ADUNAREA GENERALA

ADUNAREA GENERALA

Brigadierul Dumitru Prisetean e in picioare de citeva minute. - Tovarasi! racneste el, furios ca nimeni nu-l asculta, al dracului sa fiu daca nu voi fi scurt!

- Scurt pe dracu', bombane Grigore Neculaua, plesnind cartea de scindura bancii. Gata, te-am bagat in fasole! Dumitru Chetroiu sta o clipa pe ginduri. Ce faci? striga vesel Grigore Neculaua, da-i mai departe, doar n-o sa-l asculti pe timpitul asta! Cartile de joc sint ferfenita, mizgalite cu creionul chimic. Abia daca li se mai disting figurile. Cu o saptamina in urma, la un tabinet in fata portii, la care asistase citeva clipe si Vasile Tacu, presedintele C.A.P.-ului, in trecere pe acolo cu sareta, Grigore Neculaua pariase ca le poate minca fara sa le mototoleasca. Au sarit cu totii si i le-au smuls din gura, speriati ca nu vor mai avea cu ce sa joace. Sint singurele carti din sat. Altele nu mai au cum sa procure. Cel de la care se aprovizioneaza tot judetul a fost interzis anul trecut, in urma unei plingeri a bisericii ortodoxe. Folosea pentru popii de pe carti o matrita sterpelita de la tipografia Patriarhiei. Grigore Neculaua joaca tabinet mincind seminte. Le crantane si le scuipa intr-un ritm care-i uluieste pe toti cei din jur. Cu mult in urma, prin anii '50, Grigore Neculaua s-a bucurat de o faima extraordinara. Membru fondator al cercului Prietenii pomilor fructiferi, el obtinuse, pe un copac absolut obisnuit, un mar de cinci sute de kilograme. Intreaga presa democrat-populara se ocupase indelung de aceasta victorie a agriculturii noastre noi. Grigore Neculaua se explicase pe larg la Centrul de radioficare Jaristea, in cadrul emisiunii Un portret, o melodie. Portretul il mai inghitira cei din Vintileasa. Mai ales ca, la fel ca si in alte cazuri, n-avea nici o legatura cu subiectul. Consateanul lor era infatisat ca un om voinic, bine cladit, cu privirile de un albastru intens. In realitate, Grigore Neculaua era un ins pirpiriu, cu priviri blege si un inceput de chelie. Melodia insa ii facu sa turbeze. Pentru ca omul lor, ajuns in fata microfonului, se timpi atit de tare, incit in loc de Valurile Dunarii sau Du-m-acasa mai tramvai!, ceru Internationala. Marul gigant fusese obtinut printr-un procedeu destul de simplu: treptata reducere a numarului florilor dintr-un copac obisnuit. La inceput, cind se mai indoia de ideea sa, Grigore Neculaua se multumi cu un singur crac. Rupse de pe el florile, lasind doar una. Seva venea din pamint, prin radacini, prin tulpina, pentru toate florile de pe creanga. Si, in loc sa se risipeasca si sa se subtieze, se napustea gilgiitoare spre singura floare ramasa. Se intelege ca marul provenit din ea atinsese nici mai mult, nici mai putin decit cinci sute de kilograme. In anul urmator, puternic imbarbatat de succes, Grigore Neculaua deveni mai radical: lasa o singura floare, nu pe o creanga, ci pe intreg copacul. Drept urmare, floarea crescu pina la proportiile unei tufe. Parfumul raspindit in jur era atit de puternic, incit timp de citeva zile cei din sat umblara ametiti, cu dureri violente in timple. Autoritatile luara imediat masurile corespunzatoare. Se interzisese focul in cimp deschis. Pompierii de la Horesti precizau ca la o asemenea concentratie, parfumul de mar intrece puterea exploziva a heliului. Din floare iesi celebrul fruct de cinci sute de kilograme. Ca de obicei, toate trecura cu bine, inclusiv marea problema a sustinerii acestui mar de marimea unei clopotnite. Ajutat si de raion, Grigore Neculaua il tinu pe creanga, pina la coacere, cu ajutorul unei craci din beton armat. Marul erou beneficie de un transport pe masura: un tractor cu doua remorci, amindoua impodobite cu drapele, ii deschidea drumul, cum era si de asteptat, portretul marelui Stalin, prins in cuie speciale, aduse din URSS (ca sa nu se desprinda pe parcurs din cauza hopurilor), chiar pe botul tractorului. Probleme mari se ivira acolo unde nimeni nu se astepta: la Centrul de achizitionare a fructelor si legumelor. Dupa ce-l cintarira cu bascula, responsabilul centrului isi dadu seama ca n-are formular pentru achizitionarea fructului respectiv. E drept Centrul dispunea de ceva asemanator: un formular pe care, in dreptul produsului scria: mere. Or, in cazul de fata, era vorba nu de mere, ci de un Mar. Cum sa scrie el, la rubrica respectiva, greutatea 500 kilograme?! S-ar fi putut intelege ca e vorba de 500 de kilograme de mere, pe cind Grigore Neculaua adusese la Centru 500 de kilograme de mar. Lucrurile se rezolvara pina la urma. La cererea Centrului, Bucurestiul emise un formular special pentru acest caz. E drept ca, birocratia continuind sa actioneze, fusese nevoie pentru acest lucru de interventia Comitetului Central. Cind se imbata, Grigore Neculaua se faleste cu hirtia respectiva, pusa pe perete in rama data cu bronz. N-are insa curaj sa spuna ca de marul respectiv nu s-a ales nimic. La nici o zi de la achizitionare, fructul s-a prabusit pe dinauntru, de n-a mai ramas din el decit coaja. Si aceea rea, zbircita ca un mat.

