| CATEGORII DOCUMENTE |
| Animale | Arta cultura | Divertisment | Film | Jurnalism | Muzica | Pescuit |
| Pictura | Versuri |
CANZONA NAPOLITANA IN MANIFESTARILE
CANTECE DE DANS :
Dansul a fost, chiar din timpuri mai indepartate, prezent in constiinta tuturor populatiilor, independent de gradul lor de civilizatie. El evoca evenimente, contribuia la oficierea riturilor religioase, era prezent in ceremonialele funebre, si in relatiile cu vrajitorii.
In general era acompaniat, inafara de instrumentele obisnuite,
de canto.
LA BALLATA :(1-Balada: specie de poezie lirica medievala. 2.- Dans)
Ce vrea sa insemne de fapt <aria de cantat dansand>? decat ca devenind in 1300, prin meritul poetilor toscani, o compozitie savanta si aristocratica in Italia, ca si in Franta
si Spania, a continuat sa fie foarte populara la Napoli pana prin '600 (sec.17).Lasand la o parte "Strambotto" care adesea a integrat dansuri si cantece de dans, si neluand in seama nume de dansuri de mai mica importanta, s-au enumerat aici, fara intrerupere, acelea care au avut raporturi mai stranse cu cantona napolitana:
LA
VILLANELLA: (1. Veche arie si
dans taranesc. 2.Cantoneta in vechea poezie
italiana). Nascuta la
LA CHIARANTANA: Deja cunoscuta la inceputul lui '400
(sec.15) a fost foarte raspandita la Roma si la Florenta in
secolul urmator. In aceeasi perioada a fost cunoscuta la
LA CATUBBA : (1. Dans vesel. 2. Talgere-instrument de muzica militara).
Dans napolitan, (unii spun ca e de provenienta din Turcia). intemeiat pe imitatia mersului celor beti, nascut spre sfarsitul lui '500 (sec.16) a fost unul din cele mai obisnuite pe intreg '600 sec.17). Deliciosul poet napolitan Filippo Sgruttendio a scris unele poezii pentru catubbe, publicate in cantonierul (culegere de poezii lirice) "La tiorba a taccone"!
Teorba este un instrument muzical mai mare decat lauta, care are coarde speciale pentru sunete grave. Taccone inseamna 1-toc mare de pantof, 2- pingea 3 - (fig.) umplutura (in vers).
LO TORNIELLO : Un dans in cerc, un fel de
hora.Cunoscut in centrul Europei si in Italia, a fost numit de toscani
Carola. Raspandit in Evul Mediu, se afirma ca s-a nascut in
Franta, desi chiar astazi este dovedit ca este vorba de un
vechi cantec popular englez. La
LA GASCARDA: A fost cunoscuta in toata
peninsula si s-a dansat in tempo de 3/4 si 3/8 si la
BALLO DI SFESSANIA O LA LUCIA: (Din care deriva si "La Ntrezzata" sau "L'Imperticata", un soi de <dans al sabiilor> care se desfasura agitand bastoane impodobite cu ghirlande de flori ). Este vorba de un dans cu figuri foarte miscat, format din numeroase perechi.
Jacopo Callot (1592-1635) l-a ilustrat intr-o
serie de desene amuzante publicate in 1620. Dupa parerea lui Del
Tufo, a fost importat din
La
Versurile din Ntrezzate e Lucie se pot citi in <Cantonierul> lui Filippo Sgruttendio, dar si alti poeti si muzicieni s-au exersat in acest gen.
LA GAGLIARDA: Dans vechi, vioi, denumire data dupa cuvantul "gagliardo"( care se traduce prin voinic, viguros, viteaz).
Provenit din <campia romana> a fost in voga in toata Italia si in Europa. De la
inceputul secolului 16 a dainuit fara intrerupere
pana la jumatatea secolului urmator cand s-a unit cu cele mai
apreciate dansuri ale casei princiare si regale. Ritmul sau vivace
era in masura de 3/2. O gagliarda in forma de vilanela a fost
compusa de Baldassarre Donato: "Chi la gagliarda, donne vo' imparare" -(Doamnelor,
cine vrea sa invete Gagliarda), "Venite a noi che siamo mastri fini"
-(Sa vina la noi ca suntem maestri rafinati)-si a
fost publicata la
LA CIACCONA: (Dans popular insotit de castagnette). Inafara de importanta pe care a avut-o in cadrul compozitiei muzicale clasice, italiene si straine, Ciaccona a fost cunoscuta la Napoli ca un dans usuratic, importat de la primele companii teatrale spaniole prin anul 1620. Purificata de maestrii de dans, a cucerit foarte repede tineretul napolitan si a fost dansata pana la jumatatea secolului 18 ('700).
