URSII POLARI - Comportamentul natural al ursilor polari

URSII POLARI

Spre deosebire de nefericitul Fram, rudele sale din libertate sunt adevaratii stapani ai tinuturilor inghetate din zonele arctice. De altfel, exemplarele de la Polul Nord sunt mai mari decat oricare alte specii continentale, ursul alb fiinConcurand cu ursul brun pentru titlul de cel mai mare carnivor terestru, maiestuosul urs polar este regele banchizelor din regiunea arctica. Adaptarea sa la apa il clasifica drept mamifer marin.

Ursul polar are un stramos comun cu ursul brun, iar cei doi sunt si acum suficient de strans inruditi pentru a produce hibrizi fertili in programe de incrucisare in captivitate. Insa ursul polar a dezvoltat diferite adaptari pentru viata in unul dintre cele mai reci, mai pustii si mai ostile medii de pe Pamant - regiunea arctica circumpolara.
Lucrul cel mai caracteristic este blana sa crem sau alb-galbuie, care se contopeste cu usurinta cu mediul, iar perii impenetrabili ai blanii sunt goi pe dinauntru si dispusi foarte des pentru a oferi maxima caldura in aerul si in apa deosebil de rece. Un strat gros de grasime de sub piele ofera si mai multa izolare, in special in timp ce ursul inoata.
Ursul polar are talpile picioarelor acoperite cu peri pentru a asigura tractiunea pe gheata, iar ghearele lungi, de care nu mai este nevoie pentru sapatul in pamant si ruperea scoartei copacilor, sunt scurte si ascutite, pentru a putea apuca ferm prada care se zvarcoleste. Labele anterioare masive - cu diametre de pana la 30 cm - sunt partial membranate si sunt folosite ca niste inotatoare in timpul inotului; labele posterioare au rolul de carma.

Comportamentul natural.

Solitari din fire, ursii polari hoinaresc pe intinderi mari - in decursul unui an ei pot sa cutreiere peste 51.000 km2 de teren inghetat si zilnic parcurg peste 40km. Insa majoritatea ursilor apartin unor populatii care raman in aceeasi regiune geografica generala. Habitatul lor preferat este intinderea vasta unde calota glaciara polara intalneste Oceanul Inghetat si gheata se sparge. Iarna, cand suprafata ghetii se extinde, ursii se deplaseaza spre sud si vara, cand gheata se micsoreaza, se indreapta spre nord. Cand este necesar, ei inoata ore in sir pentru a ajunge de pe o bucata de gheata pe alta - pot inota aproape 100km fara odihna, cu o viteza medie de 10km pe ora.

Viteza lor de pe suprafata ghetii - atinsa intr-o tarare stangace a picioarelor - este mai mica, in medie 4km pe ora, dar daca este nevoie, pot sa fuga cu o viteza maxima de aproximativ 40km pe ora. Ei obosesc mai repede pe uscat, si desi pot sa umble prin zapada cu labele lor mari, ei se simt mai bine pe gheata si, uneori, pe pamantul golas. Ei pot sa urce stanci abrupte de gheata si au fost vazuti alunecand pe dealuri in jos pe burta, folosindu-si picioarele anterioare drept frane.

Obiceiuri de hranire.

Hrana preferata a ursului polar, cel mai carnivor dintre ursi, este foca inelata, care, in ciuda marilor eforturi ale ursului, este cel mai abundent mamifer mare din regiunea arctica. Hrana ursului polar consta din foca cu barba, foca de Groenlanda si foca cu gluga, dar la nevoie, mananca adesea lesuri de morse si de balene. Consuma si pesti si crabi, iar daca topirea ghetii din timpul verii il obliga sa se retraga spre interiorul regiunii arctice, el va manca mamifere mici, rozatoare, pasari si ouale lor. Cand nu ii ramane altceva, trece la vegetatie - fructe si plante.

Cum ramane in forma.

