TALK SHOW-UL, TRANSPUNEREA ELECTRONICA A TRAGEDIEI GRECESTI

TALK SHOW-UL, TRANSPUNEREA ELECTRONICA A TRAGEDIEI GRECESTI

Termenul de talk show a aparut la jumatatea anilor '90, fiind cultivat la inceput indeosebi de televiziunea americana. Pentru unii autori, el apare drept o concesie à l'amricaine, facuta "suprematiei audientei si indicelui de satisfactie prin televiziune".[1] Nol Nel considera, dintr-un punct de vedere, ca o emisiune tip talk show seamnana cu o discutie "de salon", care nu are legatura cu asperitatile, cu profunzimile cu care ne obisnuisera deja clasicele emisiuni dezbatere.

Din punct de vedere terminologic, plecam de la doua componente: "Talk" - discutie, conversatie, dar si barfa si de la "Show" - spectacol, expozitie, fast. Daca ar fi sa cercetam istoria acestui gen care, practic, a revolutionat televiziunea, ar trebui sa ne intoarcem in anul 1985, atunci cand se difuza prima editie a celebrei 'Larry King Live', emisiune difuzata de CNN care a ajuns acum, dupa mai bine de doua decenii, la peste un milion de telespectatori in fiecare noapte.

Dintr-un punct de vedere putem considera talk show-ul ca fiind emblema a ceea ce am putea considera, cu un termen imprumutat din geologie sau din istorie, neo-televiziunea. Pastrand aceeasi terminologie, dezbaterile clasice ar putea fi datate intr-o epoca ce ar putea fi plasata in paleo sau, cel mult, mezo-televiziune.

Dupa peste doua decenii de la aparitia genului, acest termen l-a inlocuit aproape cu totul pe cel de dezbatere. Cu toate acestea, cele doua genuri, unul caracterizat prin sobrietate si accentul pus pe informare, iar celalalat pe spectacol, coexista.

Spre deosebire de dezbatere, talk show-ul este o forma de schimb organizata astfel incat sa scoata la iveala conflictul, drama umana, sub diverse aspecte, in legatura cu o tema-pretext, printr-o confruntare a unor judecati si opinii exprimate transant si cu ajutorul unui dispozitiv televizual care se complace in a ilustra aceste conflicte sau a sugera drama. "El corespunde unei puneri in spectacol a cuvantului apt sa serveasca unei abordari sensibile, emotionale a celor doua forme de dezordine umana care sunt conflictele intre indivizi si dramele intime ale persoanei".[2] Dintre cele mai cuprinzatoare si mai nuantate definitii date talk show-ului, este de semnalat cea pe care o formuleaza Nol Nel: "Apoteoza a media, transpunere electronica a tragediei grecesti, prin progresia dramatica pe care o contine si prin catharsis colectiv, complement indispensabil al democratiei, talk show-ul reprezinta , finalmente, o structura in care intra in rezonanta si se contamineaza doua forme de reprezentare sociala: statul-spectacol, cu eroii sai politici, si Televiziunea-stat, cu socializarea instantanee pe care o propune in cadrul marilor dezbateri ideologice."

Patrick Charaudeau si Rodolphe Ghiglione enumera cateva dintre caracteristicile talk show-ului. Una dintre acestea ar fi ca invitatii unei astfel de emisiuni sunt solicitati fine in calitate de persoane combative, fie de victime. Rolul acestora este acela de a reprezenta cel mai bine categoria din care fac parte, astfel incat printr-o regie bine pusa la punct de moderator, "conflictul" sa capete o amploare cat mai mare, spre deliciul sau compatimirea telespectatorilor. "Organizarea emisiunii este orientata in intregime catre dramatizare si divertisment, cu prezentarea unor documente si anchete care constituie marturii ale acestei dezordini sociale si ii scot in evidenta aspectele cele mai dramatice".

Formatul unei asemenea emisiuni utilizeaza diferite genuri (interviuri, reportaje, confesiuni, muzica, anchete etc.), astfel incat tensiunea sa fie cat mai mare, iar efectul asupra publicului cat mai puternic. Moderatorul uni talk show are misiunea de a provoca, de a determina antagonisme, de a declansa o stare puternica de emotie in randul invitatilor dar, mai ales, al publicului care priveste emisiunea. Sau, daca o cere desfasuratorul de a determina o cascada de rasete. Celebra emisiune "The Oprah Winfrey Show" este un exemplu cat mai elocvent in acest sens, ea bucurandu-se de cea mai mare cota de audienta din istoria televiziunii americane.

