Arta fictiunii de Henry James (traducere de Luminita Plesca)

Arta fictiunii

de Henry James

(traducere de Luminita Plesca)

Nu ar fi trebuit sa dau un titlu atat de cuprinzator celor cateva remarci, care desigur au nevoie a fi completate, despre un subiect a carui complexitate se supune la numeroase observatii, dar nu am gasit un alt pretext pentru incercarea meu de a vorbi despre interesantul pamflet publicat recent sub aceasta denumire de domnul Walter Besant. Cursul domnului Besant de la Royal Insitution- forma initiala a acestui pamflet- se pare ca indica faptul ca multe persoane sunt interesate de arta fictiunii si ca nu sunt indiferente la asemenea remarci precum ar fi tentati sa le faca cei care le practica. Sunt asadar nerabdator sa nu pierd beneficiile acestei asocieri favorabile, si sa tintesc in cateva cuvinte atentia pe care domnul Besant sigur a obtinut-o. Este ceva de-a dreptul incurajator actiunea sa de a creiona cateva dintre ideile sale referitoare la misterul crearii fictiunii.

Este o dovada a vietii si cuziozitatii- curiozitate din partea breslei romancierilor, precum si din partea cititorilor de asemenea. Cu putin timp in urma s-ar fi putut crede ca romanul englez nu era ceea ce francezii numesc un subiect discutabil. Nu parea sa o bazeze pe nicio teorie, convingere sau constiinta de sine, sau ca ar fi expresia unui crez artistic, rezultatul selectiei si al comparatiei.

Asta nu inseamna neaparat ca a fost cel mai mare neajuns al sau; este nevoie de mult mai mult curaj decat am eu sa afirm ca forma romanului, asa cum au vazut-o Dickens si Thackeray (de exemplu), ar fi fost deficitare in vreun aspect. Era oricum naf (daca ma pot servi salvator de un alt cuvant francez) si, evident, daca romanul e destinat sa sufere din pricina pierderii inocentei sale, are acum idee despre avantajele care decurg din aceasta pierdere. Pe parcursul periodei la care fac eu referire, peste granita exista un sentiment linistitor si placut acela ca romanul e roman, asa cum budinca e budinca, si asta era tot. Dar, intr-un an, doi, dintr-un motiv sau altul, au inceput sa reapara dezbateri pe marginea acestui subiect. Arta se bazeaza pe discutii, pe experienta, pe curiozitate, pe varietatea incercarilor, pe schimbul de conceptii si comparatia standardelor; exista ipoteza ca acele vremuri cand nimeni nu are nimic deosebit de spus despre subiect, si nu are niciun motiv sa experimenteze sau sa-si exprime preferintele, chiar daca sunt vremuri ale valorii geniale, nu sunt destinate dezvoltarii, poate chiar sunt vermuri de mediocritate. Punerea in practica a oricarei forme de arta este un spectacol incantator, dar teoria este si ea interesanta, si desi sunt multe cazuri cand ultima isi croieste existenta fara a apela la prima, cred ca nu s-a obtinut niciodata un succes remarcabil fara a se pleca dintr-o convingere interioara. Discutiile, sugestiile, formularile, aceste aspecte sunt utile atunci cand sunt directe si sincere. Domnul Besant ne-a oferit un extraordinar exemplu, spunand ceea ce crede dansul despre modul in care fictiunea ar trebui scrisa, precum si despre modul in care ar trebui publicata; viziunea lui referitoare la arta impartasita intr-o anexa, vizeaza si acest aspect. Alti teoreticieni din domeniu cu siguranta vor prelua acest argument, si il vor pune in lumina experientei lor, si efectul va fi desigur acela de a spori interesul nostru in ceea ce priveste romanul, un interes pe care ne-am temut canu-l vom dobandi: un interes serios, activ, dilematic, sub a carui inspiratie acest studiu placut isi propune sa spuna mai multe despre sine, in momentele de destainuire.   