Pentru a-si mentine greutatea masiva a corpului, ursul polar trebuie sa omoare o foca la fiecare 5-6 zile. El are un stomac foarte mare, care ii permite sa manance pana la 70kg la o singura masa. Ursul isi vaneaza prada in mai multe feluri. Uneori asteapta rabdator ore in sir la copca de respiratie a focii. Ursul polar are simtul mirosului foarte dezvoltat, care ii permite sa detecteze o foca ce se odihneste pe gheata la o distanta de peste 30km, sau in vizuina sa, sub o patura de zapada de 1m adancime. Uneori pandeste o foca ce se odihneste inotand in liniste spre ea, apoi 'explodeaza' din apa si o ia prin surprindere.

Majoritatea ursilor polari sunt activi tot timpul anului, construind doar adaposturi temporare in zapada pentru perioadele cu vremea cea mai aspra. Femelele care devin gestante in perioada de imperechere dintre aprilie si iunie hiberneaza in barloguri adanci si largi sapate in zapada, adesea pe un versant abrupt, de obicei la o distanta de pana la 10km de coasta.

Femelele ursului polar incep sa se imperecheze la varsta de aproximativ 5 ani; masculii sunt putin mai in varsta. Implantarea intarziata a ovulului determina prelungirea perioadei de gestatie intre 195-265 de zile, la sfarsitul careia femela este bine instalata in barlogul sau. In decembrie si ianuarie se nasc intre unul si patru pui - cel mai adesea doi -, cantarind doar 700g. Se hranesc cu laptele bogat al mamei, si parasesc barlogul prin martie-aprilie, cand cantaresc aproape 12kg.

Puii raman cu mama lor pana la varsta de cel putin 2 ani - cand sunt complet intarcati. Ei o urmaresc peste tot, calcand in urmele ei si chiar mergand calare pe spatele ei cand intra in apa. In prima lor vara ea ii invata cum sa vaneze, iar ei prind gustul sangelui si al grasimii de foca. Femela nu se va imperechea din nou inainte ca puii sa o paraseasca.

Supravietuirea ursului polar.

Poporul nativ intuitiv(eschimos) ucidea ursii polari pentru piele si carnea lor. Cand comerciantii de blanuri si vanatorii de balene au patruns tot mai mult in regiunea arctica, in secolul al XVIII-lea, populatiile de ursi au inceput sa sufere. In secolul XX 'sportivii' si vanatorii de trofee au introdus echipamente sofisticate pentru localizarea si uciderea ursilor polari, iar numarul lor a scazut grav.

In 1973 cele 5 natiuni din arealul ursilor polari au facut un proiect de lege pentru limitarea vanatorii, protectia habitatului si cooperarea in cercetari asupra ursilor polari. SUA a ratificat aceasta lege in 1976.

Ursii sunt vanati si in prezent, cu aproximativ 1.000 de animale rapuse pe an, insa exista un sistem strict de autorizare. Numarul lor pare acum sa se afle in crestere, cel putin 28.000 de animale existand in mijlocul naturii.

Desi cooperarea natiunilor pentru conservarea ursului polar este privita ca un model care ar trebui aplicat si pentru alte specii, unii ecologisti sunt inca ingrijorati de soarta ursului polar, din cauza exploatarii zacamintelor de petrol si gaze naturale din regiunea arctica. Continuarea protejarii ursului polar este considerata vitala pentru d si cel mai mare mamifer carnivor care traieste pe pamant. Nevoit sa supravietuiasca pe banchize, pe gheata, ursul polar a trebuit sa reziste in unul dintre cele mai reci, mai pustii si mai potrivnice medii de pe Terra: regiunea arctica a Cercului Polar. Si a reusit sa se adapteze aici, impotriva climei si a eschimosilor care l-au vanat fara incetare, pentru blana si carnea sa. Din acest motiv, in 1973, cinci tari, pe ale caror teritorii traiesc ursi polari, au colaborat la un proiect de lege pentru limitarea vanatorii, protectia habitatului si dezvoltarea studierii ursilor polari.

