COLECTIVISM NATIONAL

Colectivism national[1]

Pentru vitalitatea unui nationalism, este foarte important sursa din care izvoraste si ce alimenteaza. Daca este inchis in sine si steril in radacini, el pleaca dintr-o inutila constiinta de conservare, fara sprijinul instinctului si fara vreo posibilitate de ancorare in universal. Daca este prea deschis spre lume, ii lipseste rezistenta concreta si tensiunea agresiva care stau bine oricarui nationalism. Formula de viata a unei natiuni trebuie sa fie constituita dintr-o suma de elemente, care sa graviteze toate in jurul a doua[2] focare: forta si justitia sociala. Un nationalism, care crede ca poate rezolva problemele unei natiuni, fara sa solutioneze conflictele si inegalitatile sociale este nu numai reactionar, dar si imposibil. Altadata, se putea ridica grandoarea unei natiuni pe acceptarea tacita sau voluntara a inegalitatilor; dupa revolutia rusa, lucrul acesta nu mai e posibil, decat ca realitate tranzitorie. Lenin a facut pentru nationalism mai mult decat pentru comunism. Mai mult. El a salvat nationalismul. De n-ar fi fost revolutia rusa, nationalismul era atat de reactionar, incat s-ar fi impartit, in numele lui, averea saracilor la bogati. Indiferent de orientarea politica, Lenin a creat tuturor miscarilor ideologice un interes pentru problemele sociale; uneori un adevarat complex de inferioritate. In numele inegalitatilor si a intangibilitatii proprietatii, nu se mai poate misca un fulg; Lenin , inebunit dupa justitia sociala si cu Klausewitz la capatai, este prototipul omului politic al vremurilor viitoare. In viziunea pacii sociale sa gandesti tactica si metodele luptei! Pana si bogatii, care sunt pentru inconstienti floarea, iar pentru saraci - lepra istoriei, nu-si pot retine o admiratie infricata pentru fanatismul sublim al tatarului. Omenirea numai atunci se va putea numi civilizata, cand bogatilor le va fi rusine de lumina soarelui, cand isi vor ascunde stralucirea in intuneric. Pe temeiurile istoriei asteapta prezenta orbitoare a saracilor

Oare cum de nationalismul romanesc a ramas strain de atatea dramatice, vreau sa spun, de atatea probleme moderne? Romania este o tara care nu moare de foame, fiindca mizeria este naturala de secole incoace. O tara de tarani urati si nehraniti, care de o mie de ani indura mizeria din cauza strainilor Adversitatea fata de straini este atat de caracteristica simtirii nationale romanesti incat nu vor putea fi niciodata separate. Intaia reactiune nationala a romanilor nu este aceea de mandrie pentru soarta Romaniei sau un sentiment de glorie, nedespartit patriotismului francez, ci o revolta impotriva strainilor, epuizata adesea intr-o injuratura sau organizata, arareori, intr-o ura durabila. Din acest fenomen deriva o parte din insuficientele nationalismului romanesc. Daca am elimina pe toti strainii , problema Romaniei n-ar fi mai putin grava. Atunci ar incepe numai. Aruncarea strainilor pe o linie moarta este o evidenta; dar din ea nationalismul nu trebuie sa-si faca o misiune centrala, fiindca ochii atintiti prea mult asupra strainilor inceteaza a mai vedea propriile realitati, mizeria noastra esentiala. O mie de ani am trait cu totii sub straini; este o lipsa de instinct national a nu-i uri si a nu-i elimina. Invazia iudaica in ultimele decenii ale devenirii romanesti a facut din antisemitism trasatura esentiala a nationalismului nostru. Ininteligibil aiurea, la noi acest fapt isi afla o legitimitate care nu trebuie totusi exagerata. Daca Romania n-ar fi avut nici un evreu, ar fi reprezentat ea o existenta mai putin mizerabila? Intrucat nivelul ei istoric (singurul care importa) era mai ridicat? Ca era mai putina coruptie, este evident, dar de aici pana la istorie, mai e drum lung. Evreii cel mult au amanat ceasul solemn al Romaniei; ei nu sunt, in nici un caz, cauza mizeriei noastre, a mizeriei noastre de totdeauna. Un nationalism care nu vede acest lucru este fals si mult prea unilateral, pentru a fi durabil. Revolutie nu se poate face cu probleme false.

Un organism national sanatos se verifica totdeauna in lupta impotriva evreilor; mai cu seama atunci cand acestia, prin numar si prin obraznicie, invadeaza un popor. Decat antisemitismul nu rezolva nici problemele nationale si nici cele sociale ale unui neam. El reprezinta o actiune de purificare si nimic mai mult. Viciile constitutionale ale acelui neam raman aceleasi. Ingustimea de viziune a nationalismului romanesc pleaca din derivarea lui din antisemitism. O problema periferica devine sursa de miscare si de viziune.

Nationalismul nostru trebuie sa plece din dorinta de razbunare a somnului nostru istoric, dintr-un gand mesianic, din vointa de a face istorie.

