Cultul slavilor

Cultul slavilor

a) Locasurile de cult

Ca si celelalte popoare vechi, si vechii slavi adorau o multime de zei. In legatura cu cultul exercitat pe seama acestor zei, s-a pus problema, daca vechii slavi au avut sau nu, temple pentru zeitatile adorate.Despre templele vechilor slavi, gasim informatii la cronicarii germani Helmold (preot in Bozova din Wagria, sec. XII), Saxo Gramaticus si altii.

Informatiile lor se refera numai la slavii de pe teritoriul Marii Baltice si cei din bazinul Elbei. Despre temple la vechii slavi aminteste scriitorul arab Masudi (sec. X). Dar, din informatiile furnizate de el nu se poate stabili nici locul unde au existat si nici tribul caruia i-au apartinut. Rezulta ca, in mod sigur, templele au existat numai la slavii nordici, pe cand, la ceilalti slavi din vechime, ca locasuri de cult, au servit locurile in care poporul se aduna de obicei si in alte scopuri cum ar fi: pentru comert, consfatuire, aparare etc.[1]

Din descrierile cronicarilor germani, amintiti mai sus, se poate vedea ca templele slavilor erau artistic lucrate si bogat impodobite. Templele erau destul de numeroase. In privinta aceasta, cronicarul Thietmar, zice in Hronicon-ul sau: "Cate regiuni exista in aceste parti, exista si tot atatea temple"[2]. De mentionat este faptul ca templele proprii slavilor nordici, cu o structura deosebita erau mai impunatoare decat templele celorlalti slavi.

Cele mai renumite temple, atat dupa bogatia cat si dupa reputatia oracolelor lor, erau templele zeului Svantovit din Insula Rgen si al zeului Rodgast sau Svarojici din Retra, descrise pe larg de catre cronicarii amintiti, precum si templele lui Svantovit si Triglav din Stettin, descrise de Ebbo.

Dintre templele spatiului nordic, cel mai cunoscut este cel din Arkona, situat pe coasta nord-estica a insulei Rgen. In anul 1921, C. Schuchhardt a reusit sa descopere temelia acestui templu, in urma sapaturilor arheologice efectuate aici, pentru ca, dupa aceea, comparand datele arheologice obtinute cu informatiile oferite de Saxo Grammaticus sa realizeze schita planului templului. Templul fusese construit din lemn si avea doua cladiri concentrice in forma de patrat asa cum rezulta din schita prezentata. In cladirea inferioara se afla o statuie a zeului, inalta de cel putin 7 metri. Un alt arheolog, T. Palm a cercetat constructia peretilor templului, ajungand la concluzia ca un astfel de prototip structural se gaseste si astazi in stilul arhitectural al porticurilor si bisericilor verticale nordice. Pe de alta parte, conform informatiilor oferite de Saxo, peretii exteriori erau impodobiti cu reliefuri, iar cei din interior erau facuti din draperii.

In realitate insa, un asemenea templu reprezenta o parte a cetatii propriu-zise, protejate de pante abrupte si fortificatii, in interiorul caruia, se afla si un izvor. Practic, cetatea respectiva nu era locuita, dar, in eventualitatea unor razboaie si in timpul unor ceremonialuri periodice de cult, aici se aduna populatia din imprejurimi[3].

In diferite documente sunt pomenite circa zece asemenea temple din spatiul nord-vestic slav. Chiar in Cronica lui Thietmar se aminteste ca fiecare regiune isi avea propiul templu si propiile statui ale zeilor. De asemenea, exista dovezi care arata ca existau mai multe zone sau cercuri districtuale de cult. Aceasta nu inseamna ca un templu sau un zeu anume nu putea dobandi o pozitie dominanta, ceea ce presune ca adeptii lor faceau parte dintre membrii cercului lor, care era mult mai larg, dar care simultan apartineau si anumitor cercuri locale, mai restranse. Sa amintim astfel, pe cei care il cinsteau in mod deosebit pe zeul Triglav (cu trei capete), un zeu al razboiului foarte cunoscut in intreaga Pomeranie, ale carui temple au fost identificate in orasul Stteti, la Oderului si in orasul Brandenburg. Peretii exteriori ai templului sau erau ornamentati cu sclupturi, iar statuia aflata in el avea trei capete de argint. Ca si in cazul zeilor altor popoare, policefalia aceasta este un atribut specific mai ales zeilor cerului, dar si divinitatilor solare, exprimand atotvederea si atotcunoasterea divina.

