Lingvistica, structuralism si semiologie

Lingvistica, structuralism si semiologie. Modelul omului dialogal

"Pare rodnic si necesar sa se stabileasca, intr-un nou spirit, un punct de vedere comun unui mare numar de stiinte - de la istorie si de la stiinta literara, artistica si muzicala pana la lingvistica si matematica - pentru ca, pornind de la acest punct de vedere comun, acestea sa se concentreze in jurul unei problematici definite in termeni lingvistici. Aceste stiinte, fiecare in felul ei, ar putea contribui la stiinta generala a semioticii, cautand sa precizeze pana la ce punct si in ce fel obiectul lor de studiu este susceptibil de a fi analizat potrivit exigentelor teoriei limbajului. Poate ca atunci s-ar arunca o noua lumina asupra acestor discipline si s-ar ajunge la o examinare critica a principiilor lor. Colaborarea, rodnica in toate privintele, ar putea astfel crea o enciclopedie generala a structurilor de semne."[1]

(Louis Hjelmslev)

Metoda structurala propune scheme conceptuale riguroase, cu o aplicatie larga si cu vocatie interdisciplinara. Ea se preteaza la rigoare stiintifica in procesul descrierii si explicarii anumitor domenii de realitate, fiind posibila si construirea de modele formale. Metoda structurala studiaza arhitectura si functionalitatea totalitatilor organizate (care se deosebesc de totalitatile sumative). Prin sistem intelegem un ansamblu de elemente aflate in interactiune si cu proprietati, insusiri si functii specifice, ireductibile la insusirile componentelor. Chiar daca Ludwigvon Bertalanffy considera ca aparatul conceptual propriu teoriei generale a sistemelor poate "sa inlocuiasca teoria filosofica a categoriilor" [2], este evident ca ne aflam in fata unei paradigme stiintifice capabile sa explice complexitatile (auto)organizate si izomorfismele.

Sistemul are proprietatea integralitatii si a autoreglarii, exista si functioneaza ca un tot omogen, unitar. Prin structura se intelege, in sens traditional, modul de construire, de compunere si aranjare a elementelor astfel incat sa rezulte sistemul; se vizeaza configuratia spatiala direct perceptibila; ea se situeaza in planul realitatii si preexista modelului cognitiv, care apare in urma unui proces de reflectare, re-producere. In sens modern, prin structura se desemneaza schema functionala a sistemului, adica invariantii care asigura stabilitatea, functionarea si autoreglarea acestuia; structura este rezultatul unei reconstructii logice a realului, adica un model teoretico-explicativ fara corespondent in realitate, existent in plan epistemic, menit sa releve in stare pura relatiile de solidaritate si dependenta intre partile sistemului.

Notiunea de "structura" nu poate fi supusa unei definitii inductive, bazate pe compararea si abstragerea insusirilor comune tuturor acceptiunilor pe care termenul le are in intrebuintarea sa uzuala. Chiar atunci cand este folosita cu intentii stiintifice exprese, aceasta notiune dovedeste rezonante semantice distincte in functie de circumstante. Pentru a inlatura echivocul, R a y m o n d B o u d o n sugereaza ca termenul "structura" apare, de obicei, in doua contexte fundamental diferite.

"Intr-un prim tip de contexte, cuvantul structura este folosit fie pentru a sublinia caracterul sistematic al unui obiect - astfel spus, pentru a indica un ansamblu de caractere interdependente -, fie pentru a sublinia ca o metoda are drept efect descrierea unui obiect ca sistem. In acest caz, notiunea de sistem apare, la drept vorbind, in cadrul unei teorii a sistemelor. Vom spune atunci, pentru a fixa limbajul, ca apare in contextul unei definitii intentionale. Al doilea tip de contexte este caracterizat de faptul ca notiunea de structura este inserata intr-o teorie destinata sa dea seama de caracterul sistematic al unui obiect. Vom spune ca in acest caz termenul de structura apare in contextul unei definitii efective." [3]

In primul caz, termenul doar marcheaza faptul ca un obiect este identificat ca posedand proprietatile unui sistem, notiunea de structura reducandu-se la asociatiile ei sinonimice prin care se expliciteaza ("organizare", "diferentiere" s.a.), vizand caracteristicile unei totalitati ireductibile la suma partilor; functia sa este pur terminologica, servind la formularea distinctiilor ce ar putea fi descrise si in alti termeni: obiectul este identificat ca sistem si i se evidentiaza insusirile prin diferentierea de obiectele-agregat. In al doilea caz, cuvantul "structura" nu indica faptul ca obiectul este un sistem si ca el trebuie considerat ca atare, ci este integrat intr-o ipoteza teoretica, fiind vorba de o constructie logica menita sa dea seama de caracteristicile aparente ale sistemului; deci, o teorie ipotetico-deductiva verificabila se aplica unui sistem cu scopul de a-i determina si explica relatiile interne; modelul este obtinut prin constructivitate logica, permitand accesul la anumite coerente de ordinul esentei dincolo de incoerenta fenomenica. Daca structura se refera, in contextul unor definitii intentionale, la realitati sistematice care pot fi descrise empiric prin simpla diferenta, contextele efective impun o modificare a perspectivei, apeland la constructe ipotetico-deductive - deschise verificarii - cu ajutorul carora demonstreaza existenta unei coerente interne neevidente, si totodata, circumscrie multimea de elemente prin care obiectul poate fi supus unei descrieri fenomenice. Totusi, dincolo de asemenea distinctii legitime, pot fi stabilite acele dominante care lamuresc sensul operational, tehnic, al termenului "structura".

"La o prima aproximare - arata Jean Piaget -, o structura este un sistem de transformari care, in calitatea sa de sistem, comporta existenta unor legi (in opozitie cu proprietatile elementelor acestui sistem) si care se conserva sau se dezvolta prin chiar jocul transformarilor sale, fara ca acestea sa duca la depasirea granitelor sistemului respectiv sau sa apeleze la elemente exterioare. Intr-un cuvant, o structura cuprinde trei insusiri: de totalitate, de transformare si de autoreglaj. La prima aproximare, dar care poate fi tot atat de bine o faza ulterioara, cum poate fi si una care sa urmeze nemijlocit descoperirii structurii, aceasta trebuie sa poata fi formalizata."[4]

Aceasta acceptiune moderna a structurii, pe baza careia se elaboreaza o metoda de cercetare, s-a impus in momentul in care Saussure arata ca procesele de semnificare lingvistica nu se reduc la diacronie, nu pot fi intelese prin recurs la empirie si/sau istorie, ci presupun un raport fundamental intre semn si sens, ansamblul semnificatiilor formand o retea de raporturi bazate pe distinctii si opozitii. Schimbarea de perspectiva este operata prin inlocuirea notiunii pozitiviste de fapt lingvistic prin cea de relatie; de la cercetarea atomara a elementelor izolate se trece la identificarea interdependentelor caracteristice ansamblurilor; acceptiunea empirista a cunoasterii este depasita prin creditarea stiintifica a constructivitatii teoretice. Seriei complexe, difuze si confuze de evenimente verbale singulare, contingente, i se substituie descrierea raporturilor (dintre unitatile limbii) in plan sintagmatic (= succesiunea inauntrul inlantuirilor vorbite) si paradigmatic (= raporturile de substituire posibila); este, astfel, vizata articularea (organizarea) formala a limbii, descriptia inaintand catre o reducere a limbii la componentele semnificante (pe baza carora se constituie si functioneaza ca limba), initiind definirea acestora prin relevanta mutuala; structura consta in repartizarea si combinatiile posibile ale unui numar finit de asemenea unitati elementare.

