viziunea Chinei asupra lumii contemporane: perspectiva multipolaritatii

Cea de-a doua jumatate a anilor optzeci ai secolului al XX-lea a fost marcata de transformari cardinale in ordinea mondiala, fapt datorat in mod esential asa-numitei "perestroika", lansata in URSS, precum si conceptiei revirimentului relatiilor internationale in baza principiilor "noii gindiri", propuse de Mihail Gorbaciov. In aceste circumstante devenea tot mai vizibila cedarea de catre Uniunea Sovietica a statutului de supraputere, ceea ce a si determinat falimentul vechiului model bipolar al ordinii mondiale. Respectiv, cei mai importanti actori ai scenei internationale au intreprins pasi concreti in vederea corectiei propriei politici externe, pentru a se conforma dinamicii schimbarilor.

Republica populara chineza a procedat si ea la elaborarea unei noi strategii a politicii externe, al carei obiectiv ar fi asigurarea celor mai importante interese vitale ale tarii in contextul unei instabilitati pronuntate si ascendente a relatiilor internationale. Este relevanta, in aceasta ordine de idei, abordarea problemei in cauza in cercurile stiintifice chineze. Li Chenji, director al Institutului SUA al academiei de Stiinte Sociale a Chinei, in cadrul unor dezbateri stiintifice, desfasurate in anul 1987, mentiona: "In China a aparut mai intii "teoria celor doua lagare", apoi - "teoria celor trei lumi". Pot fi oare aplicate in conditiile actuale aceste teorii, pe deplin valabile in timpul aparitiei lor? Daca nu sint aplicabile sau pot fi aplicate doar partial, care ar fi teoria ce ar putea sa le substituie?" Raspunzind la intrebarea lansata, Li Chenji indica asupra insuficientei tezei "abordarii pragmatice", subliniind, totodata, necesitatea constituirii teoriei sistemice, capabile "sa aprecieze adecvat realitatile actualitatii mondiale" [1].

In aceasta perioada examinarea structurii relatiilor internationale contemporane a devenit una din componentele de baza ale procesului de elaborare a conceptiei politicii externe a RPC. Potrivit terminologiei studiilor politologice chineze, conceptul de structura a relatiilor internationale contemporane rezida in "arhitectonica relatiilor internationale". Notiunea de "arhitectonica" este tratata de cercetatorii chinezi ca o "constructie intrinseca, stare a materiei". Cit priveste arhitectonica politica, aceasta se constituie drept "o anumita configuratie, o anumita stare, situatie care s-a format in urma interactiunii pe arena internationala a anumitor forte politice intr-o perioada determinata de timp" [2].

Destramarea Uniunii Sovietice, prabusirea socialismului in tarile fostului "socialism real" din europa de Est si apropierea vertiginoasa a acestora de occident, urmata de aspiratia integrarii in Uniunea europeana si a aderarii la NATO au schimbat in mod cardinal raportul de forte pe arena internationala, generind "un dezechilibru extrem al lumii contemporane" [3]. Tocmai incepind cu aceasta perioada s-ar putea vorbi despre disparitia pivotului vechiului pol antiimperialist care reusea sa asigure, gratie ponderii sale, un echilibru relativ al fortelor in lume, impiedicind manifestarile excesive ale hegemoniei SUA si a aliatilor sai nemijlociti [4].

Ordinea globala aparuta in urma acestui cataclism global a solicitat de la conducatorii tuturor statelor care pretindeau la detinerea rolului de subiect al relatiilor internationale o constientizare lucida a situatiei si elaborarea unei noi perspective a relatiilor internationale.

Pentru conducerea chineza acest obiectiv era unul deosebit, intrucit URSS era nu doar un stat socialist, ci, in primul rind, vecinul nemijlocit al RPC. Un vecin neordinar, care avea ambitia de a detine un rol primordial in regiunea Asia-oceanul pacific, promovind o politica, interpretata de catre China drept una mai putin binevoitoare (in chestiunile legate de Vietnam, India, Afghanistan). Oricum, Uniunea sovietica reprezenta un partener previzibil, util in cadrul vectorului modernizarii adoptat de Beijing, deoarece miza pericolului sovietic putea fi exploatata cu succes de catre RPC in relatiile acesteia cu SUA. Dupa cum a remarcat E. P. Bajanov, beijing-ul, spre sfirsitul anilor saptezeci "a reusit sa stabileasca raporturi politico-militare strinse cu occidentul (in baza contrapunerii cu "expansionismul Moscovei"), de aceea SUA si aliatii sai nu numai ca au salutat schimbarile in politica interna a Chinei, dar si s-au inclus cu entuziasm in reformarea economiei chineze. Respectiv, china a beneficiat de marfuri, credite, investitii, asistenta tehnica" [5]. Conducerea chineza constientiza imposibilitatea renuntarii la avantajele, obtinute in mod anevoios, ale colaborarii cu occidentul, in conditiile in care reformele demarate in tara erau departe de a fi finalizate. Or, un astfel de sacrificiu ar fi fost inevitabil in cazul in care Beijing-ul, profitind de slabirea pozitiilor rusiei, ar fi incercat sa obtina, prin intermediul unor presiuni, cedari teritoriale asupra carora se insista pe timpurile lui Mao Tzedung [6]. Orice conflict cu Rusia putea sa afecteze si mai mult imaginea Chinei, deteriorata esential dupa evenimentele din Tiananmen din anul 1989 [7[.

