ARHEOLOGIA SI ANTROPOLOGIA

ARHEOLOGIA SI ANTROPOLOGIA

Relatia permanenta dintre arheologie si antropologie este structurala. "Dialogul preistorie-etnologie s-a impus intotdeauna, fiindca cele doua discipline au campuri de cercetare inrudite, in ciuda mijloacelor de abordare diferite: una se ocupa de trecut, amputat de aleatoriul conservarii vestigiilor, pe cand cealalta studiaza prezentul viu si discursul, fiind lipsita de profunzime istorica." (F. Audouze, 1999). Prin urmare complementaritatea dintre cele doua discipline poate aparea ca un fapt natural. Mai mult, anumite traditii academice, cum este cea americana, considera arheologia ca o parte a antropologiei, iar arheologul un antropolog care se ocupa cu studiul culturii materiale a civilizatiilor disparute. Cu toate acestea, aceasta subordonare este departe de a fi generala, iar dialogul dintre cele doua discipline a cunoscut serioase fluctuatii, in particular din pricina traditiei academice europene, care a investit constant arheologia cu o misiune de cunoastere diferita de cea asumata de antropologie sau etnologie.

Deloc surprinzator, una dintre cele mai importante subramuri arheologice, arheologia preistorica, s-a cristalizat ca disciplina in deceniile in care a luat nastere si antropologia, cele evolutioniste. Aceasta coincidenta reflecta, in fapt, existenta unui creuzet intelectual comun si a unei tendinte generale a spiritului european, caci primitivii preistoriei si cei din afara lumii civilizate devin obiect de cercetare in acelasi timp si din aceleasi motive: in incercarea de a identifica originile civilizatiei, burghezia Europei moderne inventeaza un discurs istoric unitar, adresat umanitatii in ansamblul ei. Acest discurs, cel evolutionist, incerca sa schiteze etapele traseului unic pe care l-a parcurs civilizatia. Fosilele culturale vii care populau Americile, Australia si Oceania, Africa nu faceau decat sa aminteasca de neguroasele timpuri paleolitice, pe care amatorii entuziasti incepusera sa le dezgroape in pesterile Frantei si Angliei. Asadar, in a doua jumatate de secolului al XIX-lea, cercetarea arheologica si cea antropologica intretin o legatura dintre cele mai stranse. Daca sunt cu deosebire arheologii cei care folosesc observatii etnografice generale pentru interpretarea complexelor arheologice pe care le definesc, antropologii folosesc si ei observatiile arheologice pentru trasarea etapelor de evolutie culturala. Cum individualizarea academica a ambelor discipline era inca timida, nu este de mirare ca vom vedea arheologi ca G. de Mortillet sau J. Lubbock incadrati ca antropologi si invers.

Aceasta afinitate va lasa loc, la inceputul secolului XX, unui paralelism de traseu intre cele doua discipline. In deceniile de avant al difuzionismului si particularismului cultural, directia monografista de cercetare deschisa de F. Boas va evidentia diferentele notabile intre culturile extraeuropene si cele descoperite de arheologie: devenea, astfel, imprudenta schitarea unor analogii intre situatii aflate din punct de vedere istoric si cultural la o distanta atat de impresionanta.

La randul lor, arheologii trec la o cunoastere mai aprofundata a continutului particular al culturilor materiale. Tendinta catre monografism si descriptivism este evidentiata de arheologi ca V.G. Childe. Childe este cel care sistematizeaza conceptul de "cultura arheologica" si organizeaza sistematic metodele proprii cercetarii arheologice (tipologia si stratigrafia). Childe, desi era el insusi australian, nu este adeptul analogiilor etnografice si, cum a ramas, pe parcursul intregii sale cariere, foarte interesat de originea civilizatiei europene, va intari prin autoritatea sa tendinta generala a arheologiei europene de a se incadra in trena istoriei. Asadar, incepand cu perioada interbelica, arheologia, inclusiv cea preistorica, imbratiseaza in Europa o misiune de cercetare istorica. Sub influenta difuzionismului, se credea ca majoritatea mutatiilor culturale au fost provocate de capriciile difuziunii, dar si ca stabilitatea pan-istorica a anumitor trasaturi culturale sta marturie pentru continuitatea etnica si culturala. In alti termeni, intelegerea civilizatiilor proto- si preistorice era posibila prin analogii cu populatiile amintite de sursele scrise ale antichitatii: analogiile cu populatiile primitive nu mai ofereau nici un orizont comparativ credibil. Nici macar arheologia paleoliticului, pentru care nu existau astfel de echivalenti etnografici istorici, nu mai face apel la sursele etnografice. Prin activitatea unor specialisti ca H. Breuil, D. Peyrony sau F. Bordes, are loc un proces sistematizare naturalista a industriilor litice, deseori dimensiunea comportamentala fiind neglijata sau ignorata cu buna stiinta.

