UNITATEA METODELOR DE CERCETARE Sl UNITATEA STIINTEI

UNITATEA METODELOR DE CERCETARE Sl UNITATEA STIINTEI

Ampla dezvoltare a stiintei in cea de-a doua jumatate a secolului XX a determinat restructurari insemnate in filosofie si stiinta. Atat sub aspectul de teorie asupra metodelor, cat si ca ansamblu al metodelor de cercetare, metodologia stiintei postuleaza unitatea metodelor de cercetare, dincolo de deosebirile - uneori foarte mari - dintre metodele pe care le utilizeaza diferitele stiinte particulare.

1) Comportament - proprietate a fiintelor vii de a interactiona cu mediul ambiant, prin intermediul activitatii exteme (motrice) si interne (psihice); conduita unui subiect oarecare, considerat intr-un mediu si intr-o unitate de timp date.

Unitatea metodelor, ca si unitatea stiintei (vezi cap. 1), provine din unitatea materiala a lumii, din legitatile obiective ale fenomenelor acestei lumi materiale. Legitatile pe care fiecare dintre stiintele particulare le descopera si le formuleaza sunt legitatile naturii, societatii si culturii.

Metodele dobandirii cunostintelor

Am discutat mai inainte obiectul epistemologiei, ca teorie a cunoasterii stiintifice. Aici vom discuta unele aspecte ale cunoasterii in legatura cu metodele care pot asigura obiectivitatea si veracitatea acesteia.

Cunoasterea umana nu este numai stiintifica. Noi obtinem cunostinte din experienta de viata si din ceea ce ne transmit altii, cunoscatori sau mai putin cunoscatori ai realitatii.

R. Martens (1987, p. 45) prezinta astfel nivelurile sau gradele de cunoastere, de la necunoastere spre cunoastere cu incredere relativa:

1. necunoastere -►

2. intuitie -►

3. introspectie -►

4. experienta altora -*

5. studiu simplu de caz -►

6. observatie sistematica -►

7. metoda stiintifica (folosirea paradigmei euristice) -►

8. cunoastere cu incredere relativa.

L.R. Christensen, citandu-1 pe Helmstadter, considera ca sunt cel putin sase diferite modalitati de dobandire a cunostintelor, dintre care numai una este stiintifica. Din categoria metodelor nefundamentate stiintific fac parte:

1. Tenacitatea, exprimata in superstitii sau obisnuinte

2. Intuitia care consta la obtinerea directa a cunostintelor in absenta ratiunii

3. Autoritatea care sustine cunostintele prin raportarea la o personalitate sau institutie

4. Rationalismul care considera ca dobandirea cunostintelor se face numai prin ratiune

5. Empirismul, care pune la baza cunostintele obtinute prin experienta. in legatura cu empirismul, autorul atrage atentia ca este vorba de considerarea valabilitatii cunostintelor numai din experienta personala asupra unui eveniment; in cercetarea stiintifica, numita si empirica, "empirismul este elementul vital, caci se refera la colectarea datelor prin folosirea unei metode stiintifice'.

Stiinta, metoda logica a cercetarii (Christensen, 1994, p. 6-16).

Cei mai multi autori [Michele Robert (1988), R. Sternberg (1995), J. Thomas & J. Nelson (1997) s.a.] descriu modurile nestiintifice ale cunoasterii. Mark Leary (1991) considera ca pseudostiinta este o "credinta in incredibil'. Multi oameni cred in vizitele extraterestrilor, in posibilitatea citirii gandurilor altora, in vizitele celor care au murit etc, ceea ce nu are nimic comun cu caracteristicile stiintei, si anume evidenta sistematica empirica, verificare publica si certitudine. Printre credintele nestiintifice se afla: a) dovezile neempirice, care nu se bazeaza pe observatii, cum sunt miturile, carele de foc biblice; b) date neverificabile, cum sunt relatarile unor persoane despre calatorii cu OZN-uri si c) ipoteze irefutabile, care nu pot fi combatute, cum este aceea ca pamantul e mai tanar decat actul creatiei (M. Leary, 1991, p. 8-9).

Metoda stiintifica, afirma L. Christensen, N. Margineanu, Michele Robert, J. Thomas & J. Nelson s.a., este una singura, metoda logica si despre ea este vorba si in paginile acestei lucrari. La noi, N. Margineanu (1968) a insistat pentru intelegerea stiintei numai in fundamentarea ei logica si matematica.

Diversificarea metodelor de cercetare

Aparitia permanenta a noi domenii de investigatie si noi stiinte a produs, cum era si firesc, unele reconsiderari in privinta metodelor de cercetare, unele stiinte transferand altora denumirea metodelor lor, care in fond sunt puncte de vedere din care este privita si cercetata realitatea unitara a lumii (este cazul ciberneticii, teoriei sistemelor, teoriei modelelor, care au generat metoda cibernetica, metoda sistemica etc). La ora actuala, denumirile stiintelor particulare nu mai au delimitarea rigida si nici nu reclama exclusivitatea metodelor proprii.

Constituirea stiintelor de granita, in zonele "nimanui', ca si a stiintelor transdisciplinare a fost insotita de un masiv imprumut de metode care, utilizate in directii noi, cu alte cerinte, s-au desavarsit si au devenit mai eficiente pentru chiar domeniile de origine. Poate ca este imposibil de precizat aceste domenii de origine, dar oricum observatia este metoda a stiintelor naturii si a stiintelor comportamentului uman, experimentul apartine in mod deosebit chimiei, de unde s-a transferat si in biologie si mai tarziu in psihologie, iar ancheta este prin excelenta o metoda a stiintelor sociale.

Numarul metodelor este insa foarte mare, caci fiecare domeniu isi creeaza propriile instrumente de investigatie.

Din diferitele incercari de clasificare a metodelor, lasand la o parte impartirea filosofica, se desprinde tendinta metodologilor de a grupa intr-o parte metodele de investigatie propriu-zise si in alta, metodele de prelucrare si interpretare a datelor recoltate. Trebuie sa avem in vedere faptul ca metodele de prelucrare si interpretare nu sunt separate de metodele de cercetare propriu-zise, depinzand de acestea si aplicandu-se uneori concomitent. Daca socotim in randul metodelor de prelucrare si interpretare metodele evaluarii, grafica, statistica, matematica, ne dam seama ca de tipul si caracteristicile lor vom tine seama cand stabilim modalitatile concrete de utilizare a metodelor empirice de cercetare propriu-zisa. Uneori se utilizeaza si termenul de metoda de recoltare a datelor, dar consideram improprie denumirea, recoltarea datelor fiind operatie (procedeu tehnic) subsemnata metodei propriu-zise de investigatie.

Am luat in considerare, alaturi de metodele generale, cu caracter larg de aplicativitate, care se folosesc in mai multe domenii, metodele empirice, particulare ale unei anumite stiinte si metodele de interpretare. Primele exprima in mod deosebit un punct de vedere, o orientare metodologica generala in lumina teoriei si ipotezelor stiintei, si sunt un fundal pe care se proiecteaza intregul demers al cercetarii. Nu poti fi realmente cercetator stiintific daca nu folosesti principiile metodologice ale tratarii istorice, ale sistemicii, stucturalismului, ciberneticii, modelarii etc. Metodele din grupa a doua sunt instrumentele concrete de lucru, adecvate realitatii care constituie obiectul unei stiinte particulare. Metodele din grupa a treia satisfac cerinta metodologica de apreciere, interpretare si valorizare cantitativa si/sau calitativa a cercetarii.

Caracterul pluri- si interdisciplinar al unor cercetari va determina folosirea metodelor din mai multe stiinte particulare, acest lucru ducand la sporirea substantiala a eficientei investigatiei, in domeniul psihologiei, de exemplu, sunt utilizate, pe langa metodele traditionale, metode si tehnici noi, care exprima progresele generale ale stiintelor despre om si ale insasi psihologiei. in domeniul activitatilor corporale sunt utilizate in mod firesc metode ale fiziologiei, psihologiei, pedagogiei, sociologiei, biomecanicii, medicinii si inca ale altor stiinte sau discipline, in functie de tema propusa si de directiile in care se urmareste cunoasterea fenomenelor. Si in aceste domenii putem vorbi despre unitatea in diversitate a metodelor.

Tabelul. 6.1

Metodele cercetarii

Metode cu caracter larg de aplicativitate

Metoda istorica Metoda hermeneutica Metoda axiomatica Metoda matematica Metoda statistica Metoda analogiei si modelarii Metoda cibernetica Metoda sistemica Metoda structurala Metoda operationala Metode euristice

Metode particulare / empirice / de cercetare

Metode analitice:

- filozofica

- istorica

- metaanaliza

- recenzii

- studiul documentelor Metode descriptive:

- observatia: naturala; clinica; provocata; extensiva/intensiva; longitudinala/transversala; participativa; armata (cu instrumente); statistica; nominala; normativa; analiza activitatii; studiu de caz. (In "observatie' includem si tehnicile de masurare specifice domeniului activitatilor corporale)

- ancheta: chestionarul; interviul; interviul anamnestic; sondajul Metoda corelationala

Metoda experimentala. Experiment: - cauzal-comparativ; - de teren; - de laborator;

- psihologic; - pre-experiment

Alte metode: metoda calitativa; psihometria

Metode de prelucrare si interpretare

Metoda grafica Metoda statistica Metoda logica

in sinteza pe care o prezentam in acest tabel figureaza principalele metode ale cercetarilor. Se poate observa ca metoda istorica figureaza si ca metoda cu caracter larg de aplicare si ca metoda a cercetarii empirice, pentru ca are aceasta dubla utilitate. Metoda filosofica este si ea in aceeasi situatie, dar am preferat sa plasam hermeneutica si axiomatica in prima grupa.