Falimentul statelor socialiste europene genera pentru RPC o serie de probleme ideologice si politice, punind sub semn de intrebare viabilitatea socialismului ca orinduire sociala si oportunitatea acestuia in calitate de premisa pentru modernizarea tarii. In memoriile sale fostul ministru al afacerilor externe ale RPC Zhang Zhicen mentiona ca in aceasta siuatie deng Xiaoping a adresat un apel "de a nu se lasa prada dezorientarii si de a nu considera ca marxismul dispare, devine inutil si sufera infringere. China continua sa construiasca socialismul, fapt ce nu poate fi impiedicat de nimeni. Un socialism cu specific chinezesc, in cadrul caruia se afirma relatiile de productie obstesti, un socialism care promoveaza pacea" [8].

framintarea beijing-ului a fost determinata de faptul ca destramarea URSS putea sa comporte o destabilizare serioasa a situatiei in Eurasia si in intreaga lume. Totodata, trezea ingrijorare si tendinta, conturata deja, de apropiere strategica a Rusiei de Occident, ceea ce putea sa comporte schimbarea echilibrului de forte in lume in detrimentul RPC si al socialismului chinezesc. Liderii de la Beijing nu excludeau nici eventuala sustinere de catre Moscova a disidentilor chinezi si a apropierii acesteia de taibei [9].

In acelasi timp, pentru conducerea chineza devenea clar si un alt aspect al problemei: slabirea pozitiilor Rusiei putea fi exploatata in interesele Chinei. In primul rind, se producea diminuarea rolului unuia dintre cei mai seriosi rivali ai chinei in cadrul regiunii Asia-Oceanul pacific. In locul unui stat unitar a aparut un sir de state independente ce aspirau sa se distanteze de fosta metropola, ceea ce oferea Beijing-ului oportunitati pentru promovarea propriei politici in regiunea central-asiatica. In al doliea rind, societatea chineza scapa de frica unui eventual pericol militar din partea vecinului nordic, despre care trimbita decenii la rind propaganda RPC [10].

Definind reactia Beijing-ului la schimbarile produse in sistemul relatiilor internationale la inceputul anilor nouazeci, Chjou Ijuan a evidentiat in calitate de factori principali ai trecerii "de la arhitectonica veche la cea noua" tocmai destramarea sistemului bipolar si legata de aceasta regrupare a fortelor [11]. Majoritatea covirsitoare a autorilor chinezi converg in parerea ca tendinta determinanta in aceasta perioada pe arena mondiala era "multipolarizarea" relatiilor internationale. Aceasta multipolarizare emergenta, in viziunea lor, nu era analogica precedentelor istorice anterioare, fiindu-i propriu un caracter multipolar in cadrul caruia sint prezente multe forte, multe niveluri, multe centre [12].

In noile conditii, cind pericolul confruntarilor militare pe arena mondiala a a trecut pe planul secund, si in locul contradictiilor de altadata, mostenite de la epoca "razboiului rece", veneau altele noi, denea iarasi actuala chestiunea cu privire la mijloacele optimale de mentinere a suveranitatii internationale a tarilor in parte si capacitatea acestora de a exercita influenta asupra procesului dezvoltarii mondiale. La inceputul anilor nouazeci in cercurile politice si stiintifice ale Chinei au inceput dezbaterile active vizind devenirea noii ordini mondiale politice si economice in circumstantele unei situatii internationale schimbate radical.

Conducerea chineza isi dadea foarte bine seama ca odata cu destramarea lagarului socialist a suferit schimbari intreaga arhitectonica a ordinii mondiale, precum si faptul ca SUA, constientizind dominuarea simtitoare a fortei celei de-a doua supraputeri, vor incerca sa impuna lumii propriile reprezentari despre principiile organizarii ordinii mondiale si sa instituie propriul control asupra tuturor resurselor importante din punct de vedere strategic, sa substituie toate regimurile opozante cu cele ce promoveaza o atitudine favorabila fata de Washington. Tocmai aceste consideratii au stat la baza concluziei fundamentale: "Caracterul bipolar al ordinii mondiale, determinind viata planetei in perioada de dupa razboi, a fost anulat" [13]. Politologul chinez Chan Baitzea remarca in aceasta ordine de idei: "In urma unei examinari si analizei aprofundate a situatiei, Jiang Zemin si alti conducatori chinezi au facut, in vara anului 1991, o concluzie fundamentala privind situatia internationala: dimensiunea bipolara a lumii nu mai exista, si lumea se dezvolta in directia multipolaritatii; cu toate ca situatia internationala actuala ofera motive pentru ingrijorari si nelinisti, laitmotivul lumii si al dezvoltarii ramine constant acelasi; intr-o perspectiva temporala indelungata China va fi capabila sa-si asigure un climat international favorabil si pasnic, promovindu-l si in tarile invecinate; principiile de baza ale politicii externe, elaborate in tara in perioada realizarii reformelor si a desciderii vor ramine neschimbate" [14].

A fost firesc faptul ca noile caracteristici ale politicii mondiale sa inainteze in fata Chinei intrebarea privind linia pe care o va promova in continuare. S-ar putea presupune, intr-o abordare ipotetica, ca optiunea trebuia facuta in favoarea unuia din scenariile posibile. Una din optiuni putea fi incercarea de a substitui Uniunea sovietica in rolul acesteia de oponent principal al SUA, cu toate consecintele care decurgeau de aici, inclusiv necesitatea renuntarii la aprofundarea reformelor interne in desfasurare si directionarea tuturor resurselor pentru sporirea brusca a potentialului militar al tarii. O alta optiune putea viza acceptarea neconditionata a dreptului SUA la detinerea calitatii de lider al lumii, cum, de altfel, au procedat mai multe tari post-socialiste si post-sovietice, care s-au grabit sa se inroleze in detasamentul condus de invingatorul in razboiul rece. Inntr-un astfel de caz insa China ar fi trebuit sa renunte la propria identitate, iar in perspectiva - si la orinduirea sociala doar in cadrul careia (conducerea Chinei avea o convingere ferma in aceasta privinta) putea fi continuat procesul atit de necesar de modernizare a tarii, preconizat sa se desfasoare pina la mijlocul secolului XXI. Realizarea cu succes a planurilor aprobate de sesiunea din primavara anului 1991 a Consiliului reprezentantilor poporului din toata China - celui de-al optulea cincinal (1991-1995), a planului de zece ani (1991-2000) si a planului pentru o suta de ani (1949-2049) necesita promovarea unei politici de deschidere spre pietele mondiale drept o conditie necesara si o premisa dintre cele mai importante pentru modernizarea Chinei.