G. Childe va prefera el insusi o perspectiva istorica marxista, in care nu lipsesc cu totul analogiile etnografice. In fapt, sub forma unor interpretari punctuale (de obicei a functionalitatii uneltelor sau armelor), analogiile etnografice nu parasesc arheologia, fara insa a putea fi invocata o viziune integrata asupra culturii preistorice ca unitate paleoetnografica.

O astfel de viziune integrativa va fi propusa, incepand cu anii '60, in doua focare de inovatie teoretica. Primul este european si are in centru activitatea etnologului si arheologului francez A. Leroi- Gourhan.       El este promotorul asa-numitei etnologii preistorice. In esenta, viziunea lui Gourhan consta in tratarea culturile preistorice dupa rigorile etnografiei, ceea ce implica cercetarea habitatelor preistorice dupa modelul analizelor etnografice. In plan practic, colectivul lui Gourhan trece la o riguroasa cercetare planimetrica (dezvelirea succesiva a solurilor de locuire), insotita de stabilirea unei arhive complete de cercetare a sitului si de analiza structurala a asocierilor dintre vestigiile arheologice. Acest tip de analiza spatiala, combinata cu studii despre paleomediu, cu analize tehnologice si functionale, recunoscut pentru caracterul sau integrat si riguros, s-a raspandit curand in arheologia europeana, atat in cercetarea paleoliticului, cat si in cea a altor epoci preistorice.

A doua orientare, care a reintarit in plan teoretic si practic legaturile dintre antropologie si arheologie, a fost reprezentata de asa-numita New Archaeology americana. Curent teoretic nascut in anii '60, "noua arheologie" se hranea din tendinta neo-evolutionista vizibila in antropologia americana prin operele lui J. Steward si L. White, dar si prin cele ale lui E. Service si M. Sahlins. Principalul promotor al noii directii de studiu, cel putin pri agresivitatea cruciadei sale publicistice, avea sa L. R. Binford, student, printre altii, al lui L. White.

Ceea ce aduce revolutionar, in plan teoretic, "noua arheologie" era interesul pentru dimensiunea organizationala a culturii, privita ca un sistem adaptativ, sau, de catre unii autori, ca un sistem termodinamic elaborat. Teoria avansata de noua generatie de cercetatori americani postula interdependenta subsistemelor culturale (tehnologic/economic, social si ideologic). Dialogul acestor subdiviziuni ale culturii asigura functionarea si perpetuarea sistemului ca intreg. Din aceste motive, aceasta directie de cercetare este cunoscuta si sub nomeclatura de functionalism.     

Principalele provocari carora trebuia sa le raspunda esafodajul adaptativ erau cele ecologice, care initiau procesele de adaptare. Studiind procesele de dinamica a culturii in perspectiva diacronica, New Archaeology a capatat si alt nume, cel de procesualism. Procesualismul se concentreaza deliberat catre dialogul dintre cultura si mediu, neglijand aspectele idiosincratice ale culturilor arheologice, pe motiv ca acestea, fiind arbitrare, nu au nici o semnificatie adaptativa. Conex interesului sau pentru legile de dezvoltare materiala ale culturii, New Archaeology dezavueaza si metodologiile traditionale ale arheologiei, pe care le acuza de subiectivitate si inductivism: in opinia "noilor arheologi", cunoasterea stiintifica, inclusiv cea din campul stiintelor sociale, nu putea fi considerata valida decat in masura in care utiliza riguros un sistem ipotetico-deductiv. In linii generale, acest demers ar fi presupus utilizarea controlata a analogiilor etnografice, emiterea de ipoteze si verificarea lor prin raportare la documentatia arheologica conservata.