Trebuie luat in serios acest studiu pentru ca si publicul sa faca acest lucru. Vechea superstitie despre fictiunea devalorizata a disparut, fara indoiala, din Anglia, dar spiritul ei mai poate fi sesizat in acele sugestii referitoare la orice povestire care nu admite ca e vorba doar despre o gluma. Chiar si cel mai poznas roman resimte intr-o anumita masura greutatea inhibitiilor create anterior impotriva libertatii literare; nota comica nu poate intotdeauna sa transceanda. Se asteapta inca, chiar daca probabil oamenii sunt rusinati sa recunoasca, ca o opera, care e pana la urma doar o iluzie, (caci, ce este in definitiv, o povestire?) sa fie intr-o anumita masura apologetica- va renunta la pretentia de a concura intr-adevar cu viata reala.

Acest lucru incearca sa-l faca orice povestire realista, deoarece se percepe de indata ca increderea acordata ei pe aceasta     tema este doar o incercare de a o inabusi, deghizata sub forma generozitatii. Vechea ostilitate evanghelica indreptata impotriva romanului, pe cat de explicita, pe atat de redusa, si care o considera mai putin favorabila imortalitatii noastre decat o face o piesa de teatru era, in realitate mai putin insultatoare. Singurul motiv pentru ca un roman sa existe este acela ca, intr-adevar, concureaza viata reala. Cand inceteaza sa o faca in acelasi fel cum panza pictorului o face, specia va fi ajuns la un impas. Nu se asteapta ca tabloul sa fie mediocru pentru a fi iertat; analogia intre arta pictorului si cea a romancierului este, in conceptia mea, completa. Sursa lor de inspiratie este aceeasi, procesul creatiei (cu materiale diferite) este acelasi, succesul este acelasi. Pot invata unul de la celalalt, isi pot explica unele aspecte si se pot sustine reciproc. Obiectivul lor este acelasi, si faima unuia este si a celuilalt. Particularitatile de expresie specifice fiecaruia, exista in fiecare dintre ei si contribuie la dezvoltarea lor. Musulmanii considera tablourile lucruri profane, dar a trecut mult timp de cand si crestinii au facut acest lucru si e ciudat faptul ca urme ale suspiciunii in ce priveste arta inca sunt vizibile in mintea crestinilor. Singura modalitate efectiva de a inlatura aceste obiectii e de a accentua analogia pe care tocmai am facut-o de a insista asupra faptului ca asa cum tabloul e realitate, romanul e istorie. Acesta este singura descriere generala pe care am putea-o da romanului. Dar si istoriei i se permite sa concureze cu viata reala, dupa cum spuneam; nu se asteapta de la roman sa fie mai tributar decat pictura. Evenimentele fictiunii sunt depozitate in documente si dovezi, si daca nu sunt facute cunoscute publicului, asa cum spun in California, vor vorbi cu siguranta cu tonul neutru al unui istoric. Cativa romancieri recunoscuti au obiceiul de a ramane in anonimat, ceea ce aduce deseori lacrimi in ochii celor ce le iau opera in serios. Am fost recent uimit, citind multe pagini din Anthony Trollope, de dorinta lui de discretie. Intr-o digresiune, o paranteza sau o explicatie, se confeseaza cititorului ca el si personajul creat doar nascocesc, inventeaza. Recunoaste ca faptele pe care le relateaza nu s-au intamplat cu adevarat, si ca poate sa dea firului narativ orice turnura dorita de cititor. O astfel de tradare a unui proces sacru (creatia) mi se pare, trebuie sa recunosc o crima teribila; este ceea ce spun cand ma refer la atitudinea de surogat, si ma socheaza atat in opera lui Trollope, ca si in cea a lui Gibbon sau Macaulay.

Aceasta inseamna ca romancierul este mai putin preocupat a cauta adevarul (adevarul pe care el si-l asuma, premisele pe care trebuie sa i le acordam, oricare ar fi ele) decat istoricul, si facand aceasta se priveaza singur, implicit, de recunoasterea publica.