De atunci, numarul ursilor albi nu a mai scazut: peste 20.000 de exemplare traiesc in prezent in libertate, dintre care mai mult de jumatate populeaza zonele arctice canadiene.

Vara, temperaturile nu depasesc 10 grade Celsius. Cand este iarna cu adevarat, iar termometrul arata -30 de grade, este ceva obisnuit. La aceste temperaturi trebuie sa traiasca ursii polari. Iar pentru a rezista gerului, blana lor - crem sau alb-galbuie - a suferit mai multe transformari: perii sunt goi pe dinauntru, dar foarte desi, pentru a oferi o maxima protectie. In plus, sub piele, ursul polar are un strat de grasime gros de peste 10 centimetri. Si picioarele sale s-au adaptat traiului in zone vesnic inghetate: talpile sunt paroase (pentru a impiedica alunecarea pe gheata), iar ghearele nu sunt lungi, ca ale altor ursi, ci scurte, dar ascutite, pentru a apuca prada care se zvarcoleste.

Femelele ursilor albi cantaresc peste 300 de kilograme, dar masculii pot avea chiar si dublul acestei greutati (sau chiar mai mult). Si talia lor este impresionanta: au o lungime de aproape doi metri si jumatate, iar cand merg in patru labe, capul lor se afla la inaltimea de 1,5 metri. Un corp atat de masiv are nevoie de o hrana pe masura: peste 2 kilograme de grasime pe zi trebuie sa manance un urs pentru a rezista in conditiile climaterice in care traieste. Iar aceasta ratie de calorii provine in special din carnea de foca inelata, hrana preferata a ursilor albi, care este o sursa de energie extrem de necesara in special ursoaicelor cu pui. Desi poate captura foci si pe gheata (sau pe zapada), cea mai eficienta vanatoare ramane cea la copca: ursul asteapta langa gaura din gheata pana cand foca iese la suprafata apei pentru a respira; o insfaca de cap cu labele, o scoate pe gheata si o devoreaza.

Cand nu poate vana foci (inelate, cu barba, cu gluga sau de Groenlanda), ursul se multumeste cu lesuri de morse sau chiar de balene, dar si cu mici mamifere, rozatoare, pasari, sau chiar ouale acestora. Cand nu mai are absolut nimic altceva de mancare, recurge la ultimul fel din meniu: fructe de padure. Dar acestea reprezinta doar desertul inghitit de foame

Singuratici de felul lor, ursii polari hoinaresc continuu, in cautarea hranei, putand parcurge zilnic chiar si peste 40 de kilometri. Totusi, ei nu parasesc decat rareori regiunea in care s-au nascut, revenind mereu in zonele lor preferate, unde calota glaciara intalneste Oceanul Inghetat si unde gheata se sparge - un loc foarte bun pentru vanatoare. In rest, traseele sunt mereu aceleasi: iarna, cand suprafata ghetii se extinde, se aventureaza spre sud, iar vara, cand zona inghetata se micsoreaza, revin in nord - cat mai aproape de pol. Daca este nevoie, ursii polari pot inota ore intregi, pentru a ajunge de pe un sloi pe altul, distante de ordinul a 100 de kilometri neparand sa ii sperie pe inotatorii cu blana alba.

Daca in apa se deplaseaza foarte usor (putand inota cu o viteza de 10 km/ora), mersul pe gheata este mai dificil pentru ursii polari: este mai degraba o tarare stangace a picioarelor, care nu le permite sa parcurga mai mult de 4 kilometri intr-o ora. In schimb, daca suprafata nu este foarte alunecoasa (fiind inzapezita, sau iesind la suprafata si solul propriu-zis), viteza de deplasare poate deveni de zece ori mai mare, datorita salturilor mari de care ursii albi sunt capabili. Totusi, desi pot umbla foarte bine prin zapada (datorita labelor mari), ursii se simt mai bine pe gheata sau pe pamantul golas. De asemenea, ei se pot catara pe stanci inghetate si au fost vazuti dandu-si drumul pe pante inzapezite, alunecand pe burta, folosindu-si labele din fata in rol de frana.