Cuplul categorial 'Limba'-'Vorbire'. Interpretand limba ca forma pura si sistem de valori ce nu cunoaste decat ordinea sa proprie, Saussure (1857-1913) initiaza, de fapt, o noua perspectiva teoretico-metodologica: primatul intregului solidar care nu poate fi redus la caracteristici sumative. Desi apeleaza la termenul de "sistem", Saussure prefigureaza principiul "structurii" - care va fi afirmat ca atare de scoala fonologica, in frunte cu R. Jakobson s.a., in deceniul trei al secolului nostru. Forma lingvistica este o structura intrucat: implica o unitate globala care include partile; aceste parti sunt integrate intr-un aranjament formal ce se supune anumitor principii constante; totodata, respectivele parti constitutive indeplinesc functii specifice; in sfarsit, partile sistemului sunt unitati la un anume nivel determinat, putand insa fi tratate si ca subunitati ale unor segmentari de nivel superior.

Atributul discontinuitatii limbii evidentiaza jocul unitatilor discrete: distinctii lexematice care permit sa se intocmeasca inventarul notiunilor desemnate; deosebiri de morfeme ce intemeieaza sistematizarea claselor si subclaselor formale; deosebirile fonemelor - ca baza a distinctiilor fonologice non-semnificante; deosebirile dintre trasaturi ("merisme") care ordoneaza fonemele in clase. Prin urmare, limba ca sistem presupune ca nimic (nici un semn) nu semnifica exclusiv prin sine insusi, ci numai in interiorul unui ansamblu structurat. Altfel spus: conventiile socio-culturale - mai precis: regulile unui cod - organizeza sistematic un numar finit (definit) de elemente pe baza carora se formeaza semne, grupuri de semne si o varietate ne-definita de enunturi, fiind astfel posibila afirmarea aptitudinii umane de a semnifica. Spre deosebire de investigatiile psiho-sociologice care pot surprinde, pe baza unor generalizari, doar modul efectiv in care oamenii comunica intr-o colectivitate anume, analiza de tip structural permite sa se raspunda la intrebarea: "cum este posibila" comunicarea interumana intr-un anume mediu socio-cultural? Cu alte cuvinte, e vorba de conditiile indispensabile oricarui act de comunicare verbala sau scrisa. Saussure introduce, pentru aceasta, o distinctie intre Limba si Vorbire.

Limba este un ansamblu de semne si reguli de operare cu acestea, astfel incat pe baza lor sa se formeze enunturi, fraze si discursuri cu sens (inteligibile). Ea este un model construit de teoretician, vizand acele conditii necesare, de ordin sintactic si semantic, pe care le aplica constient sau nu orice vorbitor real sau posibil atunci cand vrea sa comunice si sa fie inteles. Limba este deci o structura, un cod. Ea nu are realitate efectiva. Vorbirea (propriu-zisa sau fixata prin scris) este o actualizare a codului lingvistic, de catre oameni reali, in contexte concrete de comunicare, variind de la individ la individ, in functie de orizont cultural, aspiratii, stare psihologica, intentii si imprejurari concrete. Ca "institutie sociala" (Saussure), limba scapa premeditarii si variabilelor capricioase ale multiplelor contexte reale, asa incat individul nu o poate modifica si nu-si poate exprima creativitatea decat in spatiul de joc al conventiilor colective de semnificare/comunicare: supunerea in bloc a membrilor grupului fata de codul lingvistic confirma faptul ca limba este autonoma si functioneaza aidoma regulilor unui joc.

Studierea limbii deschide perspective metodologico-teoretice apte sa surprinda anumite dominante valorico-atitudinale, specificul unor colectivitati umane, constantele gandirii si sufletul omenesc la scara transindividuala. Asadar, chiar daca limba este obiectul unei cercetari stiintifice riguroase, cunoasterea sa nu este decat un mijloc in vederea aproprierii unui obiect mult mai cuprinzator, care nu mai apartine lingvisticii, depaseste interesul strict si posibilitatile acesteia: universul sensului - deci cultura si omenescul in sens larg. De altfel, F. d e Saussure, luand in considerare evidenta distinctiei dintre sfera lingvisticului si sfera semnelor non-lingvistice, apreciaza ca necesara discutarea modului in care societatea foloseste mai multe tipuri de coduri; aceasta noua stiinta generala a sistemelor de semne este numita semiologie. Lingvistica poate fi considerata pivot al unei asemenea directii de cercetare.

Semnul este pentru Saussure o entitate cu doua fatete: semnificantul si semnificatul, respectiv "imaginea acustica" si conceptul. Dualitatea semnificant-semnificat este reluata de Hjelmslev in termenii distinctiei expresie-continut; fiecare din aceste planuri se despica in forma si substanta; in timp ce forma este accesibila descrierii simple si exhaustive prin criteriile de coerenta epistemologica a lingvisticii, substanta se refera la acele aspecte ale fenomenelor lingvistice care nu pot fi descrise decat prin recurgerea la premise extralingvistice. Daca Saussure atribuie semnului o natura psihica, Hjelmslev elimina interpretarile psihologiste, analizand semnul atat cu ajutorul functiilor interne (care il constituie ca semn) cat si al functiilor externe - ceea ce permite o indepartare de acceptiunea strict lingvistica si sansa unei extensii in directia interpretarii functiei semiotice.

Modelul lingvistic al lui Saussure a gasit aplicatii in foarte multe domenii. De pilda, Claude Lvi - Strauss descopera ca, in civilizatiile arhaice, relatiile de inrudire se structureaza potrivit anumitor reguli si interdictii de combinare similara regulilor care permit sau interzic combinarea termenilor intr-o anumita limba.

Exemplaritatea modelului limbii. Structura expliciteaza scheme de imaginatie si gandire, modele de sensibilitate etc. pe care, de obicei, le folosim si aplicam in mod intuitiv. Modelul lingvistic este in prezent extins in sensul unui structuralism de tip semiotic. Semiotica studiaza totalitatea proceselor de semnificare si/sau comunicare pe care omul le utilizeaza in raporturile sale cu realitatea culturala si naturala. In semiotica, semnul are o acceptiune mult mai generala, iar codurile sunt gandite prin analogie cu cele lingvistice, fara a se reduce la acestea. Omul transmite semnificatii printr-o multitudine de cai: semne lingvistice, olfactive, vizuale, culori, expresivitate a fetei, gestica, sunete, imbracaminte, forme obiectuale, bunuri culturale s.a.m.d. Exista, deci, o pluralitate de limbaje care pot fi investigate stiintific, pregatindu-se astfel terenul unei reflectii unificatoare asupra pluralismului valoric pe care se intemeieaza orice cultura si civilizatie umana.

Dincolo de mitul limbajului, lingvistica structurala a prefigurat modele stiintifice exemplare pe terenul stiintelor socio-umane; in consecinta, numeroase stiinte umaniste vor fi tentate sa urmeze - chiar sa imite - calea deschisa de lingvistica; paradigmele stiintelor naturii vor fi inlocuite cu un adevarat imperialism lingvistic. Conceptul de structura latenta - inteleasa ca nucleu legic de compozitie a unui intreg - este insusit de antropologie (Cl. Lvi - Strauss), filosofie (M. Foucault, L. Althusser etc.), psihanaliza (J. Lacan), poetica (Tzvetan Todorov, Roland Barthes, J. P. Ricards si multi altii).

Structuralism metodologic si filosofare structuralista. Analiza de tip structural presupune practicarea anumitor rigori metodologice: 1. regula imanentei - inchiderea sistemului pentru a face o analiza a elementelor componente, interne; sistemul este explicat prin insusiri (prin factori imanenti) si nu prin apel la factori exteriori (transcendenti); 2. regula comutarii - inventarierea elementelor componente punand accent pe deosebiri si nu pe asemanari (intrucat ceea ce se aseamana e reductibil la un acelasi indice); imaginam o schimbare de semne si, daca acesta este esential, definitoriu, va antrena modificari de semnificatie la nivelul intregului; 3. regula ierarhiei sistemelor - nu exista un sistem absolut si nici un element absolut; un sistem poate fi considerat subsistem si element in raport cu sistemele supraordonate; 4. regula variatiei diacronice - structurile nu sunt invariabile, ci au o geneza, o evolutie ulterioara, trec prin faze de destructurare si restructurare. In general, metoda structurala angajeaza o cunoastere desubiectivizata, intrucat prin construirea de modele si, eventual, formalizare se elimina orice continuturi si valorizari subiective. Se obtine, astfel, o neutralizare a factorului uman.