O lamurire cu esenta noastra proprie si o confruntare cu soarta noastra, in toata imanenta ei substantiala. Fata de astfel de probleme, ce conteaza reactiunea minora fata de o minoritate? Din moment ce nu exista o solutie universala a problemei evreiesti, antisemitismul nu este o cale de intrare in istorie. Care sunt totusi motivele mai adanci care ne determina a nu ne intalni cu evreii decat prin dispret si ura? De ce nu exista nici un om pe pamant care sa iubeasca pe evrei in mod naiv, spontan, fara sa stie? De unde infinitul dramatic al existentei lor?

Teoria raselor pare a se fi nascut numai pentru a da expresie sentimentului de separatie prapastioasa ce deosebeste pe orice ne-evreu de evreu. Un abis nascut nu din antisemitism si din nici un fel de conceptie, ci din antagonismul, manifest sau secret, ce caracterizeaza doua fiinte esential diferite. Evreul nu este semenul, deaproapele nostru si ori in cata intimitate ne-am lasa cu el, o prapastie ne separa, vrem sau nu vrem. Este ca si cum ei ar descinde dintr-o alta specie de maimute decat noi si ar fi fost condamnati initial la o tragedie sterila, la sperante vesnic inselate. Omeneste, nu ne putem apropia de ei, fiindca evreul este intai evreu si apoi om. Fenomenul se petrece atat in constiinta lor, cat si a noastra.

Problema iudaismului este tot atat de complicata ca [si] aceea a existentei lui Dumnezeu. A vorbi de vampirismul si de agresivitatea lor este a evidentia o latura caracteristica, fara a diminua, insa, intru nimic misterul firii iudaice. Rasa aceasta, ce-si alimenteaza focul launtric din ura, a dat exemple unice, inadmisibile de iubire. Cine cunoaste mistica hasidica si viata unora din rabinii apartinatori ei, nu se poate sa nu se cutremure in fata unor exemple de iubire, care sfideaza legile vietii, inumane in raritatea lor si care lasa foarte adesea crestinismul in urma. Numai la un popor condamnat pot aparea astfel de cazuri, care nu pot avea decat semnificatia unor mari rascumparari. Sfintenia, la evrei, are un caracter pur national; ea trebuie sa salveze, prin compensatie, un popor de la pieire.

Privita in perspectiva istoriei universale, problema evreiasca este absolut irezolvabila. Ea ramane blestemul istoriei si un semn de intrebare, marit de cresterea timpului. Nu exista decat solutii nationale problemei evreiesti, care, rezolvand-o intr-un loc, n-o fac mai putin complicata pentru restul lumii. Cu secole in urma, Spania s-a debarasat de evrei; Germania lichideaza astazi succesiv intreaga problema. Cu cat in lume pacostea evreiasca a devenit mai putin amenintatoare?

De cate ori un popor ia constiinta de sine insusi intra in mod fatal in conflict cu evreii. Conflictul latent care exista totdeauna intre evrei si poporul respectiv se actualizeaza intr-un moment istoric decisiv, la o raspantie esentiala, pentru a plasa pe evrei dincolo de sfera natiunii. Mai mult. Exista momente istorice care fac din evrei in mod fatal tradatori. Din cauza structurii particulare a spiritului iudaic si a orientarii lor politice, care se opune tuturor miscarilor de autoconstiinta nationala, ei se diferentiaza la anumite raspantii istorice atat de mult de natiunea respectiva, incat adversitatea reciproca se pretinde solutionata. Cine i-o fi condamnat pe evrei sa se amestece cu pasiune in destinul altor neamuri, sa se plaseze artificial in sanul si in centrul vietii lor, pentru a se incurca intr-o soarta care nu-i intereseaza, pentru care n-au suferit si care nu i-au angajat niciodata? Acel evreu care-mi marturisea ca, daca Romania ar pierde Ardealul, lui i-ar fi perfect indiferent, exprima cu sinceritate o stare evidenta, dar voit mascata, a evreilor. In toate infringerile nationale, singurii care nu-si pierd cumpatul sunt evreii. Infrangerea Germaniei in razboiul mondial i-a costat atat pe nemti, incat disperarea i-a aruncat in viciu si destramare. In acest timp, evreii faceau averi si ocupau posturile de comanda. Daca intr-adevar ei ar simti ca au un drept mai adanc sa participe la viata unei natiuni, ei n-ar accepta cu atat cinism prigoanele si exilul. Nesimtindu-se nicaieri acasa, ei nu cunosc in nici un fel tragedia instrainarii. Evreii sunt singurul popor care nu se simte legat de peisaj. Nici un colt de lume nu le-a modelat sufletul; de aceea sunt aceiasi in nu importa care tara sau continent. Sensibilitatea cosmica le e straina. Tiganii, care si-au tarat existenta pe langa marginea satelor si oraselor, cu atatea crepusculuri si aurore in suflet, sunt infinit mai aproape de natura decat evreii, care poarta de-a lungul istoriei obscuritatile ghetto-ului, cu tristetile lui scarboase si cu ironiile dezgustatoare, care au scos de mult pe evreii din natura si care ii mentin mustrator in istorie. Desi orice evreu este un Dumnezeu fata de un tigan, oricine se simte omeneste mai aproape de ultimul. In toate, evreii sunt mici; n-au pereche in lume, garboviti sub un blestem de care nu e responsabil decat Dumnezeu. Daca as fi evreu, m-as sinucide pe loc.