Masculii sunt activi tot anul, construindu-si adaposturi temporare in zapada doar cand vremea se inrautateste foarte tare. Femelele, insa, hiberneaza iarna in barloguri adanci si largi, sapate in gheata, cel mai adesea intr-un versant abrupt, aflat de obicei la maximum 10 kilometri de coasta.

Tot in perioada in care ursoaica hiberneaza se nasc si puii. Numarul micutilor ursi nou-nascuti oscileaza intre unu si cinci, dar cel mai adesea este vorba despre doi. Ursuletii vin pe lume in decembrie sau ianuarie si nu cantaresc, la nastere, mai mult de 700 de grame! In prima parte a vietii lor, se hranesc doar cu laptele gras al mamei si parasesc barlogul abia in martie - aprilie, cand fiecare pui cantareste aproape 12 kilograme. Puii raman cu mama lor cel putin pana la varsta de doi ani, perioada in care ursoaica ii apara de pericole, inclusiv de atacurile altor masculi adulti.

Puii de urs polar isi urmaresc mama peste tot, calcand la propriu pe urmele ei si chiar urcandu-i-se in spate cand aceasta intra in apa si inoata. In prima vara a vietii micutilor, ursoaica ii invata sa vaneze, astfel incat ursuletii sa deprinda gustul sangelui si al grasimii de foca.

Concurand cu ursul brun pentru titlul de cel mai mare carnivor terestru, maiestuosul urs polar este regele banchizelor din regiunea arctica. Adaptarea sa la apa il clasifica drept mamifer marin.



Ursul polar are un stramos comun cu ursul brun, iar cei doi sunt si acum suficient de strans inruditi pentru a produce hibrizi fertili in programe de incrucisare in captivitate. Insa ursul polar a dezvoltat diferite adaptari pentru viata in unul dintre cele mai reci, mai pustii si mai ostile medii de pe Pamant - regiunea arctica circumpolara.

Lucrul cel mai caracteristic este blana sa crem sau alb-galbuie, care se contopeste cu usurinta cu mediul, iar perii impenetrabili ai blanii sunt goi pe dinauntru si dispusi foarte des pentru a oferi maxima caldura in aerul si in apa deosebil de rece. Un strat gros de grasime de sub piele ofera si mai multa izolare, in special in timp ce ursul inoata.

Ursul polar are talpile picioarelor acoperite cu peri pentru a asigura tractiunea pe gheata, iar ghearele lungi, de care nu mai este nevoie pentru sapatul in pamant si ruperea scoartei copacilor, sunt scurte si ascutite, pentru a putea apuca ferm prada care se zvarcoleste. Labele anterioare masive - cu diametre de pana la 30 cm - sunt partial membranate si sunt folosite ca niste inotatoare in timpul inotului; labele posterioare au rolul de carma.

Comportamentul natural.

Solitari din fire, ursii polari hoinaresc pe intinderi mari - in decursul unui an ei pot sa cutreiere peste 51.000 km2 de teren inghetat si zilnic parcurg peste 40km. Insa majoritatea ursilor apartin unor populatii care raman in aceeasi regiune geografica generala. Habitatul lor preferat este intinderea vasta unde calota glaciara polara intalneste Oceanul Inghetat si gheata se sparge. Iarna, cand suprafata ghetii se extinde, ursii se deplaseaza spre sud si vara, cand gheata se micsoreaza, se indreapta spre nord. Cand este necesar, ei inoata ore in sir pentru a ajunge de pe o bucata de gheata pe alta - pot inota aproape 100km fara odihna, cu o viteza medie de 10km pe ora.