Nu exista o filosofie unitara de tip structuralist, ci doar elemente de filosofare structuralista; acestea se obtin prin absolutizarea regulilor metodei structurale, atunci cand sunt extinse dincolo de sistemul de referinta in care sunt valabile, conturand astfel postulatele unei interpretari globale a lumii si omului. E vorba nu de o filosofie propriu-zisa, ci de o ideologie structuralista: un set de credinte, teze si interpretari ce vin in prelungirea fireasca a practicii stiintifice; omul de stiinta e tentat ca, atunci cand ajunge la anumite certitudini in domeniul sau de studiu, sa extinda si sa aplice respectivele explicatii si asupra altor domenii. Este aici un stil de filosofare nespecializata la care oamenii de stiinta sunt predispusi. Asemenea situatii sunt anomalii ale spiritului stiintific, respectiv stiinta se erijeaza in conceptie filosofica si tinde sa se substituie filosofiei. Filosofarea structuralista este interesata de detectarea structurilor (invariantilor existentei). De asemenea, uneori propune o imagine statica a universului, putand justifica in plan socio-cultural atitudini conservative si/sau conservatoare.

Michel Foucault - entuziasmat de performantele metodei structurale - apreciaza ca anumite probleme ca: "sensul vietii", "fericire", "conditie umana", "libertate", "umanism" s.a. sunt iluzii ale culturii moderne si teritorii ce nu se preteaza la abordari teoretice, ci apartin sferei ideologiilor. Insusi conceptul de om este o inventie culturala recenta careia stiintele umane ii anunta deja disparitia. Atitudinea sa este numita antiumanism teoretic (a-umanism teoretic). In cultura, arata Foucault, intereseaza studiul structurilor, al epistemei. Prin aceasta se castiga un spor de rigoare: in societate si istorie exista o diversitate de coduri si procese de semnificare, ansambluri de rigori, norme, interdictii si permisivitati pe care omul le pune in actiune atunci cand acorda semnificatii lumii si propriei sale conditii. Fara indoiala, codurile sunt constrangatoare. Ele constituie stratul de profunzime al culturii si istoriei umane. O asemenea interpretare trebuie, insa, imbinata cu recunoasterea subiectivitatii si creativitatii individuale si colective, intrucat structurile circumscriu nivelul competentei, iar creatiile culturale implica si nivelul performantei in deschiderea anumitor coduri. De fapt, istoria si cultura nu pot fi intelese la adevarata lor valoare decat daca este luat in ecuatie factorul uman, subiectiv, creator de noi coduri existentiale.

Lingvistica lui Saussure. In descrierea, interpretarea, clasificarea si explicarea faptelor lingvistice sunt atinse chestiuni care depasesc lingvistica, intrucat este evident faptul ca

"gandim un univers pe care l-a modelat mai intai limba noastra. Varietatea experientelor filosofice sau spirituale se afla sub dependenta inconstienta a unei clasificari pe care limba o opereaza prin simplul fapt ca este limba si ca simbolizeaza" [5].

Prin urmare, tot ceea ce apartine "categoriilor mentale" si "legilor gandirii" nu face, intr-o mare masura, decat sa oglindeasca organizarea si distributia categoriilor lingvistice. Aceasta evidenta culturala nu este ignorata in demersurile specializate stiintific, ci doar suspendata metodologic sub aspectul complexitatii pentru a face posibila precizarea unei atitudini care permite si promite sporirea controlata a inteligibilitatii. Asupra unui orizont dispus la exercitiul speculatiei, lingvistica proiecteaza criterii, principii si rigori metodologice in deschiderea carora sunt operate decupaje, specificandu-se obiectul, tehnici descriptiv-explicative, constructe conceptuale ce-si aproprie problema semnificatiei. Obiectul nu este dat intocmai si nu preceda perspectiva teoretica, ci, dimpotriva, se poate spune ca "punctul de vedere este cel care creaza obiectul".

Intrebandu-se "care este obiectul integral si concret al lingvisticii", Saussure sesizeaza ca, in timp ce alte stiinte pot sa opereze asupra unor obiecte determinate dinainte, deja fixate, date ca atare, astfel incat se pot analiza dupa anumite puncte de vedere, lingvistica nu se afla intr-o asemenea situatie. Materia lingvisticii - constituita din toate manifestarile de limbaj - este eterogena, putand fi examinata de catre discipline deosebite si din unghiuri distincte. Insa, oricare ar fi punctul de vedere adoptat, fenomenul lingvistic cuprinde mai multe aspecte: 1) silabele pronuntate sunt impresii acustice percepute de catre auz, insa sunetele nu ar exista fara organele vocale; nu se poate reduce limba la sunet, nici sa se detaseze sunetele de articulatia bucala; 2) sunetul nu este decat un instrument al gandirii, si, deci, nu exista doar pentru el insusi; ca unitate acustico-vocala, sunetul formeaza, la randul sau, cu ideea o unitate complexa (fiziologica si mentala); 3) limbajul are o latura individuala si una sociala care nu pot fi concepute una fara cealalta; 4) implica in acelasi timp un sistem stabil(it), dar si o evolutie, fiind deopotriva o institutie actuala si un vlastar al trecutului; sistemul si istoria sa pot fi cu greu separate si, subliniaza Saussure, "este o idee foarte gresita sa se creada ca in materie de limbaj problema originilor difera de cea a conditiilor permanente". Aceste antinomii ale masei lingvistice justifica o prima constatare: din orice parte s-ar aborda chestiunea, "nicaieri nu ni se ofera obiectul integral al lingvisticii"; fixarea doar asupra unei laturi in studiul dimensiunilor sistematizate mai sus nu mai permite sesizarea dualitatilor; daca punem accent pe studierea limbajului prin mai multe aspecte concomitente, obiectivul lingvisticii ni se prezinta ca o gramada confuza de lucruri bizare fara legatura intre ele.[6] "Luat in intregul sau, limbajul este multiform si heteroclit; calare pe mai multe domenii, in acelasi timp fizic, fiziologic si psihic, limbajul apartine domeniului individual si celui social; el nu se lasa clas[ific]at in nici o categorie de fapte umane, pentru ca nu se stie cum sa i se desprinda unitatea." Unica solutie intrevazuta de Saussure presupune ca examenul teoretic "sa se plaseze din capul locului pe terenul limbii si sa ia limba ca norma pentru toate celelalte manifestari ale limbajului" [7].

Limba este un construct teoretic - model de inteligibilitate unitara a faptelor de limbaj, si principiu de clasificare - capabil sa identifice, dincolo de eterogenitate si antinomii, acele caracteristici esentiale carora trebuie sa li se atribuie primul loc in studiul limbajului:

"facultatea (aptitudinea) - naturala sau nu - de a articula vorbe (des paroles) nu se exercita decat cu ajutorul instrumentului creat si furnizat de catre colectivitate" si, de aceea, "nu limbajul vorbit este ceea ce este natural in om, ci facultatea de a constitui o limba, adica un sistem de semne distincte corespunzatoare unor idei distincte" [8] .

Limba este accesibila unei definitii autonome, restituind limbajului unitatea esentiala. Din totalitatea faptelor calificate ca fiind lingvistice, Saussure decupeaza limba ca obiect; finalitatea activitatii de cercetare impune reelaborarea constiintei subiective a locutorilor in maniera critica pentru a avea acces la reconstituirea sistemului lingvistic in baza caruia se poate introduce o ordine fireasca, o coerenta neevidenta in ansamblul eterogen al faptelor de limbaj.