Dupa revolutie, urmind exemplul multora din sat, Grigore Neculaua se apuca de afaceri. Si cum toate caile de a face bani iute si fara prea mare osteneala - de la revistele porno pina la consignatiile cu marfuri aduse din Turcia - se epuizasera intre timp, el intra, in cele

din urma, intr-o combinatie cu calendare pirat. In acel an, Patriarhia obtinuse de la guvern monopolul tiparirii si raspindirii calendarelor bisericesti. Nu fusese un lucru prea usor. Afacerea cu calendarele era extrem de rentabila. In consecinta, monopolul tiparirii si raspindirii lor si-l revendicara numeroase institutii: Ministerul Culturii, Armata, Sindicatele, citeva asociatii de locatari, ba chiar si Federatia romana de fotbal. Guvernul, asaltat din toate partile, ezita. Citva timp, Patriarhia ramase in expectativa. Apoi, la presiunile venite de jos, dinspre biserici si manastiri, se puse in miscare. Ameninta cu greva generala! Si pentru a fi mai convingatoare, declansa, intr-o duminica dimineata, in toate bisericile din tara, o greva de avertisment. La vreo ora de la inceputul slujbei, preotii se intrerupsera din cintat si se asezara in fata altarului cu bratele incrucisate. Clopotele batura in dunga. Pe usa fiecarei biserici scria cu creta: 'Greva. Jos guvernul!' Miscarea revendicativa avu succes. Patriarhia obtinu mult rivnitul monopol. Si era absolut normal sa se intimple asa. Nu avea ea drept domeniu sfintii si mucenicii? Nu organiza ea, in fiecare an, sesiuni stiintifice dedicate unor probleme controversate, cum ar fi, de pilda, data zilei de nastere a Sfintului Vasile? Sau anul in care murise Sfinta Paraschiva? Editia din 1990 avea o importanta speciala. Ca intreaga societate romaneasca, biserica se racorda si ea la vremurile revolutionare. Noul calendar nu mai facea nici o referire la sarbatorile impuse de regimul comunist: 23 August, 1 Mai, 30 Decembrie. Citatele despre pace si prietenie intre popoare, corespunzatoare politicii lui Ceausescu, fura inlocuite cu maxime despre libertate si democratie. Unii membri ai Sinodului, mai zelosi, propusera chiar scoaterea din calendar a sfintilor Nicolae si Elena, pe motiv ca sotii Ceausescu reusisera sa-i compromita.