In acest capitol prezentam metodele cu caracter general. Celelalte metode sunt incluse in capitolele 7-18.

Diferite clasificari ale metodelor

Diferitii autori de lucrari metodologice prezinta clasificari ale metodelor, de multe ori limitate la domeniile lor de activitate, astfel:

Gross (1987) listeaza: observatia (naturala, controlata si participativa), experimentul, testele, sondajul si chestionarul, studiile de caz;

Robert (1988): metode istorice (cercetare istorica, studiu de caz), descriptive (observatie sistematica, metoda corelationala, studii genetice, studii ex post facto), metode experimentale;

Payton (1988): metode descriptive (cu subclase: calitativa, descriere nominala/studiu de caz, descriere normativa, descriere istorica, descrierea dezvoltarii), corelationala, prescriptiva/ experimentala cu un singur caz si cu grup experimental;

Christensen (1997): Metode descriptive (observatii secundare, observatii naturale, studii de caz, studii corelationale, studii post-factum, studii longitudinale si transversale, sondajul, observatia participativa, metaanaliza) si experimentul;

Stemberg (1995): observatia naturala, studiul de caz, testele, chestionarele si sondajul, experimentul;

Salkind (1991): istorica, descriptiva (studii de caz, cercetari de dezvoltare, studii de urmarire /Follow-Up/, corelationale,), experimentala;

Gagea (2000): metode analitice (chestionarul), metode variationale si covariationale. metode relationale si corelationale, metode sintetice;

Thomas & Nelson (1996) prezinta cea mai larga gama a metodelor de cercetare: analitice (istorica, filosofica, analiza literaturii, metaanaliza), descriptiva (sondaj - cu chestionar, interviu, sondaj normativ -, studiu de caz, analiza activitatii, analiza documentara, de dezvoltare, corelationala), experimentala (prestabilita, independenta, cvasi-independenta), calitativa (interpretativa, etnografica, observator activ, studiu de caz).

Din punct de vedere metodologic - teoretic si practic - cercetatorul va alege metodele sau variante ale acestora care ii vor servi cel mai bine pentru rezolvarea temei si ipotezei cercetarii.

Avand in vedere faptul ca omul in miscare si fenomenele care il caracterizeaza trebuie studiate nu numai din multiple puncte de vedere, dar si unitar, metodele diferitelor stiinte particulare sunt grupate in ceea ce se numeste ,jmetoda complexa', cerinta de baza a acesteia fiind coordonarea metodelor particulare si subordonarea lor scopului propus de cercetare.

Dupa cum am aratat in capitolul 2, metodologia este in stiinta fie "teoria generala a metodelor' sau "filosofia metodelor', fie "ansamblul metodelor folosite in desfasurarea cercetarilor'. Sensul in care este folosit termenul rezulta din contextul expunerilor. Metodologia cercetarii are in vedere, in primul rand, aspectele generale, filosofice ale cunoasterii stiintifice - epistemologia - , care trebuie sa se bazeze pe logica, pe gandirea rationala, desprinsa de subiectivism. Metodele vor fi bune sau rele dupa cum va fi de fundamentata gandirea cercetatorului.

METODE CU GRAD LARG DE APLICARE

In paragrafele urmatoare ne propunem sa facem o scurta prezentare a metodelor cu grad larg de aplicativitate si generalitate utilizate in multe stiinte (atat stiinte ale naturii, cat si in stiintele comportamentale) si a caror cunoastere este utila tinerilor cercetatori.

Aprofundarea acestor metode urmeaza sa fie facuta de catre cei interesati in directa legatura cu domeniile si nivelul calitativ al cercetarilor.

Acesti "interesati' vor putea observa unele diferente intre lista tipurilor de cercetare si lista metodelor de cercetare. Corespondenta dintre ele este fireasca, numai ca nevoile orgairizarii concrete ale investigatiei stiintifice ne obliga la unele precizari. Astfel, cercetarile filosofice, istorice, revista critica si metaanaliza sunt de tip analitic, dar din punctul de vedere al efectuarii lor sunt privite, primele doua, ca metode cu grad larg de aplicare, iar celelalte ca metode descriptive si interpretative. in cazul metodei filosofice, in cele de mai jos avem prilejul de a vorbi despre hermeneutica si axiomatica, considerand ca celelalte teme ale filosofiei fac parte din fundamentele generale ale stiintei activitatilor corporale si depasesc cadrul paradigmei acestui manual.

Metoda istorica

Istorismul este un important principiu al cunoasterii devenirii lumii naturale si sociale si deci si o cerinta metodologica care consta din cercetarea si interpretarea fenomenelor realitatii in procesul aparitiei, dezvoltarii si disparitiei lor si in stransa legatura cu conditiile istorice concrete care le-au determinat.

Departe de a recomanda simpla inlantuire de fenomene, acest principiu reclama in mod necesar intelegerea esentei fenomenelor prin debarasarea de laturile sau elementele lor nesemnificative. In felul acesta se realizeaza o cunoastere cat mai veridica a acestor fenomene.

Metoda consta din desprinderea uniformitatilor de coexistenta si a uniformitatilor de succesiune a fenomenelor, fiind in principal inductiva.

Legile istorice sunt generalizari empirice (Liard, 1884, p. 191).

Istorismul este opus dogmatismului, uniformismului, tratarii abstracte a realitatii, in afara conditiilor social-concrete. Istoria gandirii progresiste stiintifice consemneaza contributiile lui Vico, Voltaire, Herder la dezvoltarea acestui principiu.

In stiintele particulare, o mare parte a studiilor sunt dedicate istoriei acestora, istorie privita din multiple puncte de vedere: metodologic, institutional, al personalitatilor care le-au ilustrat, al diferentierii domeniului, al relatiilor interdisciplinare, al importantei sociale in diferite epoci etc.

Cercetatorul oricarui domeniu trebuie sa cunoasca foarte bine istoria acestuia, ca fond de cultura generala si, in plus, istoria foarte amanuntita a temelor pe care le abordeaza. Exista riscul ca necunoscand ce s-a realizat intr-o anumita directie, cercetatorul neinformat sa reia teme, irosind fonduri si energie. Istoria esecurilor poate fi egal de sugestiva.

Aspectele generale metodologice ale istoriei ca stiinta vor sta la baza oricarui demers al cunoasterii procesului de nastere si dezvoltare a problematicii domeniilor particulare.

Ceea ce intereseaza nu este colectia de date si fapte - si ele insemnate in faza initiala, -ci mai ales "invatamintele' pe care le tragem din evenimentele trecute si, daca e posibil, prefigurarea desfasurarii celor viitoare.

Metoda hermeneutica

Arta si stiinta, in acelasi timp, hermeneutica moderna a devenit un complement al metodelor empirice-analitice. "Hermeneutica este cautarea sensului, a semnificatiei pe care de-a lungul timpului o anumita idee sau un anumit fenomen l-au avut'. (Mircea Eliade, 1990, p. 111).

Din teorie a interpretarii textelor, monumentelor, simbolurilor si a evenimentelor traite, pentru a le prinde sensul sau pentru a le intelege - cu radacini in antichitatea greaca, la sofisti si la Aristotel, trecand in gandirea filosofica si teologica - hermeneutica este astazi o metoda de cunoastere in stiintele umaniste, de recunoastere a unui adevar subiectiv dincolo de adevarul obiectiv cunoscut.

Spre deosebire de cunoasterea empirica - analitica (experimentala) prin cauze, si pe care o analizam in aceasta lucrare, cunoasterea hermeneutica este cunoasterea prin motive si scopuri (K.O. Apel, citat de Druta, 1990, p. 14). Este vorba de comprehensiune alaturi de explicatia de tip analitic.

Decodificand si interpretand semnificatiile unor produse ale culturii umane, hermeneutica completeaza cunoasterea stiintifica, depasind "ingradirea' (Lucian Blaga, 1969) in care se afla omul de stiinta.

Fara sa pretinda obiectivitatea specifica cunoasterii experimentale, cunostintele subiective vor servi la formularea unor ipoteze pe care cunoasterea empirica va trebui apoi sa le verifice.

Acceptarea demersului hermeneutic se inscrie in tendinta manifestata astazi a pluralismului metodologic (in contrast si depasind monismul metodologic).

Unii cercetatori conced hermeneuticii rolul auxiliar in stadiul pur stiintific al producerii cunostintelor, in timp ce altii, printre care K. Widmer (1977) ii acorda toata increderea in posibilitatea intelegerii unei realitati pe care metodele experimentale nu o pot controla deplin. Este cazul studiului fenomenelor de tip social educational, ale caror obiective, scopuri, norme, comportamente sunt analizate si cunoscute printr-un proces metodologic hermeneutic.

Hermeneutica va putea surprinde mai bine procesele macrostructurale, in timp ce metodele empirice pe cele microstructurale.

Studiul fenomenelor structurale ale diferitelor forme de spiritualitate (arta, morala,, politica) realizat prin aceasta metoda, a largit progresiv cunoasterea umana.