In viziunea expertilor chinezi, pacea si dezvoltarea constituiau in continuare cele doua obiective esentiale ale tarilor lumii. Schimbarile determinate de trecerea lumii de la principiul "bipolar" la o noua arhitectonica mondiala nu puteau sa nu comporte provocarea unor conflicte locale si regionale, generate de contradictii de ordin national, religios, teritorial si de alta natura. Continua sa se aprofundeze decalajul dintre tarile bogate si tarile sarace, recurgerea la politica fortei raminea, ca si mai inainte, una din principalele surse de pericol pentru pace si stabilitate pe arena internationala. Contrar tendintei care parea mai mult decit evidenta a lumii spre multipolaritate, unele tari dezvoltate se pronunta pentru constructia "monopolara" a sistemului international, in care China - o tara independenta, fortificata, dispunind de o pozitie politica proprie, sustinuta cu fermitate, n-avea cum sa se inscrie.

oricum, Beijing-ul considera ca sfirsitul razboiului rece a coincis nu doar cu avansarea in prim-plan a unicei supraputeri - Statele Unite ale Americii, dar si cu aparitia pe arena internationala a unor noi centre de putere, unul dintre care devenise China.

Dupa o anumita perioada de stagnare ce a marcat reforma economica si politica (1991-1992) si o serie de confruntari "de palat" ce avea drept obiectiv revizuirea conceptiilor politicii externe, aripa pragmatica din conducerea Chinei a reutit sa promoveze un curs flexibil si echilibrat in politica externa a tarii. Congresul XIV al PCC, care a avut loc in octombrie 1992, a confirmat cursul orientat spre realizarea consecventa a reformei si extinderea relatiilor externe, spre transformarea Chinei intr-o tara puternica si bogata, intr-un stat socialist modern, democratic si civilizat. Rezolutiile aprobate in cadrul Congresului accentuaz posibilitatea perpetuarii unei paci de durata si a evitarii unui nou razboi mondial, remarcau imbunatatirea si perfectionarea relatiilor cu toate statele in baza celor cinci principii de coexistenta pasnica. Totodata, era evidentiata sporirea in lume a unor factori generatori de instabilitate, cum ar fi mentinerea hegemonismului ti a politici de forta, aprofundarea clivajului dintre "Nordul" bogat si "Sudul" sarac, acutizarea contradictiilor intre tarile dezvoltate si cele aflate in curs de dezvoltare, fenomene care determinau "lipsa linistii si pacii pentru popoare" [15].

Este relevant faptul ca formularile vizind prioritatile politicii externe a tarii nu se deosebeau de principiile conceptuale promovate de partid incepind cu anii optzeci. In aceasta ordine de idei, pot fi remarcate, in special, astfel de teze ca "independenta si autonomia", "deschiderea pentru lumea externa", "tendinta spre multipolariztate", "lumea si dezvoltarea". Multe dintre acestea, formulate pentru prima data de Deng xiaoping inca la 31 octombrie 1984, au substituit unele teze ce tineau de o abordare care admitea posibilitatea unui nou razboi mondial. Recurgerea si sustinerea formulelor respective, indiscutabil, indica asupra faptului ca s-a produs o stabilizare a liniei adoptate in realizarea politicii externe de catre conducerea RPC, care reiesea din recunoasterea in principiu a posibilitatii prevenirii unui nou razboi mondial si din intelegerea necesitatii asigurarii unei ambiante pasnice pentru desfasurarea procesului de modernizare. In anul 1994, drept o dezvoltare si aprofundare a reprezentarilor existente despre caracterul lumii contemporane, in China a fost formulata o interpretare conceptuala a dezvoltarii optimale a arhitectonicii internationale contemporane - "un stat-supraputere, multe state-puteri" [16].

In conditiile noilor circumstante internationale, conducerea chinei, in persoana lui Jiang Zemin, care reprezenta cea de-a treia generatie a conducatorilor chinezi, realiza sarcinile fundamentale ale politicii externe ale tarii, configurate de deng Xiaoping. Prioritare pentru conducerea chineza erau, astfel, apararea suveranitatii si a securitatii tarii, politica externa fiind orientata, in mod primordial, spre fortificarea bazei economice a statului ca "sursa principala si mijloc de exercitare a influentei mondiale" [17].

Aceasta linie a ramas, in linii mari, neschimbata pe toata durata anilor nouazeci. In septembrie 1997, in raportul prezentat Congresului XV al PCC, Jiang Zemin a reiterat ca "pacea si dezvoltarea reprezinta temele principale ale epocii". Totodata, Raportul mentiona ca incetarea functionarii sistemului bipolar nu a poate asigura nicidecum pentru China o siguranta a securitatii, "mentalitatea razboiului rece inca persista, hegemonismul si politica de forta continua sa ramina sursa principala a periclitarii pacii si stabilitatii in lume. Extinderea blocurilor militare si consolidarea aliantelor militare nu pot contribui la salvgardarea pacii si a securitatii. Ordinea economica mondiala, inechitabila si irationala, inca afecteaza interesele tarilor aflate in curs de dezvoltare, decalajul dintre tarile bogate si sarace se aprofundeaza. O problema serioasa este si faptul ca "drepturile omului" si alte chestiuni sint folosite pentru amestec in treburile interne ale altor tari Lumea inca nu si-a gasit linistea" [18]. Afirmatia adusa semnaleaza asupra faptului ca China dezaproba politica, inclusiv, politica economica, promovata pe arena internationala de catre SUA si de catre alte state avansate ("bogate"), ca simpatiile Chinei sint, categoriс, de partea statelor sarace si aflate in curs de dezvoltare, precum si de partea tarilor care nu duc politica de genul celei aratate mai sus. Fara a spune pe nume, beijing-ul a indicat, destul de explicit, cine-i sint aliatii, si cine - adversarii.

