Universul teatral in documentarul tv

universul teatral in documentarul tv

Modalitatile de a consemna viata si/sau actualitatea teatrala pe micul ecran sint diverse: de la stirea sau reportajul de ultima ora din jurnalul de actualitati la documentarul de cultura, de la interviul de opinie si comentariu la "masa rotunda" sau talk-show, de la portretul sau medalionul audiovizual la eseul in imagini, nemaivorbind de multitudinea emisiunilor de tip artistic. Evident, multe dintre aceste formate televizuale sint marcate de un pronuntat caracter impresionist (de altfel, perfect justificabil si chiar binevenit intr-o serie de formule telegenice). Pentru a restringe obiectul nostru de analiza si a-i conferi consistenta, ne vom referi preponderent la documentarul de televiziune, demersul fiind indreptatit de faptul ca in ultimii ani Televiziunea moldoveneasca si-a directionat activitatea mai mult spre productia de documentare. Fapt salutabil, dar, din pacate, este domeniul cel mai arid in cuantificarea de realizari notabile.

Citeva documentare de certa valoare artistica despre actorii nostri au fost realizate si pina in '89, in pofida faptului ca in perioada respectiva regizorii nu se simteau cu adevarat descatusati in creatia lor audiovizuala. Filmul regizorului Vladimir Plamadeala Confesiune in lumina rampei (1978), aduce in prim-plan destinul actoricesc al artistei poporului Valentina Izbesciuc, creatoarea unei intregi galerii de roluri dramatice, diferite ca factura si structura artistica (nu cunoastem adevaratul motiv, dar aceasta extraordinara actrita a fost solicitata rar de tot de cinematografia noastra). Pelicula a fost realizata in baza a trei roluri ale V. Izbesciuc din spectacolele Teatrului "Luceafarul": Fedra (Ippolit de Euripide), Masa (Pescarusul de A.P. Cehov) si Ruta (Pasarile tineretii noastre de Ion Druta).

Pe aceleasi coordonate confesive se sprijina osatura filmului Recital Clody Bertola (1972) in regia celebrului Liviu Ciulei, difuzat de TVR in septembrie 2003, cind aceasta actrita de geniu (regizorul Andrei Serban a numit-o "Sfinta Ioana" a teatrului romanesc) a implinit 90 de ani!.. Pelicula a reinviat pentru telespectatorii de azi fragmente din rolurile fundamentale ale actritei: Alice din Play Strindberg de Fr. Drrenmatt, Rosalinda (Cum va place de Shakespeare), Blanche din Un tramvai numit dorinta de T. Williams. Unul dintre momentele cele mai semnificative ale acestui Recital il constituie dialogul lui L. Ciulei cu actrita, realizat nu in ambianta sofitelor din spatiul scenic al Teatrului "Bulandra" din Bucuresti, ci in conditii obisnuite, in haine de casa. Astfel, in cadrul spectacolului se intercaleaza firesc profesiunea de credinta a artistei, care se suprapune suta la suta cu monologul Ninei Zarecinaia din Pescarusul lui Cehov, rostit sobru, dar cu o sinceritate coplesitoare: "Principalul in tot ce faci nu e gloria, nu e stralucirea, ci puterea noastra de a indura. Sa stii sa-ti porti crucea si sa-ti pastrezi credinta". Aceasta ingemanare subtila intre raspunsurile la interviu si replicile din textul cehovian sugereaza gindul ca la marii artisti viata dincolo sau dincoace de scena este o prelungire a idealului lor estetic.

