HATURILE

HATURILE

Haturile disparura in noaptea de 29 spre 30 aprilie 1950. Pe locul peticelor viu colorate, ici-colo strapunse de cate-o movila, se intindea pana departe, spre pod, o suprafata de un verde plapand, peste care, dupa cum spunea aducatorul vestii, Ghita Stratula din Vintileasa Centru, simteai nevoia sa-ti plimbi degetele desfacute. Intamplarii, raspandite cu iuteala in tot satul, i se gasira de indata explicatiile de rigoare. Unii hotarara pe loc, fara sa ezite, ca aici era mana Gealailor, doi frati holtei din Vintileasa Deal. Nemultumiti de reforma agrara, acestia umblasera ani in sir sa modifice haturile existente, prezentand peste tot un dosar flenduros de atata citit, din care rezulta limpede ca haturile lor trebuiau mutate cu cativa kilometri mai incolo, chiar daca astfel se lua si o bucata buna din orasul Horesti. Interesandu-se in dreapta si in stinga, cei doi ajunsera in cele din urma, prin septembrie trecut, la Comisia de stat pentru haturi, care nu numai ca le admise dosarul, dar, mai mult, dupa indelungi cercetari, in cadrul carora fusesera consultati la inchisoare, desigur, si autorii Marelui atlas geografic roman, le dadu castig de cauza. Gealaii revenira in sat plesnind de ingamfare. Mai era nevoie, spuneau ei, doar de semnatura presedintelui comisiei, plecat din Bucuresti, pentru cateva zile, la o complicata mutare de hat in Ardeal, complicata, pentru ca hatul era chiar raul Mures. In asteptarea semnaturii, cei doi frati batusera satul in lung si-n lat, aratand hartia si formuland, fireste, aprecieri pozitive la adresa regimului de democratie populara. Succesul ii facuse de nerecunoscut. Refuzau sa-si dea cotele la timp, pe presedintele sfatului il priveau batjocoritor, si, culmea! incepura sa agate fetiscane pe strazile Florestiului. Alarmat de miile de mutari din ultimul timp, Bucurestiul anunta desfiintarea Comisiei si inghetarea tuturor lucrarilor pana la emiterea unei hotarari menite a reglementa problema pe plan national. Asa ca - se spunea in sat - furiosi de moarte, Gealaii alergara la camp, luara haturile, le incarcara in carute si le aruncara in rau.

Batranii satului erau de alta parere. Fusese in acel an o iarna grea, cu zapezi uriase, urmate de un timp ambiguu, in care ingheturi napraznice alternasera cu dezgheturi .spectaculoase. De atata inghet si dezghet lucrurile tari se inmuiara mai rau decat coca. Cativa nuci din Vintileasa Deal, loviti puternic in structura lor moleculara, se transformasera peste noapte intr-o pasta atat de moale, ca proprietarii se vazura obligati sa-i ia acasa cu galeata. Asadar, sustineau batranii, de-a lungul iernii haturile se topisera intr-un mal verde, plin de radacinile ierburilor rezistente la temperaturi joase, care fusese absorbit apoi de pamantul reavan al primaverii. Cu multi ani in urma - isi aminteau acesti intelepti locali - dupa o iama asemanatoare, viile ajunsesera in primavara cu haturile vraiste. Fusesera atunci mari neintelegeri, terminate cu incaierari sangeroase. Chemat in sat de urgenta, un detasament de jandarmi reusi cu greu sa stapaneasca incidentele, apeland in acest sens chiar si la sabii. Presa opozitiei facu mare valva, avu loc o interpelare parlamentara, iar in marile centre muncitoresti se desfasurara puternice demonstratii de solidaritate cu taranii din Vintileasa. Evenimentul intra in istorie. Manualul de-a VII-a vorbea astfel de tulburarile de la Vintileasa, preludiu al marii rascoale de la 1907.