Templele au fost descoperite insa si in spatiul slavilor rasariteni. De pilda, in urma sapaturilor arheologice intreprinse in 1951 si continuate in 1952, la Perini, localitate situata la 4 kilometrii sud de Novgorod, au fost descoperite vestigiile unui templu consacrat zeului Perun, datat de catre cercetatori in secolele IX-X.

Acest templu avea forma rotunda, dispunea de 8 abside perfect simetrice si egale ca marime, in forma de arc, avand forma unei flori cu 8 petale. In fiecare absida, se aprindea focul sacru, iar in centru era asezata statuia lui Perun.

Un templu similar a fost descoperit la Kiev, in apropiere de biserica Desiatinaia, la confluenta raurilor Pscov si Velicaia. Asa cum se consemneaza in cronicile vremii, distrugerea acestor temple, ca o renegare a zeului Perun, a avut loc in acelasi mod, atat in Novgorod, cat si in Kiev. Dupa convertirea la crestinism in anul 989, cand arhiepiscopul Achim a sosit la fata locului, a distrus mai intai altarul de jertfa, apoi statuia zeului Perun, dupa care a aruncat-o in rau[4].

Idolii, care reprezentau diferite zeitati, erau de obicei facuti din lemn, uneori din piatra si acoperiti cu placi de aur si argint. Zeitatile de rang inferior, geniile, penatii, aveau de asemenea mici statui asezate fie pe vatra caselor, fie in colt cu fata spre cuptor, loc unde, mai tarziu, vor fi asezate icoanele crestine[5].

Idolii slavilor de la Marea Baltica si de la Elba aveau dimensiuni impunatoare. Astfel, Svantovit de la Arcoane avea cel putin 8 metri si era asezata in mijlocul templului, avand patru capete. In mana dreapta tinea un corn de aur, pe care preotul il umplea in fiecare an cu vin (probabil cu mied, hidromel, bautura din miere cu apa puse la fermentat) si, dupa cum lichidul scadea mai mult sau mai putin, preotul prezicea abundenta sau lipsa cerealelor in anul urmator.

Un alt idol impunator dupa marime este cel al lui Rujevit de la Garz, care avea 3 metri. Acesti idoli se caracterizeaza prin policefalia pe care o intalnim la ei. Astfel, la Garz, o zeitate numita Porentius avea 4 fete (nu patru capete) si o a cincea fata o avea pe piept. Porevit avea cinci capete si Rujevit sapte fete[6].

De altfel, statuia oricarui zeu reprezenta punctul central al fiecarui loc de cult. De cele mai multe ori, aceasta statuie avea nenumarate atribute si podoabe (unele din stofe si metal: arme, cornul de baut, steagul sacru) si era inconjurata de tot felul de obiecte sacre. Ca si la vechii germani, asemenea statui erau confectionate cu multa maiestrie si dibacie, iar uneori erau de proportii colosale si de o greutate enorma. Idolii erau impodobiti intotdeauna cu aur si argint, castigat in razboaie. Cateodata erau auriti complet.

b) Sacrificiile

Idolii zeilor care serveau ca obiect de cult in cadrul practicilor mantice si in oracole beneficiau de anumite sacrificii, care mai tarziu vor fi privite ca mancare si bautura a divinitatii, fiind insotite de anumite pranzuri rituale . Sacrificiu se numea la slavi treba sau jirtva, iar locurile de sacrificiu se numeau trebiscea .

Sacrificiile aduse zeilor constau din vegetale, animale sau chiar oameni. Astfel de sacrificii omenesti sunt mentionate in izvoarele vremii. De pilda, Adam din Bremen istoriseste cum a fost sacrificat chiar un episcop crestin cu numele de Jean din Mecklemburg. De obicei, persoanele care urmau sa fie sacrificate erau alese prin tragere la sorti. Astfel ca zeului Svantovit de la Arkona i se sacrifica in fiecare an un crestin.