Inainte de a trece in revista tipurile de talk show-uri, sa ne oprim asupra a ceea ce Daniel Zecca - Buzura numeste contextul de mediatizare al unor astfel de productii de televiziune. Aproape intotdeauna, o emisiune talk show este planificata in grila de programe in acel spatiu de timp care poarta numele de prime time (19.00 - 23.00). Evident ca aceasta programare este efectuata in primul rand in functie de profilul canalului de televiziune si de publicul tinta. De exemplu, ar fi de neimaginat ca la o televiziune de nisa profilata pe transmiterea de stiri, precum Realitatea TV, sa avem in acest interval de timp un talk show cu continut cultural. Atunci cand se realizeaza grila de programe se tine seama, evident, si de ziua saptamanii, week-end-ul avand alt specific decat cele cinci zile din cursul saptamanii.

Autorii lucrarii "Talk show-ul. Despre libertatea cuvantului ca mit" propun impartirea acestor emisiuni in doua categorii, diferentiate dupa tipul de discurs care este practicat.

Prima dintre ele are in vedere talh show-ul de tip polemic. "Ele aduc in prim-plan persoane care, pentru ca au fost implicate intr-o "situatie conflictuala" si indiferent de statutul lor social sunt chemate sa se confrunte (sa dezbata) in legatura cu o tema". Astfel de emisiune este "Cerule mare! martea mea" (Ciel! Mon mardi), moderata de Christophe Dechavanne.

A doua categorie o reprezinta talk show-urile introspective. In acest caz spectatorilor le sunt prezentate persoane care "au trait in comun o aceeasi experienta si care sunt indemnate sa o povesteasca, fiecare din punctul ei de vedere". Acesta poate fi diferit sau chiar contradictoriu, ceea ce mareste doza de spectaculos. O astfel de emisiune este "Jos mastile" (Bas les masques), moderator Mireille Dumas.

Participantii la talk show sunt, evident, diferiti, in functie de cele doua categorii prezentate mai sus. In primul caz putem vorbi despre actori sociali care au fost sau sunt intr-o situatie conflictuala. Ei sunt, asa cum spun Parick Charaudeau si Rodolphe Ghiglione, "cei-care-actioneaza", care gandesc si vorbesc, care au de interpretat un rol care impune mobilitate, suspans, deznodamant necunoscut. In cel de-al doilea caz, arhetip intalnit in emisiunea "Jos mastile", personajele se lanseaza in orizontul aminitirilor, in cel al subiectivismului unor termeni precum "cred", "mi se pare", "dupa cate imi amintesc". Un astfel de invitat care joaca rolul unui martor, reducandu-se la esenta sa, poate fi identificat cu formula "eu-care-este".

Talk show-ul se difernetiaza de emisiunile de tip dezbatere printr-o suita de caracteristici, foarte bine surprinse de Charaudeau si Ghiglione :

-Au un loc foarte important in spatiul public, rol care are un mare potential de crestere. El se adreseaza domeniul privat, intim, centrandu-se pe racordarea la judecatile si sensibilitatii omului obisnuit

-Are o punere in scena proprie, un propriu sistem de gestiune, un discurs propriu, foarte vizibil dar lipsit de o mare profunzime. Din acest punct de vedere, suntem de acord cu R. Barthes, care considera ca avem de-a face cu un discurs-simulacru, caracteristic unei lumi mic-burgheze.

-Promoveaza un discurs "eu-noi", al unui "eu" care devine un model valabil pentru public, o figura emblematica a unui simptom colectiv. Avem un discurs in care "voi" si "tu" sunt termeni integrati in oglinda a ceea ce inseamna "eu insumi".

-Talk show-ul promoveaza "o noua norma, un nou spectacol, o noua ideologie. O noua norma a unei opinii publice care nu ar mai fi externa dezbaterii publice, ci inclusa in acesta, generandu-o si oferindu-i, via media, un raspuns de reparare a dezordinii sociale". Ni se propune, apoi, un nou tip de spectacol, in care temele spatiului public se amesteca cu cele ale spatiului privat, seriozitatea cu divertismentul, identitatea anonima cu cea de erou, chiar si mediatic. Il al treilea rand, vorbim chiar despre o noua ideologie. Sub pretextul de a descoperi adevarul, telespectatorul este, practic, indemnat sa participe la "consumarea unei fantasme de adevar "inesentiala", fara sa aiba dreptul la cuvant".

Asistam, practic, la o ideologie a simulacrului care consta in aceea ca, desi talk show-ul proclama interactivitatea cu publicul, de fapt acestuia i se confisca cuvantul. Cei doi autori merg mai departe in a interpreta rolul pe care il detine un simplu invitat al unei emisiuni talk show. "El este prins intre ciocanul universurilor impuse si nicovala dramatizarii din talk show. Actor al unui teatru despre care nu stie nimic, nici piesa, nici replicile, el este la mila animatorului/regizorului care, prezent pe scena, il foloseste in modul cel mai potrivit propriilor reprezentari ale dramaturgiei capabile de a capta auditorii". Bineinteles ca nici un realizator de talk show nu va recunoaste acest lucru, cu totii vorbind de cat de important este publicul pentru acestia. In acest sens, Robert Turcescu, moderatorul emisiunii ""100%", spunea urmatoarele: "Trebuie sa te gandesti in permanenta la faptul ca, in talk show-ul respectiv, nu joci doar pentru tine si pentru victoriile tale ca jurnalist, ci, mai ales, pentru cei care se afla "in tribune" si care, intr-un astfel de caz, sunt telespectatori, aflati acasa, in fata televizotului".

