BRAHMS - UN NEOCLASIC AUTENTIC

BRAHMS UN NEOCLASIC AUTENTIC

Romanticul Brahms a tratat pianul ca pe un jurnal intim, confesandu-i-se in voie si valorificand virtutiile sale simfonice si nu pe cele de pura virtuozitate, cum au facut unii contemporani.

Fiind constient de clasicismul sau, Brahms a ocupat in cea de-a doua jumatate a secolului XIX aceeasi pozitie pe care a detinut-o Mendelssohn in prima jumatate a aceluiasi secol.

Ca si acesta, accepta formele vechi si stia despre ele mai mult decat oricare alt muzician contemporan. A introdus multa muzica veche in programele de concert si a fost unul dintre putinii muzicieni ai timpului sau care s-a abtinut sa romantizeze muzica trecutului.

El ignora in mare parte curentele romantice, violente din jurul sau, "muzica viitorului". Se multumea sa lucreze la fel ca marii maestri, folosind contrapunctul, variatiunea si formele de sonata. Avand un puternic simt al cantecului popular german, il folosea adesea, dar muzica lui nu avea un caracter nationalist - era o muzica de o imensa soliditate, o muzica marcata de poliritmiile lui Schumann, caracterizata printr-un simt beethovenian pentru dezvoltare si un simt bachian pentru polifonie.

Mai presus de orice, Brahms a scris o muzica serioasa, chiar daca putea fi la fel de liric ca oricare dintre compozitorii romantici, atunci cand isi propunea acest lucru. A dorit sa scrie o muzica pura, o muzica ce avea sa reprezinte o contrapondere la ideile extravagante ale lui Liszt si mai ales Wagner, acesta din urma fiind revolutionarul ce traia in viitor; urmand sa exercite o influenta covarsitoare asupra generatiilor viitoare de muzicieni.

In timpul lui Brahms, progresistii nu aveau parere prea buna despre el. Mahler il numea "un omulet cu inima cam mica", iar cei care erau cu mintea infierbantata si sub influenta lui Wagner - precum Hugo Wolf - abea asteptau sa apara o noua lucrare a lui Brahms pentru a o ridiculiza.

Intre Wagner si Brahms era o admiratie combinata cu ranchiuna, fiind reprezentantii unor scoli opuse, si deoarece nu aveau prea multe tangente unul cu altul, intre ei nu exista ostilitate fatisa.

Wagner a facut cateva observatii caustice la adresa lui Brahms, dar in cea mai mare parte l-a ignorat cu aceeasi perseverenta cu care l-a ignorat si Brahms pe el.

Acest fenomen era surprinzator pentru ca cei doi erau niste luptatori si inca din 1860, Brahms - impreuna cu Joachim Iulius Otto Grimm si Bernard Scholz - semnasera o proclamatie impotriva asa-numitei muzici a viitorului.

In marea lor majoritate, partizanii lui Brahms erau muzicieni tineri inca neafirmati. Initiativa ridicarii lui Brahms la rangul de lider al scolii neoclasice nu i-a apartinut, el fiind chiar exasperat de aceasta miscare. Prietenul sau, Eduard Hanslick i-a conferit lui Brahms rolul de "dusman" a lui Wagner, ca purtator de forta in spatele caruia marsaluiau muzicienii puri: Clara Schumann si Joseph Joachim.

Privind in ansamblu, putem spune ca viata lui Brahms a fost lipsita de evenimente majore. Copilaria i-a fost umbrita de privatiuni materiale, tatal sau intrezarind foarte curand aptitudinile muzicale ale fiului sau - a carui educatie scolara fusese relativ satisfacatoare - si preferinta copilului pentru pian, incredintandu-l profesorului Fredrich Willibald Cossel.

Acesta a remarcat talentul cu totul neobisnuit al copilului si s-a ocupat de el cu tot devotamentul, iar in anul 1843, la varsta de zece ani, apare pentru prima data in public, in chip de "copil minune", intr-un concert de binefacere. Fiind incredintat mai departe pianistului si compozitorului Eduard Marxsen, care cu acelasi devotament isi initiaza elevul in toate tainele mestesugului pianistic - Brahms incepuse sa-si exercite profesia ca pianist in concerte mixte alaturi de alti artisti, sau ca angajat la teatru.

In 1848 i se permite baiatului de cinsprezece ani sa se prezinte singur intr-un concert public, ecourile din presa fiindu-i favorabile. Nevoile tot mai mari ale familiei l-au determinat pe Brahms sa exercite diferite activitati.

Dupa ce tanarul artist isi termina in 1848 studiul componistic cu Marxsen, profesorul a intuit in acesta ceva special. In 1847, cand auzise de moartea lui Mendelssohn, el a afirmat: "Un maestru al artei s-a dus, unul si mai mare se ridica in persoana lui Brahms". Marxsen si elevul sau au ramas prieteni apropiati toata viata, Concertul pentru pian si orcehtra in sib major fiindu-i dedicat.

La douazeci de ani, Brahms compusese deja cateva lucrari pentru pian, inclusiv Scherzo-ul pentru pian in mib minor, si Sonatele pentru pian in do major si fa minor. Acestea erau piese pline de substanta, dar aproape lipsite de farmec desi radia o maretie, avand ceva monumental.