Prezentind o interpretare multiaspectuala a conceptiei "pacii si dezvoltarii" ca "baza a politicii externe chinezesti, secretarul general al PCC a declarat: "Vom promova viziunile lui Deng Xiaoping asupra activitatii diplomatice si vom efectua o politica externa independenta a pacii. In problemele internationale vom determina politica si pozitia noastra, reietind din interesele fundamentale ale poporului Chinei si ale altor tari, si aprecia lucrurile esenta lor, in fiecare caz in parte. Nu ne vom supune nici unui fel de presiune din exterior si nu vom intra in alianta cu nici una din marile puteri ori vreun grup de tari, precum si nu vom purcede la constituirea vreunui bloc militar, nu ne vom alatura goanei inarmarilor, nu vom tinde spre expansiuni militare" [19].

In acest fel, conducerea RPC nu numai ca a reconfirmat atasamentul sau fata de o politica, desfasurata in afara blocurilor, dar si s-a pronuntat despre nedorinta sa de a-si asuma angajamente particulare in raport cu fortele, pe care le apreciaza drept purtatoare ale mentalitatii "razboiului rece".

Interpretarea si compararea acestor doua fragmente din alocutiunea lui Jiang Zemin la forul partidului ar putea, initial, genera o concluzie despre convingerea liderilor chinezi in faptul ca arhitectonica monopolara a lumii nu-i ofera Chinei alte perspective pe arena internationala decit inchistare in propriul interior. Realitatea insa este de alta natura: la Beijing si-au dat foarte bine seama ca starea de monopolaritate nu poate persista prea mult timp - in lume se reliefeaza tot mai insistent si alte tendinte care nu avea cum sa se manifeste, fiind dominate de structura bipolara a relatiilor internationale.

Pornind tocmai de la aceasta realitate, presedintele Jiang Zemin, in cuvintarea sa la Congresul XV al PCC, a afirmat: "Situatia internationala actuala, in linii mari, continua sa evolueze spre destindere. Pacea si dezvoltarea sint obiectivele principale ale epocii contemporane. Tendinta spre multipolaritate in sfera politica, in cea economica si in altele obtine o noua dezvoltare pe plan global si regional factorii de aparare a pacii generale sint intr-o colnslodarea necontenita" [20[. Cu un an mai tirziu, in august 1989, la intrunirea ambasadorilor Chinei in tarile lumii, Jiang Zemin, caracterizind rolul multipolaritatii in dezvoltarea relatiilor internationale contemporane, remarca: "Fortificarea in continuare, aprofundare si extinderea tendintei spre multipolaritate, corespunde intereselor de a slabi si de a pune stavila hegemonismului si politicii de pe pozitiile fortei, iar aceasta, la rindul sau, corespunde intereselor asigurarii intrarii lumii in noul mileniu in conditiile de pace, stabilitate si prosperitate" [21].

Multipolaritatea este acea circumstanta care ofera, astfel, statului chinez posibilitatea de a derula o politica destul de activa si independenta. In pofida existentei fortelor ostile cauzei pacii, o politica externa adecvata este capabila sa contracareze un eventual pericol din partea acestora fata de China.

Conceptia lumii multipolare ca antiteza a lumii bipolare si a celei monopolare a devenit un subiect central al aztentiei politologilor occidentali si chinezi la hotarul dintre anii optzeci-nouazeci, tot atunci zasindu-si sustinatori ardenti in rindurile liderilor chinezi [22]. Problema multipolaritatii nu este deloc o problema simpla. Partasii conceptiei structurarii multipolare a relatiilor internationale considera ca doar aceasta este capabila sa asigure dezvoltarea progresiva, pasnica si democratica a omenirii in baza principiilor general recunoscute ale dreptului international, relatiile armonioase si rationale, coexistenta diverselor tari. In viziunea lui I. A. Rogaciov, "toate tarile, tinzind spre o prosperitate in comun, trebuie sa-si construiasca relatiile in temeiul principiilor de respect reciproc si considerare a intereselor, sustinerea si dezvoltarea legaturilor economice si a colaborarii, sa contribuie la aprofundarea comunicarii si a schimburilor culturale, sa practice increderea reciproca in sfera securitatii si gatinta de a interactiona, sa sprijine devenirea in acest domeniu a abordarilor noi, bazate pe egalitate, solidaritate si considerare a ingrijorarilor impartasite. Diferendele trebuie solutionate pe calea dialogului si a colaborarii, trebuie consolidat si perfectionat sistemul relatiilor internationale, asigurat rolul central al ONU in lumea contemporana, traduse in viata diverse modele ale dezvoltarii" [23].

Pe plan oficial, conducerea chineza se pronunta pentru o noua ordine mondiala care ar echilibra relatiile dintre diferite tari si va asigura obiectivele pacii generale si ale dezvoltarii in comun. Formarea unei noi ordini mondiale, potrivit majoritatii politologilor chinezi, este necesara fiecarui sta pentru realizare propriilor interese. De aceea, "lupta pentru constituirea unei ordini noi este, de fapt, competitia statelor pentru cucerirea pozitiilor mai bune in procesul transformarii vechii arhitectonici a lumii in una noua" [24]. Unei critici aspre in China sint supuse parerile occidentale, in primul rind, cele americane, cu privire la noua ordine mondiala. SUA, in particular, au fost invinuite in aspiratia de a uzurpa rolul conducator pe plan global. Suspiciunea politologilor chinezi a trezit si "obiectivul, dominant in Occident, de a stabili o noua ordine mondiala bazata pe cei trei "P" (Peace Prosperity, Progress), care trezeste o legitima intrebare: "Aceasta pace, prosperitate si progres - sint pentru intreaga comunitate mondiala ori doar pentru citeva state?" [24].

