Neoclasicismul francez

Neoclasicismul francez

Revolutia franceza a inceput in anul 1789, cand cetatenii au atacat inchisoarea Bastilia din Paris. In cativa ani in Franta s-au adoptat o serie de constitutii si a fost executat regele din acea perioada. Franta se afla in razboi cu o mare parte din continent si a indurat violente chiar in interior in timpul domniei terorii. In final, in 1799, tanarul general Napoleon Bonaparte a preluat controlul si in 1804 s-a proclamat imparat. Desi a facut importante reforme administrative, era constant preocupat de razboi si de a incerca sa uneasca intreaga Europa prin cucerire. Dupa ce a fost invins la Waterloo in 1815, Napoleon a fost exilat, iar monarhia Bourbon a revenit prin intermediul lui Louis al XVIII-lea.

In timpul revolutiei pictura franceza si-a reluat scopul moral si politic si a imbratisat stilul numit neoclasicism. Chiar inainte de 1789, cand revolutia se apropia, gustul poporului a inceput sa se indeparteze de la dezarmarea si lipsa de griji pe care o impunea rococo-ul, artistii au inceput sa adopte teme nobile de virtute publica si sacrificii personale din istoria Greciei si Romei antice. Au pictat cu restictie si disciplina, cu o claritate austera specifica stilului neoclasic pentru a intipari in subiectele lor certitudine si adevar moral.

Curentul isi extrage radacinile din vointa de regenerare a societatii. Dupa opinia lui Diterot: arta trebuie sa educe si "sa faca virtutea atragatoare, viciul odios si ridicolul manifest".

Neoclasicismul a triumfat si a fost legat de revolutie in lucrarile lui Jacques-Louis David, un pictor ce a avut si un rol activ in politica. A servit programele propagandiste ale partidelor revolutionare radicale, iar mai apoi ale lui Napoleon. De tanar David a lucrat in stilul delicat al profesorului sau, Franois Boucher, dar in Italia a fost influentat de sculpturile antice si de artistii secolului al XVII-lea: Caravaggio si Poussin, adoptandu-le puternicele contraste de culoare, tonurile clare si contururile ferme. David le-a dat figurilor sale eroice o masa sculpturala si le-a aranjat ca si cum ar fi inghetate in pozitii autoritare care erau menite sa-i inspire pe conationalii sai sa faca fapte nobile.

Unul din artistii ce l-a studiat pe David a fost Jean-Auguste-Dominique Ingres. Spre deosebire de profesorul sau, Ingres nu s-a implicat in politica si si-a petrecut o mare parte din tineretea sa in Italia, revenind in Franta abia dupa restaurarea monarhiei. In timpul vietii sale a fost privit ca cel mai mare preot al neoclasicismului, cautand sa atinga perfectiunea in timp ce artistii de varsta lui au fost captivati de romantism. El a insistat pe importanta liniei in pictura, desi era un maestru al culorii. O adevarata precizie matematica i-a impuins munca spre abtract, in ciuda realismului meticulos al suprafetelor.

Fiecare neoclasic selecteaza din rindul clasicilor care ii stau la indemana si ii ignora pe ceilalti. Scriitorii neoclasici, patroni si colectionari, artisti si sculptori dintre 1765-1830 au platit omagiu unei idei din generatia lui Pheidias, dar exemplele din sculptura sunt mai degraba copii romane ale sculpturilor helenistice. Au ignorat arta arhaica a Greciei si lucrarile tarzii ale Antichitatii.

Reprezentanti din Franta:

Jean-Franois Pierre Peyron

Jacques Louis David

Jean-Baptiste Rgnault

Pierre-Narciste Gurin

Jean-Auguste-Dominique Ingres

CARACTERISTICI:

Artistii neoclasici reinnoiesc temele istoriei romane gratie unor riguroase studii arheologice si ilustreaza mai ales epopeea homerica, povestirile lui Titus Livius si poemele lui Petrarca. Temele folosite prin aluzii glorifica monarhia, apoi virtutiile patriotice ale Revolutiei Franceze. Spatiul pictural se imbogateste cu artificiile tragediei antice prin costume, mimici si gesturi elocvente. Artistii preiau constructia frontala din basoreliefurile antice si din frescele de la Herculaneum. Personajele sunt mari, nu foarte numeroase si spatiale, sunt etalate in friza in prim-plan. Paralel cu suprafata, fundalul raspunde dreptunghiului in care se descrie tabloul prin rapel de motive geometrice (rosturile blocurilor de piatra cioplita, decrosurile si deschiderile in zid). Astfel inchis, ultimul plan concentreaza atentia spectatorului asupra personajelor, in acelasi timp imprimand un ritm scenei. Decorul sobru si absenta anecdotei conduc catre esentializare si accentueaza severitatea tablourilor neoclasice.

Pentru a atinge perfectiunea pictorii corecteaza natura. Acest principiu, numit "frumosul ideal", se inspira din maestrii clasicismului (Rafael si Nicolas Poussin), imbogatit cu ireprosabila cunoastere a anatomiei si proportiilor. Personajele cu modeleu sculptural sunt mai intai desenate nud peste o retea de linii (caroiaj). In timpul realizarii picturii, in etape succesive, unele personaje sunt acoperite cu drapaje maiestuase, in timp ce altele isi pastreaza nuditatea eroica.

O lumina rece invaluie personajele. Gesturile luminate violent pe un fond intunecat fac trimitere la Carabaggio si accentueaza mesajul didactic al operei.

Culoarea e fara rafinamente particulare si intretine un raport complementar cu desenul. Ea face cunoscut obiectul, ii confera gradul sau de importanta in tablou si serveste la subliniearea modeleului. Suprafata tabloului ramane perfect neteda, iar tehnica pictorului impersonala.