in multe dintre productiile sale regizorul Nicu Scorpan isi asuma si functia de scenarist, iar acest "mariaj", deseori, este contraproductiv. In ultima vreme, el "lanseaza" documentare in serie, fara a avea o platforma estetica bine definita si clara, care i-ar permite sa utilizeze constructii dramaturgice originale si sa se debaraseze de frazele prefabricate care, usor modificate, trec dintr-o naratiune audiovizuala in alta. Veridicitatea celor spuse poate fi probata in cazul documentarelor Ascensiune (despre actrita Domnica Darienco) si Constantin Constantinov. Structurile sint schematice, iar mesajul verbal este unul de umplutura. Doctorul in studiul artelor Maria Mitu scrie: "Noi, telespectatorii, stim ca actrita D. Darienco are "talent", "dar", "har", ca "a slujit teatrul cu daruire". Insa comentariul este vag, el mai mult enunta rolurile, decit sa "releve calitatile lor de fond, care i-au asigurat o ascensiune in cariera profesionala. Si, mai ales, n-au fost dezvaluite deosebirile intre jocul actoricesc al D. Darienco si E. Cazimirova care, dupa cum mentiona intr-o alta emisiune acelasi N. Scorpan, este "exceptionala", "minunata", "superba" . Are dreptate cercetatoarea: daca nu este gasita o axa conceptuala a structurii compozitionale, capabila sa organizeze coerent materialul iconografic, exista riscul ca filmul sa se transforme intr-un sir obisnuit de imagini, din care nu se pot desprinde semnificatii profunde. Atunci apare tentatia, in temei nejustificata, sa fie nominalizate drept filme niste naratiuni care au toate insemnele unor emisiuni oarecare. Credem ca discursul audiovizual nu trebuie epurat de problemele cu care s-au confruntat sau se confrunta protagonistii peliculelor, timpul "odelor", fie ele de natura scriptica sau vizuala, a trecut. Nu se poate concepe, azi, un film documentar despre universul scenic, facind abstractie de momentele de incertitudine ale creatiei artistice, de situatiile de conflict, inerente unei vieti de artist si, cu atit mai mult, unui organism viu cum este teatrul.

Documentarul Memorie tie, Mestere! (2001), dedicat regretatului Veniamin Apostol, am dori sa-l comparam cu In memoriam. Gheorghi Tovstonogov (2003), realizat sub auspiciile postului moscovit TV "Tentr". Prima pelicula a fost produsa dupa plecarea subita la cele vesnice a eminentului om de teatru V. Apostol, si reactia indurerata la cele intimplate e omeneasca si legitima. A fost gasit un laitmotiv muzical foarte potrivit din romanta Car frumos cu patru boi (Si cu cit ma duce gindul/ Peste vremuri inapoi,/ Tot mai sfinta vad icoana/ Unui car cu patru boi.), in interpretarea neasemuita a cintaretei Ioana Radu. Este un documentar-reconstituire in care, printr-o multitudine de voci ale vietii noastre culturale (V. Ciutac, M. Curagau, P. Baracci, V. Chirca, D. Matcovschi, E. Todorascu, V. Constantin s.a.), s-a incercat creionarea unui dublu portret: V. Apostol-omul si profilul lui de creatie. Au fost adunate, pentru prima data banuim, intr-un fel de simfonie audiovizuala, cadre-unicat (de la repetitii, spectacole, diferite manifestari culturale, din simpla lui viata paminteasca etc.) despre aceasta personalitate distincta a scenei noastre si a invatamintului teatral din republica. Tonalitatea discursului televizual ne aminteste de un poem liric, cu inflexiuni nostalgice, senzatie intregita si de prezenta in cadrul naratiunii a doamnei Lori (sotia lui V. Apostol), a copiilor lor Daniela si Mircea. Si totusi, individualitatea artistica si pur omeneasca a lui V. Apostol n-a fost prezentata in toate dimensiunile sale, mai ales profilul spiritual a ramas in umbra, abia daca a fost schitat. Dar au existat niste premise sigure in acest sens: cineastul Vlad Druck vorbea la un moment despre o anume "neierarhizare a relatiilor umane", de tipul "sef-subaltern", in cazul lui V. Apostol, in timp ce scenaristul Dumitru Olarescu a spus-o mai direct - "Nu m-am impacat niciodata cu disparitia lui neasteptata". Ne intrebam, ce l-a impiedicat pe realizator sa deschida anumite paranteze, daca nu au facut-o unii dintre cei intervievati?!