Aceluiasi zeu i se aducea ca sacrificiu, la marea sa sarbatoare anuala o prajitura preparata cu miere, rotunda si mare, aproape de inaltimea unui om. Preotul se ascundea la un moment dat dupa aceasta prajitura si striga: "-Ma vedeti?", "-Te vedem" i se raspundea. Adresandu-se apoi zeului, il ruga ca anul viitor sa nu mai fie vazut, adica sa fie anul atat de imbelsugat, incat prajitura sa fie mult mai mare. Acest rit trebuie sa fi fost foarte raspandit in tarile slave deoarece la rusii mici se pastreaza si astazi obiceiul ca, in ultima seara a anului, sa se aseze prajituri multe inaintea capului de familie, apoi sa se scoata copiii afara, ca dupa aceea, acestia intrand sa intrebe: "Unde e tata?", iar tatal ii intreaba: "Nu ma vedeti copii?", dupa care copiii ii raspundeau tatalui: "Nu tata", apoi tatal zice: "Sa dea Dumnezeu sa fie totdeauna asa" .Ceva asemanator se obisnuieste in Hertegovina si la Hutuli.

Slavii aduceau sacrificii zeilor ca sa fie protejati de ei impotriva oamenilor, ca sa primeasca cat mai mult belsug, precum si sa le prezica intotdeauna adevarul. Aducand sacrificii, slavii se rugau si sarbatoreau anumite zile, se sacrificau berbeci si boi, precum si produse ale campului.

Daca unii istorici, cum este Adam din Bremen, sustineau ca slavii aveau sacrificii omenesti, alti istorici si cercetatori sustin ca sacrificiile omenesti nu se sacrificau la slavi. In acest sens Vasilev zice: "Daca le-am recunoaste atunci ele ne-ar nega caracterul bland si pasnic al slavilor, dovedit de istorie, si i-ar prezenta ca pe niste barbari sangerosi. Sacrificiile omenesti se semnaleaza numai la cate un anumit trib slav, si acolo unde intr-adevar au existat (daca au existat), ele au fost primite de la vecinii slavilor, sau erau practicate in tinuturile locuite in majoritate de veregi"[10]

Cronicarii afirma ca lui Svantovit erau obligati sa-i sacrifice cate ceva, toti aceia, care veneau la templu pentru a consulta oracolul. Astfel, si negustorii erau obligati sa-i sacrifice ce aveau mai de pret din marfa pe care o vindeau. Dupa sacrificiu, mai ales cu ocazia sarbatorilor mari, cand se aduna popor mult, acest act solemn al sacrificiului se transforma in ospat, iar mancarea si bautura mergeau pana la desfranare, ceea ce in astfel de imprejurari constituia un act de pietate[11].

Afara de sacrificiile zeilor, slavii aduceau sacrificii si stramosilor, vilelor, ursitoarelor, vodjenitelor, precum si tuturor demonilor domestici sau casnici. Aceste sacrificii erau insotite de ofrande din paine, branza, miere, prajituri, gaini, oua, usturoi etc.

In timpul sacrificiului, preotul sau capul familiei invoca zeii ridicand mainile in sus si spunand rugaciunea respectiva, numita in vechea rusa molenie, iar in ceha modlitva[12].

c)Preotii      

Despre preotii care aduceau sacrificii zeilor si despre preoti in general, la vechii slavi se stiu foarte putine lucruri. Existenta unei caste sacerdotale este atestata numai la slavii baltici, unde erau adevarate colegii sacerdotale, avand in fruntea lor un mare preot. In restul lumii slave, au fost de asemenea preoti, ca si la celelalte popoare indo-europene, dar cultul era implinit si de capul familiei sau al tribului.

Tagma preoteasca avea mare vaza si se bucura de mare cinste. De exemplu, preotul suprem al zeului Svantovit, era mai puternic decat regele, deoarece preotul depindea direct de zeu, pe cand regele depindea de popor si de preoti.

Cum o parte din prada de razboi revenea preotilor, ei au devenit cu timpul foarte bogati. Se credea, de catre toti, ca succesele in razboaie se datoresc meritelor preotilor de a fi facut ca zeii protectori sa se milostiveasca fata de poporul incercat.

Preotii se deosebeau de ceilalti oameni prin imbracaminte si barba iar preotul lui Svantovit avea barba si par lung. In templu ei aveau voie sa stea jos, pe cand ceilalti stateau in picioare. Se pare ca toti sacerdotii erau supusi la tot felul de restrictii, cum ar fi interdictia respiratiei in sanctuar. De asemenea este interesanta aparitia femeilor cu functii rituale .