A reprezenta si a ilustra trecutul, actiunile oamenilor, este scopul fiecarui scriitor, si singura diferenta pe care o pot vedea, in masura in care reuseste, se refera la onoarea romancierului, constand in dificultatea de a strange dovezi, care sunt departe de a fi pur literare. Mi se pare ca acest lucru ii confera o personalitate deosebita, faptul ca are in acelasi timp atat de multe in comun cu filozoful si pictorul; aceasta dubla vecinatate este o mostenire foarte valoroasa.

Este evident ca domnul Besant este constient de acestea atunci cand insista asupra faptului ca fictiunea este una dintre cele mai frumoase arte, meritand la randul ei toata cinstea si emulatia care pana acum au fost acordate muzicii, poeziei, picturii, arhitecturii.E inutil sa mai insist prea mult asupra unui adevar atat de evident, si locul pe care domnul Besant il cere pentru munca romancierului poate fi reprezentat, un procedeu mai putin abstract, spunand ca nu cere doar recunosterea meritelor artistice, ci mai ales pe acelea. E foarte bine ca a accentuat acest lucru, facand aceasta a demonstrat ca era ceva necesar, chiar daca propunera parea pentru multi o noutate, restul eseului domnului Besant confirma revelatia. Consider, sincer, ca s-ar putea sa se mai confirme acest lucru, si altcineva ar mai putea adauga pentru aceia care nu s-au gandit niciodata ca un roman trebuie sa fie artistic, si, de asemenea sunt destui altii care, daca li s-ar prezenta acest principiu, ar fi foarte neincrezatori.

Ar considera dificil de explicat respingerea lor, dar cu siguranta ca le-ar deschide ochii. "Arta", in comunitatile noastre protestante, unde atat de multe lucruri au fost prost interpretate, se crede, in anumite cercuri, a avea cateva vagi efecte negative asupra celora care o considera importanta, ce atarna in balanta lor.

Se presupune ca arta se opune intr-un mod misterios moralitatii, amuzamentului, formarii. Atunci cand o regasim in opera pictorului (cu sculptorul, e altceva!) stii despre ce e vorba; sta in fata ta, in onestitatea rozului si al verdelui si a unei rame..; poti sati da seama de defectele ei dintr-o privire si te poti sesiza. Dar cand e introdusa in literatura devine mult mai subtila- exista pericolul sa te faca sa suferi inainte de a-ti da seama. Literatura ar trebui sa fie ori instructiva, ori divertisment, si in multe minti exista impresia ca aceste preocupari artistice, cautarea formei, de dragul artei, atinge cele doua intentii.

Sunt prea superficiale pentru a fi edificatoare, si prea serioase pentru a amuza, si chiar mai mult decat atat. Aceasta reprezinta modalitatea prin care gandurile latente a multor persoane, care citesc romane ca o cale de evadare, s-ar exprima. Ar afirma desigur ca un roman trebuie sa fie bun dar ar interpreta acest termen in maniera proprie, care ar fi foarte diferita de al un critic la altul.

Unul ar spune ca a fi bun inseamna a reprezenta in carte personaje principale virtuoase si pline de aspiratii; altul ar spune ca valoare cartii depinde de finalul fericit la care iau parte pensionari, soti, sotii, copii si milioane de remarci vesele ale acestora.

Altul ar spune totusi ca se refera la o actine concentrata care antreneaza cititorul pentr a afla finalul, pentru a vedea cine era strainul misterios, si daca testamentul furat a mai fost gasit, cititorul nefiind deranjat de analize si descrieri plictisitoare.

Cu totii ar recunoaste ca ideea de estetic va diminua din placerea lor de cititori. Unul va da vina pe descriere, altul pe lipsa de intelegere. Ostilitatea fata de un final fericit ar fi evidenta. Finalul unui roman este pentru multi asemenea unei cine bune, urmata de desert si inghetata, si artistul in fictiune e vazut ca un doctor care interzice toate aceste bunatati. E adevarat asadar ca opinia domnului Besant care vede in roman o forma superioara, intalneste nu numai o indiferenta negativa, ci si una pozitiva.