Publicul larg nu prea stie ca V. Apostol a fost rectorul Universitatii de Arte din Moldova din 1995 si aproape pina la disparitia lui prematura (14 decembrie 2000). Spunem aproape, fiindca modul in care a fost indepartat din post este unul foarte cinic. Universitatea de Arte si Conservatorul din Moldova (la vremea respectiva rector era compozitorul Constantin Rusnac) au fost comasate intr-o singura institutie, iar conducatorii acestora nici n-au fost macar sunati pentru a fi preintimpinati despre aceasta reorganizare institutionala (vezi publicatia Novoie Vremea din 13 august 2004). Tine de domeniul imposibilului, ca nici unul dintre interlocutorii lui N. Scorpan sa nu fi abordat subiectul in cauza. In acest caz, vorba vine, regizorul sau cineva dintre "sefi" a pus in functiune "foarfecele electronic". Am observat ca si in celelalte doua pelicule dinsul nu stie sa fructifice, in toata plenitudinea, situatiile conflictuale, chiar daca unele din ele sint deja consumate. In filmul despre C. Constantinov protagonistul se refera la distrugerea muzeului Teatrului moldovenesc "A.S.Puskin" in timpul reparatiilor capitale si pentru ca, in urma acestui act de vandalism, sa nu dispara exponatele, unele din ele au nimerit in curtea lui "nea Costache". Iata o atitudine feroce fata de "memoria teatrului" (George Banu). Din pacate, acest subiect n-a gasit o cutie de rezonanta pe potriva in structura documentarului.

Filmul In memoriam. Gh. Tovstonogov ne permite sa privim documentarul despre V. Apostol intr-o alta lumina. Constructia lui nu este noua, dar importanta e incarcatura ei ideatica si estetica. Epigraful pentru acest documentar ii apartine lui Peter Brook: "Tot ce vede spectatorul in scena, in ultima instanta, nu este altceva decit gindurile, sentimentele si Soarta regizorului". Pe fundalul unei melodii clasice, in cadru apare "spatiul gol" al celebrului teatru din Sankt-Petersburg (BDT), unde ilustrul director de scena a dat viata unor Mari Spectacole. Imagini de arhiva, din voice-over se-aude glasul regizorului: "In acest spatiu s-ar putea cladi o casa de locuit. Sau altceva. Dar aici mai poate fi edificata o lume - una a marilor pasiuni umane care sa spuna un nu hotarit banalitatii sau trivialitatii". Astfel, accentele sunt puse, iar tonul face muzica. Compozitia naratiunii audiovizuale este elaborata dupa regulile clasice ale unui spectacol scenic. Partile constituente sint delimitate prin inscriptiile de rigoare (pe fundalul cortinei): Prolog; Actul I, II, III; Discutii dupa culise; Repetitie; Antract; Epilog. Vom consemna citeva din ingredientele sectiunilor alcatuitoare (momente-cheie), intru a sesiza mai pregnant modul inedit in care au fost combinate materiale din fondul televiziunii cu filmarile curente. Se va vedea, cit sint de importante imaginile de arhiva, care trebuie completate necontenit, dincolo de orice factori conjuncturali.

In debutul filmului este amplasata urarea muzicala a actritei Tatiana Doronina, prilejuita de o sarbatoare a maestrului. Cuvinte din inima, de-un umor sclipitor, aratindu-ne ca unele mesaje de felicitare au marele dar de a nu fi stereotipe si de a ne incinta peste ani. Actorul Kiril Lavrov, actualul director artistic, spune ca, in 1956, cind a fost numit Gh. Tovstonogov la cirma teatrului, situatia era dezastruoasa. Cineva chiar l-a intrebat, daca nu se teme ca va fi "mincat" de subalterni, cum au patit-o citiva directori pina la venirea sa. A urmat replica maestrului, devenita celebra: "Eu nu sint comestibil". Un fapt incredibil dar, in scurta vreme, din trupa teatrului faceau parte: P. Luspekaiev, I. Smoktunovski, E. Lebedev, E. Kopelean, T. Doronina, K. Lavrov, S. Iurski, O. Basilasvili Secvente filmice din celebrele spectacole Idiotul (1959), Micii burghezi (1966), Istoria unui cal (1979) s. a. depun marturie despre marele potential de creatie al acestui teatru.