Pe langa indeplinirea cultului, preotii aveau ca atributie principala oficierea viitorului si oranduirea practicilor magice. In familie, functiile preotesti erau indeplinite de catre capul familiei, iar in cadrul tribului, de catre seful tribului respectiv, sau de catre cneaz.

d) Mantica

O alta misiune importanta a sacerdotilor era si aceea de a savarsi tot felul de ritualuri mantice si magice. Ritualul mantic se indeplinea cu ajutorul unor cai socotiti "saci", purtati de preoti de frau printre niste lanci. Hotararile care trebuiau luate in anumite situatii erau considerate a fi favorabile sau defavorabile in functie de felul cum pasea calul peste lanci, cu piciorul drept sau stang inainte. Daca, din intamplare, calul izbea cumva lancile cu piciorul, acest lucru prevestea ceva rau. Desigur, intalnim aici si multe alte mijloace mantice caracteristice celorlalte popoare indo-europene. Caracteristice pentru mantica vechilor slavi sunt, in primul rand, auguriile interpretate din forma splinei unui porc sacrificat toamna sau inainte de Craciun, in incercarea de a afla cum va fi iarna.

Un alt interesant ritual mantic era legat de marea sarbatoare a recoltei, dedicata zeului Svantovit, care avea loc anual pe insula Arkona. In mana statuii acestui zeu se gasea un corn de baut, care era umplut de fiecare data, cu acest prilej cu vin pentru inca un an. In timpul sarbatorii, preotul controla daca cantitatea de lichid din corn scazuse in cursul anului care a trecut, iar in baza constatarii pe care o facea, acesta comunica poporului aflat in fata templului ce avea de facut pentru anul urmator: fie sa se astepte la o recolta bogata si sa ramana fara griji, fie ca va urma un an neroditor, si, in consecinta, sa economiseasca din recolta deja stransa. Dupa acest oracol, preotul varsa vinul la picioarele statuii zeului, apoi umplea cornul, invoca zeul pentru rodnicie si victorii in razboaie in anul urmator, il bea pana la fund, dupa care il umplea din nou si-l reaseza in mana statuii pana in anul urmator[14].

Pe langa acestea mai existau si alte sisteme pentru ghicit. Astfel Saxo Gramaticus spune ca la Arkona preotii aruncau trei tablite, albe pe o parte si negre pe cealalta si dupa cum cadeau cu partea alba sau neagra, prevestirea era buna sau rea. Acest sistem de ghicit aste altfel atestat de Tacit pentru populatia germanica din primul secol dupa Hristos[15].

Nu lipsea la vechii slavi nici cercetarea zborului pasarilor, nici interpretarea fosnetului arborilor, nici ghicitul in palma, nici aruncarea in apa a plumbului sau a cearei topite, pentru a interpreta formele curioase pe care le luau etc. Toate acestea se mai intalnesc de altfel si la diferite alte popoare cum ar fii grecii,. romanii, celtii, germanii.

Mai interesante ni se par unele obiceiuri slave pe care nu le-am mai intalnit la alte popoare. De pilda, in Polonia, fetele doritoare sa afle cu cine si cand se vor marita, aveau grija ca in ajunul Craciunului sau al Anului Nou sa cerceteze anumite gauri facute in gheata, pentru a descoperi trasaturile viitorului lor barbat, sau cufundau mana in aceste gauri pentru a gasi vreun obiect dupa care sa prevada data maritisului sau mestesugul viitorului lor barbat[16]. Tot in Polonia se scot inca si astazi prevestiri din miscarile unor coroane de flori (wianki) aruncate de fete in apa in ajunul Sf. Ioan.

Desigur, la temelia tuturor acestor oracole, previziuni etc. sta credinta in interventia sufletelor mortilor sau a demonilor. De aceea practicile divinatorii erau efectuate cel mai adesea noaptea si la anumite epoci ale anului, cum ar fi la Sf. Ioan sau la Craciun, cand se credea ca sufletele dau tarcoale cu duiumul in jurul caselor[17]. Pastoralele si omiliile episcopilor crestini de prin sec. XIV si XV tuna si fulgera impotriva practicilor divinatorii ale poporului, in care se pot usor recunoaste ramasitele vechiului paganim slav.

e) Vrajitoria

Vrajitorii si mai ales vrajitoarele au avut o mare inraurire asupra vietii individuale si colective a vechilor slavi. Crestinismul a gasit in vrajitori si in adeptii lor cei mai aprigi adversari ai slavilor.