Modul de interpretare de catre politologii chinezi a notiunii de "multipolaritate" poate fi ilustrat, in particular, dupa un amplu articol, publicat in anul 2000 de catre Huan Chjenzi, consilier superior la Institutul Chinez de studii strategice. Conform parerii cercetatorului, multipolaritatea lumii nu este doar un anumit dat, lipsit de propria dinamica de dezvoltare. Ea reprezinta un proces tristadial, in cadrul caruia omenirea se va deplasa de la unipolaritatea la multipolaritatea lumii, o lume in care "hegemonismul si politica de pe pozitiile fortei vor continua sa ramina pericole pentru pace pe Pamint si pentru tarile slabe", iar pericolul unui razboi nuclear inca nu va fi anulat, o lume in care "competitia onesta si consultarile privind problemele coexistentei vor constitui continutul de baza al relatiilor dintre state, confruntarile, intr-o masura considerabila, se vor reduce, si chiar daca hegemonismul si politica de pe pozitiile fortei inca nu vor disparea definitiv, posibilitatea iszbucnirii unor focare de razboi, intr-un fel sau altul, va ramine, oricum, confruntarile internationale militare de durata si de anvergura vor fi de neinchipuit" [25].

Politologul chinez prezinta nu un tablou utopic al societatii viitoare, lipsite de orice contradictii si conflicte, ci o imagine destul de realista a unei lumi marcate de o mai mare siguranta, in care "toate tarile, cele mai mai mari si mai mici, puternice si slabe, bogate si sarace dispun de posibilitatea de a participa in rezolvarea problemelor internationale si de a-si apara propriile interese justificate" [26]. In aceasta ordine de idei, critica aspra, exprimata de A. G. Iakovlev fata de articolul lui Huan Chjenzi, etichetat drept excesiv de idilic, apare partinitoare, iar in multe privinte chiar incorecta.

Huan Cjenzi evidentiaza opt trasaturi care caracterizeaza, in viziunea lui, lumea noua, multipolara:

Prima rezida in faptul ca in aceasta lume noua nu poate avea un numar constant de poluri: unele poluri vor deveni mai slabe si vor dispare, altele vor aparea si se vor fortifica.

Cea de-a doua trasatura se refera la multitudinea gruparilor potentiale ale statelor: tarile se vor grupa nu in baza similitudinii orinduirii sociale sau in baza nivelului de dezvoltare.

Trasatura a treia: "caracterul mai complex al relatiilor internationale", in considerare fiind luate nu numai relatiile intre puteri, dar si intre statele mici si mijlocii.

A patra trasatura: avansarea in prim plan a ponderii economice (si nu a celei militare)

Urmatoarea, a cincea trasatura: raminerea in vigoare, in cadrul relatiilor internationale, a importantei rivalitatii militare.

Trasatura a sasea a noii lumi multipolare consta in persistenta luptei ideologice, alimentate de diverse culturi, confesiuni, sisteme sociale, legata strins de interesele nationale.

Cea de-a saptea trasatura - eventualitatea unor transformari spontane, analoage cataclismelor produse in URSS si in Europa de est.

Si ultima, cea de-a opta trasatura - miscarea lumii spre o noua ordine internationala, bazata pe cele cinci principii ale coexistentei pasnice [26].

In fond, sensul interpretarilor de baza ale conceptiei chineze a structurarii multipolare a lumii poate fi redusa la urmatoarele: aceasta trebuie sa fie lumea, libera de dictatul unui stat sau al unui grup de state, o lume in care sint asigurate posibilitatile dezvoltarii favorabile pentru toate statele, indiferent de bogatia de care dispun, de marimea teritoriului, de orinduire, cultura, religie s.a.m.d., bazata pe principiile coexistentei pasnice, colaborare economica reciproc avantajoasa si ajutor reciproc, tinzind spre solutionarea tuturor conflictelor si contradictiilor pe calea tratativelor, si nu a razboaielor.

Variantele chineze ale conceptiei multipolarititii si a construirii unei noi ordini internationale de ordin politic si economic au fost incluse intr-un sir de acte internationale, in particular, in declaratia chino-rusa (1997), in cea chino-franceza (1998). Acest lucru a fost o expresie a actiunilor Chinei in postura de putere de proportii globale care isi constientizeaza interesele si responsabilitatea in problemele dezvoltarii structurii generale a relatiilor internationale si a tendintelor de dezvoltare a societatii [27].

Vectorul miscarii lumii spre multipolaritate devine recunoscut in China, in anii nouazeci, drept unul care, categoric, n-are alternativa. Lumea multipolara, dupa parerea Beijing-ului, dispune de posibilitateasa asigure, in modul cel mai optimal, realizarea intereselor vitale ale Chinei, aflate in perioada reformelor, care trebuie, in ultima instanta, sa-i asigure tarii statutul de mare putere nu numai in baza unui imens potential demografic, dar si al celui economic, sa sporeasca nivelul de trai si stabilitatea sociala a Chinei. Tocmai acest lucru l-a accentuat, bunaoara, Hu Shen, presedintele Academiei de stiinte Sociale a Chinei, loctiitorul presedintelui NPKSK, in cuvintarea sa la Conferinta Intiia a Forului Secolului XXI care s-a desfasurat la beijing, intre 4-6 septembrie 1996: " Politica externa desfasurata de China in prezent se afla in concordanta cu natura sistemului sau socialist, astfel de principii ca renuntarea la aspiratia hegemonismului sau la obtinerea statutului de superputere, dezaprobarea hegemoniei si a politicii de forta in orice forme s-ar manifesta ele; promovarea realizarii relatiilor dintre state in conformitate cu cele cinci principii ale coexistentei pasnice, avind drept nucleu neamestecul reciproc in treburile interne; insistarea asupra faptului ca sistemul social si modul de viata al tarii sint determinate de poporul acesteia; sustinerea egalitatii depline a tuturor statelor si principiilor democratice in cadrul relatiilor internationale; pledoaria pentru solutionarea diferendelor internationale prin intermediul mijloacelor pasnice s. a. m. d. [] In procesul modernizarii socialiste a chinei, noi nu avem o optiune mai inteleapta decit sa promovam sa perefectionam in continuare aceasta politica in afacerile noastre externe! [28].

