ECTIMA CONTAGIOASA

Ectima contagioasa

(Ectyma Contagiosa Ovium et Caprarum - lat., Contagious Ecthyma, Contagious Pustular Dermatitis, Orf - engl.

Ectima contagioasa (EC) este o boala infectocontagioasa a oilor si caprelor, cu evolutie acuta, produsa de un virus epiteliotrop, caracterizata clinic prin eruptie veziculo-pustuloasa, cu localizari predominant bucale, podale, genitale, mamare si oculare.

Istoric, raspandire, importanta

EC a fost semnalata ca entitate morbida inca la sfarsitul secolului al XVIII-lea, in Germania, dar natura virotica a agentului etiologic a fost precizata numai in anul 1923 de catre Aynard, care a descris-o sub numele de Chancre du mouton.

In tara noastra a fost semnalata de Riegler in anul 1935 langa Bucuresti (16), dar se pare ca ciobanii o cunosteau mai demult (61). Studii asupra acestei boli au fost facute in tara noastra de Grigore (16), Verdes si col (61, 62), Ivana Filea (12) si altii. Crescatorii de oi din tara noastra cunosc aceasta boala si sub numele de "cas la gura".

In prezent EC este semnalata pe toate continentele, dar cu incidenta mai mare in Australia si Noua Zeelanda. In Europa este mai frecventa in Franta, Norvegia si Grecia, in celelalte tari, inclusiv in tara noastra, inregistrandu-se numai ca focare izolate.

Dependent de varsta, gradul de receptivitate si sezonul in care apare, EC poate sa produca pierderi, mai insemnate sau mai reduse, fie prin mortalitate la tineret fie ca urmare a complicatiilor care pot succede infectiei cu virusul EC, la toate varstele. Pierderile prin mortalitate, la tineret, sunt de regula in jurul a 6-7%, dar pot fi si de 50-60% (16).

EC are si o importanta sanitara, fiind considerata o boala profesionala, chiar daca incidenta bolii la persoanele expuse nu este prea mare (30).

Etiologie

Agentul etiologic al EC este un virus epiteliotrop, care contine ADN si este incadrat in fam. Poxviridae, genul Parapoxvirus, sub numele de Orf virus sau Contagious ecthyma virus, avand dimensiuni de 158 x 252 nm si morfologie asemanatoare virusului vaccinal.

Ca si virusurile variolice, determina formarea de incluzii intracitoplasmatice in celulele in care se multiplica, dar spre deosebire de acestea, nu este hemaglutinant (37).

Se cultiva pe monostrat de celule renale de miel, precum si pe culturi de celule epiteliale sau fibroblaste de embrion bovin, pe care produce si efect citopatic caracteristic, cu prezenta de incluzii perinucleare.

In mediu umed este destul de rezistent la actiunea factorilor fizici si chimici nocivi: la temperaturi de 58-60 C este distrus in 30min., iar la 64 C in 5 min. In stare uscata insa, este deosebit de rezistent, atat la temperaturile ridicate (10 min. la 100 C), cat si la temperaturi scazute. Poate ramane virulent in crustele descuamate din interiorul adaposturilor, de la un an la altul (9) dar, pe pasuni sub actiunea luminii solare directe, persistenta virusului este limitata la cateva luni. La temperatura camerei, in cruste, poate sa reziste chiar pana la 15 ani, dar, in conditii obisnuite de mediu isi pierde virulenta dupa 1-2 luni (37).

Este sensibil la actiunea hidroxidului de sodiu 2-4%, a laptelui de var 10-20%, a formolului, mertiolatului, creolinei, apei oxigenate si alcoolului, dar nu si a eterului si cloroformului. Glicerina il conserva.

Este inrudit antigenic cu virusurile variolice si cu alte virusuri din fam. Poxviridae, dar nu pare sa prezinte pluralitate antigenica.

Dintre animalele de laborator, la infectia experimentala cel mai receptiv este iepurele.

Caracterele epidemiologice

In conditii naturale, cele mai receptive sunt oile si caprele domestice, dar boala a fost semnalata si la diverse specii de rumegatoare salbatice (capre si caprioare salbatice, reni, camile, s.a.) si chiar la caini. Omul este receptiv, desi cazurile de imbolnavire sunt destul de rare (9, 24). Imbolnavind de regula muncitorii din ferme, abatoare, industria prelucratoare a produselor provenite de la speciile receptive, precum si veterinarii, EC poate fi considerata deci ca boala profesionala (9).

Animalele tinere sunt mai receptive decat cele adulte si fac forme mai grave de boala. De asemenea, animalele din rase ameliorate si cele cu stare proasta de intretinere sunt mai receptive (16).