Fenomenul sportiv (calificat in diferite ocazii ca "religie a secolului 20' sau "fleacul cel mai important al zilelor noastre'), diferitele forme de manifestare sociala-politica-economica -vezi Olimpismul, ritualurile olimpice, profesionismul, antrenamentul, dansul, ritmica, fairplay-ul si manifestarile de agresivitate - reprezinta toate interesante teme de investigatie in care subiectivitatea comprehensiunii va intregi relativa cunoastere cauzala-empirica in care, totusi, experimentarea are un rol foarte redus.

Metoda axiomatica

Am aratat in cap. 1 momentul axiomatizarii stiintei moderne; aici ne vom referi la aspectele metodice.

Specifica geometriei, aplicata apoi fizicii, metoda axiomatica isi vadeste valoarea prin incercarea de extindere si la alte stiinte care au atins un grad superior de dezvoltare. H. Weye (citat de Oskar Morgenstern, 1972) arata ca metoda axiomatica consta pur si simplu in colectarea completa a tuturor notiunilor si faptelor fundamentale din care pot deriva, pe cale de definitie, respectiv deductiva, toate notiunile si principiile unei stiinte.

"Prin metoda axiomatica de constructie a unei discipline stiintifice sau a unui sistem deductiv se intelege o constructie care alege un numar mai mult sau mai putin restrans de propozitii initiale, numite axiome, si deduce din ele toate celelalte propozitii, dupa reguli sau legi, logice fixate' (Dialectica materialista, p. 69).

Axioma este o propozitie evidenta prin sine care nu mai cere demonstratie (in intelesul vechi al termenului); este o propozitie prima luata fara demonstratie, dar care nu e neaparat evidenta si care in alt sistem poate fi o simpla teorema (in intelesul contemporan).

Metoda axiomatica permite dezvoltarea structurii interne a teoriilor, a relatiilor dintre teorii, introducand precizie, rigoare, sistemicitate si un grad mare de explicitare conceptuala in cadrul cunoasterii. (Dictionar de filozofie, 1981, p. 641).

Extinderea metodei axiomatice in diferite stiinte este justificata de rolul educatiei logice in orice stiinta si, pe de alta parte, de faptul ca in fiecare stiinta s-au acumulat adevaruri evidente, indiscutabile - pe baza experientei empirice - care pot fi constituite in axiome, postulate si teoreme, pentru deducerea logica a altor adevaruri. in deductiile si transformarile succesive nu se adauga elemente noi care sa nu fi fost continute mai dinainte in axiome.

Conditiile pe care un sistem axiomatic trebuie sa le respecte sunt urmatoarele: 1) sistemul de axiome sa fie lipsit de contradictii; 2) axiomele sa fie independente una de alta; 3) axiomele sa fie suficiente pentru deducerea celorlalte asertiuni (Morgenstern, 1972, p. 83).

Metoda axiomatica nu este propriu-zis o metoda de investigatie, ci o metoda de verificare mentala si de intemeiere logica a enunturilor fundamentale ale unei stiinte. Ea este o componenta a procesului dialectic al cunoasterii stiintifice, "realizand eliminarea echivocului si incertitudinii din sistemul de abstractii' al unei stiinte (Dialectica materialista, 1963, p. 362), neavand nevoie sa fie experimental controlata.

Aceasta metoda este treapta cea mai inalta a teoriei logice a demonstratiei. In practica vietii sunt suficiente inferentele logice elementare. Recurgerea la axiomatica este justificata in stiintele abstracte si in studiul sistematic si global al stiintelor; "in alte scopuri ar insemna a trage cu tunul dupa vrabii' (Georg Klaus, 1977, p. 317).

Metoda matematica

In epoca moderna, Descartes este cel care sustine cu tarie ca matematica este metoda stiintei, dorind constituirea unei matematici independente de obiectul particular pe care il studiaza ramurile matematicii.

In epoca noastra, matematizarea stiintelor a devenit o realitate care depaseste cu mult "ambitiile' lui Descartes.

In primul rand, utilizarea larga a metodei matematice este legata de studiul cantitativ al lucrurilor si fenomenelor pe care fiecare domeniu le cuprinde. in acelasi timp insa, matematica conduce si la studiul aspectelor calitative ale fenomenelor tocmai datorita relatiei stranse, obiective care exista intre variatiile cantitative si calitative ale acestor fenomene.

In al doilea rand, matematizarea este etapa de abstractizare superioara a unei stiinte, care, prin utilizarea conceptelor matematice, formularea ipotezelor si regulilor de deducere matematica dobandeste precizie in formularea concluziilor si capacitate predictiva superioara.

Am vazut ca axiomatizarea a devenit un instrument de seama al investigatiei stiintifice. "Sub semnul metodei axiomatice, matematica apare ca fiind destinata sa indeplineasca un rol conducator in stiinta in general' spune D. Hilbert - creatorul axiomaticii moderne.

Matematizarea asigura teoriilor stiintifice o serie de avantaje logice si metodologice ca: organizarea deductiva riguroasa, precizarea semnificatiilor, posibilitatea axiomatizarii si formalizarii, posibilitatea testarii, posibilitatea formularii ipotezelor logico-matematice, toate conducand la un inalt grad de explicitare si intemeiere (Dictionar de filozofie, p. 354).

Utilizarea matematicii in diferitele stiinte particulare incepe prin aspectul "ilustrativ' -utilizarea diferitelor formule matematice, a graficelor - pentru prezentarea suplimentara si confirmarea unor teze; continua apoi prin tehnici matematizate de cercetare, alcatuite dinainte - cum este de exemplu prelucrarea statistica, construirea modelelor, utilizarea calculatoarelor (tehnica logica si electronica).

Semnalam lucrarea fundamentala a psihologului roman Nicolae Margineanu, Logical and Mathematical Psychology - Dialectical Interpretatin of Their Relalations (1997), in care autorul continua argumentatiile din anii '70 pentru fundamentarea cercetarii pe logica si matematica.

Metoda statistica

Ramura a matematicii, devenita ea insasi stiinta si metoda, statistica s-a dezvoltat in mod deosebit din necesitatile stiintelor sociale de a explica natura determinismului probabilist. Ca metoda, statistica desprinde din studiul fenomenelor de masa conexiuni si corelatii, semnificatii ale rezultatelor obtinute asupra unor esantioane ca si anticiparea evolutiei unor parametri ai acestora asupra populatiei. Teoria matematica a probabilitatilor sta la baza prelucrarii statistice a datelor empirice.

W.T. Federer defineste astfel obiectul statisticii care "consta din dezvoltarea, aplicarea si caracterizarea procedeelor de a) planificare a oricarui fel de studiu sau cercetare care urmareste obtinerea de fapte numerice sau nenumerice despre membrii unui esantion; b) rezumarea rezultatelor investigatiei din a); c) din designul esantionului si statistica esantionului, sa relateze sau sa faca inferente si implicatii despre parametrii populatiei.' (Federer, 1991, p. 7) Ca metoda de prelucrare si interpretare a datelor recoltate in cercetare, statistica s-a impus in ultimul secol, cunoasterea ei fiind indispensabila oricarui cercetator si specialist. In ultimii ani metodologia statistica utilizeaza computerele si cei mai multi statisticieni recurg la programele soft.

Analogia si metoda modelarii

Analogia

Al treilea tip de rationament, alaturi de inductie si deductie, este rationamentul transduc-tiv, in care trecerea se face de la adevaruri cu un anumit grad de generalitate spre adevaruri cu acelasi grad de generalitate. in rationamentul prin analogie inferenta este de la cunoscut la necunoscut si noua insusire provine din relatia presupusa ca necesara intre insusirile comune, cunoscute si noua insusire.

Termenul analogie este folosit in viata de toate zilele sinonim cu asemanarea dintre lucruri, fiinte sau fenomene. Dar nu orice fel de asemanare conduce la rationament analogic, intrucat valoarea rationamentului prin analogie consta in relatiile necesare dintre fenomene, relatii constatate prin observatia initiala si care conduc la formularea ipotezei despre probabilitatea asemanarii fenomenelor si in alte privinte.

Rationamentul prin analogie se caracterizeaza prin faptul ca concluzia are caracter probabilist si ca transferul de la cunoscut la necunoscut este legitim. Rationamentul prin analogie conduce la concluzii certe daca coincidenta asemanarilor apare ca necesitate absoluta (cum este cazul in geometrie). Conditiile care confera concluziei un grad mare de probabilitate sunt urmatoarele: 1) numarul cat mai mare de cazuri de coincidenta a insusirilor (la cele doua fenomene sau lucruri considerate); 2) lipsa cazurilor contradictorii care dezmint aceasta coexistenta; 3) insusirile transferate de la un obiect sau fenomen la altul sa fie cat mai esentiale.

Valoarea analogiei se manifesta in cercetarea stiintifica, fiind poate prima si foarte importanta treapta a investigatiei. Numeroase descoperiri epocale au avut la baza analogia fenomenelor (forta aburilor si utilizarea lor in masini, caderea corpurilor pe pamant si in sistemul solar). Desi analogia se situeaza pe treapta cea mai de jos in ierarhia certitudinii tipurilor de rationament, valoarea ei este mare, fiind expresia initiala si logica a marilor descoperiri si generalizari stiintifice. Unele rationamente analogice sunt exacte, altele partial exacte sau neexacte, unele pot fi verificate, altele neverificabile; mersul gandirii nu este scutit de erori. Analogia se prezinta ca un demers foarte fecund si stimulativ al gandirii stiintifice (cf. V. Pavelcu si I. Didilescu, Logica, 1959, p. 173).