In asa masura intervin evreii in viata unui popor incat, daca nu-i creeaza un ritm de viata, pot perverti unul initial. Dintre toate speciile de fiinte, evreul este cel mai putin neutru. De aceea, in viata popoarelor, el este un catalizator; accelereaza procese. Daca numarul evreilor intr-o tara nu depaseste doza de otrava necesara oricarui organism, ei pot fi acceptati ca o evidenta regretabila sau chiar cu o oarecare simpatie indiferenta. Nu sunt atatea tari, care n-au nevoie sa stie ca exista evrei? Si n-ar fi mai usor drumul Romaniei fara conflictul cu cel mai inteligent, mai dotat si mai obraznic popor?

Se stie ca evreii explica antisemitismul ca un derivativ in timpuri de crize, ca o diversiune si o lasitate. Aceasta explicatie este suta la suta valabila pentru persecutiile din Rusia tarista, unde regimul cel mai imbecibil care a existat vreodata in istorie, pentru a devia atentia unei populatii nemultumite de la cauzele reale ale mizeriei, organiza progromuri, dar ea nu este deloc valabila la noi, unde, dupa razboi, regimul politic al Romaniei a fost filosemit, intelegand prin aceasta nu simpatia pentru evrei (pe care nu-i iubeste absolut nimeni), ci toleranta si frica de ei . Ura impotriva evreilor, la noi, isi are cauze mai profunde. Ma indoiesc hotarat ca ea ar izvori din invidie sau din revolta impotriva situatiei unora din evrei. Cu cat sunt mai buni capitalistii romani decat capitalistii evrei? Aceeasi bestialitate in unii ca si in altii. Nu pot concepe si refuz sa cred ca am putea face o revolutie nationala care, distrugand capitalistii evrei, ar cruta pe cei romani. O revolutie nationala care ar vrea sa salveze capitalistii romani mi se pare ceva oribil .

Evreii s-au opus la noi impotriva oricarei incercari de consolidare nationala si politica. Aici trebuie cautata sursa antisemitismului militant, iar nu a antisemitismului sentimental. Ei au criticat totdeauna Romania, dar au considerat orice tentativa de consolidare in afara de o democratie convenabila ca reactiune, barbarie etc. In realitate, n-a existat presa mai reactionara decat cea iudaica, pentru care paradisul l-a oferit totdeauna atmosfera pestilentiala a democratiei romanesti, ce e drept admirabila in intentiile ei, dar mizerabila in realizari. Eu critic in special evreimea de dupa razboi . Nu s-a opus ea oricarei incercari de reinnoire a Romaniei? Din niste tampiti si niste degenerati, care au reusit sa compromita o democratie ea insasi viciata, evreii au facut un instrument de dominare, ofensand iremediabil o tara intreaga. Noi, romanii, nu ne putem salva decat prin alta forma politica. Evreii s-au opus cu toate mijloacele de care dispune imperialismul lor subteran, cinismul si experienta lor seculara. Regimul democratic al Romaniei n-a avut alta misiune decat sa apere pe evrei si capitalismul iudeo-roman. Trebuie sa ne intre tuturora in cap odata si pentru totdeauna: evreii n-au nici un interes sa traiasca intr-o Romanie consolidata si constienta. Noi, ca romani, n-avem decat un interes: o Romanie puternica si cu vointa de putere .

Fiecare dintre noi am avut o epoca in care ne-am induiosat de suferintele evreilor. De cand, insa, mi-am dat seama ca noi, romanii, am suferit in trecut mai mult decat ei, de atunci am parasit un gen stupid de sentimentalism. Daca nu ne vom concentra toate fortele, vom disparea in mod sigur, ca o imagine efemera de la suprafata istoriei. Romania n-are inca substanta. Evreii? Orice om cu cultura istorica trebuie sa recunoasca cu durere in suflet o axioma, singura axioma a istoriei: ultimul popor care va disparea va fi poporul evreu. Ca vom distruge evreimea romana, ea va renaste in evreime, eterna si ratacitoare ca o mustrare a istoriei sau a lui Dumnezeu. Ea a supravietuit Eladei si imperiului roman si va supravietui desigur Occidentului, urata si dispretuita de toate celelalte popoare care se nasc si mor

Este desigur caracteristica si revelatoare incapacitatea evreilor de a intelege si a admite gravitatea problemei nationale. Sau poate ei nu vor s-o inteleaga. Acest popor, cel mai mesianic, al carui nationalism fara expresie geografica, si de aceea cu dimensiuni universale, nu cunoaste in toata istoria un caz similar, acest popor este dusmanul mortal al oricarui alt nationalism.