Un rol deosebit in politica externa chineza contemporana este acordat celor cinci principii de coexistenta pasnica, formulate inca in anul 1954. Principiile in cauza prevad respectarea suveranitatii si a integritatii teritoriale, neagresiunea, neamestecul in treburile interne, egalitatea, beneficiul reciproc, coexistenta pasnica. Dupa ferma convingere a doctorului de onoare al Institutului Extremului Orient al Academiei de Stiinte a Rusiei, Ui Siui, tocmai pornind de la aceste repere, China elaboreaza azi "o noua conceptie a securitatii, teoria lumii multipolare, conceptia noii ordini mondiale in sfera oilitica si in cea economica, bazata pe principiile pacii, stabilitatii, echitatii si ratiunii" [29].

Indubitabil, conceptia chineza a politicii externe in lumea multipolara si construirea noii ordini internationale reiese din considerarea, in primul rind, a intereselor chineze, si nu a unor valori general-umane abstracte. Conducerea chineza nu ascunde acest lucru, fapt ilustrat de urmatoarele cuvinte din cuvintarea la cel de-al XV-lea Congres al PCC a conducatorului partidului, Jiang Zemin: "Obiectivul primordial in sfera politicii externe rezida in asigurarea pentru China a unui mediu pasnic, crearea unor conditii optimale pentru continuarea si aprofundarea marii cauze a modernizarii si a reformelor" [30]. De fapt, o alta abordare in acest sector ar fi cu, adevarat, de neconceput. Orice tara tinde sa-si configureze pe arena internationala conditii favorabile pentru dezvoltarea sa interna. Este important ca conceptia lumii multipolare serveste acordarii unui caracter constructiv relatiilor din cadrul Regiunii Asia-Oceanul Pacific, unde se confrunta interesele, practic, ale tuturor statelor mari ale lumii, in primul rind, ale SUA, Japoniei, Rusiei, Chinei si a Indiei, si in care sint intrunite cele mai multe tari ce detin arma nucleara. Orientarea spre colaborare reciproc avantajoasa si reglementarea pe cale politica a diverselor conflicte, inclusiv cele de ordin teritorial, contribuie, in cea mai mare masura la mentinerea pacii in regiune ti in intreaga lume.

China considera drept optimale urmatoarele metode de formare a noii ordini mondiale: in primul rind, acestea trebuie sa fie metode democratice care nu admit, sub nici o forma, dictatul unora discriminarea celorlalti, metode care sustin valorile autohtone, dreptul la propria optiune si, in general, egalitatea suveranitatilor statale.

In rindul al doilea, aceste metode fi clasificate drept "politice", asigurind, adica, prioritatea tratativelor in raport cu forme militare, demilitarizarea si reducerea armamentului, plafonul coborit al paritatii defensive, securitatea comuna in locul constructiei propriei securitati pe contul altora. La efectuarea masurilor de securitate colectiva este inadmisibila stabilirea unui control din partea cuiva sau manifestarea unor dezechilibre in ceea ce priveste drepturile participantilor.

In al treilea rind, acestea se configureaza drept metode echitabile, rationale si reciproc avantajoase ale functionarii noii ordini mondiale [31].

Potrivit parerii analistilor chinezi, "noile ordini - cea globala si cea regionala pot sa fie implementate concomitent, dar o anumita perioada de timp, destul de indelungata, in constructia noii ordini internationale vor prevala regiunile. Crearea ordinilor regionale noi va constitui o temelie pentru crearea ordinii internationale globale" [32]. Respectiv, China a acordat o importanta prioritara regionalizarii economiei, evidentiind in calitate de regiuni centrale Zona nordamericana (SUA, Canada, mexic), Comunitatea Europeana, Orientul Mijlociu (Apropiat), centrul bazat pe activitatea summit-ului afro-asiat si a Declaratiei de la bangkok, precum si Regiunea Asia-Oceanul pacific. Rolul crescind al Regiunii Asia-Oceanul Pacific este semnalat in mai multe studii ale expertilor chinezi, acestia pronosticind transformarea secolului ХХI in secolul "Regiunii Asia-Oceanul Pacific". Tocmai de aceea, formula "secolul ХХI - secolul "Regiunii Asia-Oceanul Pacific" poate fi interpretata si ca "secolul ХХI - secolul Chinei".

Practic, toti politologii chinezi converg in recunoasterea justetii parerii lui Deng Xiaoping cu privire la principiile de constituire a noii ordini mondiale, exprimata la sfirsitul anilor optzeci, drept baza a noii ordini mondiale trebuie sa devina cinci principii ale coexistentei pasnice. In anii nouazeci China a initiat o prima incercare de a conferi acestor principii statut universal, propunindu-le in calitate de eventuala baza a noii ordini mondiale. RPC insista asupra faptului ca principiile "neamestecului reciproc in treburile interne", "respectului reciproc, suveranitatii", "neagresiunii", a "integritatii teritoriale" reprezinta fundamentul noii ordini politice mondiale. Totodata, principiul "egalitatii si beneficiului reciproc" se refera la procesul de stabilire a noii ordini mondiale in sfera economica, instaurindu-se la baza devenirii noii ordini internationale in ansamblu.

