, accentuandu-se latura practic-aplicativa a invatarii. In acest caz este vorba despre o comunicare bilaterala, bidirectionala, profesorul si elevul dialogand permanent, consultandu-se, sfatuindu-se, interactionand in orice moment al lectiei, aceasta interactivitate fiind foarte valoroasa datorita faptului ca, in rezolvarea unor probleme, apar solutii din ambele perspective (atat a profesorului cat si a elevului), deciziile fiind luate prin cooperare.

Asadar, nu mai suntem in situatia in care profesorul reprezinta totul, rolul lui transformandu-se din cel de transmitator de cunostinte, in cel de coordonator al activitatilor elevilor, de partener al elevilor in procesul de formare si dezvoltare. Nu se mai pune accent exclusiv pe latura informativa a educatiei, ci este luata in consideratie si considerata mai importanta latura formativa a procesului de predare-invatare. Astfel, se pune accent pe utilizarea altor metode si strategii de predare-invatare, cum ar fi: problematizarea, brainstorming-ul, controversa academica, conversatia euristica, diverse metode de invatare in grup 8prin formarea echipelor educationale, despre care am vorbit deja), metode de dezvoltare a gandirii critice (de exemplu: ciorchinele, mozaicul, metoda STAD, metoda SINELG, linia valorilor, turul galeriei, jurnalul cu dubla intrare, cubul, metoda cadranelor, interviul in trei trepte, predarea reciproca, termeni-cheie initiali, s.a.). Toate aceste metode sunt utilizate cu scopul de a activa elevul, de a stimula cooperarea si intensificarea relatiilor de comunicare atat pe verticala cat si pe orizontala, profesorul fiind preocupat mai ales de dezvoltarea aptitudinilor mentale superioare, de dezvoltarea rationamentului la elevi, de stimularea discutiei si a dezbaterii in grup.

Realizand o comparatie intre cele doua modele de comunicare, luand in considerare toate elementele vizate, aceasta ar putea arata astfel (adaptare dupa Cerghit, 2003, p. 170):