Evreii nu vor sa se impace cu aceasta fatalitate, pe care istoria ne-o verifica la fiecare pas: conflictele nationale sunt mult mai frecvente, decat cele sociale. Cum se poate explica altcum frecventa uluitoare a razboaielor si aparitia la intervale de secole a fenomenului revolutionar? Acest fapt este intristator, dar nu se poate intelege istoria fara aceasta eterna platitudine, voit neglijata de evrei. Este totusi un mare merit al evreilor de a fi strigat tot secolul trecut importanta capitala a problemelor sociale, de a fi repetat pana la obsesie necesitatea rezolvarii lor. Daca s-ar epuiza conflictele din lume exclusiv pe taramul socialului, evreii s-ar afla cu adevarat in istorie ca-n elementul lor. Istoria este mult mai diferentiata si irationalul ii este prezenta ei secreta.

Daca evreii n-ar fi introdus in socialism viziunea materialista care este atributul esential al "spiritului" lor, nu exista om care astazi sa nu fie cel putin socialist. Ca, prin marxism, ideea colectivista a fost infectata de materialism, este viciul cel mai grav prin care s-au individualizat evreii in veacul trecut. S-a mai adaugat materialismului, internationalismul, si procesul de dezintegrare nationala a inceput. Evreii nu sunt pentru universalism, care este compatibil cu nuantele specifice ale culturii, ci pentru valori comune si artificiale, fara aderente concrete, care e internationalismul. Universalista este, de exemplu, constiinta europeana a lui Goethe sau Nietzsche, care au trait o Europa formata din ireductibile, ce se intalnesc totusi intr-un punct ideal al spiritului . Cultura este universalista in esenta sa. Nu exista insa internationalism in cultura. De aceea, un fenomen de la periferia culturii, cum este presa, s-a putut face de atatea ori mijlocul caracteristic si expresia adecvata a internationalismului. Numai economicul are valoare in atat cat international. De aici, absolutizarea lui de catre materialismul istoric. Evreii sunt atrasi de ideea comunista, in primul rand, pentru internationalism si numai in randul al doilea pentru ideea de justitie sociala. Au proiectat in comunism toate elementele care pot sa le justifice si sa le usureze ratacirea lor in lume. Este interesant de remarcat ca, daca prin comunism ei se afirma politiceste, din punct de vedere economic, el nu reprezinta paradisul terestru. Eliminand concurenta si spiritul de intreprindere, comunismul asigura evreilor un adapost de persecutii si chiar un primat politic, in nici un caz o prosperitate economica. Un comunism consecvent ar fi o infundatura pentru ei. Cum el nu e posibil, evreii au o poarta de iesire si din "visul" lor. Situatia evreilor in Rusia este caracteristica. Ajunsi in postura de conducere, in domeniul vietii economice, ei nu-si pot exercita "viritutile" lor, care i-au lansat pe primul plan in regimul capitalist. In plus, Rusia i-a izolat pe evrei ca masa, dandu-le in schimb satisfactia de a fi interzis antisemitismul. Este o teorie mai mult decat stupida aceea care vrea sa faca evreii "responsabili" de Revolutia rusa. Incomprehensiunea fenomenului revolutionar este atat de mare, incat te revolta aceasta pata teoretica a nationalismului. Ea poate fi comparata numai unor stupiditati marxiste in interpretarea fenomenelor spirituale. Sa citam doua exemple. Intr-o istorie sovietica a artei, atmosfera sumbra, umbrele adanci ale picturii lui Tintoretto sunt explicate prin pierderea monopolului sarii de catre Venetia, la sfarsitul secolului al XV-lea. Un alt autor, marxist german, gasea ca teoria predestinarii a lui Calvin isi are sursa in viata economica framantata a timpului sau, care inalta sau prabusea pe negustori, indiferent de calitatile si priceperea lor, intr-un joc de fatalitati. - Cam de aceeasi calitate este si explicarea antisemita a revolutiei ruse. Ce e drept, evreii au exploatat turburarea spiritului si au vazut ei insisi un mijloc de razbunare, impotriva unui regim, care ii persecutase cu sistem. Dar de aici pana ai face cauza miscarii revolutionare este o distanta enorma. Revolutia rusa s-a construit pe toate secolele de suferinta ale Rusiei; in vinele ei curge sangele tuturor revolutionarilor rusi.

Desi ideea revolutionara pre-marxista era nebuloasa si lipsita de tact politic, utopismul ei nu este atat de inconsistent pe cat vrea stientismul pretentios al marxismului. Spiritul semitic a facut trecerea de la idealismul socialist la cel mai plat materialism. Daca ideile comuniste, cu atatea lucruri juste, dar cu un Weltanschauung minor, s-ar realiza, ele ar constitui neaparat o hrana pentru muritori inainte de realizarea lor. Dar mitul revolutionar nu mai poate fi un stimulent odata realizat chiar partial. Epoca de preparare a comunismului se poate alimenta pana la fanatism din ideile lui; este vida, insa, o umanitate care, in "era" comunista, ar trai numai din ideile pentru care a luptat. Este atat de minora viziunea antropologica in comunism, incat te intrebi daca a meritat omul religia, singura care i-a exagerat rolul lui in univers. Dimensiunile pe care ni le-a atribuit religia se vede ca au depasit rezistenta noastra, caci altcum nu se explica de ce omul a imbratisat cu atata pasiune rolul mediocru pe care i l-a harazit marxismul.