Totusi, sarcina de baza pentru China, in cadrul constituirii noii ordini internationale, consta, in mod firesc, in consolidarea locului sau pe arena mondiala, crearea conditiilor externe favorabile pentru asigurarea stabilitatii interne si a unei dezvoltari progresive, care-i va permite sa-si sporeasca, in perspectiva, rolul sau si influenta asupra sistemului relatiilor internationale.

Comentind varianta chineza a noii ordini mondiale, A. A. Svesnikov mentioneaza avansarea vertiginoasa a rolului conducator al Chinei in Regiunea Asia-Oceanul Pacific, ceea ce, in viziunea cercetatorului, va facilita realizarea aspiratiei Chinei de a-si "transforma statutul de putere preponderent regionala intr-una globala" [33]. Intr-un fel sau altul, formarea unei noi ordini internationale, in opinia majoritatii politologilor chinezi, este necesara fiecarui stat pentru realizarea propriilor interese. De aceea, "lupta pentru constituirea noii ordini este, de fapt, o competitie a statelor pentru pozitii mai bune in cadrul procesului de transformare a vechii arhitectonici a lumii intr-una noua" [34].

Viziunea, recunoscuta de catre conducerea RPC, asupra directiilor si metodelor optimale pentru China privitor la dezvoltarea relatiilor internationale si-a gasit exprimare in conceptele de baza ale politicii externe a Chinei, cristalizate in cea de-a doua jumatate a anilor nouazeci. Aceste concepte pot fi rezumate, dupa cum urmeaza:     

1. promovarea unei politici externe independente si autonome, cu scopul asigurarii unui mediu pasnic pentru China, fara de care este imposibila dezvoltarea adecvata a tarii, realizarea reformelor, transformarea Chinei intr-o putere moderna dezvoltata.

2. Stabilirea relatiilor de buna vecinatate cu tarile din imediata apropiere si mentinerea relatiilor prietenesti cu toate statele lumii.

Recunoasterea pentru toate statele a dreptului de a-si determina in mod independent propria orinduire sociala si a cailor de dezvoltare.

Renuntarea de la formarea aliantelor si a aderarii la oricare blocuri politico-militare.

respectarea consecventa a celor cinci principii ale coexistentei pasnice. Aceleasi principii trebuie sa fie puse la baza noii ordini echitabile internationale de ordin politic si economic.

renuntarea de la hegemonie si expansionism si condamnarea oricaror manifestari ale unei atare politici din partea altor state.

7. promovarea unei politici deschise, dezvoltarea relatiilor de egalitate in drepturi si reciproc avantajoase cu toate statele lumii.

8. Consolidarea unitatii si colaborarii cu tarile in curs de dezvoltare, acordarea acestora ajutorului in lupta cu orice manifestari ale neocolonialismului.

9. Sporirea nivelului securitatii internationale pe calea dezarmarii si instituirii unui control multilateral asupra armamentului [35].

Pe plan oficial, conducerea chineza se pronunta pentru o noua ordine mondiala care ar echilibra relatiile dintre diferite tari si ar asigura obiectivele pacii generale si ale dezvoltarii comune. Preceptele politicii externe ale conducerii RPC isi gasesc exprimare concreta in modalitatile de solutionare a unor probleme particulare de ordin international, precum si in abordarea dezvoltarii relatiilor interstatale bilaterale cu diferite tari ale lumii. Strategia politicii externe a conducerii chineze, orientata spre solutionarea politica, pasnica a chestiunilor discutabile s-a dovedit a fi destul de productiva. La sfirsitul secolului trecut beijing-ul a reusit sa obtina pe care pasnica reintoarcerea ultimelor teritorii coloniale de care a fost deposedat - Hong kong si macao. Evitarea fortarii rezolvarii problemei taiwan-ului permite o reducere a escaladarii excesive a tensiunii in regiune. Sint reglementate cu succes problemele legate de frontierele cu tarile vecine, inclusiv cu Rusia, Kirgizstan, Tajikistan, Kazahstan, este anulata tensionarea cu privire la problema teritoriala dintre RPC si India. Se dezvolta relatiile Chinei cu ambele state koreene, Japonia, tarile Asiei Sud-Estice.