Viteza lor de pe suprafata ghetii - atinsa intr-o tarare stangace a picioarelor - este mai mica, in medie 4km pe ora, dar daca este nevoie, pot sa fuga cu o viteza maxima de aproximativ 40km pe ora. Ei obosesc mai repede pe uscat, si desi pot sa umble prin zapada cu labele lor mari, ei se simt mai bine pe gheata si, uneori, pe pamantul golas. Ei pot sa urce stanci abrupte de gheata si au fost vazuti alunecand pe dealuri in jos pe burta, folosindu-si picioarele anterioare drept frane.

Obiceiuri de hranire.

Hrana preferata a ursului polar, cel mai carnivor dintre ursi, este foca inelata, care, in ciuda marilor eforturi ale ursului, este cel mai abundent mamifer mare din regiunea arctica. Hrana ursului polar consta din foca cu barba, foca de Groenlanda si foca cu gluga, dar la nevoie, mananca adesea lesuri de morse si de balene. Consuma si pesti si crabi, iar daca topirea ghetii din timpul verii il obliga sa se retraga spre interiorul regiunii arctice, el va manca mamifere mici, rozatoare, pasari si ouale lor. Cand nu ii ramane altceva, trece la vegetatie - fructe si plante.

Cum ramane in forma.

Pentru a-si mentine greutatea masiva a corpului, ursul polar trebuie sa omoare o foca la fiecare 5-6 zile. El are un stomac foarte mare, care ii permite sa manance pana la 70kg la o singura masa. Ursul isi vaneaza prada in mai multe feluri. Uneori asteapta rabdator ore in sir la copca de respiratie a focii. Ursul polar are simtul mirosului foarte dezvoltat, care ii permite sa detecteze o foca ce se odihneste pe gheata la o distanta de peste 30km, sau in vizuina sa, sub o patura de zapada de 1m adancime. Uneori pandeste o foca ce se odihneste inotand in liniste spre ea, apoi 'explodeaza' din apa si o ia prin surprindere.

Majoritatea ursilor polari sunt activi tot timpul anului, construind doar adaposturi temporare in zapada pentru perioadele cu vremea cea mai aspra. Femelele care devin gestante in perioada de imperechere dintre aprilie si iunie hiberneaza in barloguri adanci si largi sapate in zapada, adesea pe un versant abrupt, de obicei la o distanta de pana la 10km de coasta.

Femelele ursului polar incep sa se imperecheze la varsta de aproximativ 5 ani; masculii sunt putin mai in varsta. Implantarea intarziata a ovulului determina prelungirea perioadei de gestatie intre 195-265 de zile, la sfarsitul careia femela este bine instalata in barlogul sau. In decembrie si ianuarie se nasc intre unul si patru pui - cel mai adesea doi -, cantarind doar 700g. Se hranesc cu laptele bogat al mamei, si parasesc barlogul prin martie-aprilie, cand cantaresc aproape 12kg.

Puii raman cu mama lor pana la varsta de cel putin 2 ani - cand sunt complet intarcati. Ei o urmaresc peste tot, calcand in urmele ei si chiar mergand calare pe spatele ei cand intra in apa. In prima lor vara ea ii invata cum sa vaneze, iar ei prind gustul sangelui si al grasimii de foca. Femela nu se va imperechea din nou inainte ca puii sa o paraseasca.

Supravietuirea ursului polar.

Poporul nativ intuitiv(eschimos) ucidea ursii polari pentru piele si carnea lor. Cand comerciantii de blanuri si vanatorii de balene au patruns tot mai mult in regiunea arctica, in secolul al XVIII-lea, populatiile de ursi au inceput sa sufere. In secolul XX 'sportivii' si vanatorii de trofee au introdus echipamente sofisticate pentru localizarea si uciderea ursilor polari, iar numarul lor a scazut grav.

In 1973 cele 5 natiuni din arealul ursilor polari au facut un proiect de lege pentru limitarea vanatorii, protectia habitatului si cooperarea in cercetari asupra ursilor polari. SUA a ratificat aceasta lege in 1976.