In cadrul rubricii Discutii dupa culise regizorul Alexei Gherman se intreaba prin ce tip de miracol functiona monarhia absoluta din teatru, in conditiile in care Gh. Tovstonogov era o fire absolut democratica. Fiindca orice teatru incepe de la garderoba, dinsul spune ca marea autoritate a regizorului putea fi verificata dupa felul cum erau atirnate paltoanele in cui. Existau niste legi nescrise, desi nimeni n-a adus vreodata vorba despre aceasta: asadar, Tovstonogov, Lebedev, Kopelean, peste citeva rinduri artisti mai de planul doi s.a.m.d. Nimeni n-a indraznit niciodata sa incalce aceasta ordine, chiar daca locurile erau libere.

In Actul II sint deschise niste paranteze de K. Lavrov. Marele regizor, spune el, a fost consolat cu toate distinctiile posibile: premiul Lenin, premiul de Stat, Erou al Muncii Socialiste Dar autoritatile au avut intotdeauna o atitudine suspicioasa fata de dinsul. Este intercalat un interviu cu Gh. Tovstonogov din perioada perestroikai, unde se relateaza despre o sedinta a comitetului de partid Leningrad, la care a fost discutat repertoriul teatrului, iar distinsului regizor i s-au adus invinuiri foarte grave. Eroii din Vara trecuta la Ciulimsk (1974) de A. Vampilov nu constientizeaza deloc ca traiesc intr-o tara care construieste socialismul, spectacolul Oameni energici (1974) de V. Suksin proslaveste hotii, sarlatanii si alcoolicii, iar din marele L.N. Tolstoi - "oglinda a revolutiei ruse" - a fost aleasa povestirea Holstomer si montat spectacolul Istoria unui cal (1979), care propaga morala tolstoista.

Sa deducem ca nu se temea de potentatii zilei?! Oleg Basilasvili: "Cit de mult a pierdut regizorul, fiindca      in sinele sau profund exista frica fata de putere, de care a fost hartuit de atitea ori". Intr-un moment, a fost somat sa vina de la Paris, unde trupa era in turneu, ca sa dea explicatii in legatura cu spectacolul Prea multa minte strica (1963), desi fusese incununat cu laurii premiului Lenin (1958). In versiunea lui A. Gherman e formulata profesiunea de credinta a regizorului. Cica, Gh. Tovstonogov a fost intrebat: "Credeti ca teatrul ar putea schimba lumea?", la care a urmat raspunsul: "Daca as fi gindit altfel, nu m-as fi ocupat de teatru". Sensul acestor cuvinte capata noi conotatii si o alta profunzime cind, spre finele actului III, dupa o incursiune in biografia sa cronologica, sustinuta de multiple fotografii si cadre de epoca, aflam ca, dupa despartirea sa de sotie si plecarea din Tbilisi, regizorul a trait mai toata viata singur. Robert Sturua: "In afara de teatru, el n-a avut nimic".