Daca idealurile pentru care lupta comunismul se fundamentau pe alt Weltanschauung, religia viitorului era constituita, iar crestinismul de mult era numai o amintire.

Comunismul nu se combate prin nationalism, ci prin solutionarea problemelor sociale Daca motivele si cauzele care conduc la revolta nu sunt atacate in ele insile, daca nu i se gaseste adica de urma mizeriei, nationalismul este o frazeologie care n-are ce opune gravelor realitati sociale. Entuziasmul pentru o natiune nu poate suplini setea de justitie din om si care-l apropie mai mult de esenta vietii sociale, decit nationale. Numai cine sufere cu egala intensitate de obsesia grandorii propriului sau neam si de aceea a dreptatii sociale, poate zidi durabil la inaltarea unei natiuni.

In Romania exista destul interes, daca nu pasiune, pentru viitorul ei national. Dar visul de marire nationala se sprijina prea des pe exagerarea unui ireparabil al mizeriei si pe conditia mediocra a muncitorimii si a taranimii. Toata problema se reduce la a sti daca este posibila formula colectivista in cadrul existentei nationale. Daca nu este posibila, inseamna ca nationalismul este condamnat initial a fi reactionar.

Rezistenta la formula colectivismului national n-o opune viata concreta a natiunii, cat cristalizarile teoretice de pana acum ale viziunii colectiviste. Din cauza marxismului, s-a creat o slabiciune obligatorie a oricarei orientari colectiviste pentru internationalism. Este o pura situatie teoretica generalizata, care nu se sprijina pe stari de fapt. Ea ar fi justa daca natiunea ar reprezenta o realitate tranzitorie sau o simpla faza istorica, asa dupa cum crede marxismul. Ce e drept, natiunea se naste in istorie, dar ca o forma constanta a ei. Omenirea nu poate evolua convergent si popoarele nu pot tine acelasi pas.

Un grup este cu atat mai dinamic si mai agresiv, cu cat este mai strans si mai legat de un spatiu determinat. Ilimitatul spatial creeaza un vag al orientarii si o solidaritate artificiala. Niciodata tarile federalizate n-au dat nastere unui stil specific de cultura. Asocierile eterogene nasc, in cazul cel mai bun, o Elvetie sau o America de nord. Desi exista o umanitate, ea nu este ca atare o forta creatoare; orice elan productiv are radacini vii si imediate; abstractul umanitatii este steril prin sine. Ideea de umanitate se bazeaza pe toate fortele centrifugale din om, pe dezintegrarea din centrul lui firesc. El nu se poate integra decat in fuga spre centru; natiunea este centrarea pe o devenire imediata. Nu se poate crea decat intr-un cadru concret. Cu cat valorile se raspandesc pe vastitatea spatiului, cu atat ele isi pierd aderenta si pulsatia vie. Nu este revelator ca zorile culturilor au un caracter provincial? Toate culturile se nasc local.

Omul este o fiinta prea minora, pentru a putea fi creator fara limita imediatului. In afara de cadrele natiunii, el pluteste intr-un vid, care-l arunca inevitabil ratarii. S-ar putea ca natiunea sa n-aiba alta justificare decat aceea de a fi obstacol in calea ratarii. Ratiunea "ultima" a natiunii nu poate consista in esenta ei proprie, ci intr-o salvare a omului; ea ii si constituie limitele istorice. Cultul fortei este nu mai putin o dezertare, o fuga de arbitrar, acest climat normal al subiectivitatii. Forta este o garantie in fata iresponsabilitatii. Daca omul cauta in natiune o rezistenta impotriva ratarii, in forta si atenueaza cu voie libertatea.

Nu exista fiinta mai inclinata ratarii ca romanul. Pe langa multe alte cauze, absenta unei constiinte nationale puternice a fost hotaratoare. Psihologic, n-am avut tendinta spre o solidaritate efectiva, iar istoric, nefiind natiune, ne-a lipsit cadrul acestei solidaritati. Nihilismul aproximativ al romanului isi gaseste in ratare implicatia fireasca. Este nihilist un popor care n-are istorie si ramane mai departe, pana ce nu devine natiune.

