Modernitatea discursului muzical abordata de George Enescu in creația de lied

Modernitatea discursului muzical abordata de George Enescu in creația de lied

George Enescu, compozitor, violinist, pianist, dirijor și pedagog, a fost unul dintre cei mai proeminenți muzicieni de la sfirșitul sec. al XIX lea și din prima jumatate a sec. al XX lea. George Enescu a ridicat muzica romaneasca la nivelul valorilor muzicii universale.

Creația sa componistica abordeaza aproape toate formele si genurile muzicale. Enescu a creat o muzica cu un vadit caracter popular, național și realist, in acest sens, maestrul afirma:Intre viața mea și arta mea nu exista nici un hotar

In ansamblul operei enesciene, creația de lied nu ocupa un loc foarte important; cintecele pentru voce si pian fiind mai puțin reprezentate.

In acest sens Enescu insuși - in Amintiri - ne face sa ințelegem de ce acest gen liedul - nu a fost la fel de important pentru el cum au fost muzica de camera, muzica simfonica și vocal simfonica , spunand:De fapt, eu sunt prin insași esența mea un polifonist si nicidecum adeptul acordurilor frumos inlanțuite. Mi-e groaza de tot ce stagneaza. Pentru mine muzica nu este o stare ci o acțiune, un manunchi de fraze care exprima idei și mișcari intr-un sens sau intr-altul. Oricat de scurta ar fi , o lucrare nu merita numele de compozitie, decat daca intr-insa putem deosebi o linie, o melodie, sau mai bine zis o suprapunere de melodii.

Nu putem omite insa cele Șapte cintece pe versuri de Clement Marot opus 15 , ciclul cel mai reusit, in care marele compozitor realizeaza pagini de o rara inspirație și unde totul se vadește a fi desavirșit.

Creația de lied a marelui compozitor cuprinde in total 36 de cantece, majoritatea compuse in perioada anilor 1898-1908.

Exceptie face ciclul Trei melodii pentru voce si pian opus 19 pe versuri de Fernand Gregh (1915-1916)

Cele mai multe lieduri sunt pe versuri de Carmen Sylva, piese ocazionale, altele pe versuri proprii, precum și pe versurile unor poeți romani; un exemplu in acest sens este Doina (1905) pentru voce , viola și violoncel formație mai puțin obișnuita- pe versurile lui Vasile Alecsandri.

Dintre cele 36 de lieduri, doar 13 se regasesc printre lucrarile care au un numar de opus:

Trei melodii pe versuri de Jules Lemaitre si Sully Prudhomme opus 4 (1898).

Șapte cantece pe versuri de Clement Marot opus 15 (1908).

Trei melodii pe versuri de Fernand Gregh opus 19 (1915-1916).

Periodizarea facuta anterior ne arata ca aproape toate lucrarile pentru voce și pian au fost compuse in anii tinereții, in perioadele de creație timpurii ale compozitorului.

Cele trei cicluri de lieduri amintite mai sus: op 14, op 15 si op 19 sunt cele mai reprezentative din creația de cintece pentru voce si pian ale marelui compozitor. Primul ciclu Trei melodii pe versuri de Jules Lemaitre siSully Prudhomme opus 4 face parte din categoria lucrarilor de școala, cind tinarul Enescu se afla pe bancile Conservatorului și se supunea disciplinei impuse de profesorul sau Gabriel Faure și de tradițiile și particularitațile stilistice naționale franceze.

In aceste prime cintece se regasesc atat calitațile cit și defectele specifice unui tinar muzician de doar 17 ani.

Acestea au fost compuse inainte de formarea personalitații compozitorului, marcata de prima capodopera Sonata pentru pian și vioara nr.2 in fa minor opus 6 (1899)

Poema romana op 1 care a avut prima audiție la 6 februarie 1898 poate fi considerata lucrarea care a prilejuit apariția ciclului Trei melodii opus 4 deoarece, atunci cind celebrul dirijor Edouard Colonne ii executa in prima audiție lucrarea lui Enescu, compozitorul in semn de recunoștința dedica soției lui Colonne cele trei melodii: Le Desert, Le Galop si Soupir.

Despre ultimul cantec - Soupir - Enescu marturisește : Mi se va socoti o mare indrazneala faptul de a fi pus pe muzica Soupir, care ii inspirase lui Henri Duparc - compozitor francez- unul dintre cele mai admirabile lieduri.

Am facut-o insa fara scrupule și fara a ma teme de primejdia vreunei reminiscențe, din simplul motiv ca pe vremea aceea nu cunoșteam liedul lui Duparc.

Aceste cintece de inceput, in mod evident nu ating inca valoarea celor de mai tirziu; linia melodica iși propune sa sublinieze textul, iar in armonie se gasesc aspecte cromatice și alternanțe major - minor.

Ciclul Trei melodii opus 4 este scris in maniera franceza fara a fi incadrat in stilul francez; ele sunt create pentru limba franceza cu structura fonica superioara, plina de rafinament.