Mirosind afacerea, numerosi speculanti se apucara sa scoata editii pirat. Unul dintre acestia era Grigore Neculaua. Impreuna cu alti citiva insi din Floresti, el infiinta o editura pentru copii care, in realitate, se ocupa cu tiparirea calendarelor si vinzarea lor pe sub mina. Exemplarele contineau greseli peste greseli. Unii sfinti erau trecuti aiurea. Sarbatorile nu corespundeau cu cele stabilite prin hotarirea Sfintului Sinod, in tipografie domnea o adevarata brambureala. Si cum in acelasi loc se tipareau si niste reviste porno, de multe ori in locul unui sfint aparea o femeie goala. Noroc ca fotografiile ieseau atit de proaste, incit nu-ti dadeai seama despre ce-i vorba. Patriarhia trecu imediat la atac. Un comunicat dat spre difuzare Agentiei Nationale de Stiri Rompres ii avertiza pe toti credinciosii sa nu cumpere si sa nu foloseasca decit calendarele aparute sub egida Patriarhiei. Autorii calendarelor pirat erau afurisiti la nivel national. Pedepse infricosatoare urma sa-i astepte pe lumea cealalta si pe cei ce le foloseau. Grigore Neculaua abandona in cele din urma afacerea cu calendarele. Nu de teama iadului, desigur, ci pentru ca gasise o afacere mult mai rentabila: fabricarea de whisky cu inlocuitori.

- Are ochi albastri, seamana cu taica-sau, bodoganeste Ion Purdel, un batrinel uscativ, tuns soldateste. E alb de praf din cap pina in picioare. A nimerit sub gaura din tavan prin care ar trebui sa se strecoare gitul sobei pe care Caminul Cultural se chinuia s-o instaleze de citiva ani. Ori de cite ori trece vreun camion, intreaga cladire tremura usor. Si de fiecare data, in capul batrinului se scurge cam la vreo galeata de praf amestecat cu ciment. Ion Purdel a ajuns in C.A.P. din greseala. Fusese vorba de baiatul lui cel mare, Ion Purdel, care semnase cererea sperind ca va scapa de o delapidare de citeva zeci de mii. Celor din Consiliu le-a fost lehamite sa mai indrepte greseala. Ar fi fost si destul de complicat. Trebuia sa dea zeci de note explicative, sa-si faca autocritica, dar mai ales sa-l convinga pe batrin sa se inscrie si el. Mosul nu-i suparat. Vine la toate adunarile generale, adus de fiica-sa, care nu-l lasa singur de teama ca nu cumva, stirnit de aplauze, batrinul sa strige lozinci taraniste. Ion Purdel e renumit in sat pentru firea-i artagoasa. Despre divortul lui se discuta si acum in Vintileasa. Nu mai sedea impreuna cu nevasta, Anastasia, de vreo 40 de ani, de cind aceasta fugise de acasa ingrozita de bataile pe care le incasa. La un moment dat, pe mosneag il apuca sa se recasatoreasca. De la Consiliul Popular i se spuse ca nu-i posibil pina nu divorteaza de prima nevasta. Trecuse atita timp de cind se despartise de aceasta, ca batrinul nu-si mai amintea daca erau sau nu insurat. In ziua procesului, Ion Purdel ajunse la Horesti cu masina unui nepot de sora, sofer la ITA, care-si tinea acasa camionul simbata si duminica. Nepotul ii promisese ca va merge cu el si la tribunal. Cit timp acesta umbla dupa o invoire in oras, batrinul ramase pe banca de la intrarea in Autobaza, urmarind cu ochi uscati forfota diminetii din jur. Intrau si ieseau camioane hodorogite, toate claxonind nerabdatoare, de parca ar fi transportat nu ciment si tigla, ci apa grea pentru fabricarea bombei atomice. De flecare data portarul iesea din ghereta si dadea la o parte lantul care tinea loc de poarta, intreaga lui infatisare, de la pasit pina la privire, spunea limpede ca nu numai mersul intreprinderii, dar si al lumii, depindeau numai si numai de el. Stind pe banca, in soarele diminetii, batrinul atipi. Prin huruitul basculantelor, prin mugetul claxoanelor o visa pe Anastasia, care plecase de la el in satul vecin, de unde era, cu 40 de ani in urma. Era tinara, frumoasa, si in timp ce portarul se precipita sa dea drumul unei masini negre, Ion Purdel se intreba, prin pinza subtire a atipelii, unde o mai vazuse el pe femeia asta. Intr-un tirziu, simti o atingere pe umar. Era nepotul, care-i explica, turuind intruna, de ce-a-ntirziat atita. Avea un timpit de sef de coloana care-i facea sicane. Ion Purdel pasi alaturi de el pina la tribunal, ascultindu-l fara sa-l auda, pentru ca-l lasau rece si seful de coloana, si intreprinderea la care lucra nepotul, si, in general, intreaga planeta. Era atit de obosit ,ca distingea totul ca prin ceata. La inceputul sedintei privi in cealalta parte a salii, unde trebuia sa fie nevasta-sa, dar oricit se stradui nu reusi sa-si dea seama care era dintre cele trei femei asezate pe banca. Dupa ce batrinul raspunse la intrebari, judecatorul se intoarse spre cele trei femei, dintre care doua erau martorele, si dadu cuvintul piritei. Spre uimirea lui Ion Purdel, se ridica o batrinica smochinita, strins legata la cap cu un batic negru. Batrinica vorbi mult timp. Despre cum se luasera, despre cum isi facusera cu greu de chirpici, despre cum barbatul incepuse s-o bata atit de tare si atit de fara motiv, ca ea fugise de acasa si traise nelegitim cu un tractorist care murise acum 20 de ani de raceala la plamini. Vorbea repede, calcind cuvintele, ca si cum s-ar fi temut ca ele sa nu se termine inainte de a fi apucat sa spuna ce avea de spus. Ion Purdel o asculta atent. Sedinta il trezise din amorteala, isi recapatase acea agerime a mintii care, de altfel, il si facea atit de ascutit la limba. Dar oricit se chinui, el nu reusi sa descopere in gagaiala asta necurmata, glasul moale si profund, care-l tulburase cindva, al nevesti-si. Speriat, il intreba pe judecator daca nu s-a comis o greseala: nu cumva citatia de divort nimerise la o alta persoana?! Pentru ca, declara el categoric, asta nu era fosta lui nevasta. Judecatorul, om intelegator, izbucni in ris si-l asigura ca nu e nici o greseala. Persoana respectiva era chiar nevasta-sa. - Pirita, cum se spune, mosule, adauga el, rizind. Daca vrei, putem dovedi cu buletinul. Sala rise amuzata, zimbira si cei doi avocati, rinji si aprodul rezemat de tocul usii. Procesul merse inainte. Ion Purdel raspunse la intrebarile judecatorului. Dar in tot ce facea si spunea, staruia o neincredere ascunsa, ce-l departa si-l instraina de intreaga sedinta. Nu, mai mult ca sigur, femeia aceea cu batic negru si nas ascutit nu era nevasta-sa! Divortul se pronunta imediat, desi inutil. Batrinul nu se mai recasatori, cum voise la inceput, raminind mai departe singur. Dar si acum, la un an de la intimplare, el e convins ca acolo, la tribunal, s-a facut o greseala. Ca, de fapt, el n-a divortat de nevasta-sa, ci de altcineva, o femeie straina adusa la proces dintr-o zapaceala a postei.