Destul de inspirat este conceput epilogul. Colajul de imagini inedite despre regizor (fotografii si secvente televizuale din toate perioadele vietii sale), se deruleaza pe fundalul unei compozitii muzicale de Serghei Prokofiev, fiind dublat de un fragment extrem de semnificativ din varianta radio a spectacolului Trei surori (1965). A fost utilizat un procedeu de insertie a unui material din fondul "de aur" al radiodifuziunii, mai rar intilnit in practica TV, dar foarte oportun in contextul acestei naratiuni audiovizuale (unele imagini video ne readuc in spatiul micului ecran un Tovstonogov profund marcat de problemele vietii si ale creatiei):

TUZENBAH (Serghei Iurski): "Nici peste doua-trei sute de ani, ba nici peste un milion de ani, viata nu se va schimba cu o iota! Ea ramine aceeasi, urmindu-si legile ei proprii, pe care noi nu le putem patrunde si pe care nu le vom cunoaste niciodata. Pasarile calatoare, cocorii, de pilda, isi urmeaza, neobosite, zborul! Oricare ar fi gindurile ce le framinta mintea - meschine sau marete - isi vor continua mereu zborul, fara sa stie incotro si de ce. Ei zboara si vor continua sa zboare in ciuda filozofilor ce s-ar putea ivi printre ei. Acestia vor putea sa filozofeze in liniste, numai sa nu tulbure zborul celorlalti" / MASA (Tatiana Doronina): "Bine, dar pentru ce?" / TUZENBAH: "Pentru ce? Uite, afara ninge. Pentru ce?" / MASA: "Mie, insa, mi se pare ca tot omul trebuie sa aiba o credinta sau cel putin sa o caute. Altfel, existenta lui e desarta, desarta Sa traiesti si sa nu stii de ce zboara cocorii? De ce se nasc copiii? De ce sint stele pe cer? Ori stii de ce traiesti, ori toate pe lume sint fleacuri nimicuri".

In acest mod, filmul In memoriam. Gh. Tovstonogov reconstituie personalitatea complexa a celebrului director de scena in toate datele sale caracterologice, nu doar la modul sentimental sau impresionist. In cazul documentarelor noastre de cultura, asa-zisul discurs liric se cere abandonat. Traim intr-o lume a incertitudinii, de aceea subiectele ce tin de realitatile noastre teatrale trebuie abordate nu dintr-un unghi pretins poetic, ci intr-un context al interogatiilor.

Problemele de creatie ale oamenilor de teatru pot fi transpuse pe micul ecran din cele mai diferite perspective. Un foarte interesant demers filmic a intreprins regizorul bielorus Nadejda Gorkunova in filmul Un rol nejucat ("Телефильм", 1999), in care l-a avut ca protagonist pe artistul emerit Viktor Manaev. Este incitant punctul de plecare al regizorului: discursul audiovizual nu e centrat pe realizarile actorului, care sint indubitabile, ci pe neimplinirile sale [2]. Fiind un actor de mari resurse comice, si-ar fi dorit foarte tare sa-l joace pe Akaki Akakievici Basmacikin din Mantaua lui Gogol. Ei bine, autoarea filmului pune la dispozitia actorului spatiul micului ecran pentru a-si fructifica, macar in versiune audiovizuala, acest vis. Dar tehnica "bulgarelui de zapada" isi spune si aici cuvintul: gasim in documentar, intr-o impletire originala, scene din creatia gogoliana in interpretarea lui V. Manaiev, pagini din jurnalul sau intim, reflectii despre efemeritatea creatiei actoricesti etc.

Actualmente, documentarul de cultura din cadrul televiziunii este valorificat in doua directii: portretul audiovizual si filmul de problema. Spre regret, televiziunea noastra nu dispune de productii de performanta. Se vehiculeaza acelasi discurs tern, de suprafata, stereotip, suficient siesi, fara anume plonjari in fiinta plina de deruta a artistului de teatru in asa-zisa perioada de tranzitie. Esecurile sint previzibile din start, pentru ca reusitele nu sint cit de cit programate, de la bun inceput, in niste scenarii cu adevarat valoroase.