De fapt, separand limba de vorbire, Saussure separa: "1) ceea ce este social de ceea ce este individual; (2) ceea ce este esential de ceea ce este accesoriu si mai mult sau mai putin accidental. Limba nu este o functie a subiectului vorbitor, ci este produsul pe care individul il inregistreaza pasiv; ea nu presupune niciodata premeditare, si reflectia nu intervine decat in activitatea de () clasificare (). Vorbirea este, dimpotriva, un act individual de vointa si de inteligenta, in care se impune a (se) distinge: 1) combinatiile prin care subiectul vorbitor utilizeaza codul limbii in vederea exprimarii gandirii sale personale; 2) mecanismul psiho-fizic care ii permite exteriorizarea acestor combinatii." [9]

Limba este, deci, un model teoretic in care se cristalizeaza efortul de inteligibilizare a materiei lingvistice, vizand un produs social al facultatii limbajului si, in acelasi timp, un ansamblu de conventii necesare adoptate de catre corpul social pentru a face posibil exercitiul acestei aptitudini la indivizi.

Semiologia. Consecinta cea mai importanta a fixarii teoretico-metodologice pe distinctia limbaj-limba-vorbire consta in posibilitatea clasificarii faptelor lingvistice printre faptele umane. Limba este o institutie sociala care, insa, are trasaturi specifice fata de institutiile politice, juridice s.a. Pentru a-i intelege natura speciala, Saussure considera necesara situarea pe o alta orbita analitica decat cea strict lingvistica.

"Limba este un sistem de semne care exprima idei, si, prin aceasta, comparabila cu scriitura, alfabetul surdo-mutilor, ritu[alu]rile simbolice, formele de politete, semnalele militare etc., etc. Ea este doar cea mai importanta din aceste sisteme. Se poate deci concepe o stiinta care studiaza viata semnelor in cadrul vietii sociale; ea ar forma o parte a psihologiei sociale, si, in consecinta, a psihologiei generale; o vom numi semiologie (din grecescul smeion, semn). Ea ne-ar invata in ce consta semnele, care legi le guverneaza. Intrucat inca nu exista, nu se poate spune ceea ce va fi; insa are dreptul la existenta, locul sau este stabilit dinainte. Lingvistica nu este decat o parte a acestei stiinte generale, legile pe care le va descoperi semiologia vor fi aplicabile si lingvisticii, si aceasta se va gasi astfel alipita la (unita cu - n.n.) un domeniu bine definit in ansamblul faptelor umane. Este insarcinarea psihologului sa precizeze locul exact al semiologiei; obligatia lingvistului este de a defini ceea ce face din limba un sistem special in ansamblul faptelor semiologice." [10]

Asadar, lingvistica isi asuma un destin in randul stiintelor numai in masura in care este atasata semiologiei. "Problema lingvistica este, inainte de toate, semiologica" [11], insa, intrucat aceasta stiinta autonoma inca nu este constituita, se poate porni de la premisa ca nimic nu este mai indicat decat limba in a face sa fie inteleasa natura problemei semiologice, iar, pentru aceasta, limba trebuie studiata in ea insasi, renuntandu-se din start la ideea ca ar fi un simplu repertoriu de semne izolate. [12] Saussure isi situeaza deliberat cercetarea intr-o perspectiva semiologica, abordand natura limbii mai ales prin acele aspecte care sunt comune si altor categorii de semne; consideratiile privitoare la determinatiile specifice numai limbii sunt totdeauna in plan secund, fiind evidentiate prin comparatii si distinctii tot de factura semiologica.

Structura binara a semnului. Semnul lingvistic este o entitate psihica cu doua fete (aspecte) profund legate intre ele: "uneste nu un lucru si un nume, ci un concept si o imagine acustica", insa, intrucat in mod curent exista tendinta de a intelege prin "semn" numai imaginea acustica, Saussure propune "sa pastram cuvantul semn pentru a desemna intregul, si sa inlocuim concept si imagine acustica prin semnificat (signifi) si semnificant (signifiant)"[13] ; acesti termeni sunt mai potriviti sa evidentieze opozitia care ii separa fie intre ei, fie de intregul din care fac parte.

Arbitrarul semnului. Semnul lingvistic este studiat de Saussure pe baza a doua principii: arbitrarul semnului si caracterul liniar al semnificantului. "Semnul lingvistic este arbitrar"[14] in sensul ca nu exista nici un raport interior intre idee (semnificat) si suita de sunete care alcatuiesc semnificantul sau; insa de aici nu decurge ca semnificantul ar depinde de libera alegere a subiectului vorbitor, ci doar ca este nemotivat in raport cu semnificatul, nu are in realitate nici o legatura naturala (fireasca) cu acesta, ci doar una stabilita de (prin) conventiile unui grup lingvistic. Principiul liniaritatii se intemeiaza pe o evidenta; semnificantul, fiind de natura auditiva, se desfasoara in timp, imprumutand caracteristici temporale: a) reprezinta o intindere; b) masurabila pe o singura dimensiune - ceea ce presupune operatii de segmentare in unitati de sens.

Daca in raport cu ideea pe care o exprima semnificantul ni se prezinta ca liber ales, in raport cu comunitatea lingvistica in care este folosit nu este liber, ci impus. Limba nu este, deci, asimilabila unui contract pur si simplu, nu poate fi redusa la reguli liber consimtite, ocazionale, ci activeaza mostenirea epocii precedente. Ereditatea psiho-socio-culturala exclude schimbarea generala a codului lingvistic de la o generatie la alta. 'Dintre toate institutiile sociale, limba ofera cea mai mica prada initiativelor. Ea face corp comun cu viata masei sociale, si aceasta fiind in mod natural inerta, limba [a]pare inainte de toate ca un factor de conservare." [15]

L.Hjelmslev. Spre deosebire de lingvistica traditionala, lingvistica structurala nu mai defineste limbajul in termeni de sunete sau de semnificatii, ci in cei ai modelului ca pachet de relatii.L. Hjelmslev (1899-1965) valorifica deosebirea saussuriana limba-vorbire, fara insa a ramane in umbra acesteia. Efortul sau de sistematizare distinge: a) limba ca "forma pura, definita independent de realizarea sa sociala si de manifestarea sa materiala"; b) ca "forma materiala, definita printr-o realizare sociala data, insa independent inca de detaliul manifestarii"; c) limba privita ca "un simplu ansamblu de habitudini adoptate intr-o societate data, si definita prin manifestarile observate." [16] Limba nu poate fi redusa la nici una din cele trei acceptiuni; "singura definitie universal aplicabila consta in a determina limba in acceptiunea saussuriana, ca un sistem de semne". Asadar, acolo unde Saussure vorbea numai despre "limba", Hjelmslev sesizeaza trei planuri; a) Schema - respectiv Limba ca forma pura obtinuta prin abstractizare constructiva: ipostaza idealizata de "sistem", "pattern", "schelet" pe care pune accent Saussure; b) norma - forma materiala, realizare (creatie) sociala receptata independent de detalii; c) Uzajul - folosinta, intrebuintarea, limba privita ca ansamblu de obisnuinte intr-o societate data.

Hjelmslev observa ca, datorita distinctiilor anterioare, raporturile posibile dintre limba si vorbire in acceptiunea saussuriana nu mai pot fi stabilite dintr-o data si prin simple dihomotii: "limba-schema, limba-norma si limba-uzaj nu se comporta in acelasi fel in raport cu actul individual care este vorbirea" [17]. Raporturile structurale pot fi explicitate astfel: 1) norma presupune uzajul si actul; deci actul si uzajul preceda logic si practic norma; 2) uzajul si actul se presupun reciproc; 3) "schema este stabilita (adica presupusa) de catre act precum si de catre uzaj si norma, si un invers."