Chiaburii aveau, desigur, un alt punct de vedere. Ei sustineau sus si tare, fara teama, ca intreaga afacere nu era altceva decat o diversiune comunista. Vintileasa daduse multe batai de cap raionului. Cu o iarna in urma, satul iesise prost, prost de tot, la campania Sa folosim din plin zapada cum iesise prost la toate marile actiuni ale momentului: si la stricta respectare a agrominimului, si la semanatul in cuiburi asezate in patrat, ca sa nu mai vorbim de lupta impotriva sfintilor aparuti pe geamuri. Intr-un an, satului ii venise randul, conform planului stabilit la nivel raional, de a da din randurile sale pe purtatorul chitantei nr.1 la colectare. Numai ca el nu reusise sa se ridice la inaltimea marii increderi acordate de partid. Sfatui Popular, desemnase pentru aceasta responsabilitate pe Toader Macarau din Vintileasa Deal, un tanar care raspunsese prezent la toate solicitarile obstesti, dat fiindca voia sa puna mana pe postul de paznic al cooperativei de consum. Mare truda nu era. Respectivul trebuia sa se scoale dis-de-dimineata, sa puna sacii in caruta si sa ajunga la centrul de colectare Floresti inaintea celor din alte sate. E drept, si acestia alergau cat puteau, omorand caii, nu alta, riscand sa rupa atelajele in doua, dar, conform planului stabilit, ei se straduiau din rasputeri sa nu-l depasesca pe cel caruia ii venise randul la chitanta nr.1. Din nefericire, Toader Macarau, care fusese noaptea la o cumetrie, se trezi a doua zi abia pe la pranz. Telefoanele disperate ale raionului nu dadura nici un rezultat. - il mai asteptam, i se spunea lui Vasile Mangu, presedintele sfatului, numai sa vina odata! Presedintele il trimisese de vreo cateva ori pe omul de serviciu la Toader Macarau acasa. La un moment dat, lasandu-si treburile balta, se deplasa el insusi pana in Vintileasa Deal, unde sedea fruntasul inca mahmur. Mama lui Toader ridica din umeri deznadajduita. Fiu-sau nu putea fi trezit nicicum. - Nici daca-l zgaltai? intreba mirat presedintele. - Nici, pentru ca sforaie de se clatina acoperisul. Iar din cauza sforaitului viseaza ca e pe front, sub bombardamentul artileriei inamice

Ce mai incolo si-ncoace! Cand auzea de Vintileasa, raionul vedea negru in fata ochilor, in consecinta, sopteau cei din sat, comunistii intrasera intr-o noapte cu tractoarele in pamanturile lor si desfundasera haturile pentru ca satul sa-si iasa din sarite si, pe acest fond nervos, sa faca mari greseli politice.