- Unde si-o fi pierdut boala asta zgarda? se intreba Dumitru Caraba, venit la sedinta cu Petrache Lupu, dulaul stinii. Ciobanul C.A.P.-ului s-a asezat chiar in primul rind. Sta rezemat in bita, cu caciula trasa pe ochi, cu aerul unuia venit sa dea cu ciomagul. Dulaul s-a culcat la picioarele lui. E un animal urias, cu falci zdravene, ars la ceafa de cind baiatul lui Dumitru Caraba, intors din armata cu gindul sa faca din el un ciine pompier, a dat foc surii de paie si l-a pus sa treaca prin flacari contra cronometru. Pitindu-se dupa banci, niste derbedei de-ai lui Cimpureanu se apropie pe furis de dulau si-l trag de coada. Clinele sare in sus, hamaind spre prezidiu. Derbedeii se prapadesc de ris.

- Aici n-ai dreptate, trebuie sa ti-o spun, il contrazice pe vorbitor un ins de linga usa, care se chinuie sa prinda cu patentul o blestemata de piulita. E Pavel Dumbrava, electricianul satului, care repara difuzorul camerei de oaspeti a Consiliului. Auzind alaturi, in sala de sedinte, mare galagie, a intrat si el o clipa, sperind c-o sa dea peste Costache Bleanga, care ii e dator o mie de lei. De altfel, reusind sa scoata piulita, va pleca de acolo, nu inainte de a-i arde o gulie unui baietas descult, care se intereseaza daca in sear-asta e film american.