Potrivit lui Saussure, vorbirea se deosebeste de limba prin trei insusiri; 1) este o executie (executare), nu o institutie; 2) individuala, nu sociala: 3) libera, nu stereotipa. "Or - observa Hjelmslev -, aceste trei caracteristici se intersecteaza; oricare executie nu este in mod necesar individuala, nici in mod necesar libera; tot ce este individual nu este inevitabil o executie, nici in mod necesar liber; tot ceea ce este liber nu este cu necesitate individual"; notiunea de vorbire ni se prezinta, deci, ca fiind complexa, neputand fi redusa doar la una din determinatii - incat sa fie inteleasa, eventual, ca simpla actualizare a codului.

In acest punct, este evident ca distinctia dintre social si individual nu mai poate fi mentinuta ca semnificativa pentru distinctia limba-vorbire: asa cum vorbirea poate fi considerata ca un document al limbii, actul poate fi apreciat ca marturie a uzului individual, iar acesta, la randul sau, ca un document al uzajului colectiv. Hjelmslev retine din analizele saussuriene ale limbii numai aspectul institutional: ipostaza de schema. Teoria executiei - izolata de celelalte caracteristici ale vorbirii - are doar un obiect veritabil: uzajul - fata de care norma este o abstractie si actul o concretizare. Prin aceste doua simplificari succesive, distinctia Schema-Uzaj este considerata ca fiind singura subdiviziune esentiala care se impune semiologiei; acest cuplu categorial se substituie distinctiei Limba-Vorbire pe care Hjelmslev o califica, din punct de vedere semiologic, "o prima aproximare, istoriceste importanta, insa teoretic imperfecta" [18].

. Benveniste. Gandirea lui Saussure este foarte precisa in privinta raporturilor limbii cu alte sisteme de semne; referintele la diferite sisteme omoloage sistemului limbii sunt legitimate de intentia expresa de a integra limba in ordinea faptelor umane si sociale. Din punctul sau de vedere "problema lingvistica este inainte de toate semiologica"; insa, relatia lingvisticii cu semiologia este mai putin clara, tocmai pentru ca aceasta din urma este o stiinta ce urmeaza a se constitui. Pentru a inlatura eventuale confuzii asupra acestei problema . Benveniste (1902-1976) apreciaza ca semiologia trebuie sa aiba in vedere nu numai sistemele de semne, ci si relatiile dintre aceste sisteme. Caracteristicile comune prin care sistemele de semne isi revendica apartenenta la semiologie sunt: proprietatea de a semnifica (semnificatia) si compunerea din unitati de semnificanta (semne). Caracteristicile distinctive sunt descrise de Benveniste pe baza a patru criterii [19]; pornind de la premisa ca un sistem semiologic se caracterizeaza prin:

modul sau operatoriu - respectiv, maniera in care actioneaza, mai ales simtul (vazul, auzul etc.) caruia i se adreseaza;

domeniul de validitate este acela in care sistemul se impune si trebuie sa fie recunoscut sau ascultat;

natura si numarul semnelor sunt in functie de conditiile numite mai sus;

tipul de functionare consta in relatia ce uneste semnele si le confera functii distinctive.

De pilda, sistemul de semnalizare a traficului rutier se caracterizeaza prin: 1) operare vizuala, in general diurna si in aer liber; 2) domeniul de validitate - in deplasarea vehiculelor pe rute; 3) semne constituite prin opozitia cromatica verde-rosu (cateodata cu o faza intermediara, galben, de simpla trecere), deci un sistem binar; 4) functionare potrivit unei relatii de alternanta (niciodata de simultaneitate), verde/rosu semnificand cale deschisa/cale inchisa, sau sub o forma prescriptiva: permis/stop. Sistemul poate fi extins, dar numai in una din cele patru conditii: domeniul de validitate; de pilda, poate fi transferat in navigatia fluviala, in balizajul canalelor, a pistelor de aviatie etc.; natura semnelor nu poate fi modificata decat temporar si din ratiuni de oportunitate.

Benveniste degaja doua principii care privesc relatiile intre sistemele semiotice. Mai intai, principiul non-redundantei intre sisteme: nu exista "sinonimie" intre sistemele semiotice; nu se poate spune acelasi lucru prin vorbire si prin muzica, intrucat sunt sisteme cu baze diferite. Aceasta inseamna ca

"doua sisteme semiotice de tip diferit nu pot sa fie reciproc convertibile".

De pilda, vorbirea si muzica au in comun producerea de sunete si faptul ca se adreseaza auzului insa aceasta nu anuleaza diferenta de natura a unitatilor semnificante si a modurilor specifice de functionare. Non-convertibilitatea sistemelor distincte este ratiunea non-redundantei in universul sistemelor de semne: "omul nu dispune de mai multe sisteme distincte pentru acelasi raport de semnificare". In schimb, alfabetul grafic si alfabetul Braille, Morse sau al surdomutilor sunt mutual convertibile, toate fiind sisteme cu aceeasi baza intemeiata pe principiul alfabetic: o litera, un sunet.

Din cele de mai sus, decurge un al doilea principiu, complementar:

"doua sisteme pot sa aiba un acelasi semn in comun, fara ca din aceasta sa rezulte sinonimia, nici redundanta, ceea ce inseamna ca nu conteaza identitatea spirituala a unui semn, ci numai diferenta sa functionala"; "valoarea unui semn se defineste doar prin sistemul care il integreaza. Nu exista un semn trans-sistematic" [20].

De aici, insa, nu rezulta ca sistemele de semne ar fi lumi inchise, aflate doar in raporturi de coexistenta fortuite. O noua exigenta metodologica stabileste ca "raportul stabilit intre sistemele semiotice trebuie sa fie el insusi de natura semiotica. El va fi determinat mai intai prin actiunea unui mediu cultural, care intr-un fel sau altul produce si hraneste toate sistemele semiotice care ii sunt proprii"; este vorba de o relatie externa, care nu implica in mod necesar o coerenta a sistemelor particulare; raportul semiotic se profileaza, deci, intre sistemul interpretant si sistemul interpretat, cu sublinierea ca

"semnele societatii pot sa fie integral[mente] interpretate prin semnele limbii, nu invers. Limba va fi deci interpretantul societatii." "Din aceasta, putem deja sa inferam ca sub-sistemele semiotice interioare societatii vor fi in mod logic interpretate de catre limba, din moment ce societatea le cuprinde, si deoarece societatea este interpretata de catre limba. Se observa deja in acest raport o disimetrie fundamentala, si se poate urca pana la prima cauza a acestei non-reversibilitati: ea consta in faptul ca limba ocupa o pozitie aparte in universul sistemelor de semne" [21],

intrucat orice sistem de semne poate fi convertit in termenii specifici ai sistemului lingvistic, dar nu si invers. In aceasta evidenta culturala, Benveniste vede un posibil principiu general de ierarhizare ce merita a fi introdus in clasificarea sistemelor semiologice.