Astfel de prostii se spuneau prin sat. in realitate, Gealaii nu se ridicau impotriva unei hotarari. Ba, mai mult, o uitara mai repede decat s-ar fi crezut, isi vandura pamantul buclucas si se apucara de carausie. La vreun an dupa aceea, un inspector al Circului de Stat Bucuresti, venit in zona dupa serpi veninosi, ii angaja ca reprezentanti locali ai prestigioasei institutii. N-aveau altceva de facut decat sa semnaleze, circului ori de cate ori descopereau in drumurile lor prin munti, vreun animal faimos, inzestrat cu o inteligenta iesita din comun. Cu banii castigati pe circ si carausie cei doi isi ridicara cea mai frumoasa gospodarie din sat O casa cu etaj, un grajd prevazut cu ranire automata si o fantana care-si urca si-si cobora cumpana prin actiune electrica: O adresa din partea circului ii feri de trecerea in randul chiaburilor. La un, moment dat insa, cei doi se despartira. Cum erau oameni inchisi, ducandu-si viata dincolo de portile inalte, din stejar greu, nimeni din sat n-ar fi putut spune cu adevarat ce li se intamplase. Se spuse la un moment dat ca totul incepuse de la o fata pe care o iubeau amandoi. Era un zvon pornit de la un film indian vazut recent la caminul cultural, care starnise rauri de lacrimi in Vintileasa. Nu putea fi insa adevarat, pentru ca Gealaii erau faimosi in sat prin antipatia lor fata de femei. Decat sa intretii o nevasta, declarau ei solemn, mai bine cresti un porc. Mai ales ca, spre deosebire de nevasta, pe porc poti sa-l tai cand vrei, fara sa te bage nimeni la inchisoare. Oricum, sigur este ca Ion, fratele cel mare, pleca la Bucuresti, lasandu-i celui mic toata gospodaria. Mult timp, Vintileasa nu stiu nimic despre el. Apoi, la un moment dat, se zvoni ca Ion devenise unul dintre cei mai bogati insi din Bucuresti. Si era normal sa fie asa, o data ce el ajunsese, urcand treapta cu treapta, responsabilul unui mare restaurant din Capitala scumpei noastre patrii. Acestui zvon ii urma altul, usor de crezut in astfel de cazuri. Ion Gealau fusese arestat si condamnat la 15 ani inchisoare. Cand si cum se petrecuse totul, nimeni din sat n-ar fi putut arata. Ca de obicei, circulau tot felul de aiureli. Se vorbea, de exemplu, ca arestarea avusese loc noaptea tarziu, la inchiderea localului, cand in sala navalise o brigada a Inspectoratului General al Militiei, dotata cu pistoale mitraliere si grenade lacrimogene. Dand usa de perete, seful brigazii striga prin portavoce: - Nici o miscare, toata lumea ramane pe loc! in acel moment - se vorbea in Vintileasa - intreg restaurantul incremeni. Ramasera impietriti si clientii: unii cu furculita in mana, neindraznind s-o duca la gura, altii dand halba de bere pe gat, astfel ca, daca brigada n-ar fi spus imediat, gata, va puteti misca! multi ar fi murit prin inecare. Un ospatar inlemnise in timp ce-si vara banii in buzunar, iar un altul, in timp ce striga pe ferestruica bucatariei: - O friptura de porc cu garnitura de cartofi, te rog! Primul se puse in    miscare de indata ce se dadu liber. Cu al doilea lucrurile se dovedira mai complicate. Chiar si dupa aceea el continua sa strige comanda, si numai o injectie cu cloroform, rapid administrata de o sora venita cu Salvarea, reusi sa-l opreasca. Din cate se afirma in Vintileasa, brigada se desfasura in formatie de tragatori, ocoli mesele, si se indrepta spre ospatarii din mijlocul carora era Ion Gealau. Cum acestia nici nu clipeau de frica, militienii ii scotocira prin buzunare, ii pusera sa dea pe loc declaratii privind surplusul de monetar si-i arestara in grup. Afara, in strada, ii astepta un autobuz ONT, inchiriat de Militie pentru aceasta actiune. Restaurantul ramase fara personal. Nedumeriti, clientii statura pe loc, fara sa se miste, mult timp dupa aceea, chiar si dupa ora inchiderii. Vazand insa ca asteapta zadarnic (nu venea nimeni sa le faca nota de plata!), spre dimineata se ridicara, lasara pe masa costul consumatiei, plus bacsisul si plecara.

In realitate, arestarea lui Ion Gealau se petrecuse altfel. O povesti in sat un baiat de-al lui Stefan Dumbrava, redactor la un ziar din Bucuresti. Ca si in prima varianta, arestarea avusese loc seara, la inchiderea localului. Brigada Militiei Economice procedase insa total diferit de cum se spunea prin Vintileasa. Ea intrase in restaurant travestita in muncitori forestieri care tocmai luasera salariul. O intreaga dupa-amiaza, membrii brigazii, intre care se aflau si actori de frunte ai tarii, mancasera si bausera pe rupte, comandand bauturi scumpe, pe care le consumasera cu stangacie, ca niste oameni neobisnuiti cu asa ceva, spargand sticle si pahare, cantand si chiuind, ba chiar incercand sa incropeasca o sarba. Frecandu-si mainile de bucurie, ospatarii inselau pe rupte, la gramaj, la nota de plata, la compozitia bauturilor. Ce nu stiau ei, dar mai ales Ion Gealau, era ca direct proportional cu numarul comenzilor crestea si numarul anilor de puscarie. N-apuca ospatarul sa dispara in bucatarie, dupa ce, incantat, adusese o noua comanda de whisky indoit cu apa, ca amaratul de client, in care nici cei mai mari psihologi ai lumii n-ar fi ghicit un locotenent major in civil, se si apleca sub masa, la plasa ponosita, burdusita cu paine proaspat cumparata, si, scotand de acolo un aparat, verifica rapid concentratia bauturii. Cu cateva minute inaintea inchiderii, clientii suferira o metamorfoza atat de neasteptata, ca tot personalul, de la portar pana la responsabil, ramase paralizat de uimire. Insul beat mort, care darama masa ori de cate ori se ridica sa mearga la toaleta, ba chiar la un moment dat cazuse pe branci si incepuse sa latre, sari in sus cu o iuteala extraordinara si dintr-un salt ajunse langa Ion Gealau. - Mainile sus! striga cetateanul, nimeni nu mai misca! Si in timp ce toti se executau constiinciosi, fostul chefliu vari mana in buzunarul de la piept al responsabilului si scoase de acolo, cu gesturi experte, chitantierul de intrare-iesire a marfii. La randu-le, muncitorii grosolani, care infulecasera pana atunci bucati de paine muiate in whisky, racnind ca fac doua lucruri deodata ca 'Napoleon, mananca si beau, luara pozitie de drepti, strigand: 'Am inteles, tovarase colonel!' Si, printr-o 'miscare perfecta, indelung exersata, pusera intregului personal catusele. Bagandu-i pe toti in dubita din strada care se dovedi a nu apartine intreprinderii forestiere, ci Inspectoratului General al Militiei, o pornira din loc in tromba, in drum, brigada se opri si pe la bufetul garii unde, sub infatisarea unor tineri sfiosi, atunci coborati din personalul de Suceava, comandara o cafea. Cateva clipe mai tarziu, toti lucratorii bufetului, cu seful in frunte, erau invitati la dubita. Mergand spre masina, brigada aresta din mers si pe vanzatoarea de la Loz in plic, care nu-i daduse restul locotenentului travestit in cioban din Salistea Sibiului, venit la Bucuresti pentru un proces de incalcare de hotar.