Foarte binevenite si, in plus, educativ-formative pentru publicul larg sint emisiunile in care este reconstituit procesul de creatie asupra unui spectacol scenic - de la optiunea repertoriala si pina la premiera propriu-zisa. In 2004 - Anul Stefan cel Mare si Sfint - figura ilustrului nostru voievod a fost prezenta in numeroase programe televizate, incepind cu filmele documentare si terminind cu fictiunea audiovizuala sau asa-zisa emisiune de tip artistic, care include formule telegenice dintre cele mai diverse: scurt si lung-metrajul de fictiune, filmul serial, teatrul TV, teleplay-ul, iar daca largim putin contextul - si unele emisiuni aflate la confluenta faptului documentar cu cel imaginar, de tipul docudramei.

Insa imaginea lui Stefan cel Mare poate fi valorificata si prin formule metateatrale. In acest sens, iubitorii artei scenice au putut urmari un interesant mesaj la TVR 1 (15 mai 2004), intitulat "Apus de soare dupa 25 de ani pe scena Teatrului National din Bucuresti". In fond, pe micul ecran este reconstituit travaliul la o noua montare a acestei piese celebre, un discurs dramatic cu suflu shakespearean, cum s-a spus. Functia de director de scena si-a asumat-o cunoscutul cineast Dan Pita, iar acest fapt a plasat, din start, actiunea respectiva in zona interogatiei. Primul semn de intrebare, prezent si in formula scriptica pe micul ecran, este - "De ce jucam Apus de soare?". El a fost formulat in cadrul primei lecturi la masa a textului, la 30 septembrie 2003, nefiind deloc unul gratuit. Tinarul actor Claudiu Bleont, interpretul Doctorului Smil, a spus-o franc: "Ce ne poate motiva, dincolo de celebritatea piesei? S-a tratat folcloric textul, dar trebuie gasita o formula de teatralitate Unii actori de-ai nostri ziceau ca, dle, nu pot sa joc pircalabi, fiindca rid colegii de mine". Asadar, dincolo de originalitatea demersului regizoral, Dan Pita a avut de surmontat o serie de prejudecati legate de fondul arhaic al scriiturii. Fireste, venind din domeniul celei de a saptea arte, regizorul D. Pita n-a putut sa ocoleasca interferentele dintre teatru si film. Spectacolul este foarte cinematografic, regizorul mizind mult pe detaliul semnificativ. Intreg spectacolul e construit din mici detalii, care au efectul unor "citate plastice". Astfel, pe durata reprezentatiei, imensa scena a Teatrului National din Bucuresti (1300 de locuri) devine un ecran urias pe care sint proiectate imagini despre o personalitate de tip renascentist.

Demersul analitic/critic in domeniul creatiei de televiziune s-a diversificat, comunicarea audiovizuala oferind numeroase posibilitati de aplicare a formulelor metatextuale, in functie de formatul de emisiune: prefata (postfata) la un produs TV, talk-show, documentar-reconstituire a procesului de creatie etc. Din pacate, in spatiul nostru mediatic abordarile critice in domeniul documentarului TV, al emisiunilor de tip artistic sint rare de tot, aproape ca si inexistente. S-au manifestat intrucitva in domeniul respectiv scriitorii Valentina Tazlauanu, Vitalie Ciobanu si Constantin Cheianu care, intr-o vreme, a avut chiar o rubrica saptaminala in hebdomadarul Jurnal de Chisinau. In acest sens, ar trebui sa luam exemplu de la rusi. Bunaoara, saptaminalul Литературная газета (Gazeta literara) dedica o pagina intreaga analizei produselor audiovizuale la rubrica ТелеВедение. Nu se poate ca un fenomen atit de dinamic, precum e audiovizualul, cu un impact deosebit asupra audientei, sa ramina, in presa noastra culturala, in afara preocuparilor critice.

Referinte

Maria Mitu. TV: valorile si teatrul // Panoramic TV, 2003, n 8, p. 26.

Cf.: А. Б. Калюнова. Рампа и экран - пластическое взаимодействие // Экран и культура. - Минск, 1999, pp. 53-54.