Analogia este utilizata din plin in metoda modelarii, in utilizarea modelelor "analogice', forma moderna de aplicare a rationamentului analogic.

Marie-Dominique Gineste considera ca un bun "analogist' va fi individul ale carui cunostinte se afla stocate sub forma de scheme; in fata unei informatii noi, el va extrage proprietatile pertinente si le va reuni intr-o reprezentare de la care va trece spre elaborarea unei scheme mai abstracte; aceasta din urma va activa o categorie mentala care are ca proprietate schema respectiva si va da astfel acces unei intregi clase de situatii deja stocate in memorie. Pornind de la aceasta regasire, activitatea de inferare poate fi pusa in miscare. (Grand Dictionnaire de Psychologie, Larousse, 1999, p. 56)

Metoda modelarii

Literatura ultimilor ani este foarte generoasa in lucrari si referiri asupra modelarii, metoda care si-a extins serviciile in majoritatea stiintelor.

Modelarea este o metoda de cercetare a fenomenelor din natura si societate prin intermediul modelelor si consta in utilizarea analogiei care se stabileste intre obiectul de cercetat (originalul) si obiectul simplificat care imita, mai mult sau mai putin exact si din anumite puncte de vedere, originalul.

Modelarea se utilizeaza atunci cand obiectul sau fenomenul supus cercetarii este foarte complex si nu poate fi investigat direct. Ea va urmari o cunoastere mai buna, mai usoara si mai rapida a acestui complex prin aplicarea sau experimentarea modelului.

Modelul este un produs, o creatie a cercetatorului, care repeta sau reproduce note sau caracteristici ale unui sistem original mai complex, mediind cunoasterea si actiunea asupra sistemului modelat.

I. Irimie (1971, p. 136-139) considera ca definitorii pentru model doua raporturi:

a) model-prototip si

b) model-actiune sau cunoastere.

Modelul este asemanator prototipului, este un analogon, un "surogat', dupa cum se exprima V. Sahleanu. Asemanarea are un sens foarte larg, in multiple directii (izosubstantia-litate, izomorfism, izofunctionalism, sau similitudine, analogie, similaritate etc). Modelul prin insasi definitia lui este indepartat de original; daca este identic cu originalul devine inutil, iar daca este prea indepartat duce la eroare, este neeficient.

Modelul mediaza cunoasterea, usureaza si mareste accesibilitatea la prototip, lucru valabil atat in folosirea practica, cat si in procesul gnoseologic.

Modelele sunt in general de doua feluri: materiale (sau tehnice, obiectuale) si mentale (sau ideale, simbolice, logice-matematice). Modelele materiale pot fi similare, fidele cu originalul, sau analogice sau de combinatii si variante ale acestora. Astfel de modele sunt, de exemplu, calculatoarele electronice care efectueaza traduceri sau cele tehnice si cibernetice care modeleaza reflexele conditionate sau memoria, modelele tehnice de scheme si relee etc. Modelele materiale au la baza modele mentale, pentru ca, inainte de a fi construite, exista o reprezentare mentala a lor, anumite calcule si ipoteze. Modelele mentale (ideale, logice-matematice) se exprima prin idei sau ecuatii matematice.

Tipologia modelelor din stiinte este foarte cuprinzatoare: iconice, logice, cantitative sau statistico-matematice; dupa scop sunt: normative, descriptiv-explicative - din situatiile empirice, unde aflam modele globale, teoretice (neexperimentale), organiciste, biologiste, mecaniciste, psihologiste; o clasa deosebita este formata din modelele sistemice alcatuite din modele structuraliste, cibernetice si sistemice complete, ultimele reproducand integritatea, auto-corectarea, autoorganizarea si ierarhia sistemelor reale (Alin Teodorescu, in Dictionar de Sociologie, coord. C. Zamfir si L. Vlasceanu, 1993, p. 366). in domeniul stiintelor sociale, metoda modelarii a condus la concluzii de mare insemnatate practica.

In domeniul stiintelor activitatilor corporale s-au realizat unele cercetari interesante si cu valoare practica evidenta. Citam lucrarile: "Modelarea electronica in sporturile nautice' si "Modelul electronic al functiei motoare, aplicat in canotajul academic', precum si studiile lui Vasile Dumitrescu, C. Darjan, C. Radut si cercetarile aplicative ale Centrului de Cercetari Pentru Problemele Sportului, devenit Institutul National pentru Cercetare in Sport.

Actul modelarii presupune mai multe etape importante sau operatii:

1. identificarea originalului (sistem sau problema complexa) ce trebuie studiat;

2. stabilirea analogiei semnificative intre sistemul original si un altul distinct de el;

3. formularea, pe baza ipotezei de analogie, a conditiilor de aplicare a unor reguli de transfer-transformare de la original la model;

4. construirea unui sistem model mai putin complex, dar cu trasaturi analogice;

5. cercetarea sistemului-model; studiul proprietatilor sau experimentarea asupra acestuia;

6. inregistrarea rezultatelor (cunostinte sau solutii) obtinute din cercetarea modelului;

7. transferul sau exploatarea concluziilor de la model la original verificarea experimentala a rezultatelor;

8. formularea concluziilor privind noile cunostinte referitoare la original.

Pentru ca un model sa fie corect construit si aplicat trebuie sa indeplineasca anumite conditii:

a) domeniul caruia ii apartine modelul sa fie mai bine cunoscut decat domeniul originalului;

b) modelul sa fie o extrapolare a originalului, necuprinzand toate dimensiunile acestuia;

c) analogia dintre model si original sa fie calificata: performante, functii, structura din care sunt formate cele doua sisteme;

d) modelul sa permita evidentierea unor dimensiuni referitoare la original si care nu sunt prezente explicit in datele initiale. (Pavel Apostol, 1970, p. 165)

Avand in vedere caracterul fragmentar, unilateral (sau de o multilateralitate limitata) al reflectarii realitatii in model, precum si faptul ca modelul substituie originalul si-I amplifica, se poate intelege de ce modelele "ideale' sunt diferite de "teorie', care are caracter mai cuprinzator si multilateral. Modelele pot fi componente ale unei teorii. (V. Sahleanu, 1965, p. 418)

in metodologia stiintifica (in teorie, explicatie, prezumtie, sistematizare etc.) se folosesc diferite modele logice-grafice. Facem trimitere, ca exemplificare, la modelele elaborate de A. Gagea pentru "Formele cunoasterii (pana la cea de cunoastere stiintifica)' si "Caile de cercetare stiintifica, pana la cibernetica' (A. Gagea, 1999, p. i00; 104). in aceeasi lucrare sunt numeroase modele logice-matematice, originale, care exprima esenta fenomenelor discutate.

Cercetarea psihologica a folosit metoda modelarii sub forme diferite, pentru studiul invatarii, conditionarii anxietatii, intelegerii procesualitatii cognitiei etc, recurgand la situatii experimentale reduse, la studiu pe animale, la administrare de droguri, la tehnologie electronica, simulatoare s.a.

Sub alt aspect, trebuie facuta deosebirea dintre model si "norma'. Cand se vorbeste despre "modelul de profesor' se intelege sistemul normelor de comportare caracteristic unui tip-ideal de profesor. in vorbirea curenta se confunda deseori modelarea cu normarea. Un aspect aparte il prezinta "modelarea' prin imitatie, cand elevul este indemnat de profesor sa execute miscarea asa cum o prezinta el. La nivel superior se afla cerctarile experimentale denumite "modelarea in sport', unde modelele sunt de natura biologica, psihologica si/sau sociala, sau sunt tehnice: tunelul aerodinamic pentru schi, programul imagistic, pe calculator, al partiei de bob etc.

Metoda modelarii are valoare euristica si practica. Cu ajutorul ei se sugereaza, confirma sau infirma ipoteze; ea stimuleaza cercetarea experimentala si teoretica; conduce la cunoasterea unor caracteristici ale originalului, la caracterizarea esentelor acestuia. Intervenind acolo unde observatia este neoperanta, modelarea completeaza sistemul mijloacelor de investigatie. Ea nu trebuie considerata scop in sine si nici nu trebuie sa conduca la abandonarea cercetarilor directe. Datele obtinute din modelare vor determina o stimulare a cercetarii originalului pe caile sugerate de modelul construit. Modelarea este organic legata de structurile si metodele ciberneticii si teoriei generale a sistemelor.

Metoda cibernetica

Cibernetica este o stiinta de sinteza interdisciplinara, care se ocupa de legile si mecanismele comune si generale ale organizarii si conducerii in sisteme diferite, cu autoreglare (masini, organisme vii, psihic, societate) cu posibilitate de formalizare matematica. Aparitia ciberneticii este marcata de publicarea, in 1948, a lucrarii lui Norbert Wienar "Cibernetica sau stiinta comenzii si comunicarii la fiinte si masini' (trad. rom. 1966).

Savantul roman Stefan Odobleja este considerat astazi ca precursor al ciberneticii prin lucrarea "Psihologia consonantista' aparuta la Paris, doua volume, in 1938 si 1939 (trad. rom. 1984).