Orice sistem semiologic trebuie sa cuprinda: 1) un repertoriu finit de semne, 2) reguli de aranjare care guverneaza infatisarile (figurile, concretizarile), 3) independent de natura si numarul discursurilor pe care sistemul le permite ca sa se produca (in sensul ca le face posibile). Unitatea de baza in constituirea semnificatiei nu se identifica in mod necesar cu semnul; "semnul este in mod inevitabil o unitate, dar unitatea poate sa nu fie un semn" [22]. De pilda, in limbajul muzical, sunetul - ca unitate elementara - nu este un semn; in schimb, limba este un sistem cu unitati semnificante; in artele reprezentarii (pictura, desen, sculptura) existenta insasi a unitatilor de baza este discutabila, in masura in care relatiile semnificante pot fi identificate numai in interiorul compozitiei unei opere in/prin care se exprima viziunea ireductibila a unei personalitati creatoare, conventiile de comunicare fiind re-inventate in/cu/de catre fiecare opera in parte, iar imprevizibilul operei si libertatea receptarii refuza fixarea in coduri inerte. Totusi,

"orice semiologie a unui sistem non-lingvistic trebuie sa imprumute [inter]medierea limbii, nu poate deci sa existe decat prin si in semiologia limbii. Faptul ca limba trebuie sa fie aici instrument si nu obiect al analizei nu schimba cu nimic aceasta situatie, care domina toate relatiile semiotice; limba este interpretantul tuturor celorlalte sisteme lingvistice si non-lingvistice." [23]

. Benveniste radicalizeaza, astfel, afirmatia saussuriana privind statutul special pe care lingvistica il are in tentativele de elaborare a semiologiei. Roland Barthes adopta aceeasi pozitie de principiu:

'pare din ce in ce mai dificil de a concepe un sistem de imagini sau de obiecte ale caror semnificatii sa poate exista in afara limbajului: a percepe ceea ce o substanta semnifica presupune inevitabil sa se recurga la decupajul limbii; nu exista sens decat numit, si lumea semnificatiilor nu este alta decat aceea a limbajului", ceea ce ingaduie ca semiologia sa se absoarba intr-o trans-lingvistica. [24]

Insa, daca Barthes este preocupat de largirea teritoriilor semiologice - integrandu-i un sistem al modei, mitul s.a. -, Benveniste urmeaza fidel rigorile cercetarilor lingvistice, incercand sa lamureasca situatia limbii sub raportul apartenentei la semiologie.

Posibilitati de relationare intre sisteme semiotice distincte calitativ. Un prim tip de relatii se refera la zamislirea unui sistem pe baza altuia; relatia de procreare este prezenta intre sisteme distincte si contemporane, insa de aceeasi natura, dintre care cel construit pornindu-se de la un sistem initial indeplineste (in raport cu acesta, dar nu numai) o functie speciala. De pilda, limba uzuala zamisleste formalizarea logico-matematica; pornindu-se de la scrisul obisnuit, se obtine scriitura stenografica; alfabetul normal indreptateste aparitia alfabetului Braille s.a.m.d. Raportul de derivatie se singularizeaza prin faptul ca presupune evolutia si tranzitia istorica, cum este cazul trecerii de la scrierea hieroglifica la cea demotica.

Al doilea tip de relatie se refera la omologie, stabilind o corelatie intre partile a doua sisteme semiotice. Daca relatia de procreare este constatabila, relatia de omologie se instaureaza in virtutea conexiunilor ce se descopera sau se stabilesc intre doua sisteme distincte. Omologia poate fi intuitiva sau rationala, substantiala sau structurala, conceptuala sau poetica; de exemplu, "corespondentele", poetizate de Baudelaire, dintre parfumuri, culori si sunete; consonanta arhitecturii gotice cu gandirea scolastica (Erwin Panofsky); complicitatea dintre scriitura si gestul ritual in cultura chineza; s.a.

A treia relatie posibila este de interpretanta. Asa cum am observat, limba se prezinta ca interpretant al tuturor sistemelor semiotice: "nici un alt sistem nu dispune de o limba in care poate sa se categorizeze si sa se interpreteze potrivit cu distinctiile sale semiotice, in timp ce limba poate, in principiu, sa categorizeze si sa interpreteze orice, inclusiv pe ea insasi". Daca sub raport sociologic societatea inglobeaza limba - putand fi identificate moduri concrete ale dependentelor mutuale intre mediu si codul lingvistic -, din punct de vedere semiologic se poate spune ca numai limba face posibila societatea: "limba constituie ceea ce tine impreuna oamenii, fundamentul tuturor raporturilor care, la randul lor, intemeieaza societatea. Se va putea spune deci ca limba include societatea. Astfel, relatia de interpretanta, care este semiotica, merge pe inversul relatiei sociologice de imbucare. Aceasta din urma obiectivand dependentele externe in mod asemanator limbajul si societatea, in timp ce prima relatie le pune in dependente mutuale potrivit capacitatii lor de semiotizare." [25] Raportul inevitabil de interpretare probeaza convingerea ca limba ne ofera singurul model al unui sistem semiotic in structura sa formala si, in acelasi timp, in modul sau de functionare: 1) se manifesta prin enuntare, iar aceasta contine in sine referinta la o situatie data; a vorbi inseamna intotdeauna "a vorbi despre"; 2) sub aspect formal, consta in unitati distincte din care fiecare este un semn; 3) este produsa si receptata in aceleasi valori de referinta la toti membrii unei comunitati; 4) se prezinta ca singura actualizare a comunicarii intersubiective. Preeminenta acestui sistem semnificant ii asigura, deopotriva, o mare frecventa si o incontestabila eficacitate pe un spatiu coexistent sociabilitatii, precum si o preeminenta metodologica, de principiu semiologic; disponibilitatea limbii la "modelaj semiotic" impulsioneaza alte structuri sa-i reproduca - eventual, sa-i imite - caracteristicile si modul de actiune; rolul pe care si-l asuma in viata sociala o propun ca "marea matrice semiotica". [26]

Functionarea discursiva a limbii nu poate fi explicata pe baza notiunii saussuriene de semn; Saussure evita dificultatile prin expedierea frazei - implicit, a discursului - in sfera vorbirii; discriminarea - justificata metodologic - dintre limba si vorbire legitimeaza disjunctia intre o lingvistica a limbii si o lingvistica a vorbirii. Saussure se situeaza deliberat in planul lingvisticii limbii. Benveniste exploreaza sansele unui camp teoretic distinct si complementar: lingvistica vorbirii in sistemul de referinta al problematicii discursului. Depasirea principiului unic al semnului - dezvoltat de Saussure - se poate realiza pe doua cai: 1) in analiza intra-lingvistica - prin deschidere catre noile dimensiuni ale semnificantei relevate de catre discurs; 2) in analiza trans-lingvistica a textelor, operelor s.a., prin elaborarea unei metasemantici care se va construi pe o semantica a enuntarii. Dihotonomia limba-vorbire, desi atenuata, isi pastreaza legitimitatea, insa in noul context ingaduie exercitiul unor instrumente si metode prin care se contureaza o semiologie din "a doua generatie" - intemeiata pe o lingvistica a vorbirii/discursului, apta sa contribuie la dezvoltarea altor ramuri ale semiologiei generale.

Pe fondul acestor distinctii, Benveniste apreciaza ca, printr-o jonctiune a cercetarii lingvistice cu perspectivele novatoare din alte stiinte socio-umane - de la psiho-sociologie si antropologie la cibernetica, teoria informatiei si logica simbolica - se va putea obtine o imagine teoretica mult mai ampla asupra limbajului ca fapt uman:

"Limbajul este, in om, locul de interactiune al vietii mentale cu viata culturala, si, in acelasi timp, instrumentul acestei interactiuni. O noua lingvistica ar putea sa se stabileasca pe acest trinom: limba, cultura, personalitate."

Chiar daca un asemenea studiu este inca o aspiratie, lingvistica structurala a deschis noi orizonturi in cercetarea semiotica ce acopera in acelasi timp "viata mentala si viata sociala"[27]; individul si societatea se intemeieaza in si prin limbaj, acesta reprezentand "forma cea mai inalta a unei facultati care este inerenta conditiei umane: aptitudinea de a simboliza", altfel spus, "capacitatea de a reprezenta realul printr-un semn si de a intelege semnul ca reprezentand realul, deci de a stabili un raport de semnificare intre ceva si altceva" [28]. Aceasta aptitudine permite formarea conceptelor si este principiul imaginatiei creatoare: functiile conceptuale - active pe baza capacitatii reprezentative de esenta simbolica - singularizeaza fiinta umana, deschizandu-i orizonturi adaptative si comportamentale care depasesc biologul.

"Gandirea nu este o simpla oglindire a lumii; ea categorizeaza realitatea, si in aceasta functie organizatoare este atat de strans asociata limbajului incat, din acest punct de vedere, poate sa existe tentatia de a identifica gandirea si limbajul."