Cantonele in tempo de Ciaccona, (ce a fost schimbata la masculin, in "il Ciaccone" )
au fost abandonate, dar foarte multe se regasesc in operele buffe
ale sec.18 ('700). De altfel, chiar Tarantella era suficienta pentru a
face sa fie uitat acest dans la
IL ROGGIERO: Trebuie sa fi fost una din melodiile de dans create de "hoinarul" (flasnetar)
Masto Roggiero <rapsod al canzonei> si autor de arii si
vilanele. A inceput sa fie dansat la
LA TARANTELLA: In '700 (sec.18),odata cu aparitia Tarantellei, napolitanii au abandonat aproape total celelalte dansuri, pentru a se indrepta entuziasmati spre noul ritm. Tarantella, nascuta in a doua jumatate a lui '600 (sec.17) din Sfessania si Ntrezzata precum si din altele, amintite in paginile precedente, cu ritmul sau indracit in 3/8 sau 6/8 cu reprezentarile sale de curtari si cuceriri amoroase, se prezenta, intr-adevar, ca unul dintre dansurile cele mai atractive si seducatoare.
La tara, in vilegiatura, pe plaje, pe terasele de la Posillipo, in piete sau taverne, in sunet de castagnette si tamburine -daca nu interveneau si alte instrumente, in primul rand chitara la mare moda, clarinete, sau flaute - nu se dansa decat Tarantella. Era de ajuns un grup de dansatori de tarantela pentru a atrage multimea si oaspetii straini.
Zeci de scriitori straini au descris-o in cartile lor, in ziare, si corespondente, iar mai multi muzicieni clasici s-au inspirat din ea pentru a compune muzica pe acelasi ritm, de la Auber la Chopin, de la Liszt la Mendelssohn, de la Rossini la Bellini, de la Donizetti la Ricci, acesta din urma, autorul uneia dintre cele mai celebre tarantelle, introduse ca -dans si cantata- in opera buffa Piedigrotta.
Despre canzonele in ritm de tarantela s-a vorbit si se va mai vorbi, pentru abundenta compozitiilor aparute in '800 (sec.19) si dupa aceea, pana in zilele noastre.
Adaug, pentru cei care ar vrea sa stie mai multe, ca de cativa ani buni, (1963) exista o publicatie cu frumoase invataminte a lui Renato Penna, despre originele si evenimentele tarantelei. Pentru prima data se presupune cum a putut accede la curtea aragoneza in acele timpuri, respectiv in 1450.
Prin '600 (sec.17) si in cea mai mare parte prin '700 (sec.18) fetele din popor
erau nebune dupa dans, intr-atat cat sa-l poata face
pe poetul Velardino Bottone sa
spuna in comedia sa "Lo Barone de Trocchia" pusa pe muzica de
Leonardo Vinci si reprezentata Florentinilor in ianuarie 1721: -"Non
c'e fegliola a
Inafara de Tarantella se dansa Menuetul -de origine franceza era apreciat de casele cu blazon- Contradansul si Gavotta sosite la noi pe ecoul succeselor engleze.
In consecinta, "i maste abballature"- maestrii de dans - care in '500 (sec.16) formau doar un mic grup, au devenit atat de numerosi incat s-a avertizat necesitatea de a fi inclusi in corporatiile din care deja faceau parte muzicienii, cantaretii, flasnetarii si deasemenea toti beneficiarii regulamentelor care prevedeau ajutoare pentru somaj, invaliditate, boli, zestre pentru fete, inmormantari etc. acordate, cum se vede, de institutii moderne de asistenta.
Cantece pentru prilejuri sacre, cu muzica adecvata, existau de mai mult timp, dar mai nou, devenind indispensabil dansul in viata napolitanilor prin '700 (sec.18) unii ecleziasti au considerat oportun sa se scrie cantece religioase pe melodiile de dans in voga. Am bucuria sa fiu posesorul unei rare cartulii care se refera la aceste cantecele tiparite in 1744 de Giovanni Di Simone: "Cantece noi, frumoase -potrivite pentru sunete de chitara, sau pentru orice alt instrument, - dedicate unor valorosi instrumentisti, de un fidel al lui Isus Hristos".