A doua problema globala cu care se confrunta China in ultimii ani este globalizarea, un proces initiat dupa destramarea URSS si falimentul socialismului in Europa de Est. Conceptia globalizarii, destul de populara in ultimul timp, a fost respinsa initial de cercetatorii chinezi ca fiind inconsistenta. Insa spre mijlocul anilor nouazeci ignorarea ei a incetat, fiind interpretata in contextul "noii ordini mondiale". Dupa parerea lui M. L. Titarenko, "China se adapteaza destul de efectiv si in mod complex la procesul globalizarii, mai mult decit atit, tinde sa influenteze acest proces, continutul si formele lui, incercind sa profite de globalizare ca fiind drept o sansa pentru integrarea in economia mondiala, cucerirea pietelor importante pentru marfurile chineze, valorificarea metodelor avansate de gestionare a sectorului economic contemporan si racordare la noile tehnologii [35]. perceptia chineza a globalizarii se deosebeste principial de abordarea traditionala a acestui fenomen (interpretat, de obicei, drept un ansamblu de procese de anvergura cu adevarat planetara, generate de revolutiile tehnico-stiintifice, informationale si comunicationale si cuprinzind, practic, toate sferele economiei, politicii, culturii, psihologiei omenirii) prin faptul ca Beijing-ul recunoaste neconditionat doar componenta economica a acesteia. In literatura de specialitate chineza este pe larg raspindit punctul de vedere, conform caruia globalizarea economica reprezinta un proces obiectiv al convergentei graduale al economiilor unor tari aparte intr-o economie mondiala, si aceasta tendinta a globalizarii economice este una ireversibila. Aceasta este si aprecierea oficiala exprimata de Ministerul afacerilor externe al Chinei [36]. Atitudinea pozitiva a conducerii chineze fata de globalizarea economica nu este intimplatoare, deoarece succesele economice uimitoare ale Chinei sint generate, intr-o mare masura, de globalizare si de deschiderea catre China a corporatiilor transnationale, care sint atrase aici de costurile ieftine si de abundenta resurselor de munca. Justificata in acest context apare afirmatia cu privire la locul si rolel globalizarii pentru China: "Din momentul cind, in anii nouazeci, corporatiile transnationale cu renume mondial au inceput desfasurarea in China a activitatii investitionale strategice, tara a fost inclusa treptat in lantul de dobindire a plusvalorii si a reselei antreprenoriale, industria de prelucrare a Chinei a devenit un factor semnificativ al economiei mondiale. Dezvoltarea vertiginoasa a acestui sector economic constituie un rezultat al globalizarii economice [] In procesul globalizarii economice, in care un loc de frunte revine corporatiilor transnationale, locul Chinei in diviziunea internationala a muncii depinde, in esenta, de capitalul strain [] Globalizarea a oferit Chinei posibilitatea unei valorificari mai bune a resurselor sale interne si externe. Pe de o parte, a aparut oportunitatea atragerii tot mai mari a capitalului, a tehnologiilor si metodelor avansate de gestiune, pe de alta parte - s-au deschis drumurile spre "exterior", sporeste participarea in investitiile transnationale, utilizarea resurselor de peste hotare" [37]. Prin urmare, participarea activa in globalizarea economica reprezinta nu doar o optiune strategica a Chinei, dar si un pas pe care a fost nevoita sa-l faca, fiind determinat de locul care ii revine in prezent in diviziunea internationala a muncii.

Dupa cum mentioneaza autorii studiului despre politica externa a tarii, inclus intr-o editie jubiliara, consacrata aniversarii a 55 de ani de existenta a chinei, "politologii chinezi, practic, identifica globalizarea ca atare cu componenta ei economica. In felul acesta, ei traseaza un cadru si stabilesc niste limite ale oportunitatii proceselor de globalizare, considerind ca globalizarea poate fi utila in economie, dar nu este acceptabila in politica si in relatiile sociale, unde prezinta un pericol pentru independenta si suveranitatea tarilor mai putin pregatite pentru aderare "cu drepturi egale" la acest proces. Una dintre cele mai indezirabile consecinte ale globalizarii transpare, astfel, in continua aprofundare a decalajului dintre nivelurile de dezvoltare economica a statelor "Nordului" bogat si a "Sudului" sarac [38].

Exista insa si marturii, conform carora multi experti chinezi in problemele globalizarii nu o reduc doar la economie, dar considera ca globalizarea marcheaza si alte aspecte ale vietii societatii civile, inclusiv, politica, morala, educatia, ecologia, dreptul, problemele apararii si securitatii s. a. In sustinerea tezei lansate este adus faptul ca pe parcursul a 18 ani de reforme, intre anii 1980-1998, China a ratificat 177 de acorduri internationale cu privire la colaborarea economica, politica si culturala, este membru al celor mai importante organizatii internationale [39].

De remarcat, in aceasta ordine de idei, faptul ca demersul negativ al Beijing-ului fata de componenta politica a globalizarii in manifestarile ei actuale nu exclude deloc incercarea acestuia de a obtine de la acest fenomen dividende politice maximale. Condamnarea hotarita de catre China a exploatarii "Sudului" sarac de catre "Nordul" bogat alimenteaza pretentiile Chinei la postura de lider al tarilor in curs de dezvoltare, pe care le manifesta incepind cu anii cicncizeci ai secolului trecut. In afara de acesta, prezenta larga in China a corporatiilor transnationale de sorginte americana, japoneza si occidentala, precum si existenta a mai mult de 3 mln de intreprinderi mixte sau internationale le confera calitatea de un lobby prochinez puternic, care apara destul de reusit pozitiile Chinei nu numai in sfera comertului, dar ti in sfera drepturilor omului, in problema tibetului, in chestiunea vinzarii armamentului catre taiwan si in multe alte probleme, dincolo de cele nemijlocit economice. Prezenta ampla in China a capitalului strain, celui american, in special, a contribuit, fara indoiala, la acceptarea chinei in anul 2001, dupa 15 ani de tratative, in OMC, in conditii destul de favorabile.

Referinte

[1] Sitze Cijishi, 1988, № 3, p. 6.

[2] Politica mondiala contemporana, economia si relatiile internationale, Beijing, 1988, p. 9. - in limba chineza.

[3] Chen Zhimao. In cautarea noii ordine internationale mondiale in regiunea Asia-Oceanul pacific // Гоцзи выньти яньцзю. - 1992, № 1, p. 3.

Cf.: C

C.355.

[6] Ibidem, pp. 349-351.

[8] Ibidem.

[9] Бажанов Е.П. Op. cit., p. 417.

[10] Ibidem, p. 346.

, p. 36.     

[12] Thao Ziun. Дандай гоцзи чжэнчжи хэ гоцзи гуаньси (Politica internationala contemporana si relatiile internationale), 1996, p. 159.

XIV

I

http://www whoiswho ru russian Password journals dzemin htm

Ibidem.

Citat dupa

Citat dupa XXI

probleme ale ordinii politice internationale Culegere de articole . - Beijing, 1992, p

[26] Ibidem, p.

Citat dupa

XXI

XXI М., 1996 , p.

XV

p