Noua arheologie se divizeaza ea insasi in doua directii: una radicala, convinsa de existenta unor legi de comportament transculturale, care asigurau folosirea in siguranta a analogiilor etnografice; cealalta, mai moderata, prefera studiile de caz si o favoriza o perspectiva mai aplicata, interesata indeosebi de formalizarea matematica a cercetarii arheologice. Un ilustru reprezentant al acestei tendinte este britanicul D. Clarke. Un caracter mai aplicat va avea si directia arheologiei "behaviorale" deschisa de americanul M. B. Schiffer, interesata de procesele de formare si degradare a contextelor arheologice.

Dupa 1980, in urma numeroaselor reactii de contestare pe care le starnise, "noua arheologie" tinde sa renunte la pretentiile sale cu caracter filozofic si se concentreaza catre aprofundarea acelui nivel mediu de teorie arheologica pe care ei insisi il numisera Middle Range Research, caracterizat de verificarea analogiile etnografice si comportamentale cu situatiile oferite de documentatia materiala proprie arheologiei.

Provocarile teoretice lansate de noua arheologie au fertilizat si traditia europeana de cercetare. O noua directie de cercetare, post-procesualismul, ia nastere in Marea Britanie, incercand sa exploateze atat progresele metodologice, cat si inovatiile teoretice ale "noii arheologii". Cu toate acestea, post-procesualismul se indeparteaza net de pretentiile de cunoastere stiintifica, nomotetica (adica bazata pe legi) ale directiei americane si imbratiseaza o directie de cercetare hermeneutica, interesata de semnificatiile subiective inglobate in cultura materiala. Post-procesualismul se inspira din traditie de cercetare istorica europeana, careia ii adauga, in masuri variabile, idei preluate din traditia marxista si din gandirea antropologiei structurale. Un reprezentant de seama al acestei tendinte de cercetare este arheologul britanic I. Hodder, lider al scolii structuralist-simbolice de la Cambridge.

Acestei tendinte ii corespunde si o noua tematica de cercetare, la randul sau puternic sustinuta de observatii etnografice: dimensiunea simbolica a culturii, studiul ideologiei, al negocierii statutelor sociale, statutul femeii etc. Aceasta directie etnoarheologica, a carei existenta a fost facilitata de ideile (ca si de excesele) "noii arheologii", gratuleaza, printre altele, demersul de pionierat al lui A. Leroi-Gourhan. Post-procesualismul reprezinta, in fapt, principala tendinta teoretica in arheologia europeana contemporana. El marturiseste atat mutatiile de ordin teoretic care au avut loc, in ultimele decenii, in campul antropologiei, ca si progresele realizate de arheologie dupa 1960 si care au permis, ambele, cataliza problematicii si unificarea tot mai bine sesizabila intre obiectele de studiu ale celor doua discipline.

Post-procesualismul din arheologie corespunde, de altfel, tendintelor post-moderne vizibile si in antropologie, care se indeparteaza tot mai mult de interpretarile materialist-functionaliste, in favoarea unei atentii crescute pentru intelegerea societatii ca retea de sensuri simbolice.

Ca o concluzie generala, se poate afirma ca arheologia contemporana este mai apropiata ca niciodata de campul de studiu al antropologiei, din care nu ezita sa importe modele teoretice generale, dar si interpretari ale unor fapte si contexte individuale. De la studiile privind paleomediul, aparitia agriculturii sau modelele de expansiune demografica si pana la studiile tehnologice experimentale si asupra functionalitatii artefactelor arheologice, arheologia a invatat sa exploateze si sa operationalizeze observatiile colectate scrupulos de etnografia populatiilor arhaice.

Cu toate acestea, arheologia actuala este datoare sa consacre o atentie crescuta limitelor pe care uzul analogiilor etnografice le impune. Etnoarheologia a atins deja dimensiunile si prezinta toate simptomele unei mode. Etnologia, trebuie remarcat, ofera un catalog al posibilitatilor, dar nu al tuturor posibilitatilor pe care arbitrarul cultural le poate materializa; mai mult, convergentele morfologice pot deseori induce in eroare arheologul. Fiecare dintre observatiile realizate in cele doua domenii trebuie cantarite cu atentie, pentru a nu conduce la generalizari abuzive. Este de dorit ca arheologul sa nu uite ca, in ciuda analogiilor (sau omologiilor) de comportament, elementele de cultura materiala pe care le studiaza el provin, ca si cele analizate de antropolog, din anumite contexte culturale, in mod fatal unice si, prin urmare, diferite intre ele.