In prefata, "il fedel di Gesucristo" povesteste ca "auzind sunete si cantece de la un mare si valoros maestru cantaret din chitara, care i-a fost adus de un bun prieten pentru a-l distra; ascultandu-le, (lasand la o parte lipsa de masura si rimele,) si gasindu-le respingatoare si scarboase pentru continutul lor vulgar, scandalos, care trezeste doar dorinti patimase".. s-a convins de utilitatea de a adapta cantece spirituale la ritmurile in voga, astfel ca, satisfacand dorinta tinerilor de a dansa, sa poata fi evitata aducerea vreunei vatamari in calea mantuirii sufletelor lor.
Printre multe pe care le-a scris el insusi si le-a tiparit, figureaza: "Despre puterea Tatalui Etern", (pe melodie definita de tarantella); "Despre Intruparea si moartea lui Isus Hristos" (pe melodie de Roggiero);"Doamnei noastre" (adaptabil la o melodie de Siciliana); "Stapana noastra indurerata" ( pe melodie trista, asemanatoare cu Roggiero) si asa mai departe. Si nu se comenteaza, pentru ca, fara indoiala, in "Fedel di Gesucristo" era o perfecta buna-credinta ! Se include aici si acel mic pacat de aroganta, comis in definirea canzonelor sale ca <frumoase> !
Si acum cred ca nu va displace ca sa inserez o referire la <cvadrigele> din Carnaval si la <afisele> care nu erau altceva decat care alegorice ca si acelea care s-au vazut mereu la serbarea de la Piedigrota, si programele cu poezii si cantone prezentate in mod separat de categoria micilor comercianti si mestesugari. Nu au nimic de-a face cu canzonele de dans, i-adevarat, dar ele constituie totusi o interesanta marturie privitoare la obiceiul epocii.
Spre sfarsitul lui '600 (sec. 17) la
Matasari, armurieri, carutasi, ceaprazari, macelari si numeroase alte asociatii de arte, meseriasi si vanzatori se organizau pentru a da viata la manifestarile cunoscute sub numele de <cvadriga artelor>.
Diferite grupuri erau compuse exclusiv din oameni mascati si imbracati in costume straniu de fanteziste; astfel aranjate, grupurile ofereau spectacole de balet inaintea viceregelui si a vicereginei, a altor demnitari si nobili, in timp ce oamenii din popor radeau si aplaudau dupa cum era continutul umoristic.
Dupa ce carele alegorice parcurgeau in
intregime via
La sfarsit, carele debordand de toate speciile comestibile (paine, sunca, carnati, pui, oua, branzeturi si altele) erau voit abandonate pentru prada multimii, care
pornea la un asalt cu violente de tot felul. Spectacolul era oribil iar efectele dezastruoase: urlete, pumni, lovituri de picioare, contuzii, rani, iar din car, intelegand si boii sau caii, nu mai ramanea nici macar umbra.
Cvadrigele le gasim inca in voga spre jumatatea lui '700 (sec.18) dar fara obiceiul salbatic din trecut. Cavalcade si care alegorice continuau sa faca reclame marfurilor si produselor bacanilor si comerciantilor; fiecare grupare, cu o manifestare exaltata, anunta propria oferta, ilustra desfasurarea si publica poezia sau cantona scrisa cu acest prilej.
Notarul Trinchera si Giacomo Antonio Palmieri, au fost printre cei mai fecunzi autori de poezie pentru "cvadrige" impreuna cu altii care au ramas necunoscuti.
Tarantella in 1800, inainte de a deveni plicticoasa ca mai toate lucrurile care se ingurgiteaza peste masura, mentine constant entuziasmul acerb pe care l-a starnit pana acum. Proclamata "dans national" in perspectiva secolului precedent, a continuat sa intereseze oamenii din popor, saloanele elegante, strainii, scriitorii si muzicienii.
S-au format trupe de tarantela care in sunetul castanietelor si al tamburinelor, deasemenea al instrumentelor la moda -viori, mandoline si chitare- au purtat dansul napolitan in turneu prin Italia si in exterior, cuprinzand Rusia si America. Multe cantone au fost compuse pe acest ritm; toti compozitorii, de la primul la ultimul, au fosat sugestionati. Printre altii: Labriola, Biscardi, Florimo, Cottrau, Acton. Acestora le-au urmat cei din noul contingent: Costa, cu versurile 1ncantatoare ale lui Di Giacomo; Vincenzo Valente, Di Capua, Di Chiara, Gambardella, iar in primul sfert al lui '900 (sec. XX) Nicola Valente, Cannio, Falvo, Tagliaferri, E.A.Mario, si atatia altii, pana in zilele noastre.