In 1853, cand face un turneu in calitate de acompaniator, Brahms isi afirma calitatile de pianist desavarsit. Tot atunci il cunoaste pe violonistul Joseph Joachim, care a fost profund impresionat de felul cum canta Brahms la pian, dar - mai ales de muzica lui - , cei doi devenind prieteni. Joachim l-a introdus pe Brahms in cercul sau muzical, unde Liszt era protectorul tinerilor compozitori si un pianist ce cea mai buna citire la prima vedere care a existat vreodata.

Indiferent ce ar fi crezut Brahms despre Liszt in calitate de compozitor, nu avea decat cuvinte de lauda si admiratie pentru el ca pianist: "Si noi ceilalti stim sa cantam la pian", asa a spus el mai tarziu, "dar nu avem decat cateva dintre degetele lui".

Bunatatea fireasca a lui Schumann si a sotiei sale Clara - celebra pianista a vremii - ii cuceresc increderea iar sotii asculta la randul lor, cu uimire, minunatele compozitii ale tanarului.

Datorita temperamentului introvertit, lucrarile lui Brahms nu au avut un succes rasunator in epoca. Exceptie fac Dansurile ungare pentru pian la patru maini.

Ideile sale rasunatoare si-au gasit expresia in compozitiile pentru pian, dintre care cele mai tipice genuri petru Brahms au fost: baladele, rapsodiile, capriciile, intermezzo-urile si variatiunile. Brahms a compus de asemenea lied-uri pentru voce si pian, lucrari corale si lucrari vocal-simfonice.

De o deosebita valoare ete compozitia vocal-simfonica Recviemul german op.45 - aparuta la Dresda in 1868 - care       combina stilul omofonic cu o complicata tehnica polifonica, lucrarea cu care Brahms a devenit celebru.

Influenta lui Beethoven este evidenta in muzica simfonica, careia ii apartin: cele patru simfonii, uverturile si concertele.

Brahms a fost prolific in domeniul muzicii de camera, unde regasim caracterul beethovenian. Astfel el a compus trei sonate pentru vioara, trio-uri cu pian, doua sonate pentru viola, cvartete de coarde si un cvintet cu pian.

Intre anii 1872-1875 Brahms a avut o perioada in care s-a ocupat de dirijat l-a Gesellschaft der Musikfrende.

Pana in 1876 a scris in toate formele, cu exceptia simfoniei si a operei desi uneori spunea ca ar face o incercare, dar nimeni nu-l lua in serios. In cele din urma, in 1876, a aparut Simfonia I, la care Brahms a lucrat ani de zile fara sa se grabeasca. La varsta lui de patruzeci si patru de ani, Beethoven compusese deja opt din cele noua simfonii, dar Brahms nu avea de gand sa intre in competitie cu cel mai mare dintre toti somfonistii lumii      inainte sa fie sigur pe sine.

A urmat capodopera dupa capodopera - Concertul pentru vioara si orchestra (1879), Concertul pentru pian si orchestra in sib minor (1881), Simfonia a III-a (1883), Simfonia a IV-a (1885), Dublul concert pentru vioara si cello (1887), s.a.

Dupa Simfonia I Brahms a compus cu preponderenta muzica de pian si lied-uri, precum si trei sonate pentru vioara, trio-uri,Cvintetul pentru clarinet si doua sonate pentru clarinet.

Moartea Clarei Schumann (1896) a fost pentru Brahms o mare lovitura, el exprimandu-si durerea in cele Patru cantece serioase. O alta lovitura a fost aflarea vestii ca sufera de cancer la ficat - ca si tatal sau.

Odata cu Variatiunile lui Haendel (1861) si cele doua carti de Variatiuni Paganini (1862-1863), Brahms a intrat intr-o noua faza a scriiturii pianistice, care a culminat cu cele Opt piese din 1878 si cele doua Rapsodii din 1879.

Aici se remarca mai multa siguranta in scriitura, efervescenta si multa stralucire. Piesele sunt variate, extrem de sofisticate din punct de vedere armonic si ritmic, constituind un pas inainte fata de schitele incantatoare ale lui Schumann.

Brahms a compus adesea in seturi de cate doua piese. Astfel la distante de numai cativa ani, doua sextete, doua cvartete, doua seturi de variatiuni pentru pian, doua seturi de valsuri vocale, doua sonate pentru clarinet, doua cvartete pentru pian, doua simfonii. Cand scria prima piesa se trezea interesul pentru problematica si acesta se oglindea in lucrarea "pereche", pastrandu-si acest obicei pana la sfarsitul vietii.

In lucrarile scrise mai tarziu, stilul lui componistic devine tot mai delicat, mai ales dupa Simfonia a IV-a (1885).

In ultimii ani de viata Brahms a compus o muzica blanda, personala, dar nu lipsita de tensiune. Ultimele simfonii ale lui Haydn ar putea fi produsul unui compozitor tanar, in timp ce in lucrarile tarzii ale lui Brahms nimic nu sugereaza tinerete si ardoare: este amorul romantismului si stralucirea aparte a aceluiasi soare care sta sa apuna. Radiaza o lumina constanta, calda, nefiind ca muzica lui Mahler si nici asemenea unei explozii solare ca muzica lui Strauss: este muzica unei minti creatoare, absolut sigura de potentele ei, combinand stralucirea aurie, moale cu o tehnica impecabila.

Intr-o perioada in care operele gigantice ale lui Wagner dominau teatrele, muzica lui Brahms continua sa ilustreze mult mai intens ceea ce a reprezentat intotdeauna - integritate -spiritul lui Beethoven si al lui Schumann, atitudinea de muzicina "pur" si "serios", preocupat numai de crearea unor "sunete abstracte", realizate cat mai bine in forme pentru a le pune in valoare.