Dezvoltarea din ultimele decenii a ciberneticii a dus atat la precizari, cat si la diferentieri ale punctelor de vedere. Astazi cibernetica este o stiinta cuprinzatoare care se ocupa de sisteme

119Mihai Epuran

Metodologia cercetarii activitatilor corporale

hipercomplexe, dinamice, autoreglatoare si autoorganizatoare, caracterizate prin relatii de comanda si control. (M. Golu, 1975). Domeniul ciberneticii cuprinde in principal urmatoarele:

a) teoria informatiei, care se ocupa de transmiterea, stocarea si prelucrarea informatiei intre sisteme cibernetice si intre acestea si ambianta;

b) teoria jocurilor strategice, ca baza teoretica a deciziilor care fundamenteaza comportamentul sistemelaor dinamice cu autoreglare si autoorganizare; pe aceasta baza s-a constituit tehnica programarii cu largi aplicatii in industrie si invatamant;

c) teoria reglarii sistemelor dinamice pe baza mecanismelor "feed-back'-ului (aferentatiei inverse), cu aplicatii atat la automate, cat si la fiintele vii;

d) teoria sistemelor cibernetice, analizate in lumina teoriei probabilitatilor, algebrei contactelor, topologiei, functiilor de transfer si altele.

Aplicatiile tehnice si biologice ale ciberneticii - construirea calculatoarelor capabile sa rezolve probleme logice si matematice, modelarea proceselor activitatilor umane, adancirea mecanismelor ereditatii si functionarii sistemului nervos - au dovedit faptul ca cibernetica s-a transformat intr-o metodologie a actiunii, in "arta' de a asigura eficacitatea actiunii.

Principiul metodologic de baza al cibernetici este analogia, despre care am amintit mai inainte. Valoarea metodologica a ciberneticii consta in noile cai si metode de cunoastere a realitatii, in analiza mecanismelor care stau la baza saltului de la material la ideal.

Avand caracter de disciplina metateoretica, cibernetica cuprinde discipline diferite, cum sunt cibernetica matematica (cu aparatul matematic specific si necesar teoriei sistemelor, a algoritmilor, logica matematica, calculul probabilitatilor etc), cibernetica tehnica (masini cibernetice), cibernetica biologica. Metoda modelarii, metoda cutiei negre, ca metode cu grad mare de generalitate sunt derivari ale teoriei si metodologiei cuprinzatoare a ciberneticii.

Aplicatiile metodei cibernetice la procesul educational - din care face parte majoritatea aspectelor activitatilor corporale - sunt numeroase si inca in curs de dezvoltare. Procesul instructiv educativ apare ca un sistem de comanda si control. Sistemul valorilor mesajului informational, studiul mecanismelor de reglaj prin aferentatie inversa, conditiile, principiile si legile modelarii pedagogice, instruirea programata s.a. au confirmat din plin suportul de noutate si interdisciplinaritate prin care cibernetica a contribuit metodologic la cresterea eficientei domeniului educational (cf. C. Balaceanu-Stolnici, M. Golu, G. Zapan).

Metoda cutiei negre

Folosit mai intai de behaviorism, interesat de stimul si reactie, si nu de ce petrece in creier, modelul cutiei negre (black-box) este utilizat in cibernetica si preluat de teoria sistemelor pentru stabilirea legilor de sistem, a tipurilor de conexiuni intre partile unui sistem - pe baza analogiei functionale.

Modelul cutiei negre este caracterizat prin intrari (input), iesire (output) si relatii specifice intre ele, prin functii logice si matematice (functii de transfer), eventual si prin functii de stare (V. Sahleanu, 1965).

Chiar daca structura interna a unui sistem, a elementelor, verigilor sau conexiunilor nu poate fi cunoscuta, ansamblul mecanismului desfasurarii unor procese poate fi descifrat.

Metoda sistemica

Modalitatea sistemica de cercetare apartine secolului XX, fiind o expresie a sintezelor interdisciplinare care s-au produs in ultimele lui decenii ca urmare a extinderii ariei investigatiei si a profunzimii acesteia si, in mod deosebit, a integrarii tot mai accentuate a metodologiei cercetarii stiintifice.

intre primele stiinte in care obiectul cercetarii a inceput sa fie privit ca sistem se afla biologia care a depasit nivelul analizei organismului, interesandu-se de conditiile generale mai largi care determina caracteristicile proceselor vietii. Abordarea studiului psihicului uman din punct de vedere structuralist a constituit un prim pas in aplicarea ideii sistemice in psihologie, demers continuat si concretizat in conceptia operationala asupra intelectului a lui J. Piaget. in alte domenii ale stiintei contemporane, orientarea sistemica a primit confirmari tot mai numeroase. Astfel, in cibernetica, "sistemul' este o notiune fundamentala si sta la baza modelarii functiilor organismelor vii, a studiului sistemelor cu autoreglare etc. in tehnica si mai ales in organizarea productiei - caracterizata printr-o mare complexitate a obiectivelor si elementelor - abordarea sistemica genereaza noi cai de progres (cf. Metoda cercetarii sistemice, p. 12-14).

Ce este un sistem?Definitia sistemului nu poate fi decat foarte generala, intrucat sunt mai multe tipuri de sisteme. Pentru L. Zadeh, sistemul reprezinta totalitatea obiectelor legate printr-o anumita forma de interactiune si interdependenta; pentru Ludwig von Bertalanffy, un sistem se defineste ca un complex de elemente aflate in interactiune, aceste interactiuni avand un caracter organizat (nealeatoriu) (cf. Cunoasterea faptului social, 1972, p. 343). Un sistem nu poate fi redus la elementele care il compun, avand proprietati specifice pe care acestea nu le au. Elementele sistemului formeaza structura acestuia.

Sisteme pot fi considerate: a) un set de obiecte interconectate; b) un tot organizat de cunostinte, conceptii, marimi (de ex. sistemul lui Descartes, sistemul metric); c) un mod ordonat de actiune, de organizare, de clasificare. Exista sisteme naturale (fizice, biologice) si sisteme create de om (tehnice, conceptuale, de actiune, ingineresti, economice, sociale etc.) (Mihai Draganescu, 1976, p. 178-179).

Pornind de la teoria generala a sistemelor (formulata de Ludwig von Bertalanffy), Johnson, Kant si Rosenzweig alcatuiesc o tipologie a sistemelor, cu 8 niveluri: 1) sisteme cu structuri statice; 2) sisteme dinamice simple cu schimbari predeterminate si obligatorii; 3) sisteme cu mecanisme de control care ar fi reprezentate de sistemele cibernetice; 4) sisteme deschise unde structurile se autointretin; 5) sisteme genetice - ex. plante; 6) sisteme cu comportament teleologic si cunostinta de sine; 7) sisteme umane, dotate cu cunostinta existentei lor, care difera de constiinta de sine; 8) sistemul organizatiei sociale (cf. H. Ene, 1972, p. 31).

In sistemele cu autoreglare trebuie sa se admita prezenta in astfel de sisteme a unui numar de caracteristici individuale si un anumit grad de libertate (Metoda cercetarii sistemice, 1974, p. 19).

Cercetarea sistemica isi propune integrarea unor domenii diferite ale cunoasterii cu ajutorul unei metodologii la care participa diferite discipline ca teoria informatiei, teoria jocurilor strategice, teoria deciziei, cercetarea operationala, teoria probabilitatilor s.a. Ca stiinta a integralitatii, teoria generala a sistemelor este aplicabila la diferite stiinte particulare.

in domeniul psihologiei si al aspectelor particulare ale comportamentului motrice (in activitatile corporale) au o larga aplicare elementele teoretice si metodologice privitoare la sistemele cu autoorganizare, caracterizate ca fiind capabile, in cadrul interactiunii active cu mediul sa-si schimbe structura, pastrandu-si in acelasi timp integralitatea si sa-si aleaga una din liniile posibile de conduita. in acelasi timp, activitatile corporale dobandesc noi perspective de progres atat pe planul proceselor organizatorice si de planificare, cat si pe acela al modelelor de dezvoltare si instruire. in psihologie, G. Allport considera personalitatea umana ca fiind un sistem deschis.

Analiza structurala

Conceptul de structura constituie subiectul discutiilor filosofice si metodologice din ultimele decenii, in stransa legatura cu intrepatrunderea metodelor de cercetare din diferite stiinte. El este discutat in relatie cu conceptele de sistem si functie.

O prima dezvoltare a conceptului apartine scolii germane, a "gestaltului', a formei, reprezentate de Wertheiner, Kohler si Kofka (1925, 1935), si care afirma ca subiectul percepe relatiile semnificative din ambianta, le "intuieste' si le rezolva. Ambianta este perceputa ca o structura, ca un intreg, subiectul reorganizandu-si experienta pana ajunge la "insight' (restructurare perceptiva). Sunt mai multe legi sau principii de organizare: legea pregnantei, asemanarii, apropierii, formei bune, continuitatii.

in analiza structurala, accentul este pus pe complexul de relatii care definesc un anumit sistem: sistemul este conceput mai ales ca totalitate si integralitate, iar functia ca atribut esential al unui sistem.