Cateva zile la rand, Toader Stanica, presedintele Comitetului provizoriu, umbla beat de bucurie. In sfarsit, spunea el celorlalti membri ai Comitetului, adunati seara de seara pentru a aproba articolele ce urmau sa apara a doua zi la 'Pentru o recolta imbelsugata', editie speciala a gazetei de perete Vintileasa Centru cu ocazia campaniei de primavara, raionul nu mai avea nici un motiv sa-i critice pentru slabirea vigilentei de clasa. Se descoperise, in sfarsit, si in satul lor, Vintileasa, o actiune dusmanoasa: ca sa creeze nemultumiri impotriva regimului democrat-popular tocmai acum, in plina campanie de primavara, cand toate fortele trebuiau concentrate pe ogoare, chiaburii distrusesera haturile. Iata, continua presedintele exaltat, cu ochii stralucind (si cei din Comitet isi intrerupeau grava, migaloasa lor lectura, punand degetul pe cuvantul la care ramasesera, sa stie de unde sa reinceapa) cei de la raion nu mai puteau stramba din nas, zicand, astea-s fleacuri, nu uneltiri dusmanoase, cum facusera ori de cate ori el luase telefonul si, precipitandu-se in receptor, vibrand de incordare, ca sa nu hohoteasca (cum sa fii bucuros amintind un act de sabotaj?) raportase o noua actiune chiabureasca in Vintileasa. Caci asa fusesera primite toate telefoanele sale entuziaste. Si cel in care anunta ca bogatasii satului isi arasera ogoarele fara a le insamanta. Si cel in care se spunea ca, pentru a perturba lucrarile cercului agrotehnic, chiaburii organizasera alaturi, pe terenul viran din fata Comitetului provizoriu, o hora cu lautari. Si cel in care Minai Butuflei din Vintileasa Centru era denuntat ca strigase, urato! in urma Ilincai Alexandrescu, asesoare populara si deputata comunala. Si cel in care preciza ca Vasile Laluci ridicase, langa gardul care-l despartea de sediu, o bucatarie cu scurgerea acoperisului in curtea sfatului, pentru ca vara, pe ploi torentiale, apa sa-i inunde si sa le afecteze activitatea. De fiecare data, insa, secretarul Comitetului de partid raional nu se arata incantat - Mai tovarase Stanica, zicea el in finalul convorbirii telefonice, dupa o tacere semnificativa, nu va mai tineti de prostii, inventand tot felul de acte dusmanoase, in timp ce adevaratele uneltiri chiaburesti.au loc sub nasul vostru fara ca voi sa le vedeti! Asa-i spusese si in legatura cu disparitia haturilor. Dar asta fusese la vreo doua zile dupa ce el, punand mana pe telefon si invartind scurt manivela, informase raionul de partid. Atunci insa, dupa ce transmise ofiterului de serviciu vestea, o lua pe jos spre casa si, strabatand ulitele pustii la acea ora inaintata, pentru a ajunge in Vintileasa Deal, unde sedea, se gandea cu atatare ca in adancurile acelei taceri masive, intinse pana departe, pana la Observatorul din varful Magurii, se ascutea intruna, fara a cunoaste ragaz, nemiloasa lupta de clasa. De obicei, se intorcea acasa noaptea tarziu. Si trecand pe langa casele tacute, cu ferestrele oblonite, pe langa portile inalte si solide, dincolo de care nu se simtea nici o miscare, stia cu dulce durere ca tacerea si nemiscarea erau inselatoare. Ca ar fi fost de-ajuns un plus de atentie pentru a descoperi in marginile de jos ale obloanelor, acolo unde lemnul nu ajungea, lumina adunarilor dinauntru, la care insi nebarbieriti, in scurte de piele roasa, veniti de la legionarii din munti, spuneau ranjind ca ei trebuie sa fie gata, zilele comunistilor sant numarate, intr-o saptamana, doua, americanii pornesc razboiul. Ca ar fi fost de-ajuns un plus de incordare pentru ca urechea sa prinda paraiturile si tiuiturile aparatelor de radio pe scala carora insi zambind galben cautau Vocea Americii. Era insa intuneric bezna, greu ca un zid, si drumul, plin de gropi si bolovani. Obligat sa fie atent pe unde pune piciorul, el mergea inainte, sufocandu-se de disperare ca nu poate face nimic impotriva uneltirilor din jurul sau.