Numele dat vrajitoarelor in vechea rusa era vulchvu, iar vrajitoria se numeste vlusba. In general, vrajitorii se numeau volchvi dar aveau si numeroase alte numiri, dupa vrajitoria pe care o practicau[18].

Vrajitoriile au fost practicate si de preoti, dar existau si persoane anume care se ocupau cu astfel de lucruri. In Boemia de pilda si in Rusia vrajitorii sunt mentionati limpede de cronicari, alaturi de preoti. In partea de nord a Rusiei s-a resimtit adanc influenta samanismului finic. Activitatea vrajitoarelor se extindea asupra intregii vieti omenesti, de la nastere pana la mormant, si asupra naturii in general. Se practica atat magia alba, pretinsa binefacatoare, cat mai ales magia neagra, prin care se aduceau tot felul de vatamari dusmanilor. Astfel, pentru vindecarea bolilor, polonii credeau ca este suficient ca cineva sa treaca prin incrangatura unui arbore sanatos - cel mai adesea un stejar - pentru a se vindeca. Se credea ca sanatatea arborelui trecea in persoana bolnava. In vreme de seceta prelungita se aprindea un foc afara si se punea sa fiarba apa intr-o caldaruse pentru a provoca formarea norilor de ploaie cu ajutorul aburilor iesiti din apa[19].

Practicile magice vatamatoare erau foarte numeroase, dar asemanatoare in majoritatea cazurilor cu acelea ale altor popoare. Unele practici magice si oprelisti aveau drept scop apararea impotriva fortelor rele: vrajitori, sufletele mortilor, demoni etc. De pilda, nu era voie sa sara peste un copil , pentru ca acesta nu va mai creste, nici peste un cadavru, pentru ca avea sa se transforme in vampir. Femeia insarcinata nu trebuia sa manance carne de iepure, ca sa nu fie copilul fricos etc. Pentru a se inlatura inraurirea vatamatoare a vreunor duhuri rele, se facea zgomot sau se invarteau in mana obiecte ascutite. In acelasi scop se purtau amulete (talismane).

Inca din primul secol dupa Hristos, Tacit afirma ca populatia baltica purta amulete in forma de mistret. Tot pentru a se feri de puterile vatamatoare se foloseau elemente corozive, sau arzatoare (foc, fum), cu gust acru sau miros patrunzator (sare, usturoi), trezind repulsia (excremente de animal sau de om), obiecte care impiedica trecerea (cingatori, lanturi, coroane, inele), obiecte ce servesc a respinge (maturi) etc. Si tot pentru a se feri de rau se tragea de jur imprejurul sau un cerc magic, cu un cutit, o secure sau o faclie aprinsa[20].

In sfarsit, un numar mare de practici magice aveau ca scop atatarea dragostei cuiva sau stingerea dragostei unei persoane pentru alta persoana. Intre alte practici era si aceea ca fata care dorea sa fie iubita de cineva sa dea acestuia o prajitura sau un mar pe care l-a purtat la subsuoara sau apa in care s-a spalat. Pentru a raci iubirea unei persoane pentru alta persoana se folosea kozbk sau odolan (odolean, valeriana, officinalis)[21].

Practicile vrajitoresti au continuat desigur si dupa crestinarea slavilor, cronicarii vremii aducand numeroase marturii in acest sens. In anul 1092, printul Bretislav al II -lea, a poruncit sa fie expulzati din Boemia toti vrajitorii, care fireste, au venit indata dupa aceea inapoi.

f) Sarbatorile

Cultul pagan al slavilor avea multe sarbatori, dintre care unele sarbatori erau inchinate stramosilor, dar cele mai multe dintre ele erau in legatura cu diferite perioade ale anului si cu muncile campului.