VALS SI ALTELE: Nu au lipsit pana in primii ani ai '800
(sec.XIX) cantonele de vals, un dans care nascut in
O cantona de Salvatore di Giacomo si Vincenzo Valente, din 1917 (Tango napulitano) subliniaza popularitatea tangoului in Italia, sosit din Mexic cu cativa zeci de ani inainte. Exemplul a fost precedat si apoi urmat de alti poeti si muzicieni. Si oare mai este necesar sa spunem ca toate dansurile din ultimii ani: Foxtrot, Shirny, Rok n' roll, Beguine, Cha,cha,cha, au alimentat motive de cantone napolitane ?!
Sa vedem acum alte genuri ale cantonei noastre si unele din manifestarile sale:
MELODIA: Este genul cel mai comun. Nu are o forma precisa, nu are un ritm obligatoriu si nu ajunge niciodata intr-un allegro nestapanit. Este compozitia cea mai expresiva -cum a fost inteleasa in mod universal si din vremuri antice- capabila sa trezeasca in ascultator vibratii romantice si emotii. Este apropiata de romanta de camera, de la care, s-a inspirat uneori, dar are un caracter mai popular.
SERENATA : Si-a gasit primele accente pe
lautele trubadurilor si a muzicantalor din plin ev mediu.
Cele mai dulci serenate le-au avut Florenta si
Intotdeauna cantata seara sub balconul fetei iubite, asa cum dicta obiceiul, si la Napoli a exprimat cele mai obisnuite porniri de dragoste, precum si supararile.Cu precadere sentimental, ritmul sau este bazat pe o miscare de 3/4 sau 2/4.
Cantona napolitana se lauda cu bijuterii de "canzoni a serenata" si este de ajuns sa citam "Maria, Mari" de Di Capua, "Scetate" de Costa si "Voce 'e notte" a lui De Curtis.
MATTINATA: Este o compozitie asemanatoare cu serenata, numai ca in loc de seara sau noaptea, se canta in zori, pentru a trezi fetele cu o declaratie de dragoste.
Multe cantone inspirate, in genul Mattinatei, au fost scrise
pana astazi. Printre cele vechi sunt de amintit:"Primmamatina"de
Falvo (1912) si "Buongiorno a Maria" de E.A. Mario. Serenatele si
Mattinatele erau in mare voga la
In 1221, Imparatul Federico I, in fata multor cereri staruitoare adresate de napolitanii care protestau contra cantaretilor -si erau destui- care din zori le tulburau somnul cu cantece de dragoste, sau nepoliticoase, printr-un decret special a interzis Mattinatele.
Dar indragostitii nu s-ar fi dat invinsi daca o alta ordonanta din 1335, emisa de Roberto D'Angio, care reinoia interdictia, nu ar fi provocat arestarea notarului Jacovello Fusco, pentru ca acesta continua sa cante "Mattinate" sub fereastra unei anumite doamne maritate si mai ales cinstite: Giovanella De Gennaro, care, insensibila la insistenta curte alui Fusco, s-a adresat regelui, pentru ca se simtea jignita si exasperata de cantonele triviale pe care i le dedica notarul.
Genului de Serenate se pot atribui asa numitele "Ciambellarie si Macriate" care au dainuit din '500 (sec.XVI) pana in primii ani ai '700 (sec.XVIII). Viceregelui Don Pietro di Toledo, printre multe merite pe care le-a avut in timpul domniei sale, i se atribuie si reprimarea numeroaselor abuzuri care se comiteau in oras, intre care trebuie mentionata, spre jumatatea sec.XVI, interzicerea acelor Ciambellarie.
Pentru a ne face o idee despre ceeace au fost aceste deplorabile manifestari, relateaza textual in cele ce scrie Giannone in ("Istoria civila a Regatului Neapole, Editia 1723 - vol.IV -pagina 49"): Se introdusese obiceiul in Napoli, atunci cand femeile vaduve se remaritau, sa se alcatuiasca cete de golani care in timpul noptii, in sunete badarane si cantece injurioase, mergeau sub ferestrele sotilor sa debiteze mii de ineptii si obscenitati.Aceste manifestari care generau multe incaierari si omoruri, se numeau Ciambellarie. Pentru a nu se mai auzi aceste ironii, adeseori sotii le aplanau cu bani.