Ravasit de vestea primita, Calistrat Canache, primul secretar al Comitetului raional, de partid, puse mana pe telefon si ceru regiunea. Cateva zile mai inainte, la un instructaj cu activul, primul secretar ii anuntase ca in curand si la noi vor disparea haturile blestemate, ca in marea tara vecina si prietena. Luase apoi cuvantul delegatul Comitetului Central al Partidului, un ins vanjos, tuns scurt, intr-o camasa sever incheiata la gat, care dadu explicatii suplimentare. Cu gesturi largi, elocvente, avand in spate uriasul tablou din sala de sedinte a Comitetului judetean, in care un grup de pionieri intindeau buchete de flori unui barbat in veston militar, cu mustata carunta, nu altul decat losif Visarionovici Stalin, el le prezenta pe larg imaginea ogoarelor infratite, a graului verde, palid dupa asprimea iernii, valurindu-se usor sub zglobia pornire a vantului de primavara, pe nesfarsitele intinderi fara haturi.

- Sa fim pregatiti, tovarasi, pentru aceasta zi istorica! incheie delegatul. Aplauzele izbucnira puternic, o pala de vant umfla perdelele, undeva trosni o usa, fitilul urca in lampile atarnate pe pereti, si-n lumina brusc sporita, intreaga sala vazu ca-n tabloul de pe perete, in spatele celor care dadeau flori genialului invatator al popoarelor, sedea pitit un ins cu o grenada in mana. Asa ca, rasucind manivela telefonului si asteptand ca vocea centralistei sa se lamureasca din vacarmul de paraituri, primul secretar se gandea, devastat de emotie, ca iata, marea zi sosise in sfarsit, si in raionul Horesti! Haturile disparusera peste noapte! Primul secretar al regiunii a asculta fara sa zica nimic. Calistrat Canache nu-l vedea pe cel de la capatul firului, dar, vorbind intruna, turuind necontenit, isi spunea ca, totusi, tacerea asta nu e in regula, incepu sa se balbaie, sa se poticneasca, pana-si dadu seama ca nu mai poate gandi. Atunci se intrerupse brusc. Receptorul ramase in continuare mut. O clipa Calistrat Canache crezu ca la capatul firului nu mai era nimeni: primul secretar pusese telefonul pe masa si iesise din incapere. Mai speriat ca inainte, asemenea unui copil lasat singur in casa, sopti abia auzit Alo, alo! Trecura cateva clipe lungi, chinuitoare. Si tocmai cand se pregatea sa aseze telefonul in furca, buimacit cu totul, nemaiintelegand nimic, continua, te ascult! se auzi in receptor, atat de limpede, atat de aproape, ca putin lipsi sa nu-l scape din mana. Nu mai gasi putere sa continue, nu mai avea taria entuziasmului dintai, si, dupa cateva bflbaieli, amuti brusc. - Bine, mai tovarase, incepu primul secretar, facand-o pe suparatul, v-ati gandit cine a facut sa dispara haturile dintre hotarele taranilor individuali? Calistrat Canache nu sesiza bucuria care razbatea din vorbele celuilalt. - Dracul, tovarase prim! striga el, innebunit de frica.