Spre deosebire de alte dati, Dumitru Prisetean i-a ascultat atent pe toti cei dinainte. Si in timp ce acestia se intrerupeau prosteste, in timp ce Maria Lovin chicotea gidilata, in timp ce lordache Laluci, om la locul lui, de altfel, grohaia ca porcul, in mintea lui s-a nascut o intrebare. Acum, inainte de a o face publica, el isi sterge ceafa cu batista, o impatureste si o vira in buzunar. - De fapt, tovarasi, de ce merge asa de prost C.A.P.-ul? Nu intrebarea ii socheaza pe cei din sala, cit mai ales tonul. Pare ca-n clipa urmatoare, vorbitorul se va napusti asupra lor si-i va lua la palme daca nu vor raspunde imediat. Surprinsi, cei din primele rinduri dau din colt in colt. Pe Vasile Glamba, asupra caruia nimereste degetul amenintator al lui Dumitru Prisetean, il trec toate sudorile. Gheorghe Matache isi da palaria pe ceafa. Aceasta se rostogoleste in poalele profesoarei Adina Ghinita. - Dumnezeule! am ramas gravida, isi spune ea, galbena la fata, simtind o zvicnitura in burta.

- Nu mai tine mult, isi linisteste fratele Nicolae Panait, cel ce a aranjat inchirierea salii pentru nunta surorii lor mai mari. Stanica Panait are tot dreptul sa fie furios. I s-a spus ca adunarea generala va lua sfirsit pe la patru. Si uite, e cinci deja, si ei stau in fata Caminului, cu mese, cu scaune, cu farfurii si pahare. Au coborit din camion si cazanul cu sarmale. Un ciine flenduros ii da tircoale. E gata de atac si orchestra lui Fane Cristea, avind ca invitata de onoare pe solista Florica Populara din Tifesti.

- Nu l-ati vazut pe-al meu? ii intreaba pe cei din prezidiu Fita Halalau, care s-a intors de la Horesti cu masina de cinci si a intrat sa-si ia barbatul acasa, pentru ca acesta obisnuieste sa ramina la bufet dupa adunarile generale. A iesit, cred ca-i pe afara, ii raspunde presedintele Vasile Tacu, privind spre locul unde, citeva minute mai inainte, Ghita Halalau il lega de scaun, cu o sfoara, pe lordache Cimpureanu, adormit pe la jumatatea sedintei. Intr-adevar, Ghita Halalau e afara, in piata din fata Caminului, unde isi da cu parerea la vinzarea unui cal.

- Nu ba, nu palarie! ii zice Ilie Geamaru lui Tache Banu, care a inteles palarie in loc de gospodarie. De la inceputul adunarii, de cind a fost ales in prezidiu, Ilie Geamaru dialogheaza prin semne cu prietenul lui, Tache Banu, care a ramas in fundul salii. Ca sa fie mai convingator, Ilie Geamaru ii arata celuilalt ca s-a timpit, insurubin-du-si aratatorul in timpla. De cind a luat loc in prezidiu, intre presedinte si inginerul sef al C.A.P.-ului, Ilie Geamaru moare de ris, pentru ca, stind acolo, la un metru deasupra celorlalti, vede ceea ce intregii sali ii scapa: si anume ca Gurita Purdel e descheiat la prohab.

Trece pe sosea un tractor tirind dupa el o remorca plina ochi. E corul comunei, care merge la faza judeteana a festivalului Cintarea Romaniei. Artistii din remorca au ragusit de atita cintat si chiuit. Singurul caruia i-a ramas vocea e dirijorul, dar acesta, din pacate, e beat mort. Cind remorca ajunse in dreptul Caminului, Mitita Banu il vede in prezidiu, prin fereastra larg deschisa, pe prietenul lui cel mai bun, Nicu Mihalcea. Acesta sade teapan, fara sa zimbeasca, mizgalind coala data fiecarui membru al prezidiului, contra semnatura, de contabilul sef al C.A.P.-ului. N-are ce sa scrie, dar asa a vazut el la televizor ca procedeaza cei alesi in prezidiu cu unanimitate de voturi. Bucuros ca si-a descoperit prietenul, Mitita Banu ii striga prin fereastra, prapadindu-se de ris: nasometru! Nasometru!