La 30 de ani, intelectualul roman a redevenit materie. Nu-l mai intereseaza nimic in afara de indiferenta lui. S-a putrezit samburele launtric; maturitatea precoce, ca fenomen colectiv, este un semn de deficienta. Numai la noi si la rusi exista problema constanta a carentei paturii culte, a "inteligentei". Pina la obsesiune, literatura romaneasca a dezvoltat aceasta tema fara sa ajunga la o concluzie valabila. Caci, dupa ea, intelectualul nostru s-a dezradacinat si a pierdut contactul cu poporul; numai acesta e sanatos. Taranimea este incarcata de virtuti, intelectualul, neant spiritual. Decit, este ininteligibil cum primele generatii de intelectuali, cu ereditatea rurala in singe, ar fi un nimic demn de dispret, fata de taranul rezervor de viata si de spirit. Adevarul este altul: taranului nostru nu i-a prea priit in cultura. Altcum nu se explica atata confuzie la primul contact cu ea. Problema dezradacinarii intelectualului roman a fost cea mai dureroasa, dar si cea mai rusinoasa a literaturii romanesti. Ce artificial trista a fost aceasta tara de suprafata! A fost ca o teama de viitorul neamului in aceasta zapaceala, care a pus stapanire pe intiile generatii de intelectuali. Inertia seculara s-a cutremurat in fata atator probleme care se cereau rezolvate. Daca ar fi putut acei domnisori sa se mai dea inapoi, astazi Romania ar fi fost declarata tinut etnografic si s-ar fi facut expeditii in ea ca in Asia centrala. Pentru destinul nostru, problema dezradacinarii este un semn rau si o amintire compromitatoare . Romanii au fost destul de smecheri ca sa simta ca nu este chiar asa de placut sa-ti dai, ca tara, drumul in lume; a trebuit sa treaca multa vreme, toti fiorii inceputului, pentru a prinde gust la treburile mari ale lumii. Astazi, problema dezradacinarii nu mai circula decat in istoria literaturii. Este un semn de vitalitate in a fi putut invinge tentatia resemnarii si a amortelii. Ar fi totusi un exces de optimism in a crede ca nu ne-a ramas nimic in sange din timiditatile si dezadaptarile initiale. Dezradacinarea a disparut ca problema dar continua sa mocneasca in inclinarea nationala inspre ratare. Cand privesti un roman la 20 ani esti dispus a-l crede geniu; fii, sigur ca, la 30 de ani, va fi un ratat. Epuizarea vertiginoasa presupune multe incoerente launtrice si o inaderenta a biologicului la spiritual. Consistenta bazei vitale nu este un suport pentru o constructie spirituala. Este ca si cum culturii noastre i-ar lipsi orice miez biologic. Dealtfel, Romaniei i-a lipsit totdeauna forma interioara. Cand prea rigida, cand prea gelatinoasa, ea isi cauta o cale de viata prin desisul propriilor sale deficiente.

Xenofobia de la noi isi are o ratiune si in faptul inegalitatii de nivel istoric intre minoritati si noi. Daca am fi o natiune formata, lupta noastra cu ele ar lua caractere mai putin dramatice, deoarece nivelul nostru istoric, reprezentand o superioritate evidenta, ele ar trebui sa se integreze natural in ritmul nostru. Sasii se simt legati de Romania numai prin peisaj. Ei n-au ca noi nici un fel de legatura interioara. Mandri de o traditie de cultura pe care n-o avem, ei se izoleaza si ne dispretuiesc. Reprezinta ei o primejdie pentru Romania? Nici un sas nu ocupa un rol de conducere si nici unul n-a incercat sa se amestece in problemele Romaniei. Chiar daca in trecut ne-au exploatat, de la ei n-am avut decat de invatat. Reprezentand o minoritate izolata, care-si urmeaza autonom legea ei de evolutie, ori integrati ori neintegrati in Romania, ei nu reprezinta nici o primejdie. Zece milioane de sasi ne-ar fi mai putin fatali decat un milion si jumatate de evrei. Cele 800.000 de sasi sunt o oaza morala in balcani. Ungurii se marginesc a fi cinstiti si a ne uri. Nu este mare lucru. Nici ungurii si nici sasii n-au mai mult spirit politic, decat noi. Astfel se explica de ce dupa razboi n-au reusit sa ne incalece decat evreii. Cum ar fi putut face asta sasii, cari poarta in sange o lume intreaga ce-i face inadaptabili la alte forme? In orice parte a lumii s-a colonizat poporul german, a dus cu el traditii si forme specifice, pe care le-a imprimat mediului. Cand sasii au venit spre Ardeal, ei purtau in sange orasele nemtesti, aveau preformate aceste comori arhitectonice. In America de sud, in Africa, in Rusia, in Romania si in toate tarile, in cari s-au imprastiat, in ciuda diversitatii peisagiului, pe care l-au iubit totusi ca atare, ei au imprimat o viziune constructiva a lor si au trait, sub fascinatia explicabila a Germaniei, intotdeauna centrifugal. Colonistii au creat arareori o cultura proprie (America nici astazi nu si-a elaborat una). Toti colonistii descaleca in lume in calitate de conquistadori si sfarsesc iremediabil gospodari. Inca o data se verifica fenomenul ratarii in afara de natiune.