Cele mai insemnate erau sarbatorile in legatura cu solstitiul de iarna (amintirea lor este pastrata pana astazi in anumite obiceiuri de Craciun)[22]. Astfel, sarbatoarea principala a iernii era Kolenda, cand se mergea din casa in casa cu un manechin numit kolenda, pronuntandu-se anumite formule si cantandu-se cantecele respective. De fapt, sunt vechile calendae romane, care se celebrau la inceputul Anului Nou si care au patruns in lumea slava inainte de primirea crestinismului, amestecandu-se cu resturile unei sarbatori indigene a solstitiului de iarna. Acelasi lucru se poate spune si despre sarbatoarea numita Kraciun, care se gaseste in intreaga lume slava si este atestata in Rusia in sec. XII.

Cu prilejul echinoctiului de primavara, vechii slavi sarbatoreau reinvierea vegetatiei, participand totodata la multe ritualuri legate de sufletele celor adormiti. Astfel sarbatoarea principala de primavara era consacrata sufletelor mortilor si era celebrata la 21 Martie. Dupa crestinarea slavilor, aceasta sarbatoare a disparut, pomenirea mortilor alaturandu-se sarbatorii crestine a Invierii. Din vechile rituri a ramas obiceiul ca in Joia Sfanta sa se aprinda focuri pentru incalzirea sufletelor si sa se pregateasca bai pentru sufletele celor decedati.

Printre sarbatorile de primavara era si "ducerea mortilor" numita Marena. In primele zile ale primaverii se facea din paie un manechin (inlocuit uneori cu un arbust), care era transportat cu cantece pana la raul cel mai apropiat si aruncat in rau. Aceasta sarbatoare, foarte raspandita in lumea slava, era desigur in legatura cu sfarsitul iernii si venirea primaverii. Este un rest de sacrificiu adus apelor primaverii scapate din inchisoarea lor de gheata. Manechinul numit marena trebuie sa fi fost la origine o adevarata victima omeneasca[23].

Cele mai multe sarbatori ale anului erau legate insa de solstitiul de vara. Aceste sarbatori erau pline de veselie si dansuri. Se sarea peste foc, probabil in scop de purificare, se cercetau oracole sau se sarbatorea moartea si inmormantarea simbolica a unui manechin, facut din pamant, si numit in diferite feluri, in functie de regiunile slave respective: Kupalo in Rusia, Sobotka in Polonia, Kupaldo in Boemia si Slovacia, Kres in Slovenia, Kolojan sau Skalojan in Bulgaria etc.[24] Acest rit a fost asimilat si de catre romanii din partile sudice.

Inrudite cu sarbatorile lui Kupalo sunt sarbatorile rozelor sau rusalii, sarbatori de origine romana altoite probabil pe vreun rit indigen. In lumea slava ele poarta numirile: rusalii. risale, rusalje, rusalda etc. Ceremoniile care se desfasoara cu acest prilej erau urmatoarele: se conducea prin sat o fata imbracata frumos, vie sau efigie, si se ducea un manechin reprezentand un animal. Cortegiul era acompaniat de cuvantari, cantece, dansuri si lupte fictive. Inca din sec. XI si XII, Biserica a luptat fara succes insa impotriva acestor reprezentari excentrice.

Sarbatorile care tineau de sfarsitul verii si de toamna erau consacrate strangerii recoltei si sfarsitul lucrarilor agricole. Dintre acestea face parte si sarbatoarea care se tinea in cinstea zeului Svantovit, descrisa in amanuntit de catre Saxo Gramaticus. Cu acest prilej, preotul lui Svantovit, dupa ce aducea zeului numeroase sacrificii si trecea pe la gura idolului jertfele, ca si cand ar fi mancat din ele, prevestea cum va fi anul urmator, dupa cantitatea de lichid ramasa in cornul din mana idolului de la sarbatoarea din anul precedent.

Cu prilejul secerisului, se desfasurau sarbatorile lui Jarilo (jaro = primavara). Se credea ca Jarilo ar fi sosit odata cu insamantarile de primavara si "murea" inainte de seceris. Zeul mort era reprezentat de un manechin din paie, adus la locul unde avea loc sarbatoarea in momentul in care apunea soarele. Alaturi, se aflau multimi de barbati, femei si fete. Barbatii se apropiau de idol, confirmau moartea acestuia dupa care femeile, ametite de bautura si infierbantate de joc incepeau sa-l boceasca. In fine, urma ingroparea idolului, dupa care ospatul si jocul continuau[25].