Virusul este continut in concentratie mai mare in lichidul vezicular si in crustele care se descuameaza si care constituie, de fapt, principala sursa de infectie pentru animalele sanatoase. Inconstant si in cantitati mai reduse, virusul se poate gasi in jetaj, secretiile lacrimale si creier, dar nu si in saliva, lapte, fecale sau urina.

Datorita rezistentei deosebite a virusului in conditii de uscaciune, EC apare mai ales de primavara pana toamna, cu o incidenta mai mare in sezoanele secetoase, cu mult praf (16), dar poate sa apara in orice anotimp. Are o evolutie mai grava in focarele noi si mai benigna in efectivele in care a mai evoluat si in anii precedenti.

EC este de regula o boala de tip endemic, cu morbiditate variabila, dar au fost descrise si evolutii cu caracter epidemic.

Cai de infectie si patogeneza

Caile de infectie sunt reprezentate de piele si mucoase. Dupa unii autori acestea ar trebui sa prezinte unele leziuni pentru a putea fi traversate de virus (9).

Transmiterea se face prin contact direct sau prin intermediul adaposturilor sau terenurilor contaminate cu cruste virulente. La poarta de intrare virusul se multiplica in celulele epiteliale care prolifereaza, sufera un proces de degenerare balonizanta si apoi de liza. In patogeneza leziunilor cutanate din EC se succed aceleasi faze ca in exantemul variolic, dar mult mai rapid, astfel ca ceea ce frapeaza la examenul clinic este prezenta unor leziuni pustulo-crustoase. Din veziculo-pustule lichidul virulent se revarsa pe tegumentul limitrof pe care il infecteaza, leziunea extinzandu-se prin continuitate, pana la instalarea imunitatii. In EC complicatiile locale prin infectii secundare bacteriene sunt un fenomen constant.

Tabloul clinic

Perioada de incubatie este de 6-8 zile.

La miei, evolutia bolii este uneori foarte grava, supraacuta, cu alterarea starii generale si edemul botului, urmate de o eruptie veziculo-pustuloasa confluenta si masiva, pe buze si mucoasa bucala, cu adenopatie regionala. Uneori, din cauza extinderii leziunilor pe mucoasa respiratorie si digestiva, apar simptome de bronhopneumonie sau enterita, cu sfarsit letal in 36-40 ore. De obicei insa, evolutia EC este acuta sau subacuta, cu localizari bucale, peribucale si in mai mica masura podale, mamare sau oculare, fara afectarea starii generale. La un animal poate sa apara o singura localizare sau mai multe localizari, simultan, in diverse combinatii.

In formele benigne, eruptia apare de regula numai peribucal, pe tegumentul buzelor - mai abundent la comisuri - pe bot si pe aripile narilor.

Eruptia debuteaza cu faza de macula, urmata de formarea de papule de mici dimensiuni si apoi de vezicule. Lichidul vezicular se infecteaza cu bacterii pe masura ce se formeaza, luand aspect purulent. In scurt timp leziunile se acopera cu cruste groase de culoare brun-negricioasa, sub care se produc proliferari epiteliale ce vor determina reliefarea exantemului. Obisnuit, crustele uscate cad, cicatrizarea producandu-se in rastimp de 3-4 saptamani dar, alteori, se produc complicatii mai grave, soldate cu aparitia de cruste abundente extinse pe fata, urechi, periocular, cu necroza tesuturilor subiacente si formarea de ulcere sangerande. Cand apar asemenea forme grave de boala, mortalitatea poate fi insemnata.

Mai cu seama la tineret, leziunile peribucale se pot extinde si in cavitatea bucala, mai frecvent pe fata interna a buzelor si pe gingii, unde se pot surprinde papule albicioase ce se transforma in veziculo-pustule inconjurate de o zona hiperemica. Pe locul acestora, dupa spargere, raman eroziuni sau ulcere, acoperite de depozite pultacee cu miros fetid. Leziunile bucale determina jena in prehensiune, in masticatie si deglutitie, din care cauza consumul de furaje scade si animalele slabesc. Rareori leziunile se extind si in alte segmente ale tubului digestiv si in aparatul respirator (9).

Localizarea podala poate fi asociata localizarii labiale dar poate fi si unica forma de manifestare a bolii. In ultimul caz diferentierea de pododermatita infectioasa a oilor este dificila, manifestarile fiind destul de asemanatoare. La debut, extremitatile membrelor sunt calde si tumefiate, apoi apare exantemul veziculo-pustulos localizat interdigital sau pericoronarian care, in urma complicatiilor cu Fusobacterium necrophorum si alti germeni ubicvitari se poate continua cu inflamatia supurativa si necroza tesuturilor profunde, soldata cu dezongulari.