In ordine cronologica urmeaza Șapte cantece pe versuri de Clement Marot op 15 (1908).

Acest ciclu este cu adevarat o capodopera, insumand un lanț de mici bijuterii sonore, in care arhaicul modelrenascentist francez al eleganței, nobleței, melancoliei, dar și umorul subtil, și-a gasit cea mai pura oglindire muzicala prin pana lui George Enescu.

Compozitorul a gasit cu discreție si rafinament nuanțele cele mai adecvate pentru ritmurile si imagistica poeziei lui Clement Marot; o delicata luminozitate in (nr.4) si Dar de culoare alb (nr.5), spirituale glume in Domnișoarele leneșe la scris(nr.3) si Sa schimbam vorba (nr.6), elegiace meditații intr-o muzica de adanca interiorizare in Tu m-ai uitat (nr.2) și Indureratul (nr.7)

Ceea ce este remarcabil in acest ciclu, este faptul ca fiecare piesa poate fi admirata separat, dar care in ansamblu, capata sensul unei veritabile lucari camerale de sine statatoare, de o mare forța si expresivitate.

Despre minunata simbioza realizata intre compozitor și poet in cele Sapte cantece, Pascal Bentoiu in cartea sa Capodopere enescienespune urmatoarele: Ceea ce se desprinde din muzica acestor lieduri este un extrem rafinament al spiritului, un grad cu totul rar de civilizație interioara, la finețurile poetului raspunzand cu moldoveneasca delicatețe muzicianul Enescu nu numai ca a dat o noua viața textelor , dar sprijinindu-se pe ele ca pe un libret, a creat o opera originala de o splendida armonie și - in ciuda nenumaratelor elemente modale - perfect moderna

O interpretare deosebita a dat-o acestor cintece Constantin Stroescu acompaniat de multe ori de Enescu insuși. O alta versiune este cea a sopranei Sophie Wyss (1951) și ea acompaniata de compozitor.

De-a lungul timpului, destinul celor Șapte cantece a avut un curs ascendent dar a cunoscut și ani de eclipsa.

Ceea ce putem spune cu sigurața acum este faptul ca superba calitate a melodicului devine tot mai fermecatoare cu trecerea anilor, iar autenticitatea inspirației acestor lieduri triumfa peste timp: ele și-au caștigat perenitatea.

Trebuie amintita fara indoiala și versiunea orchestrala pe care a realizat-o compozitorul Theodor Grigoriu.

El a orchestrat acest ciclu de lieduri in 1964, utilizand in acest sens inregistrarea facuta in 1951 la BBC de catre Enescu acompaniind-o pe Sophie Wyss.

Pentru a arata ce l-a determinat pe Theodor Grigoriu sa porneasca in acest demers al sau, iata ce marturisește el insuși : Versiunea orchestrala pe care am realizat-o a pornit de la dorința ca aceasta splendida muzica sa se cante și sa fie cunoscuta cat mai mult, sa dea prilejul unor cantareți sa fie soliști intr-un concert simfonic, tratarea bogata a pianului fiind capabila sa genereze o trama orchestrala interesanta și sugestiva

Stilistic, Șapte cantece pe versuri de Clement Marot sunt dominate de estetica neoclasica iar linia melodica ne arata ca exista dorința de reantoarcere la clasici , precum și la un neoclasicism francez de la inceputul veacului.

De asemenea razbate o viziune armonica modala ce venea din veacuri indepartate, care se impletește cu o experiența componistica moderna.

Trei melodii pe versuri de Fernand Gregh op 19 este ultimul ciclu de lieduri.

Desi mult mai evoluate ca limbaj, acestea nu s-au bucurat de atenția cuvenita și nu au avut niciodata o prea larga audiența, probabil din cauza dificultații și complicației lor.

Surprinzatoare apropieri se pot constata intre muzica acestor lieduri si cea a operei Oedip, in ceea ce privește profilul recitativului, dar și al insași tematicii; despre aceste melodii pe versurile lui Fernand Gregh,Pascal Bentoiu spunea in Capodopere enesciene urmatoarele: putem chiar considera ca ciclul opus 19 constituie un fel de repetiție generala pentru opera ce va urma atat in privința unei anumite calitați și configurații a recitativului, cat și in tematica pur și simplu

Muzica lui George Enescu constituie un moment important in dezvoltarea artei sonore universale, atat prin incontestabila valoare artistica cat și prin noutatea limbajului utilizat.

Muzica sa este un simbol al geniului creator al acestor pamanturi; Enescu n-a fost numai un muzician multilateral , a fost și va ramane al acestei țari al acestui popor; el insuși spunand:Mi-am slujit țara cu armele mele: pana, vioara și bagheta.

Bibliografie

1.     Pascal Bentoiu, Capodopere enesciene, Editura Muzicala București, 1984.

2.     Pinghiriac Georgeta, Simboluri estetice ale vocii de soprana, Editura Universitații Naționale de Muzica, București,2003.

3.     Stoianov Carmen, Repere in neoclasicismul muzical romanesc, Editura Fundației Romania de Maine, București, 2004.