Intra in sala, cu biciul la subsuoara, Dumitru Ghimpu, carutasul C.A.P.-ului. In timp ce spala caii la cismea, un derbedeu ii strigase: nene, vezi ca ti s-a dezumflat roata! Dupa care disparuse in camin. Dumitru Ghimpu si-a lasat caii si s-a luat dupa el, sa-l prinda si sa-l urecheasca. Intrind insa, il vede in prezidiu pe Vasile Tacu, varul sau.

Sst! intervine suparat Fanica Slota, un ins inalt si galbejit, plutind parca deasupra celorlalti. Vocea lui grava biruie harmalaia salii.

- De dracu, vorbeste un om, nu un cur! Ca sa-l intarite, cei din jur necheaza. Fanica Slota se infurie de-a binelea. Venind in patru labe pina in spatele lui, cineva ii trage scaunul de sub el. - Ce dracu faceti? se rasteste Dumitru Priseteanu. Sala intreaga hohoteste de ris la scalambaielile lui Fanica Slota, care nu vrea sa se ridice de jos, zicind ca el nu se scoala de acolo pina nu vine cineva din Comitetul Central sa-i dea o mina de ajutor.

- Propun, inalta el mina din praful podelelor, Vot de blam cu avertisment pentru cel care mi-a tras scaunul de sub cur. Propunerea e adoptata in unanimitate.

- Va invit respectuos sa nu mai fiti porci! se enerveaza Dumitru Prisetean, hotarit sa nu se aseze pina nu va termina tot ce are de spus. Adunindu-si miinile la piept, se ia la harta cu intreaga sala. Unuia care mihohoteste ca un armasar ii arata pumnul. Pe un altul il injura de mama, desi acesta, un lungan cu barba de tap, nu i-a facut nimic. De la inceputul adunarii a tinut la ureche un tranzistor cu baterii legate pe din afara, ca niste gilci.

- Daca nu se face liniste, nebunul asta e in stare sa se ia la bataie cu toata sala, gindeste ingrijorat Vasile Tacu, lovind creionul in carafa de apa. Brusc se face liniste. Toti privesc spre prezidiu. - Ei dracie, ce i-o fi apucat? se nelinisteste presedintele. N-apuca insa sa-si raspunda. Doua palme asudate i se lipesc de ochi. - Cucu! ghici cine-i? aude el vocea lui Dumitru Grrimpu, care s-a furisat pe la spate si i-a pus miinile la ochi. In acel moment intreaga adunare generala se prabuseste intr-un ris colosal.

- Valeu, nu mai pot! striga o femeie, tinindu-se cu miinile de burta, criminalilor, lepad copilul! De atita ris, doi insi de linga ea nu mai reusesc decit sa horcaie. Un tinar in galosi legati cu sfoara bate cu pumnul in perete, strigind intruna, e buna, e foarte buna! fara sa-si dea seama ca tabloul de deasupra, infatisind-o pe Ana Ipatescu cu pistolul, sta sa cada dintr-o clipa intr-alta. Putin mai tirziu, cind tabloul ii va pica pe grumaz asemenea unei ghilotine, insul respectiv e deja pe podele, cu spume la gura de atita ris. Cocotati pe banca, niste zdrahoni si-au ridicat poalele hainelor, ca si cum ar vrea sa treaca un piriu, si, rasucindu-se intr-o parte si in alta, cotcodacesc voiosi. Un barbat cocirjat, cu minecile ferfenita, umbla pe sub banci in patru labe, muscind femeile de picioare. - Au, au! fac acestea. Unele il injura vesele, altele il lovesc peste nas ca pe un catel. O fetiscana bondoaca nu mai poate: da mereu din picioare, mai tare sau mai incet, dupa cum ar trebui sa rida. In cuhnea entuziasmului, unul isi scoate pantoful si-l azvirle cu putere in tavan, ca sa-l prinda apoi cu gura. Cocotat pe banca, dulaul lui Dumitru Caraba latra dusmanos la intreaga sala. Numai batrinul Mihalache Tascau umbla din om in om, stralucind de fericire si intrebind pe fiecare: ce-a zis? ce-a zis?