La animalele lactante, eruptia se poate localiza pe tegumentul mamar, in special pe mameloane, putandu-se solda cu mamita. Sursa de infectie in astfel de cazuri se presupune ca este reprezentata de mieii/iezii bolnavi care sug de la mame sanatoase (9). Burriel, citat de Concha-Bermejillo (9) a descris un focar de mamita a oilor produsa de Manheimia (Pasteurella) haemolytica, in care factorul predispozant l-a constituit infectia cu virusul EC Foarte rar, leziunile se localizeaza pe organele genitale sau afecteaza sfera oculara, producand conjunctivite, keratite, panoftalmii.

A fost descrisa si o forma atipica de EC, cu evolutie grava si localizari predominante pe membre, fara tendinta de vindecare spontana, produsa de un poxvirus atipic, inca necaracterizat (41).

La om eruptia apare de obicei pe maini, fata, urechi si numai rareori se generalizeaza, dar dupa o evolutie de 4 -6 saptamani se termina de obicei prin vindecare (9).

Tabloul morfopatologic

La autopsie, in afara de eruptiile tegumentare descrise la tabloul clinic se mai pot constata uneori si alte leziuni, care nu sunt altceva decat rezultatul unor complicatii ale EC, ca: stomatita difteroida, leziuni ulceronecrotice in prestomace, stomac glandular si intestin, necroze hepatice, adenite.

La examenul microscopic, leziunile de EC se caracterizeaza in principal prin: proliferarea puternica, degenerarea vasculara, apoi necroza celulelor din stratul spinos si granular cu formarea de microvezicule care, in urma suprainfectiilor bacteriene devin microabcese, localizate epi- si mai putin intradermal (9). Dermul este hiperemiat si infiltrat cu celule mononucleare in prima faza si cu polimorfonucleare mai tarziu (24). In faza de pustulizare, predomina infiltratia cu polimorfonucleare (1).

In citoplasma celulelor infectate cu virusul EC se formeaza incluzii eozinofile cu diametrul de 4-8 nm care persista 3-4 saptamani. Faza de crusta apare prin desicarea tesuturilor afectate si este reprezentata de un amestec de celule epiteliale keratinizate, fibrina, resturi de elemente figurate si bacterii (24). Crustele adera ferm de straturile subiacente si nu pot fi indepartate fara a lasa leziuni sangerande.

Proliferarea intensa a celulelor epiteliale este caracterizata si printr-un proces de keratinizare partiala care, impreuna cu leziunile inflamatorii din derm, explica ingrosarea pronuntata a leziunilor eruptive din EC (24).

Diagnostic

In mod obisnuit, diagnosticul se stabileste cu usurinta prin examen clinic, pe baza aspectului si locului de electie al eruptiei.

Diagnosticul diferential vizeaza: variola, in care eruptia este mai extinsa, are alt caracter si evolutia este mult mai grava, febra aftoasa, care afecteaza mai multe specii, este mult mai difuzibila, iar eruptia este caracterizata prin prezenta de afte si eroziuni, pododermatita infectioasa a oilor, care are localizari exclusiv podale, dar fara exantem, necrobaciloza mieilor, cu care probabil ca se aseamana cel mai mult, dar de care se si deosebeste prin faptul ca in necrobaciloza leziunile au caracter pronuntat difteroid, cu localizare predominanta pe mucoasa bucala, nu peribucal, si prin generalizarea frecventa a leziunilor sub forma asa-numitei necrobaciloze viscerale.

Diagnosticul diferential mai trebuie sa aiba in vedere dermatofiloza si dermatita stafilococica.

Exista si evolutii atipice, in care este necesara confirmarea diagnosticului clinic prin metode de laborator. Intre acestea, de mare valoare este examenul histologic, care urmareste atat caracterizarea leziunilor survenite in straturile epiteliale si dermice, cat si evidentierea incluziilor intracitoplasmatice. De mare ajutor pentru confirmarea diagnosticului poate fi si evidentierea particulelor virale prin microscopie electronica (24). Prelevarea crustelor pentru evidentierea virusului la microscopul electronic, prin coloratie negativa, cu morfologia lui caracteristica, trebuie sa se faca in fazele incipiente ale bolii (9).

Transmiterea experimentala la un miel susceptibil, prin badijonarea tegumentului scarificat, cu o suspensie de triturat de cruste suspecte, este o metoda simpla, rapida si valoroasa, care in general, este nepericuloasa pentru miel, daca se alege un alt loc pentru inoculare decat zonele de electie ale virusului in cazul infectiei naturale, cum ar fi de exemplu fata interna a coapsei. Eruptia tipica papulo-pustuloasa va apare, in cazurile pozitive, dupa 4-6 zile.

La unele teste serologice, ca RFC, SN, seroprecipitarea in gel de agar si ELISA se poate de asemenea apela, cu rezultate bune, daca exista disponibili reagentii necesari.