Structura este definita ca un "sistem prezentand legi sau proprietati ale ansamblului, privite in sistemul lor' (Piaget, 1973, p. 5-19). Ea se caracterizeaza prin complexul de relatii care confera integralitate si omogenitate sistemului in raport cu elementele sale componente, precum si o schema, un model al realului (Tudosescu, 1975, p. 232). Structura poseda trei caracteristici: totalitate, legi de transformare si autoregla}. (Grand Dictionnaire de la Psychologie, Larousse, 1999, p. 904)

Ca metoda de cercetare, de analiza, structuralismul cauta sa evidentieze ceea ce este comun, esential si unitate in diversitatea domeniilor si obiectelor din natura sau societate. Structuralismul considera obiectele ca sisteme, ansambluri organizate de elemente putand fi recompuse si transformate prin procedee definite (H. Ene, 1972, p. 542).

Termenul de structura are doua sensuri:

1) acceptiunea de structuri reale, modalitati concrete de manifestare a structuralitatii;

2) conceptul, ideea de structura, considerat ca simbol, model, schema rationala a structurilor reale, obiective.

Pe plan metodologic, analiza calitativa a structurilor rea7e se va baza pe principiul cauzalitatii, prin intermediul caruia se va afla geneza si dezvoltarea in timp a fenomenelor, trecerea succesiva a structurilor, una in alta. Explicatia cauzala (geneza, esenta, istoricitatea) va fi intregita de predictie, ca anticipare cognitiva a elementelor.

In cercetarea operationala se utilizeaza metoda structural-functionala, care evidentiaza relatia de coordonare inter-si intrastructuri la nivel sincronic. Determinismul cauzal evidentieaza momentul istoric, diacronic. Metodologia stiintifica priveste ambele aspecte ale structurii, atat determinist-cauzal, cat si structural-functional, ele fiind utilizate in studiul fenomenelor supuse atentiei noastre (I. Tudosescu, 1975).

in domeniul nostru de activitate, o larga aplicativitate o are metodologia sistemelor cu autoreglare si a sistemelor instruibile si autoinstruibile.

Cercetarea operationala

Pentru inceput, este necesar sa facem unele consideratiuni asupra conceptelor de operatie, operationalism si operationalizare.

Operatia este definita ca o activitate efectuata pentru atingerea unui anumit scop, care poate privi domeniul militar, al muncii sau calculului matematic. Ea poate fi reala sau mentala. In psihologie, teoria operatorie a lui J. Piaget explica dezvoltarea cognitiva a individului, in stadii. Operatia se realizeaza in actiuni interiorizate, reversibile si coordonate in ansamblul sistemului. Piaget distinge operatiile concrete la copil, incepand de la 7-8 ani, de operatiile formale, efectuate asupra conceptelor, dupa 12 ani. intre 7 si 12 ani, operatiile concrete se efectueaza asupra continuturilor materiale direct perceptibile si manipulative, din care distinge ceea ce este invariabil (seriere, clasificare, raporturi). Dupa 12 ani, operatiile sunt formale si nu se mai efectueaza asupra obiectelor, ci asupra ideilor - operatii asupra operatiilor. Operatiile logice sau logice-aritmetice se fac asupra diferentelor dintre obiecte separate, iar operatiile infralogice asupra apropierii sau separarii obiectelor in spatiu sau timp. (Piaget, 1965, 1973).

Operationism sau operationalism. Curent epistemologic inrudit cu pragmatismul, beha-viorismul (in psihologie) si neopozitivismul, sustine ca in diferitele domenii ale stiintei nu sunt acceptate decat notiunile pentru care se pot defini concret operatiile care conduc la validarea lor. Cuvintele sau teoriile se definesc prin punerea lor in relatie cu operatiile concrete de observare, masurare si verificare.

Operationalizarea este activitatea prin care realizam organizarea actiunilor, adaptarea conceptelor si ipotezelor la situatiile concrete.

In cercetarea stiintifica s-a constituit cerinta folosirii definitiilor operationale pentru toate conceptele implicate in aceasta. Chiar daca cercetatorii nu sunt adeptii doctrinei operationiste, ei fac eforturi de a pune conceptele in acord cu faptele pe baza carora au fost construite. (M. Reuchlin, J.F. Le Ny, 1999, in Grand Dictionnaire de la Psychologie). La "practica cercetarii' vom discuta modalitatile prin care este "operationalizata' intreaga activitate de investigatie, prin stabilirea asa-numitului design /plan/ al cercetarii si a detaliilor acestuia. Operationalizarea este o forma mai adapatata, mai supla a teoriei operationaliste.

Cercetarea operationala este "stiinta hotararilor in organizarile umane complexe, unde se iau in considerare elemente foarte numeroase si foarte diverse.' (M. Duverger, 1966, p. 153). In alta formulare: "Cercetarea operationala - stiinta a hotararii'. (Sinteza dupa Emil Borel, 1921, J. v Neuman, 1927, D. Morgenstern, 1944, efectuata de Duverger, p. 153.)

Cercetarea operationala s-a dezvoltat dupa anul 1939 si urmareste "furnizarea a cat mai multe informatii, obtinute prin prelucrarea stiintifica a unor informatii primare, in vederea luarii unei decizii de cea mai buna calitate, relativ la o problema precizata' (I. Dragan, 1968, p. 27). Ea si-a propus "sa abordeze in mod rational si sistematic problemele legate de conducerea sistemelor, stabilind deciziile care asigura intr-un anumit sens, rezultatele cele mai bune in raport cu informatiile disponibile.' (Ackoff si Sasieni, 1975, p. 7). Cercetarea operationala este un instrument de lucru pentru specialistul oricarui domeniu, avand la baza conlucrarea disciplinei respective cu unele discipline matematice proprii acestui tip de cercetare.

Caracteristicile acestei metode rezulta din cele spuse mai sus si pot fi enumerate, dupa Ackoff si Sasieni, astfel: 1) reprezinta aplicarea metodelor stiintifice; 2) de catre o echipa inter-disciplinara; 3) la studiul problemelor legate de conducerea sistemelor organizate (om-masina); 4) cu scopul obtinerii unor solutii care sa serveasca cat mai bine interesele organizatiei in ansamblu.

Cercetarea operationala abordeaza problemele in ansamblu, probleme caracteristice sistemelor complexe si hipercomplexe, inaccesibile metodelor clasice de analiza. De la cercetarea operationala aplicata domeniului militar si economic s-a trecut la cercetarea operationala a metodologiei actiunii umane, inclusiv a actiunii educationale.

Ca metodologie, cercetarea operationala urmareste sa scoata in evidenta operatiile care definesc functionarea (comportamentul) unor sisteme dinamice concrete (grupuri sociale si situatii operationale particulare). Ea are caracter aplicativ, dupa cum rezulta si din etapele pe care le descriu specialistii. Stadiile unei cercetari operationale sunt urmatoarele:

1) formularea problemei, prin folosirea definitiei operationale; 2) formularea ipotezei;

3) constructia modelului si a strategiei de rezolvare a problemei;

4) monitorizarea si evaluarea rezolvarii problemei;

5) obtinerea solutiei optime;

6) testarea modelului;

7) implementarea si actualizarea solutiei (cf. Ackof & Sasieni, 1975, p. 22, J.R. Sternberg, 1995, p. 37-39).

Cercetarea operationala este o cercetare complexa, care inglobeaza mai multe tipuri de cercetare - ca intentionalitate - cu metode si tehnici din cele mai diverse si coordonate prin metode stiintifice matematice si computerizate. R. Ackoff si M. Sasieni (1975) arata ca "cercetarea operationala isi propune sa abordeze in mod rational si sistematic problemele legate de conducerea sistemelor, stabilind deciziile care asigura, intr-un anumit sens, rezultatele cele mai bune in raport cu informatiile disponibile'.

Graful drumului critic al unui proces de invatare

Graful "drumului critic' al invatarii sariturii "departat peste calul transversal, cu sprijin plutitor'.

literele (A..L) reprezinta "operatii' - elemente ce trebuie invatate; cifrele din cercuri indica

numarul lectiilor necesare pentru invatare; cifrele arcelor (sagetilor) indica numarul de lectii necesare invatarii

elementelor din structura exercitiului; arcele ingrosate leaga nodurile critice ale operatiilor invatarii (Tovissi Berta si col., Utilizarea drumului critic in planificarea si urmarirea desfasurarii lectiilor de gimnastica.

in: Educatie fizica si sport, XXI, nr.

Avand largi posibilitati de aplicare, mai ales in campul "tactic' a unei mari varietati de probleme, cercetarea operationala prezinta un numar de "probleme-tip' la care se pot reduce toate celelalte, aceste probleme-tip avand fiecare tehnici proprii de modelare si rezolvare. Astfel de probleme tip sunt: alocare, stocuri, reinnoire, faze de asteptare, ordonantare si coordonare, alegerea itinerariilor, competitie, cautare.

Aplicarea tehnicilor matematice in cercetarea operationala poate fi exemplificata prin metodele de programare matematica (liniara sau neliniara, elaborarea algoritmilor pentru rezolvarea problemelor) sau prin teoria grafurilor (de gasire a drumului critic - durata necesara efectuarii unei activitati caruia ii sunt subsumate unele operatii care decurg paralel, dar in timpi neegali).

In lucrarea lui Pavel Apostol "Educatia si pedagogia in perspectiva operationala' (1969) gasim o interesanta aplicare si adaptare a principiilor cercetarii operationale la domeniul instructiv-educativ. In domeniul activitatilor corporale consemnam inceputurile unor cercetari interdisciplinare asupra performantei sportive ale caror rezultate s-au aplicat in asistenta stiintifica a sportivilor.

