Muzica - Dezvoltarea posibilitatilor tehnico-interpretative ale trombonului in perioada romantica

 

Dezvoltarea posibilitatilor      tehnico-interpretative ale trombonului in perioada romantica

Istoric

Pana la inceputul secolului al XVIII-lea, trombonul a purtat numele de "sackbut" in limba engleza, un cuvant cu diferite forme, precum "sackbut" sau "shagbolt", si derivatele din limba spaniola "sacabuche" sau din limba franceza "sacqueboute". Acesta nu era un instrument diferit de trombon, fiind de fapt un termen distinct folosit pentru o forma primara. Alte tari au folosit acelasi nume de-a lungul istoriei instrumentului, de exemplu in italiana "trombone" si in germane "posaune". Sackbut a fost conceput cu dimensiuni putin mai mici decat tromboanele moderne, avand un clopot ce era mai mult conic si mai putin larg.

In ziua de azi, sackbut este in general folosit pentru a se referi la forma primara a instrumentului, intrebuintandu-se cu precadere in ansamblurile muzicale timpurii. Sackbut-urile erau (si inca sunt) concepute in orice marime de la sopran la contrabass, desi atunci, ca si acum, contrabasul era rar.

Tipuri de tromboane

Cele mai dese intalnite tromboane in ziua de azi sunt tenor si bass, desi ca si alte instrumente specifice perioadei Renasterii precum magnetofonul, trombonul a fost construit in fiecare masura, de la piccolo la contrabass.

Tehnica

Ca si alte instrumente de alama, incordarea treptata a buzelor si cresterea presiunii aerului, permite muzicianului sa treaca la o alta parte in liniile melodice. In prima sau cea in mai apropiata pozitie a unui trombon bemol B, notele in liniile melodice incep cu pedala sau fundamentul B bemol 1, urmat de B bemol 2 (o octava mai sus), FA 3 (cvinta inalta/soprana perfecta), LA bemol 4 (terta inalta/soprana minora; aceasta nota este intotdeuna bemol si nu se canta mereu in aceast mod, desi in Germania si Austria s-a invatat pentru a se canta asa), SI bemol 4 (secunda inalta/soprano majora), C5 (secunda inalta/soprano majora), D5 (secunda inalta/soprano majora). Cei mai experimentati muzicieni cu o musculatura dezvoltata a fetei pot urca chiar si mai sus decat atat, la G5, A bemol 5, B bemol 5 si mai mult.

Intr-o gama mai joasa, miscarea importanta a partilor glisante este ceruta intre pozitii, si devine excesiva in tromboanele cu frecvente mai joase, dar pentru notele mai inalte muzicianul trebuie sa foloseasca doar primele patru pozitii ale culisei pana ce partialele sunt mai apropiate , permitand ca notele mai inalte sa fie cantate in pozitii alternante. Ca de exemplu, F4 (de la capatul cheii inalte) poate fi cantat in prima, a patra si a sasea pozitie a unui trombon bemol B. Nota E1 (sau cea mai joasa E a unui pian standard cu 88 clape) este cea mai joasa nota la care se poate ajunge la un trombon tenor bemol 9 B, fiind necesar un tub de lungime 22,4 m.

Pe tromboanele fara o anexa F, este un spatiu intre B bemol 1 (fundamental in prima pozitie) si E2 (prima melodie in a saptea pozitie). Muzicienii profesionisti pot produce asa-numitele note "falset"-uri intre acestea, dar sunetul este relativ slab si, de obicei, folosit in concert.

Datorita acestei variatii continue a partilor glisante, trombonul este unul dintre putinele instrumente de suflat ce poate produce un adevarat glissando, prin miscari ale culisei fara intreruperea aerului.

Notatie

Diferit de majoritatea instrumentelor de alama, trombonul nu este un instrument ce transpune automat sunetele in alta gama. Inainte de inventarea sistemelor cu supapa, cele mai multe alamuri erau limitate la a canta o serie de sunete secundare la un moment dat; alternarea frecventei sonore a intrumentului cerea dupa sine inlocuirea manuala a portiunii de tubulatura (numita "crook") sau alegerea unui instrument cu o lungime diferita.

Sunetele acestor parti au fost automat transpuse in alta gama, depinzand ce fel de crook sau ce lungime-a-instrumentului foloseau ei in orice moment, asa incat o nota specifica de pe portativ sa corespunda intotdeuna unei parti specifice a instrumentului. Tromboanele, pe de alta parte, au folosit parti glisante inca de la inceput. De aceea, acestea au fost mereu cromatice, asa incat nici o traditie de acest fel nu a pus stapanire, si partile unui trombon au fost mereu remarcate la o frecventa sonora optima generala a unei orchestre sau a unei sali de concert (cu o exceptie, discutata mai jos). De asemenea, era destul de obisnuit pentru tromboane sa dubleze partile corului;