Alte caracteristici ale talk show-ului sunt comune cu cele pe care le detine si o emisiune tip reality show:

-Apropierea aparenta a cetateanului de televiziune, publicul devenind instrumentul de legitimare a discursului moderatorului.

-Existenta unei "realitati fictionale" care, de regula, se construieste in jurul unui subiect centrat pe domeniul vietii sociale. Se alege o tema de interes, cum ar fi maltratarea unor copii, si se aduc in studio persoane care au puncte de vedere foarte diferite, mizandu-se pe conflictul dintre acestea (primele emisiuni de acest gen au apartinut lui Phil Donahue).

-Amestecul genurilor. "Talk show-ul francez al lui Christophe Dechavanne a impins la extrem amestecul genurilor in a o suta editie a emisiunilor sale, la 20 noiembrie 1990)

-Importanta dispozitivului tehnic care duce la declansarea discursului cetateanului

-Functia sociala.

*

* *

S-a vorbit foarte mult despre problema universalitatii talk show-ului, existand autori care considera ca, din punct de vedere tipologic, am avea de-a face cu modele care se transmit si se difuzeaza fara a exista mai diferente intre ele. Realitatea este alta, o foarte mare importanta avand-o ceea ce putem numi substratul cultural. Acesta este raspunzator de diferentele care exista de la tara la alta, de la o televiziune la alta.

Charaudeau si Ghiglione prezinta in lucrarea lor trei tipuri esentiale de emisiuni talk show, reprezentand trei tari, trei culturi, inclusiv politice, trei mentalitati diferite. Acestea sunt: talk show-ul francez, catalan si italian.

a)      Modelul francez

Emisiunea cea mai reprezentativa pentru acest tip este "Cerule mare! Martea mea", moderata de Christophe Dechavanne. Ea se caracterizeaza prin aceea ca actiunea se desfasoara intr-o scena-arena, unde au loc schimburi de replici foarte polemizate. Este o retorica a confruntarii care ne duce cu gandul la turnirurile intre cavalerii medievali. Exista o "joaca cu cuvintele", care pune in spectacol o "democratie a conflictului". Moderatorul, care se aseamana unui spiridus, exagereaza situatiile conflictuale, aceste opozitii fiind generatoare de spectacol.

b)      Modelul catalan

"Viata intr-un plic" (La Vida en un xip) se diferentiaza de "Cerule mare! Martea mea" prin aceea ca actiunea are loc intr-o scena-amfiteatru, unde schimburile de replici sunt puternic controlate, iar moderatorul joaca rolul unui animator de orchestra, un adevarat ghid. Emisiunea a aparut intr-un context istoric special, in care Spania descoperea democratia si placerea de implicare a cetateanului in treburile cetatii. Din acest punct de vedere, Charaudeau si Ghiglione considera ca talk show-ul catalan este "o democratie cooperativa care trimite la un amfiteatru in care cetatenii vin, printr-un joc al intrebarilor condus de un animator-ghid, sa construiasca in parteneriat - intr-un discurs impartasit si ordonat, dar nu scutit de opozitii momentane - realitati care sunt (sau vor fi) ale lor". Acest model este unul puternic etic, ceea ce apropie televiziunea de o functie pe care aceasta o detine extrem de rar - functia pedagogica.

c)      Modelul italian

Este cel mai bine ilustrat de emisiunea "Maurizio Costanzo Show". Specificitatea modelului consta in aceea ca avem de-a face cu o scena de teatru. Moderatorul joaca rolul unul animator-bufon, care cristalizeaza si transmite, prin intermediul unor mijloace teatrale, elemente ale unui discurs social. Ceea ce practica show-ul este este un fel de Comedia dell`Arte, care se transforma intr-o "democratie a consensului". Oamenii vin si discuta despre problemele si istoriile fiecaruia, afla despre pataniile altora, contribuind la ceea ce am putea numi mitul unei democratii directe.

Talk show-ul a fost considerat de sociologul francez Pierre Bourdieu ca fiind un tip de productie de televiziune indezirabila pentru elite. Dincolo de toate limitele sale, de scaderile care pot fi puse pe seama concesiilor facute audientei, talk-show-ul este, alaturi de reality show, unul dintre formatele TV care au contribuit si contribuie, in continuare, la aparitia unei noi paradigme intre toate genurile audiovizualului ultimelor decenii.