Ursii sunt vanati si in prezent, cu aproximativ 1.000 de animale rapuse pe an, insa exista un sistem strict de autorizare. Numarul lor pare acum sa se afle in crestere, cel putin 28.000 de animale existand in mijlocul naturii.

Desi cooperarea natiunilor pentru conservarea ursului polar este privita ca un model care ar trebui aplicat si pentru alte specii, unii ecologisti sunt inca ingrijorati de soarta ursului polar, din cauza exploatarii zacamintelor de petrol si gaze naturale din regiunea arctica. Continuarea protejarii ursului polar este considerata vitala pentru

Vulpea, mamifer carnivor, cu numele stiintific Vulpes vulpes crucigera, este incadrata sistematic in familia Canidae, alaturi de lup, caine, sacal, enot etc.

Dupa mai multe opinii stiintifice lupul, cainele si vulpea sunt de fapt o singura specie, deoarece se pot incrucisa reciproc, fara a rezulta hibrizi sterili. Ori separarea animalelor in specii se face tocmai pe criteriul imposibilitatii reproducerii sau, daca aceasta este posibila, pe baza existentei hibrizilor sterili (ex.: magarul si iapa care, specii diferite fiind, dau un hibrid steril, catarul.)

Vulpea polara (vara)

Desi de obicei vulpea e considerata - automat - a fi roscata, de fapt coloritul sau prezinta o mare varietate (de la roscat aprins pana la galben-cenusiu). Se vorbeste, ca urmare, de existenta a trei varietati de vulpe: de mesteacan (cu pieptul, partea ventrala si varful cozii albicioase, iar partile laterale galbui), cu cruce (care are o dunga neagra pe spinare, care se incruciseaza cu cea de pe membrele anterioare; cea mai raspandita) si carbunareasa (cu pieptul, gatul, abdomenul si varful cozii cenusii sau negru-cenusiu si picioarele negre). Exista insa si varietati intermediare, in multe cazuri fiind foarte greu de deosebit vulpea de anumite varietati de caini.

Vulpea este mai mica decat cainele obisnuit si evident mai mica decat lupul. Are intre 7 si 10 kg, rar mai mult. Corpul are sub 1 m lungime, iar coada stufoasa cca 30-40 cm.

Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemanator cu al cainelui, dar iese in evidenta datorita cozii lungi si stufoase, care are varful alb. Blana este roscata. Vulpea mananca, probabil, cele mai multe mici mamifere: soareci de camp, popandai, castori, lemingi, veverite, iepuri etc. Detecteaza prada chiar si fara sa o vada (dupa miros sau dupa sunet), dar nu alearga dupa ea, ci sare asupra sa, cu labele din fata, ca pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decat pot manca la o singura masa si ingroapa ce le prisoseste, urmand a reveni alta data la locul cu "provizii".

Puii se nasc in vizuini subterane, o singura data pe an, din martie pana in mai. De obicei, vin pe lume cate cinci frati, dar au fost studiate si cazuri extreme: un singur pui sau 12 - la o singura nastere! Puii de vulpe sunt orbi la nastere, ochii lor deschizandu-se abia dupa a doua saptamana de viata. Parintii sunt foarte grijulii cu micutii: mama este mereu in preajma puilor pentru a ii apara, iar tatal pleaca la vanatoare pentru a asigura hrana intregii familii. Este vorba despre maturi, caci in prima luna puii se hranesc doar cu laptele supt de la mama lor. Incepand cu a doua luna, puii de vulpe sunt luati la vanatoare de catre adulti, pentru a incepe primele incercari pe cont propriu.

Considerate in trecut "devoratoare de gaini", vulpile au fost vanate cu cruzime ani la rand. Un alt motiv pentru care oamenii nu le-au privit cu simpatie pe vulpi este faptul ca acestea raspandesc - mai ales in mediul rural - cateva boli foarte grave, printre care si turbarea. Pot fi afectate in special mamiferele cu care vulpile intra in contact direct, dar boala poate fi transmisa si omului, fie direct prin muscatura, fie prin intermediul pasarilor din ograda.