Cateva secole mai tarziu au aparut Macriatele, consistente in ultragii aduse acelor soti care, find inselati, meritau, conform unei prejudecati larg raspandite, sa fie batjocoriti. In noapte se reunea un grup de muzicanti si cantareti care, oprit sub ferestrele celui disgratiat, povestea, in sunetul muzicii, neplacerile perechii; totul intetit de insulte si invective. Este de notat ca acest rau obicei s-a propagat si in cercul nobilimii. Intr-adevar tineri cu blazon se serveau adesea de Macriate pentru a ofensa femeia care i-a respins sau abandonat, nerenuntand ca ura lor sa cada si asupra sotului, povestind in muzica adevaruri groaznice, dar de multe ori numai rautati.
In noaptea de Sfantul Martin, protector al sotilor.nefericiti, Macriatele se inzeceau.
Legile vice-regatului desi incercau sa le stavileasca prin aplicarea de pedepse severe celor arestati pentru un asemenea delict, nu puteau face mare lucru impotriva acestor obiceiuri necivilizate.
BARCAROLA: Cantona inspirata la mare si adresata in general femeilor de marinari si de pescari. Muzica sa convingatoare are un tempo de 6/8 sao 12/8 si imita miscarea leganata a unei barci. Primele barcarole napolitane sunt de prin ultimii ani ai '700 (sec.XVIII )cel putin cele care se pot cu siguranta defini ca atare.
In '800(sec.XIX) au aparut mai multe, unele din ele apreciate si astazi ca: "Santa Lucia" de Cottrau, "'A sirena" de V. Valente. "Luna nova" de Costa, "'O marenariello" de Gambardella, pana la cele mai moderne "Ncopp' a ll'onne di Fassone" si "Piscatore 'e Pusilleco" de Tagliaferri. Unul dintre cei mai geniali autori de barcarole a fost neindoielnic Gaetano Lama.
MANDOLINATA: Este scrisa in acelasi tempo ca Serenata, dar este conceputa pentru a fi acompaniata de mandoline, sau de instrumente care reusesc sa produca un tril egal.
CANZONE A MARCIA: Tempoul sau ritmic este cel de 2/4 sau
4/4, mai rar 6/8. Din timpuri vechi a marcat cadenta pasilor la
soldati. Cantona napolitana l-a adoptat pentru acele subiecte cu
caractere militaresti chiar daca protagonistii
cuprinsi -cum deseori sunt- de nostalgie pentru femeia iubita si
pentru
Chiar si temele cu caracter patriotic au fost tratate de muzicienii nostri cu acelasi ritm. Unul din compozitorii de mare evidenta in genul cantonei de mars a fost, in primul sfert al secolului nostru, Enrico Cannio; printre cele mai pretuite si frumoase se distinge "'O surdato 'nnammurato". (Soldatul indragostit).
LA MACCHIETTA: (Schita) Se incadreaza in genul comic, unde sentimentele si atitudinile sunt prezentate din cand in cand, cu motive umoristice, satirice, ridicole, ironice, grotesti, spirituale sau glumete. Scopul ei este sa provoace rasul, sau cel putin un suras.
Macchietta pune in prim-plan un tip, incearca tot posibilul sa-l zugraveasca deformandu-i laturile aparent comice, asa cum adevaratul artist al creionului dand o singura trasatura caracteristica a figurii prinse in obiectiv, realizeaza o bine reusita caricatura, alterand, in mic sau in mare, punctele care bat la ochi mai insistent.
Nicola Maldacea, autentic as al rasului, din 1891 a fost animatorul numarul unu al prestigiosului "gen". Muzica Macchiettei nu are un ritm special, pentru ca functia ei este de a forma un fond sonor pentru mimica machietistului.
Pana in '600 (sec.XVII) cantona napolitana a avut componente comice: "Lo paglietta"(Palaria de pai=canotiera) de Andrea Perrucci si Michelangelo Faggiolo;
In '700 (sec.XVIII) multe au fost luate din operele buffe, iar in '800 (sec.XIX) ca in toate celelalte genuri de cantone, au fost multe titluri: "Lo cucchiere d'affitto",
"Don Ciccillo a la Fan farra" "Sto tantu ncuietato pe stu fatto", (Sunt atat de nelinistit pentru acest fapt) "La melizia terretoriale".