Conteaza mai putin, fiind o opera de arta, daca are finaluri fericite, eroi simpatici si un ton obiectiv, nefiind o opera mecanica; asocierea ideilor, oricat de incongruente, s-ar putea sa fie considerata o piedica, daca o voce elocventa nu s-ar ridica sa atraga atentia ca si romanul este o specie literara la fel de libera si serioasa ca oricare alta.

Desigur, acest lucra poate fi uneori contestat avand in vedere numarul impresionant al operelor fictionale care se adreseaza credulitatii generatiei noastre, pentru ca se poate usor crede ca nu se poate afla o substanta valoroasa intr-o opera atat de usor si de rapid produsa. Trebuie admis faptul ca romanele bune sunt oarecum compromise de cele proaste, si ca romanul, in genere, e discreditat datorita cantitatii excesive. Cred ca acest deficit este doar unul superficial, si ca supraaglomerarea operelor scrise nu demonstreaza nimic impotriva principiului in sine. Romanul a fost vulgarizat, ca toate celelalte specii literare, si ca toate celalalte in zilele noastre, si s-a dovedit de mai multe ori a fi deschis vulgarizarii.

Dar este o mare diferenta intre cele doua la fel ca si cea intre un roman bun si unul nereusit: cel slab este absorbit, cu toate lacunele si ., intr-o zona mai putin vizitata, in spatele ferestrelor lumii, iar cel bun rezista timpului si isi imprastie lumina si stimuleaza dorinta noastra de perfectiune.

Imi voi lua libertatea de a aduce un singur repros domnului Besant, al carui ton este atat de plin de dragoste fata de arta sa. Mi se pare ca greseste atunci cand incearca sa spuna atat de categoric si anticipativ ce presupune un bun roman. Scopul acestor cateva pagini a fost de a indica tocmai pericolul unei asemenea erori; de a sugera ca anumite obiceiuri asupra subiectului, aplicate a priori, au trebuit sa dea socoteala, si ca o arta sanatoasa care isi propune sa infatiseze viata trebuie sa fie perfect libera. Aceasta supravietuieste teoriei, si chiar rostul acestor incercari este libertatea. Singura obligatie pe care i-o putem cere anticipat unei opere fictionale este sa fie interesanta.

Aceasta responsabilitate generala ii revine, fiind singura la care ma pot gandi. Modalitatile in care aceasta e libera sa-si atinga acest scop (acela de a fi interesanta) mi se par nenumarate si nu poate avea decat de suferit atunci cand acestea sunt anticipate. Sunt la fel de variate ca si temperamentele umane, si sunt de succes in masura in care infptiseaza o viziune individuala, diferita de a celorlalti.

Un roman este, in cea mai generala definitie, impresia personala a autorului asupra vietii; pentru a incepe cu inceputul, aceasta este valoarea lui, care e mai mare sau mai mica in functie de intensitatea impresiei. Dar nu va fi nicio intensitate, si, prin urmare nicio valoare decat daca e libertate de a simti si a spune. A trasa o directie ce urmeaza a fi urmata, a unui ton indicat, a unei forme ce trebuie respectata, reprezinta o limitare a acelei libertati si o suprimare a acelor lucruri ce ne intereseaza cel mai mult. Mi se pare ca forma trebuie sa fie apreciata ulterior actiunii, faptelor. Apoi, dupa ce alegerea autorului a fost facuta, standardul sau a fost indicat, putem urma directii, compara viziunile.

Atunci putem savura una dintre cele mai incantatoare placeri, putem estima valoarea, supunand opera unui test de executie. Procedura ii aprtine autorului insusi, este ceea ce are mai personal, si il apreciem in functie de aceasta.

Avantajul, lejeritatea, la fel ca si chinul si responsabilitatea romancierului, e aceea ca nu exista nicio limita in ceea ce priveste aspiratiile sale- nicio limita impusa experimentelor posibile, eforturilor, descoperirilor, succeselor.