Ca entitate cu doua fete, limbajul media[tizea]za semnificatiile altor tipuri de semne, oferind modelul unei structuri relationale si simbolismul cel mai economic[os].

Simbolizarea. Articulatiile simbolice ne dezvaluie si un adevar mult mai profund asupra conditiei umane: acela ca "nu exista relatie naturala, imediata si directa intre om si lume, nici intre om si om" [29] - ceea ce implica recunoasterea functiilor intemeiatoare ale culturii, ca mediu artificial in care se desfasoara viata omului. "In fond, intregul mecanism al culturii este cu caracter simbolic." [30] Simbolizarea, faptul ca limba angajeaza domeniul sensului, genereaza coduri relationale si valorice. Lingvistica poate aduce, alaturi de alte stiinte, contributii hotaratoare pentru "o veritabila stiinta a culturii care va fonda teoria activitatilor simbolice ale omului." [31] Modelul lingvistic saussurean este, sub acest aspect, exemplar: "ni se pare ca va trebui sa se stabileasca o distinctie fundamentala intre doua ordini de fenomene: pe de o parte, datele (les donnes) fizice si biologice, care (ne) ofera o natura simpla (oricare ar fi complexitatea lor), intrucat stau in intregime in campul in care se manifesta, si pentru ca toate structurile lor se formeaza si se diversifica la niveluri atinse succesiv in ordinea acelorasi relatii; si, pe de alta parte, fenomenele proprii mediului interuman, care au aceasta caracteristica de a nu putea niciodata sa fie luate ca simple date (donnes), nici sa se defineasca in ordinea propriei naturi, ci trebuie totdeauna sa fie receptate ca duble, datorita faptului ca se leaga cu altceva, oricare le-ar fi referentul. Un fapt de cultura nu este ceea ce este decat daca trimite la altceva. In ziua cand va capata forma o stiinta a culturii, ea se va sprijini, probabil, pe acest caracter pornind de la modelul dat de Saussure pentru limba, fara sa se conformeze, neaparat, acestuia. Nici o stiinta umanista nu va fi scutita de aceasta meditatie asupra obiectului ei de studiu si asupra locului pe care il ocupa in sanul unei stiinte generale a culturii, caci omul nu se naste in natura, ci in cultura." [32]

Prezenta omului in structura limbii. Benveniste exploreaza - pe fondul unui interes asiduu privind relevanta lingvisticii dinspre o posibila teorie integratoare a culturii - prezenta componentelor omenescului in chiar modul de a concepe limba. In opinia sa, limbajul are capacitatea de a institui omul ca subiect. Subiectivitatea este incapsulata in statutul lingvistic al persoanei, fiind, in acelasi timp, o conditie a limbajului, intrucat nu poate fi conceputa o limba fara expresia persoanei. Sub denumirea de "ego", filosofia a recuperat subiectivitatea ca unitate psihica: o identitate ce transcende totalitatea experientelor traite pe care le strange impreuna, asigurand permanenta constiintei. Insa, "eu" se refera - lingvistic vorbind - la discursul individual in care este pronuntat, desemnand locutorul. Pronumele personal ("eu", "tu") nu sunt simple figuri stilistice, ci "forme lingvistice care indica persoana". Nu poate fi conceputa o limba fara experienta persoanei, chiar daca aceasta expresie este implicita, eventual omisa deliberat in functie de context sau de conventii sociale. Limbajul nu este, deci, posibil decat pentru ca (si in masura in care) fiecare locutor se pune (se afirma) in ipoteza de subiect, trimitand la (catre) sine insusi ca "eu" in propriul discurs; prin acest fapt, "eu" pune o alta persoana care, oricat de exterioara este "eu"-lui, devine ecoul meu careia ii zic "tu" si care imi zice "tu". Polarizarea si reciprocitatea subiectivizeaza/personalizeaza limbajul, fiind opozitii structurale singulare, fara echivalent in alte domenii. In masura in care le dezvaluie, analiza lingvistica pune sub semnul intrebarii vechile antinomii dintre "eu" si "celalalt", dintre "individ" si "societate"; aceste dualitati sunt - in aprecierea lui Benveniste - ilegitime si eronate, intrucat reduc o realitate complexa inglobanta la un termen originar: fie "eul" care ar trebui sa se instaleze in propria sa constiinta de sine pentru a se deschide astfel "aproapelui", fie "societatea", preexistenta individului ca totalitate de (din) care acesta nu se va degaja decat in masura in care acceda la constiinta de sine.

Claude Hagège (n. 1936) ia atitudine in privinta acelei distinctii pe care, in diferite formulari, si-o insusesc aproape toate teoriile moderne: limba ca sistem si vorbirea ca activitate. Desi utila metodologic, "aceasta distinctie, prin intransigenta al carei obiect a fost, a jucat in mod negativ un rol esential in destinul lingvisticii secolului XX"[33]. Expresia cea mai pronuntata se afla in textele lui F. de Saussure: "lingvistica limbii" si "lingvistica vorbirii" sunt "doua cai care nu pot fi urmate in acelasi timp" [34]. Dintr-o asemenea perspectiva, Saussure isi fixeaza interesul teoretic pe "lingivstica propriu-zisa, cel al carei unic obiect este limba"[35]; in acelasi timp, considera ca fraza "apartine vorbirii, nu limbii" [36], si, intrucat pune in evidenta vorbirea, "nu poate sa treaca drept unitate lingvistica" [37]. Aceasta dubla surghiunire - respectiv: amanarea lingvisticii vorbirii si eliminarea frazei -, impreuna cu efectele sale - constructivitatea structurala aplicata cuvantului si, in prelungire, limbii - a fost insusita de epigonii lui Saussure, punandu-si, de astfel, amprenta asupra multor cercetari lingvistice. Or, potrivit lui Hagège,

'limba si vorbirea nu pot sa alcatuiasca doua domenii autonome;" 'pretul platit pentru constituirea unui obiect stiintific omogen este mult prea ridicat: dupa eliminarea variatiilor individuale, nu ramane decat singur codul impartasit de catre toti membrii aceleiasi comunitati'; 'in limba astfel conceputa, totul se intampla ca si cum nimeni nu ar vorbi." [38]

Se poate spune ca, ori de cate ori se izoleaza limba de vorbire, se subestimeaza fie constrangerile pe care limba le impune, fie relatia dialogala pe care o instaureaza cea de-a doua. Vorbirea este aproape ignorata in traditia structuralista, preocupata de limba in sine, ca si cum nimeni nu afirma, nu neaga, nu intreaba, nu exclama; nimeni care primeste vorbirea, deoarece nimeni nu raspunde, nu interpreteaza, nu reactioneaza. Or, omul este, potrivit unei fericite formulari a lui Claude Hagège, o fiinta dialogala.

"Omul este prin natura dialogal." [39] Ruptura de perspectiva structuralista este evidenta; Dialogul nu este luat numai ca alcatuit din cuplul intrebare-raspuns, ci ca ansamblul componentelor interlocutiei in genere, respectiv, orice interactiune lingvistica nemijlocita care nu trebuie limitata la doi parteneri, presupunand strategii modelizatoare in schimbul de cuvinte, eventual "plurilogul", si intersanjabilitatea instantelor dialogale. "Omul dialogal" este conceptualizat in ipoteza de "subiect enuntator", si nu ca pura subiectivitate flotanta, aleatoriu si accesoriu implicata in actele de vorbire; este, deci, privit ca "enuntator psihosocial", in sensul ca intr-o situatie dialogala sunt angajate solidar toate componentele/dimensiunile sale psihologice si de natura sociala a caror expresie/exprimare este posibila, prilejuita si stimulata. Termenul "enuntator" are sensul de "locutor + auditor" si nu de "locutor - auditor", intrucat cele doua entitati nu sunt distincte decat din unghiul unor ipoteze analitice idealizatoare, in fapt fiind nu doar intersanjabile, ci simultan active in acelasi participant la un schimb dialogal. La randul sau, notiunea de "psihosocial" valorifica aspectele psihologice si sociologice, evitand insa dizolvarea subiectului enuntator in (si reductia sa la) campul simplei subiectivitati personale si/sau de grup. Claude Hagège opereaza, aici, cu ipoteze si constructe teoretice integrate lingvisticii; disimetria dintre auditor si locutor este recunoscuta, insa fara a fi nevoie de doua lingvistici distincte: "enuntatorul psihosocial reuneste in sine toate tipurile de intrebuintare a limbii in functie de situatii" , distinctiile logico-semantice fiind, prin urmare, operante numai prin luarea in ecuatie a circumstantelor dialogale. Mai mult: "enuntatorul psihosocial este prin natura sa dialogal, chiar atunci cand situatia de discurs nu este dialogica" [40].