Dar aici, intr-adevar este vorba de cantone buffe si nu de Macchiette adevarate si exacte. Macchietta difera mult de cantona buffa care, daca ne mai amintim, si-a revigorat radacinile in comedia muzicala din '700 (sec.XVIII).
Cum a aparut Macchietta, vom cunoaste de la initiatorul ei: Ferdinando Russo, care ne vorbeste intr-un articol aparut in <Tribuna> din 18 august 1925, cu titlul <Piedigrotta de astazi>:
-"Sunt multi ani de la inceputul carierei sale de interpret. Nicola Maldacea fredona cu o unica expresie cantonele timpului: Lariula, Oili-Oila si altele; dar nu toate, din cauza lipsei absolute a volumului vocii - si as spune mai corect ca la el nici nu putea fi vorba de un volum - putea sa le redea cu acea admirabila eficacitate care le-a facut sa devina celebre.
-"Canzonele, chiar daca au fost bine alese si adaptate la micuta d-voastra voce , nu sunt pentru dumneavoastra, -ii spunea intr-o seara dupa debut- care a
fost totusi o revelatie la <Salone Margherita>. Aveti nevoie de un repertoriu special, alcatuit din lucruri care sa nu fie adevarata si propria cantona.
Si i-am explicat in ce-ar consista acest repertoriu; si pentru prima data i-am vorbit de Macchietta, care pentru mine, care am conceput-o, era o cantoneta abia cantata, mai mult susurata, care pastrand intregul caracter napolitan, trebuia sa contureze, sa schiteze tipuri, nu sa suspine de dragoste. Aceste tipuri curioase, comice sau grotesti, trebuiau interpretate cu scrupulozitate iar acest Maldacea o putea face in mod uimitor.
Si astfel a fost dat la iveala un nou gen de compozitie, mai important decat cantona, pentru ca avand un continut psihologic, abia daca era nevoie sa se distinga comentariul muzical, pentru a nu depasi sunetul vocii, lasand sa pluteasca in toata expresia sa eficace si substantiala, calitatea unica a interpretului, ceea ce reprezenta intruparea unui tip de viata reala, prezentata publicului.
-"Si cine imi va face aceste macchiette"? a intrebat Maldacea.
-"Eu". -i-am raspuns-!
Astfel au aparut primele macchiette: "L' Elegante", "Pozzo fa 'o
prevete", "Il Cantastorie" "Il Madro", "Il pompiere
Noul gen a fost repede imitat, primit si acceptat ca o revelatie, cu un entuziasm de neuitat si mentinandu-se o buna bucata de timp. Apoi, cazut in mana obisnuitilor carpaci, s-a deformat fara nici o logica si conceptie, degenerand in vulgaritate, care nu-i mai justifica existenta.
Macchietta, dupa perioada sa de aur, -cum ne previne dragul Don Ferdinando-, decade, pentru a se relua cativa ani mai tarziu, transformata si adusa la zi, cand maestrul Giuseppe Cioffi si Gigi Pisano, nu se rusineaza sa repuna in drepturi aceasta compozitie amuzanta, obtinand succese rasunatoare cu:"Ciccio Formaggio", "Datemi Elisabetta", "L'hai voluto te", "Mazza", "Pezza e Pizzo", etc. iar Nino Taranto care le-a interpretetat se poate considera urmasul si continuatorul lui Nicola Maldacea.
CANZONE DI GIACCA :(de veston)
Deja in voga spre sfarsitul secolului trecut cu subiecte care exprimau dorinta de libertate a detinutilor, atitudini indraznete ale infractorilor, s-a consolidat in primii ani ai secolului nostru cu subiecte de cronica "neagra". A luat numele de "canzone di giacca" deoarece cantaretul a lepadat fracul care era imbracat pentru cantari distinse si rafinate, prezentandu-se in fata publicului in haina si cu o batista sau esarfa inodata in jurul gatului, sa para cat mai veridic un fiu din popor. Pe scurt, o imbracaminte care ii permitea sa interpreteze cu o mai mare naturalete o cantona cu continut dramatic sau interlop, ajunsa aproape intotdeauna la o actiune violenta, la un delict proiectat sau consumat.
Muzica ce adera la text cand cu avant impetuos, cand cu sublinieri pasionale nu a avut nici o formula speciala desi mai multi compozitori au folosit tempoul de 4/4.
Multi autori s-au incercat in acest gen, chiar Di Giacomo cu "Tarantela intunecata".