Tratament

Nu a fost recomandat inca un tratament etiologic pentru animale. La om s-au obtinut rezultate bune prin aplicatii locale de crema cidofovir - o substanta cu actiune antivirala (13). Incercarea de indepartare a crustelor cutanate poate cauza mai mult rau decat bine. Tratamentul chirurgical al leziunilor externe duce mai degraba la agravarea leziunilor si intarzierea vindecarii, fapt observat si in cazul EC la oameni (2). In cazul localizarii masive a leziunilor pe mucoasa bucala, este utila acordarea asistentei veterinare prin alimentarea artificiala, la biberon, si badijonarea leziunilor bucale, eventual usor raclate, cu substante antiseptice (tinctura de iod glicerinata 50%, albastru de metilen etc.), eventual cu antibiotice (9).

In timpul suptului la mame, aceste animale sunt jenate de prezenta leziunilor pe mucoasa bucala si din aceasta cauza renunta partial sau total sa se mai alimenteze. Antisepticele aplicate local si antibioticele aplicate local si general previn agravarea leziunilor.

Profilaxie si combatere

Profilaxia bolii se face in primul rand prin masuri generale, nespecifice. Se evita achizitionarea de animale din turme in care au fost inregistrate in ultimul timp cazuri de EC, precum si utilizarea pasunilor si a altor locuri pe unde au circulat acestea in ultimul timp.

In turmele imbolnavite se recomanda izolarea animalelor bolnave si tratarea locala a animalelor cu forme mai grave de boala.

Pana nu demult nu au existat vaccinuri omologate pentru profilaxia specifica a EC. Se putea face numai o virulizare a animalelor sanatoase. Pentru acestea se suspensiona in glicerina un praf de cruste, recoltate de la oile bolnave cu forme benigne din efectivul care urma sa fie vaccinat, cu care se badijona o portiune mica de piele scarificata fie pe fata interna a pavilionului urechii fie in spatele cotului sau al coapsei. La locul de inoculare se produce un exantem benign, fara tendinta de generalizare, care denota instalarea imunitatii.

Un astfel de "vaccin" nu poate fi recomandat in scop pur preventiv, in efective libere de EC, desi, anumiti autori, ca Watt si altii (24), au recomandat asemenea procedee si in efectivele indemne, dar numai in cele amenintate iminent cu contaminarea, cum sunt cele cu circuit deschis, ingrasatoriile, si numai in perioadele anului de risc maxim, deoarece animalele astfel virulizate - operatiune pe care Verdes si col. (61) o numesc ectimizare - devin surse de infectie pentru animalele nevaccinate, contribuind astfel la mentinerea si difuzarea infectiei in teritoriu.

Dupa 1988 Institutul Pasteur Bucuresti a pus in circulatie un vaccin contra EC liofilizat (Ectivac) preparat dintr-o tulpina (P₈₃) partial atenuata prin pasaje seriate pe culturi de celule renale de vitel, dar care se aplica in acelasi fel si cu aceleasi restrictii ca in cazul virulizarii: badijonarea pielii scarificate la oile sanatoase din efectivele infectate. Rezultatul vaccinarii oilor cu acest vaccin este considerat de Verdes si col. (62) ca relativ bun, progenii obtinuti din mame vaccinate beneficiind, de asemenea, de o imunitate dobandita pasiv, cu o durata de 2-3 luni. Buddle, citat in Hagan (53) considera ca vaccinurile preparate din tulpini atenuate dau, in general, rezultate putin satisfacatoare in timp, dar Concha-Bermejillo si col. (9) apreciaza acest tip de vaccinuri ca fiind in general eficiente, capabile sa asigure protectie ca urmare a vaccinarii initial a intregului efectiv, iar apoi numai a tineretului an-curent si a animalelor nou-achizitionate, insa cu restrictia ca efectivul vaccinat va trebui ferit de contactul cu efective indemne, pe care le-ar putea imbolnavii, deoarece la acestea din urma infectia s-ar putea realiza prin portile de intrare cele mai propice infectiei naturale cu virusul EC

In SUA se recomanda vaccinarea ovinelor si caprinelor gestante din efectivele amenintate, cu 1-2 luni antepartum, a sugarilor in momentul intarcarii si a animalelor nou-achizitionate (18).

Pyd (35) a constatat ca nu din toate tulpinile izolate din focare de boala se pot prepara vaccinuri contra EC, prin adaptarea virusului pe culturi celulare, dar ca vaccinurile preparate din anumite tulpini adaptate la culturi celulare dau rezultate mai bune in imunoprofilaxia EC decat cele obtinute prin metoda traditionala folosita in Australia, ca si in toata lumea de altfel, de utilizare a trituratului de cruste recoltate de la animale cu forme mai usoare de boala.