Partile trombonului sunt notate intr-un mod cu totul propriu in cheia bass, desi cateodata este scrisa in cheia tenor sau alto. Folosirea cheii alto este de obicei limitata orchestratiei primelor parti pentru trombon, destinata trombonului alto, cu a doua parte pentru trombon scrisa in cheia tenor si a treia parte in cheia bass. Cum trombonul alto scadea in popularitate in timpul secolului al XIX-lea, s-a renuntat treptat la acesta practica si primele parti pentru trombonului au fost insemnate in cheia tenor si bass. Cativa compozitori rusi si est-europeni au scris prima si a doua parte tenoara pentru trombon in cheia alto a portativului (neamtul Robert Schumann a fost primul care a facut acest lucru.) Exemple de acesta practica sunt evidente in partiturile scrise de Igor Stravinsky, Sergei Prokofiev, Dmitri Shostakovich. Partile trombonului pot contine ambele chei, tenor si bass, sau bass si alto. Cea mai joasa nota pe care un trombon o poate canta teoretic este un grav Bb care este sub portativ, in gama tubei.

In ziua de azi, de la un muzician desavarsit se astepata sa fie compentent in a citi partile scrise in cheia bass, tenor, alto si (mai rar) in cheia ascutita in C, cu orchestra de alamuri britanice care trebuia sa interpreteze bine si (un) SI bemol in cheia Sol.

Perioada Romantismului

Leipig a devenit un centru de pedagogie a trombonului; s-a inceput studierea acestuia la noua scoala Musikhochschule fondata de Felix Mendelssohn Bartholdy. Trombonistul bass al lui Mendelssohn, Karl Traugott Queisser, este primul dintr-un lung sir de profesori distinsi de trombon de la academia din Leipzig si numerosi compozitori au creat lucrari pentru el, incluzandu-i pe Ferdinand David (dirijorul lui Mendelssohn), Ernest Sachse si Friedrich August Belecke, ale caror opere solo sunt cunoscute pana in ziua de azi in Germania. Solo-ul iscusit al lui Queisser a ajutat la restabilirea reputatiei trombonului in Germania, incepand o traditie in ceea ce priveste cantatul la acesta ce dureaza si azi.

El a promovat si propagat noul trombon tenorbass al lui Christian Friedrich Sattler in timpul anilor 1840, rezultatul fiind o larga raspandire a instrumentului, folosit si in orchestre, in Germania si Austria. Influenta lui Sattler asupra conceperii trombonului nu trebuie sa fie subestimata; el a introdus o semnificativa largire a alezajului (cel mai important de la Renastere incoace), inovatiile lui Schlangenverzierungen (decoratiuni de sarpe), bell garland and the wide bell flare, toate fiind trasaturi ce inca pot fi gasite pe tromboanele fabricate in Germania in ziua de azi, fiind reproduse cu rapiditate in timpul secolului al XIX-lea.

Numerosi compozitori au fost influentati in mod direct de felul cum Beethoven a folosit trombonul si in secolul al XIX-lea tromboanele erau in intregime integrate in orchestra, in special in anii 1840, cand compozitori precum Franz Schubert, Franz Berwald, Johannes Brahms, Robert Schumann, Felix Mendelssohn Bartholdy, Richard Wagner, Hector Berlioz, Gioacchino Rossini, Giuseppe Verdi, Giacomo Puccini, Franz Liszt, Richard Strauss, Anton Bruckner, Gustav Mahler, Piotr Ilyich Tchaikovsky, Nikolai Rimsky-Korsakov, Alexander Borodin, Bedřich Smetana, Antonn Dvořk, Charles Gounod, Csar Franck, Claude Debussy, Camille Saint-Sans si multi altii au inclus tromboanele in operele lor, in simfonii si in alte compozitii orchestrale.

De asemenea, in secolul al XIX-lea s-a observat degradarea utilizarii trombonului traditional trio alto/tenor/bass in orchestra. In perioada Renascentista si la inceputul Barocului trombonul trio alto/tenor/bass a format o pereche cu unul sau doua cornete, iar disparitia acestuia din urma ca partener si eventuala inlocuire cu oboi si clarinet nu a modificat in mod esential "motivul de a fi" a tromboanelor, sustinand alto-ul, tenor-ul si vocile bass ale corului (tipic in cele ecleziastice), ale caror linii melodice erau mult mai dificil de selectat decat linia melodic soprana.

Introducerea tromboanelor in orchestra, in orice caz, mai aproapiate cu trompetele, nu a durat mult, iar tromboanele alto si bass au fost inlocuite de tromboanele tenor, cu toate ca nemtii si austriecii au pastrat trombonul alto si trombonul bemol F sau E pentru un timp mai indelungat decat francezii, ce au preferat o sectiune a trei tromboane tenor pana dupa al Doilea Razboi Mondial.