Toate obiectiile ce trebuie sa le aducem evreilor din punctul de vedere al existentii noastre nationale, trebuie sa aiba ca prototip atitudinea sasilor fata de noi. Unei minoritati nu-i putem cere sa ne iubeasca; nici sa ne intalnim pe vreun punct cu ea, dar mergand alaturi sa ne tinem macar la aceeasi distanta. Un stat ca al nostru, apasat in plus de blestemul minoritatilor, de aceasta mare fatalitate inorganica si care transforma pe orice tara fara instinct politic cu timpul intr-o Elvetie, nu poate realiza o politica de echilibru, decat mergand paralel cu toate minoritatile care accepta conditia aceasta, a mentinerii la o egala distanta de linia evolutiei noastre. Au mers evreii paralel noua? Ungurii ne urasc de la departare, evreii in mijlocul, in centrul nostru. Cum o sa asimilam noi, un biet popor, pe cel mai ireductibil fenomen al istoriei? Un popor care are la activul sau lupta biruitoare cu cele mai stralucite popoare ale istoriei, cum o sa fie asimilat de un neam care a vazut lumina doar prin intunericul ungurilor, turcilor sau grecilor? Vitalitatea iudaica este atat de agresiva si vointa de acaparare atat de persistenta, incit toleranta noastra fata de acest popor muncitor si exploatator ar insemna falimentul nostru sigur.

Argumentul atator evrei, dupa care ascensiunea lor in Romania s-ar baza pe calitatile lor unice, care ii plaseaza totdeauna intr-o conditie de superioritate si ca atare antisemitismul n-ar avea un fundament serios, nu imi pare deloc probant, nu fiindca aceste calitati n-ar fi reale, ci din cauza ca, dupa o astfel de conceptie, orice popor mai matur , mai experimentat si mai invechit in rele, ar avea dreptul sa exploateze naivitatea si inexperienta unui popor istoriceste tanar. Ce stie poporul romanesc fata de cel evreiesc? Ce poate un popor teluric fata de cel mai cerebral popor? Daca le-am da evreilor libertatea absoluta, sunt convins ca, in mai putin de un an, ar schimba si numele tarii. In definitiv, trebuie sa recunoastem, cu melancolie, ca antisemitismul este cel mai mare elogiu adus evreilor. Solutiile noastre de viata sunt moartea lor morala. Si sunt moartea lor morala, fiindca ei nu le pot accepta decat renuntand la ceea ce le defineste trista lor excelenta. Daca evreii tin cat de putin - in realitate tin enorm, chiar daca nu vreau (dar ei nu pot vrea sa nu fie evrei) - sa ramina ceea ce sunt, adica paria si nimbul echivoc al istoriei, atunci n-au decat sa multumeasca antisemitilor. Nu sunt ei aceia care au interiorizat iudaismul? Persecutiile i-au apropiat de esenta lor, pe cand regimurile liberale, satisfacandu-le pofta de castig, i-au indulcit si atenuat prin libertate. Popoarele care, prin lanturi, castiga sunt periculoase. Mandria cea mare a unui popor trebuie sa derive din exagerarea rostului sau in lume. Cine, mai mult decat antisemitii, au exagerat rolul poporului evreu? Daca profetiile vechiului testament ar fi fost scrise dupa justificarile persecutiilor moderne, ar fi niste banalitati plictisitoare. Lacrimile gretoase ale evreilor au scinteiat ca astrii ai unui cer rasturnat . Poporul acesta nu-si va culege niciodata roadele lacrimilor sale. De aceea sufere el de obsesia paradisului pe care alte popoare il gusta privind doar pamantul.

Ce fericiti am fi noi, romanii, daca ne-ar exagera cineva rostul nostru in lume, daca ne-ar imbratisa o soarta pe care o mingiiem tainic intr-o sfanta grandomanie! Nici un profet nu ne-a exagerat rolul nostru in lume. Dar noi toti n-avem alt scop decat sa ne proiectam un rost pana la ameteala, sa ne iubim ipostaza imaginata de visuri. Viitorul Romaniei sa ne fie utopie sau tragedie.

S-ar putea ca Romania sa devina natiune cu un contur bine definit, in mod automat, prin forta lucrurilor si voia noastra. Cu atat mai mult trebuie sa ne intrebam daca ne construim in natiune pe viciile lumii vechi sau ne asumam toate avantajele viziunii moderne. Vom continua a creste in devenirea natiunilor rezemati pe un convoi de inegalitati , pe toata mizeria infioratoare a acestui popor sau, dimpotriva, vom gasi, in colectivismul national o solutie problemelor si dezastrelor noastre?

Unii spun: ascensiune popoarelor moderne nu s-a datorat ideii colectiviste. Spiritul de concurenta, de intreprindere, de speculatie, atomizarea individualista, care sunt sufletul democratiei si al capitalismului, au fost mobilele ascensiunii lor rapide. Dind fiecarui individ iluzia posibilitatilor lui gigantice, conditiile acestea politice si economice au declansat energii nebanuite, forte ascunse. Arivismul si parvenitismul presupun virtuti specifice, de la rezistenta instinctului la o luciditate excesiva. Pasiunea pentru castig a creat o frenezie generala extrem de fecunda unui salt. Capitalismul a fost o zguduitura unica in evolutia natiunilor.