Dar adevaratul creator al "cantonei di giacca" a fost Libero Bovio. Cele trei parti ale cantonei lui Bovio erau alcatuite cu o tehnica surprinzatoare, ca si cand ar reprezenta o sinteza a unei drame in trei acte.Au mai scris asemenea modele E.A. Mario, Francesco Fiore, si altii. Dar printre atati interpreti ai "cantonei di giacca" cei mai eficaci au fost Mario Mari si mai ales Gennaro Pasquariello.
CANZONE SCENEGGIATA : (Adaptata pentru scena).
Este o lucrare teatrala al carui subiect a fost luat dintr-o cantona. Deja in '800 (sec.XIX) la San Carlino, Altavilla scria comedii, de obicei cu titlu unor cantone de succes, sigur ca va rechema publicul: "Te voglio bene assaie", "Don Ciccillo a la Fanfarra", "A sta fenesta affacciate", si altele, care faceau parte din repertoriul sau.
Eduardo Scarpetta in 1898 a folosit un titlu al lui Di Giacomo "'E tre terature" pentru o noua comedie. Maldacea, La Faraone si alti comici de la Salonul Margherita, in ultimul deceniu al secolului, au interpretat scenete in care foloseau prima masura dintr-un motiv si titlul unor cantone de succes. Cantona adaptata pentru scena a avut cea mai deplina existenta prin anul 1920.
O companie formata din comicul Salvatore Cafiero si actorul Eugenio Fumo a purtat pana in al noualea cer acest gen, care ingrijit pana in cele mai mici amanunte, rechema un public excesiv de fiecare data cand se anunta titlul unei cantone cantata si rascantata. Pentru cronica trebuie spus ca, intr-o formatie mai redusa, a mai existat anterior o companie de "sceneggiate" animata de cantaretii Mimi Maggio, Roberto Ciaramella si Silvia Coruzzolo.
TAMMURRIATA: Un gen de cantona vesela in care (toba) tamburina agitata de cantaret, devine protagonista printre toate celelalte instrumente acompaniatoare. Chiar si cantonele rurale, cu conditia sa aiba ritm, pot face parte din aceasta categorie.
Una dintre cele mai frumoase este "Tammurriata palazzola" de Russo si Falvo si cele scrise de E.A.Mario de la "Tammurrriatella" pe versuri de Furno, pana la "Tammurriata alla antica" pe versuri de Murolo si "Tammurriata near" pe versuri de Nicolardi. Deasemenea cea a lui Tagliaferri:"Tammurriata d*autunno" si multe altele. De altfel despre Tammurriatta am vorbit mai pe larg in biografia lui E.A. Mario.
CANZONI DI PRIMAVERA: Cantonele dedicate aceleia care este considerata ca fiind cea mai frumoasa dintre cele patru anotimpuri, au avut o mare dezvoltare in ultimul deceniu al secolului trecut (XIX). Melodiile simple si usoare, modulate ca de flaut, intr un allegretto placut si insinuant, au avut, intr-un anumit sens, caracterul pastoralelor antice.
Si ca in fiecare an la Piedigrotta, casele editoriale anuntau concursuri, publicau noutati, organizau auditii, astfel ca odata cu sfarsitul lui '800 (sec. XIX) cand calendarul indica 21 martie, aceleasi case faceau acelasi lucru pentru a lansa cantonele de primavara, ca si cand ar fi fost vorba de o a doua Piedigrotta. Acest obicei a durat mai mult de treizeci de ani; apoi s-a rarit si in cele din urma a fost abandonat total.
Unul dintre cei mai dotati compozitori de cantone de primavara si de la tara a fost Giuseppe Capolongo cu: ("E' Primmavera", "Fronn''e cerase","Ammore ncampagna").
Nu cred ca este cazul sa vorbesc in aceste note, cu toate ca argumentele ar pretinde o dezvoltare speciala, despre Cantecele lumii interlope sau despre Cantecele pentru copii, (apartinatoare mai mult folclorului decat cantonei) despre Cantonele religioase (scrise, cum s-a mai aratat, in toate epocile si care merita o relatare mai aprofundata); despre Cantece si Cantone politice (in mare parte anonime, o specie care priveste revolutiile din 1799 si 1848) si insfarsit Cantonele ocazionale (scrise pentru evenimente importante: prima cale ferata, primul funicular, calea ferata Cumana, inventarea luminii electrice, a bicicletei si schimbarile modei, etc.).