Metodele euristice

"Stimularea creativitatii', "ameliorarea gandirii intuitive', "metode pentru cautarea ideilor' sunt diferite formulari pentru nazuinta de altfel permanenta a omului de stiinta de a descoperi mai repede ceea ce se afla ascuns in spatele faptelor sau a sistemelor de idei.

Epoca noastra poate fi pe drept cuvant caracterizata si ca o epoca a stimularii si utilizarii metodelor de creativitate. Manualele din ultimii ani din domenii foarte diferite, de la scientica, la psihologie, pedagogie, design, ingineria valorii, prognoza etc. acorda tot mai mult spatiu acestor metode destinate economisirii eforturilor intelectuale si maririi eficientei lor inventive.

Euristica (de la cuvantul grec "heuriskein' = a afla) cuprinde ansamblul metodelor si regulilor descoperirii si inventiei. Ca "ars inveniendi', euristica a fost cultivata de Pascal, Descartes, Leibniz. in zilele noastre, studiile psihologilor, matematicienilor, filosofilor au transformat euristica intr-un important capitol al metodologiei stiintei, avand ca obiect metodele si tehnicile de inovatie intelectuala, sub denumirea de creatica sau inventica.

Euristica a devenit in ultima vreme metoda de stimulare a gandirii elevilor si de antrenare a mintii lor pe drumul rezolvarii problemelor si al creativitatii. Pentru tinerii cercetatori, cunoasterea cailor care duc spre inventie, creatie, descoperire, spre idei noi, originale este deosebit de importanta.

In decursul istoriei, numerosi savanti si cercetatori au simtit nevoia sa destainuie celor mai tineri "metodele' prin care au smuls cu truda si sacrificii "secretele' naturii sau fenomenelor asupra carora s-au aplecat; ei au furnizat multe informatii si au oferit numeroase sugestii care au stimulat cercetarile tinerilor, ajutandu-i efectiv pe calea obtinerii noilor cunostinte.

Titlul unei lucrari valoroase a savantului H. Selye - cel care a studiat sindromul general de adaptare a organismului sub actiunea factorilor de "stress', "De la vis la descoperire' (trad. rom. 1968) sugereaza o idee frecvent intalnita in literatura stiintifica, si anume, ca marile descoperiri sau o buna parte a lor provin din inspiratie', din iluminare', ca au la baza factori irationali greu de controlat. Fara sa intram in discutia componentelor psihice ale creativitatii si inventiei trebuie sa remarcam faptul ca descoperirile si inventiile sunt produse atat pe calea rationamentului sistematic cat si pe aceea a rationamentului inventiv, iar faptul ca acesta este mai spectaculos nu trebuie sa ne faca sa credem ca putem sa ne dispensam de gandirea sistematica². De asemenea, cunoscand momentele oricarui act creator intelegem de ce este deosebit de important ca orice cercetator sa stapaneasca sistemul cunostintelor domeniului si sa persevereze in cautarea noului. Ideea "dominanta' va genera noul, indiferent daca cercetatorul se va afla in baie, va visa acest nou sau il va obtine la bancul de probe sau masa de lucru.

Obstacole in calea gandirii creatoare

L.W. Crum (1976) indica urmatoarele obstacole care stau in calea gandirii creatoare. Le enumeram pe scurt, fara comentarii, considerand ca intelegerea lor nu va fi dificila:

1) Lipsa de cunostinte sau informatii

2) Obiceiurile

3) Atitudinile

4) Lipsa de metoda

5) Lipsa de efort.

in afara acestor obstacole care tin mai mult de atitudinile "invatate', de "stilul' cercetatorului, mai amintim si obstacolele care provin din structura insasi a gandirii si pe care psihologii le-au numit "bariere cognitiv psihologice' (Al. Rosea, 1972, p. 29-37), precum si cele legate de mediul in care lucreaza cercetatorul (lipsa de receptivitate pentru ideile noi, necon-

2) Reamintim aici cateva din caracteristicile gandirii creatoare, care stau la baza procesului de descoperire si inovare: flexibilitate, asociativitate, originalitate, imaginatie, independenta, nonconformism, acceptarea conflictului si tensiunii etc. Momentele actului de creatie sunt descrise astfel: preparatia, incubatia, inspiratia, verificarea.

Metodele euristice

"Stimularea creativitatii', "ameliorarea gandirii intuitive', "metode pentru cautarea ideilor' sunt diferite formulari pentru nazuinta de altfel permanenta a omului de stiinta de a descoperi mai repede ceea ce se afla ascuns in spatele faptelor sau a sistemelor de idei.

Epoca noastra poate fi pe drept cuvant caracterizata si ca o epoca a stimularii si utilizarii metodelor de creativitate. Manualele din ultimii ani din domenii foarte diferite, de la scientica, la psihologie, pedagogie, design, ingineria valorii, prognoza etc. acorda tot mai mult spatiu acestor metode destinate economisirii eforturilor intelectuale si maririi eficientei lor inventive.

Euristica (de la cuvantul grec "heuriskein' = a afla) cuprinde ansamblul metodelor si regulilor descoperirii si inventiei. Ca "ars inveniendi', euristica a fost cultivata de Pascal, Descartes, Leibniz. in zilele noastre, studiile psihologilor, matematicienilor, filosofilor au transformat euristica intr-un important capitol al metodologiei stiintei, avand ca obiect metodele si tehnicile de inovatie intelectuala, sub denumirea de creatica sau inventica.

Euristica a devenit in ultima vreme metoda de stimulare a gandirii elevilor si de antrenare a mintii lor pe drumul rezolvarii problemelor si al creativitatii. Pentru tinerii cercetatori, cunoasterea cailor care duc spre inventie, creatie, descoperire, spre idei noi, originale este deosebit de importanta.

In decursul istoriei, numerosi savanti si cercetatori au simtit nevoia sa destainuie celor mai tineri "metodele' prin care au smuls cu truda si sacrificii "secretele' naturii sau fenomenelor asupra carora s-au aplecat; ei au furnizat multe informatii si au oferit numeroase sugestii care au stimulat cercetarile tinerilor, ajutandu-i efectiv pe calea obtinerii noilor cunostinte.

Titlul unei lucrari valoroase a savantului H. Selye - cel care a studiat sindromul general de adaptare a organismului sub actiunea factorilor de "stress', "De la vis la descoperire' (trad. rom. 1968) sugereaza o idee frecvent intalnita in literatura stiintifica, si anume, ca marile descoperiri sau o buna parte a lor provin din inspiratie', din iluminare', ca au la baza factori irationali greu de controlat. Fara sa intram in discutia componentelor psihice ale creativitatii si inventiei trebuie sa remarcam faptul ca descoperirile si inventiile sunt produse atat pe calea rationamentului sistematic cat si pe aceea a rationamentului inventiv, iar faptul ca acesta este mai spectaculos nu trebuie sa ne faca sa credem ca putem sa ne dispensam de gandirea sistematica². De asemenea, cunoscand momentele oricarui act creator intelegem de ce este deosebit de important ca orice cercetator sa stapaneasca sistemul cunostintelor domeniului si sa persevereze in cautarea noului. Ideea "dominanta' va genera noul, indiferent daca cercetatorul se va afla in baie, va visa acest nou sau il va obtine la bancul de probe sau masa de lucru.

Obstacole in calea gandirii creatoare

L.W. Crum (1976) indica urmatoarele obstacole care stau in calea gandirii creatoare. Le enumeram pe scurt, fara comentarii, considerand ca intelegerea lor nu va fi dificila:

1) Lipsa de cunostinte sau informatii

2) Obiceiurile

3) Atitudinile

4) Lipsa de metoda

5) Lipsa de efort.

in afara acestor obstacole care tin mai mult de atitudinile "invatate', de "stilul' cercetatorului, mai amintim si obstacolele care provin din structura insasi a gandirii si pe care psihologii le-au numit "bariere cognitiv psihologice' (Al. Rosea, 1972, p. 29-37), precum si cele legate de mediul in care lucreaza cercetatorul (lipsa de receptivitate pentru ideile noi, necon-

2) Reamintim aici cateva din caracteristicile gandirii creatoare, care stau la baza procesului de descoperire si inovare: flexibilitate, asociativitate, originalitate, imaginatie, independenta, nonconformism, acceptarea conflictului si tensiunii etc. Momentele actului de creatie sunt descrise astfel: preparatia, incubatia, inspiratia, verificarea.

Cncordanta dintre interesele postului si interesele personale, conformismul, deficientele lucrului in grupurile de discutii, lipsa de stimulare morala si materiala) (C. Florea, 1983, p. 34-35).

Metodele euristice vor urmari: 1) stimularea gandirii creatoare; 2) utilizarea mai eficienta a capacitatilor intelectuale ale tuturor colaboratorilor grupului de cercetare si 3) formarea atitudinii creatoare la fiecare cercetator, "antrenarea' in tehnicile descoperirii stiintifice.

A. Metoda brainstorming

F.A. Osborn desprinde trei etape ale procesului creator:

1) Determinarea faptelor, care cuprinde: a) definirea problemei, identificarea problemei; b) pregatirea, colectarea si analiza datelor semnificative.

2) Gasirea ideii, constand din: a) producerea ideii prin tentative de gasire a unor piste posibile; b) dezvoltarea ideii prin alegerea unora din ideile gasite, prelucrarea, combinarea sau completarea cu alte idei etc.

3) Gasirea solutiei, cuprinzand: a) evaluarea si b) adaptarea care consta din decizia de aplicare a solutiei adoptate.