Lingvistica socio-operativa (care atribuie conceptului de "enuntator psihosocial" o functie pivotala) poate fi caracterizata ca reflectand dialectica constrangerii si a libertatii care leaga limba cu enuntatorul. In acest model, Hagège include:

I. Domenii de constrangeri:

1. Sistemul limbii

- fonologie operatii

- morfologie de producere

- sintaxa si interpretare

- organizare a lexicului a sensului

2. Circumstante dialogale

3. Factori biologici

(revelatori: indici biolectali)

4. Imaginar lingvistic si statut

(revelatori: indici simbo-, socio-polito-lectali)

II. Domenii de initiative

1. Construire a sistemului limbii

a) de catre enuntatorul colectiv, agent inconstient al schimbarilor pe perioade lungi

b) de catre grupuri de enuntatori care formeaza societati caracterizate: geneza creolelor, nasterea unor limbi speciale

c) de catre enuntatori individuali in momentul unor actiuni constiente: creatie neologica, activitate poetica, interventie planificata asupra limbii

2. Participare la fasonarea situatiilor

a) variatiunea

b) intrebuintarea vorbirii ca instrument de putere.

Perspectiva socio-operativa implica o flexibilitate analitica si interpretativa de principiu: nu pot fi retinute la modul exclusiv, rigid si discriminatoriu nici operatiile enuntatorului in situatia de vorbire, nici socialul reprezentat simultan de catre sistemul limbii pe care o mosteneste si de catre circumstantele dialogale totdeauna schimbatoare. Cele doua registre sunt date ca inseparabile, iar enuntatorul este masura relatiei dintre ele, intrucat instituie si constituie echilibrul dinamic al gradului de constrangeri si de libertati contextuale. Servitutile sunt inevitabile: este totdeauna necesar (si evident) recursul la normele gramaticii (l,1), iar "limbile se deosebesc unele de altele nu prin ceea ce pot sau nu sa exprime, ci prin ceea ce ele obliga sau nu sa (se) spuna" [41]; intr-o forma atenuata, insa de inlaturat, intervine conditionarea de catre variabile biolectale (sex, varsta etc.) culturalizate (l,3), indici sociolectali (statut social, identitate profesionala, mediul de origine si de educatie, stil de viata s.a. in stransa legatura cu aptitudinea umana de a intemeia relatii intre persoane, intre grupuri, intre grupuri si mediu), simbolectali (raportul existential - simbolic cu limba), politolectali s.a. (l,4). Insa, in egala masura, initiativele enuntatorului umanizeaza codurile, imblanzesc rigorile structurale si impulsioneaza modulatiile istorice ale unui limbi.

Teoria lingvistica a lui Claude Hagège reuseste abordarea unitara a celor doua obiecte care, mai ales din perspectiva structuralista, pareau disjuncte: limba si vorbirea. Modelul omului dialogal este operationalizat ca "enuntator psihosocial". Astfel, "interactiunea dialogala nu semnifica simplul transfer de informatie"[42]; mai intai, pentru ca discursul, in (si prin) care se actualizeaza codul (= limba), initiaza un schimb care presupune o anume ierarhizare a informatiei - ceea ce inseamna depasirea simplei transmiteri de mesaje; apoi, daca mesajele comunica acest fapt, inseamna ca ele au ceva de comunicat, iar acel ceva nu este vlastarul unei detasari oarecare in fata lumii si evenimentelor, o sustragere de la evidentele si presiunile acestora.

"Limbile sunt modele, fasonate de (catre) viata sociala, de articulare a imaginabilului, gratie carora se desfasoara o reflectie capabila sa ordoneze lumea." [43]

Limbajul - aparut cu functii vital-adaptative, modelator al speciei si modelat el insusi de evolutia acesteia, formator de personalitate s.a.m.d. - este - cu toata evidenta inadecvare la rigorile logicii - "centru de putere cognitiva";

"chiar daca limbajul nu detine acea putere intemeietoare de existenta reala pe care i-o atribuie anticul miraj al vorbirii demirug[ice] (limbile permit sa se vorbeasca despre ceea ce nu exista fara ca tot pe atat sa le faca sa [si] existe, si stiu bine sa minta), poseda in schimb puterea de a reinventa lumea, ordonand-o conform categoriilor lingvistice; si, mai ales, confera, prin intermediul activitatii dialogale, o putere de interactiune. Enuntatorul psihosocial, chiar si atunci cand nu il investeste pe celalalt printr-o interogatie sau o somatie, actioneaza si este actionat: caci discursul argumenteaza, respinge, cauta sa convinga. Prin aceasta, limbajul, in serviciul celor care au ca tel sa induca anumite comportamente, este instrument de putere - atat si nimic mai mult. Se invata [a]des[ea] limba altuia pentru a face comert cu el, dar cel putin la fel de des pentru a obtine asupra lui o putere, politica sau religioasa. Totusi, aceasta folosire destinata dominatiei nu este decat un caz particular, precum o deviere, al unei functii interactionale cvasiritualizate, sursa a unei complicitati care leaga enuntatorii in dialog dincolo chiar de neintelegerea inevitabila sau provocata. In aceasta calitate, dialogul este conditia de posibilitate a unei relatii sociale, atat prin tesatura lui formala cat si prin toate componentele informale care il inconjoara, inclusiv tacerea." [44]

Limbajul e, deci, intemeietor de relatie; tocmai de aceea, intrebuintandu-l, enuntatorul elibereaza ceva din (despre) sine insusi: prin limbaj se exprima, isi da siesi expresie, se dezvaluie, intrucat limbile imbina procesele cognitive cu reprezentarile pulsiunilor; "expresia, la limita, este terapeutica" [45], fiind exploatata de cura psihanalitica, arta, dialogul afectiv s.a., discursul stiintific insusi confruntandu-se cu exigenta permanenta a despuierii limbajului de conotatii; sub acest aspect, limbajul este "o oglinda a imaginarului psihic si social", reflectand la toate nivelurile sale "tropismele subiectilor care vorbesc si care doresc" [46]. De fapt, prin multiplele sale functii - pe care doar in parte le-am sugerat - limba culturalizeaza tot ceea ce este natural in lume, viata, om. Totodata, aceasta conditie psiho-socio-culturala a limbii determina o evidenta: chiar in cele mai omogene si conservative comunitati, nu poate fi sesizata o forma lingvistica fixa si imuabila - nici in sintaxa, nici in vocabular, nici chiar in morfologie; variatiunea este constitutiva limbajului. Modelele structuralismului initiat de F. de Saussure si ale gramaticii generative de tip clasic (N. Chomsky) isi decupeaza ca obiect o limba idealizata, purificata de orice parazitaj social si istoric. Lingvistica lui Hagge este preocupata de recuperarea si [re]valorizarea matricii antropologice a limbajului.

Lecturi obligatorii:

Michel Foucault, Cuvintele si lucrurile, Edit. Univers, 1996, Prefata si Capitolul X, VI

Jean Piaget, Structuralismul, Editura stiintifica, 1973, Cap. I, V, VI, VI