Decat, aceste obiectii neglijeaza doua lucruri: capitalismul cu toate "virtutile" lui este epuizat ca etapa istorica, iar aceste virtuti, fecunde la un popor, sunt cauze de dezastru la altul. Libera concurenta, spiritul de intreprindere etc. au creat ce e drept in Romania o lume noua si este evident ca fara liberalism ea nu era decat o tara inapoiata pe veci. Dar inertia, pasivitatea, lipsa de initiativa sunt defecte care, intr-un regim de libertati nelimitate, condamna cu timpul un neam la lincezire. De aceea, in regimul democratic, strainii au incalecat pe romani intr-un mod uluitor. Noi n-am avut calitatile prin care sa razbatem intr-un regim de concurenta si de lupta, in care statul ramane neutru la ascensiunile si prabusirile individuale. Democratia romaneasca a manifestat in inceputuri un elan fecund si surprinzator, pentru ca maturitatea si decadenta s-o compromita fara scapare. Meritul ei consta in a fi realizat modernizarea tarii, atribuindu-i totusi o falsa constiinta universala si o iluzie cu totul inselatoare a fortei.

Popoarele fara osatura istorica nu pot face salturi intr-un regim de libertati necontrolate. Democratia, asigurind libertatea tuturora, sfarseste nu in anarhie, ci intr-un sclavaj colectiv, vreau sa spun in deficienta nationala. Eminamente centrifugala, democratia a indepartat natiunile de centrul lor efectiv, de vointa de putere. Pentru natiunile minore, descentrarea este o adevarata catastrofa. Ele nu se mai regasesc. Romania se va mai regasi ea?

Burghezia noastra a saltat nivelul istoric al Romaniei. Dar, lipsita total de grandomanie nationala, s-a cristalizat repede intr-un echilibru mediocru si a sacrificat intereselor ei meschine toate problemele la care trebuia sa raspundem. I-a fost frica Romaniei de revolutia pe care trebuia s-o faca? Altcum greu se explica lipsa noastra de traditie revolutionara.

Un popor trebuie sa-si prepare si sa-si astepte revolutia. Numai asa isi poate indeplini datoria fata de el insusi.

Romania trebuie sa-si sparga barierele propriei sale mediocritati si sa inteleaga toate irezolvabilele devenirii. Spiritul ei politic sa-l dezvolte pana la cinism si sa stie sa spuna fortei pe nume, sa nu se mai mingiie cu iluziile dreptului. Convingerea explicita a omului politic trebuie sa fie ca nu exista drept, ci numai antagonisme sau compromisuri intre forte. Conceptia fortei in raporturile internationale este singura realitate, pe care nu e decent s-o exprimi, dar care nu este mai putin un act de sinceritate teoretica.

Cinismul nu este niciodata o provocare, ci o prefacuta bucurie in fata iremediabilului. El se reazema pe o contradictie dureroasa intre elanurile sensibilitatii si irezolvabilele inteligentii. Orice cinic ar vrea ca lucrurile sa stea asa precum le stabileste cunoasterea; dar cum ea este prejudecata organica a cinicului, el nu se incovoaie sub imperiul ei. Toate cinismele acestui pamant au plecat intr-un anumit fel de la ireductibilul fortei si au prins in paradoxe conflictele dintre o inteligenta dezabuzata si o inima in coruptie. Orice mare om politic trebuie sa fie un Fouch cu plusul unei credinte pasionate.

Toate conceptiile fortei au la baza o antropologie pesimista. Omul este o fiinta cazuta, care, din libertate, nu-si poate face un leagan; dimpotriva, ea este o sursa de ratacire. El nu poate crea decat strans intr-o organizatie, care-l depaseste si care-i impune ritmul de viata. Viziunea pesimista a omului nu face din acesta o realitate, decat intrucit domina si este dominat. Puterea este criteriul valorii. Absolutizarea politicului, convertirea lui in Weltanschauung, face din forta axa istoriei. Din punct de vedere politic, un sergent de strada are o realitate mai mare decat un intelept. Tot asa, pentru un stat, in timp de pace, un acar este mai util decat un general.

Dintre toate categoriile, politicul a incercat mai mult sa incalece istoria. Si a reusit in masura in care nu importa ce forma istorica s-a impus prin valorile ei de dominare, iar nu prin calitatea ei ca atare. Totul devine, la un moment dat, politic, precum totul, tot la un moment dat, devine mistic. Toate institutiile nepolitice, intrucat constituie realitati istorice, trebuie sa treaca printr-un moment politic. Epoca de dominare a bisericii catolice determina un moment politic al evolutiei ei. Eficacitatea maxima a unei institutii este identica momentului ei politic.

Totul devine mistic, in masura in care isi realizeaza valorile in vibratie ultima. Continuturile vietii si ale spiritului atingand delirul, se ridica la un nivel mistic. Pana si economicul poate deveni mistic. Tot ce se desfasoara in istorie, si vrea sa sara in absolut, isi infringe legea proprie si atinge vesnicia pentru un moment. Tot prin mistic, istoria se salveaza de ea insasi.