In timp ce trombonul a dobandit o pozitie sigura in orchestra, muzicienii instrumentului nu mai erau ca de obicei niste simpli angajati ai unei biserici sau ai unei orchestre de curte si se astepta de la ei sa-si procure singuri propriul instrument. Instrumentele muzicienilor militari erau achizionate de armata si instrumente precum trombonul bass bemol lung F si E s-au folosit cu aproximatie pana la Primul Razboi Mondial, dar muzicienii orchesterei au adoptat instrumentul cu cea mai vasta gama, ce putea fi cel mai usor aplicata pentru a canta oricare parte dintre cele trei a trombonului , de obicei gasita pe fiecare partitura - trombonul tenorului.

Infatisarea supapei trombonului la jumatatea secolului al XIX-lea nu a afectat prea mult schimbarea imaginii sectiunii pe care o ocupa trombonul in orchestra si, desi s-a bucurat de popularitate a fost exclus in intregime in tari precum Italia sau Boemia, supapa trombonului fiind exclusa si din orchestrele din Germania si Frantza. Aceasta, insa, a continuat sa beneficieze de popularitate pentru o perioada lunga de timp in Italia si Boemia si compozitori precum Giuseppe Verdi, Giacomo Puccini, Bedřich Smetana and Antonn Dvořk au optat pentru o sectiune a supapei trombonului.

In special cu oficleid sau mai tarziu, tuba a fost anexata trombonului trio in timpul secolului al XIX-lea, iar notele partiturilor pentru trombonul bas ajungeau foarte rar atat de jos ca si cele cantate inainte de adaugarea oricaruia dintre aceste noi instrumente de alama; doar la inceputul secolului 20 acesta si-a recastigat un grad de independenta.

Experimentele diverse cu privire la aspectul sectiunii trombonului in timpul secolelor al XIX-lea si inceputul celui de-al XX-lea, incluzand adaugarea lui Richard Wagner in Der Ring des Nibelungen a unui trombon contrabass si, dupa parerea lui Gustav Mahler si Richard Strauss, sporirea ocazionala prin adaugarea unui al doilea trombon bass trio-ului obisnuit alcatuit din doua tromboane tenor si un trombon bass, nu au avut efecte de durata; marea majoritate a operei orchestrale merg dupa modelul neobisnuit al jumatatii pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, a unei sectiunui cu doua tromboane tenor, un trombon bass si o tuba.

Ferdinand David (1810-1873)

La inceputul secolului al XIX-lea, in Leipzig, locuia un muzician numit Carl Traugott Queisser care, conform zvonurilor, ar fi putut canta la orice instrument de suflat de la piccolo falut pana la bass trombon, si la orice instrument cu coarde de la vioara pana la double bass. In orice caz, se pare ca principalele instrumente ale sale erau trombonul si vioara. In acelasi timp, el era dirijor al orchestrei Euterpe si solotrombonist in faimoasa orchestra Gewandhaus condusa lui Felix Mendelsson-Bartholdy.

Quisser a fost prieten bun cu Mendelsson, precum a fost si dirijorul din orchestra Gewandhaus: Ferdinand David. Deseori acestia se intalneau si cantau intr-un quartet de coarde si, la un moment dat, prin 1830 Mendelsson i-a promis lui Queisser un concert de trombon. In orice caz, timpul a trecut repede si Mendelsson s-a indragostit, s-a insurat si a uitat de promisiunea facuta. Cand Queisser i-a adus aminte de acel angajament, el i-a sugerat tanarului Ferdinand David, pe atunci in varsta de 25 ani,       sa alcatuiasca concertul si, in 1837, Concertino Op 4 compus de Ferdinand David si sub bagheta lui Mendelsson a fost premiat in Gewandhaus de catre Queisser. Reprezentatia a fost un mare success, asa ca trombonisti din toata Europa au inceput sa cante concertul.

A doua compozitie muzicala, a carei David a facut de asemenea o reproducere pentru vioara si pian, a fost cantata la funeraliile lui Ferdinand David si este considerata cea mai importanta din toata opera sa.

Chiar daca David a fost mai cunoscut pentru faptul ca era un professor de vioara si pentru ca a fost cel care a deschis faimosul concert de viori al lui Mendelsson, cu siguranta el era un foarte talentat compozitor caracterizat de un simt autocritic ridicat.

Mai mult decat atat, el si-a retras prima sa opera 'Hans Sachs' in ciuda faptului ca a avut intr-o anumita masura success si a decis sa nu mai compuna si, in special, sa lucreze ca profesor si violonist. Lucrarea a fost premiata in 1923 de catre Cincinati Symphony Orchestra sub conducerea lui Fritz Reiner, dar de atunci partitura originala a orchestrei s-a pierdut. In 1985 aceasta a fost reconstrituita de Christian Lindberg, bazandu-se pe o partitura de pian existenta. De asemenea, Christian Lindberg a compus o cadenza specifica pentru aceasta editie in cadrul Editiei Tarrodi.