Osborn formuleaza doua principii fundamentale prin care se poate mari cantitatea de idei:

I. Amanarea judecatii: sa nu se emita o judecata asupra problemei inainte de a se intocmi o lista a tuturor solutiilor posibile elaborate;

II. Cantitatea naste calitate: cu cat se emit mai multe idei, cu atat creste probabilitatea de a se ajunge la o solutie optima.

Metoda "brainstorming' - efervescenta creierelor, fluxul enunturilor ideilor - propusa de F.A. Osborn in 1953 si-a gasit numeroase aplicatii in domenii foarte diferite. Ea se utilizeaza in grupurile de lucru care isi propun gasirea unor solutii la problemele specifice si se caracterizeaza prin stimularea pe care o produce in directia gasirii rapide a unor idei noi, pornind in principal de la necesitatea de a infrange obisnuinta de a gandi si de a actiona pe cai cunoscute.

Recomandari, pentru o eficienta buna a acestei metode:

- asigurarea unui cadru corespunzator (ambianta placuta, relaxanta);

- stabilirea unui regim de discutii libere;

- inlaturarea inhibitiilor, intimidarilor, retinerilor, temerilor de ridicol;

- formarea convingerii ca se lucreaza "in echipa', pentru interes general.

Grupul de brainstorming este format din 6-10 persoane (eventual din domenii profesionale diferite) si este condus de un sef, in lumina celor doua principii amintite mai inainte si cu respectarea urmatoarelor reguli:

. Criticile nu sunt permise, evaluarea urmand a fi facuta ulterior.

. Se incurajeaza ideile originale, aparent iesite din comun, chiar extravagante; prelucrate, multe din aceste idei se dovedesc valoroase.

. Cu cat numarul ideilor emise este mai mare, cu atat este mai bine.

. Se incurajeaza combinarea si imbunatatirea ideilor emise, membrii grupului trebuind, pe langa contributia personala, sa se preocupe si de dezvoltarea sau combinarea celorlalte idei emise.

O sedinta de brainstorming incepe prin precizarea notiunilor, pentru ca toti participantii sa gandeasca pe aceeasi lungime de unda. Apoi se pun cateva intrebari de "demaraj' in legatura cu intelegerea problemei. Urmeaza fluxul enunturilor de idei: fiecare participant emite o idee, iar ceilalti, pe rand, spun sau scriu orice idee aditionala sugerata de aceea emisa. Se recomanda chiar ca un participant sa nu expuna de la inceput toate ideile, fiind preferata organizarea unui flux incrucisat. Se apreciaza ca o echipa de sase persoane antrenate poate produce 150 de idei intr-o jumatate de ora. Dupa sedinta urmeaza trierea ideilor, clasarea lor dupa principii logice si detasarea ideilor principale care merita apoi o analiza de continut.

inceputul facut de Osborn a stimulat si alte investigatii in directia descoperirii ideilor. Brainstormingul simplu urmareste in principal recoltarea de idei noi.

Tehnica grupelor de discutii (buzz groups) cauta sa realizeze un acord de opinii intre participanti (aproximativ 6 persoane).

Variante ale brainstormingului

Metoda "Delphi' (Helmer) este, in forma ei simplificata, o succesiune de sedinte de brainstorming, in care se urmareste evitarea interventiei unor factori psihologici care ar putea reduce valoarea rezultatelor obtinute. Metoda urmareste intocmirea unui program de intrebari individuale, aplicat succesiv, prin utilizarea unui chestionar, adresat unui grup de experti; dupa prima completare participantii primesc din nou chestionarul, ameliorat apoi succesiv, pana se ajunge la un anumit consens.

Metoda sinectica, a asocierii libere (Gordon). Varianta a brainstormingului, metoda Gor-don, numita si a "creativitatii operationale', recurge la un artificiu: numai seful grupului cunoaste problema si conduce discutia in directia necesitata de rezolvarea ei. Dupa definirea problemei, sedinta se ridica, lasandu-le participantilor timpul de "incubare' a ideilor pentru sedinta urmatoare.

Metoda relatiilor impuse sau a "supravegherii' stimulative (Whiting) este utilizata de un grup de tehnicieni pentru stimularea unor idei originale, create pe baza unei relatii impuse intre doua sau mai multe obiecte sau idei considerate de obicei disparate, si care reprezinta punctul de pornire in procesul de creatie a ideilor. O forma de aplicare a acestei metode este catalogul. Se ia un catalog de produse, o revista sau un manual si se alege la intamplare un obiect, o tema, o idee, cerandu-se ca din juxtapunerea lor sa se produca idei noi pe baza acestei relatii impuse. Alta forma este listarea. Se intocmeste o lista de obiecte sau de idei referitoare la un subiect general si se compara fiecare element din aceasta lista cu celelalte, examinandu-se combinatiile posibile pentru crearea unui nou produs. De exemplu, se alcatuieste o lista cu articole de sport: minge de fotbal, minge de crichet, crosa de hochei, minge de tenis, paleta de ping-pong etc. Din combinarea acestor produse poate apare unul nou. Concentrarea pe obiect este a treia forma a tehnicii relatiilor impuse. Se alege un termen care este fix si se concentreaza atentia asupra unuia apropiat din a carui alaturare apare o relatie neasteptata si care declanseaza noi asociatii. De exemplu, crosa de hochei este elementul fix, iar un tub de iluminat cel care se juxtapune. De aici, idei ca: crosa de sticla, crosa goala pe dinauntru, crosa luminoasa etc. (cf. Crum, 1976, p. 90-92).

B. Tehnici analitice

Aceste tehnici sunt caracterizate prin faptul ca utilizeaza abordarea logica, pe etape, pentru gasirea variantelor optime in realizarea unei functii oarecare, respectand insa regulile gandirii in grup. Sunt de amintit trei variante mai importante:

Listarea atributelor. De data aceasta se face o lista a atributelor unui obiect; fiecarui atribut i se acorda apoi atentie speciala, cautandu-se modalitati de imbunatatire, schimbare, eficienta etc.

Analiza morfologica, de fapt analiza de structura a obiectelor. De la analiza structurii se trece la utilizarea tehnicii relatiilor impuse pentru elaborarea unui numar mare de idei in timp cat mai scurt.

inlaturarea blocajelor mintale (metoda interogativa). Metoda urmareste gasirea unor noi directii de cercetare in cazul in care campul (domeniul) de cercetare nu a produs solutii convenabile. Stimularea ideilor este produsa de intrebarile aflate pe o "lista de verificare', intrebari la care mai multe persoane sunt invitate sa raspunda. Lista a fost elaborata de Osborn care propune, pe langa intrebarile firesti pe care si le pune orice om curios (de ce?, unde?, cand?, cum?, pe cine?, ce?) sa se puna si astfel de intrebari: "dar daca?', "ce ar fi daca?', urmate de : "cu ce altceva?'.

Pentru a gasi rezolvarea unor situatii sau probleme (obiecte) inca nesatisfacatoare Osborn propune urmatoarele noua transformari:

1. Ce alte utilizari ar putea avea? (ex. corzi de catgut la rachetele de tenis)

2. Adaptari - asemanari

3. Modificari

4. Marire - adaugare

5. Micsorare - eliminare

6. inlocuitori

7. Rearanjare

8. Inversare

9. Combinare.

Listele de verificare constituie doar un sprijin pentru gandirea creatoare. Cele noua tipuri de transformari si-au gasit in buna masura aplicatii si in domeniul educatiei fizice si sportului, atat in creatiile privind tehnica actelor motrice (procedeele inventate de sportivi renumiti si care le poarta numele), cat si in producerea articolelor sportive si in constructia bazelor sportive (echipamentul schiorilor, materiale sintetice utilizate in articolele de sport, piste de material sintetic s.a.m.d.).

Practicati creativitatea!

NJ. Pinkowski (citat de Crum) formuleaza astfel de sfaturi pentru tinerii cercetatori:

. Practicati creativitatea in fiecare zi, pretutindeni - in special in problemele minore care va incomodeaza.

. Luati note pentru a retine ideile si problemele dvs. si continuati sa notati fara incetare ideile.

. Observati cu atentie: dezvoltati-va dorinta cunoasterii pentru lucrurile care va inconjoara si puneti intrebari creative ca: "in ce alte moduri se poate utiliza acest lucru?'.

. invatati sa ascultati - cu ochii si urechile.

. Gasiti surse de idei; verificati sursele pentru "banca dvs. de idei', prin oameni, reviste, observatii etc.

. In primul rand, intelegeti - apoi judecati. Fiti siguri ca ati inteles ideea sau problema inainte de a trece la rationament.

. Fiti receptivi; reactionati in mod pozitiv la idei noi.

. Construiti idei mari din idei mici.

. Utilizati intrebarile creative: cine?, ce?, de ce?, unde?, cand? etc. (lista de control a lui Osborn).

. Manifestati o atitudine pozitiva fata de schimbari.

. Preluati din alte surse; invatati si improvizati; incercati sa vedeti lucrurile intr-un mod constructiv; fiti receptiv la problemele si conditiile mai importante si incercati sa le imbunatatiti.

. Formati-va deprinderea unei gandiri creative; dvs. detineti dispozitivul creativ cel mai minunat si cel mai puternic creat vreodata - ratiunea dumneavoastra - folositi-o! (cf. L.F. Crum, 1976, p. 101-102.