Retin ca nu este cazul sa dau cont despre Parodii si Duete doua genuri de cantone care se definesc singure. Nu-mi mai ramane, asa dar, decat sa vorbesc, (chiar daca numai fugitiv), despre cea mai importanta sarbatoare napolitana, "sarbatoarea sarbatorilor" si care are atatea legaturi cu cantoneta napolitana: Piedigrotta.
LA FESTA DI PiEDIGROTTA:.
Lasand la o parte documente si legende care considera sarbatoarea de la Piedigrotta ca fiind continuarea purificata a serbarilor pagane si a bacanalelor; a nu mai pune la socoteala marturiile lui Petrarca si Boccaccio care au vazut pe atunci micul templu dedicat Madonei de Piedigrotta intesat de multimea marinarilor de pe plaja Mergellina, se poate retine cu o intemeiata certitudine ca acest cult al napolitanilor pentru Marea mama in aniversarea nasterii Sale, ar fi inceput spre jumatatea lui '409 (sec.XV). Deja inainte, in sanctuarul marit si infrumusetat de mai multe ori, veneau adeseori suverani, principi si ministri sa se roage sau sa multumeasca pentru favorurile primite, dar vizitele oficiale ale suveranilor au inceput mai tarziu.
-"Este probabil -scria Volpicella- ca prin 1528 sa fi inceput obiceiul vizitei regale sau viceregale si parada militara care o insotea", iar pregatirile cu mai mult sau mai putin efort, cu trasuri, costume elegante ale nobililor, defilari de soldati, fanfare, focuri de artificii, nave care trageau salve, o mare de oameni din popor proveniti din toate localitatile regatului, au durat pana in 1861.
Giuseppe Garibaldi -intrat in oras- a participat la serbare. Anul urmator a luat parte generalul Enrico Cialdini. Asta a fost tot !.
Relatarile evenimentelor de la Piedigrotta de mai bine de cinci secole, au fost raspandite in ziare, ghiduri si gazete, si se pot inca citi in voluminoasa si bine organizata arhiva a Bazilicii.
-"Dar cantonele ? Putine informatii. Se stie doar ca in timpul fanatismului pentru tarantella, grupuri de poporeni in noaptea sarbatorii, dansau in pestera din Piedigrotta iluminata cu torte, si pe aleile largi ale resedintei regale deschisa publicului pentru aceasta ocazie; si ca la inceput, sau dupa bal, se cantau cantonele in voga. Dar abia de la nasterea cantonei "Te voglio bene assaje" in 1839 a inceput sa se vorbeasca despre <Canzoni di Piedigrotta>.
Trebuie adaugat ca in timpul serbarii nu se intonau doar cantece noi de chef sau betie, ci mai curand cantone care deja cunoscute in alte circumstante si ambiante, numai in al doilea moment deveneau prin audibilitatea lor patrimoniul oamenilor din popor al acelora care in timpul noptii de 7 septembrie asteptau deschiderea Sanctuarului de la Piedigrotta, alternand cantecele de vin cu cele de hrana.
Traditia de cantece si serbari s-a intrerupt in anul 1861 si a fost reluata dupa cativa ani in 1876, prin initiativa unui distribuitor de ziare, cu siguranta Luigi Capuozzo.
-"Suveranii si trupele lor nu mai participa la serbarea noastra ?!? Foarte bine! O sa-i inlocuim cu suverani si trupe false, trebuie sa fi spus Capuozzo.
Fara sa mai stea pe ganduri a adunat prietenii vanzatori de ziare si a organizat ceea ce trebuia sa fie prima cavalcada istorica de la Piedigrotta. Au reaparut apoi si carele alegorice, s-a reluat si cantatul cantonelor scrise pentru a preamari, de data aceasta, aspectele folcloristice ale serbarii sau pentru a rechema atentia asupra validitatii subiectului "carului alegoric".
Adevarata Piedigrotta a cantonelor coincide cu nasterea caff-concertului, atunci cand in acele sali s-a luat obiceiul de a prezenta mici grupuri cu noi compozitii in dupaamiezile, sau serile de 7, 8 si 9 septembrie. Din 1891 facand sa pretuiasca o traditie care desi tanara de ani, era de-acum intrata in obisnuinta intregului oras, Piedigrotta cantonelor a fost prezentata in cele mai importante sali de teatru, dimineata, mereu in aceleasi zile, si apoi in spectacole serale normale, intre august si septembrie. Continuarea este istoria pe care am trait-o noi insine.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 2563
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
