IDIOTUL de Dostoievski - partea 3

PARTEA A TREIA

I

De cite ori nu auzi lamentindu-se lumea de pe la noi, cum ca nu prea avem oameni cu spirit practic; politicieni, de pilda, avem cu prisosinta; si nici de generali nu ducem lipsa - dai de ei la tot pasul; cit despre administratori gasesti berechet si de tot felul, oricit de multi s-ar cere; cind e vorba, insa, de oameni energici, inzestrati cu simt practic - i-ai de unde nu-s, sa-i cauti cu luminarea! Cel putin asa se plinge toata lumea. Ba unii merg pina acolo incit sustin ca nici macar personal de serviciu corespunzator n-am avea pe unele linii de cale ferata; si nici vreo administratie cit de cit acceptabila nu se poate injgheba, zic ei, in vreuna dintre companiile noastre de navigatie. Ici, auzi, in punctul cutare al unei noi linii ferate s-au ciocnit, ori s-au pravalit de pe pod, niste vagoane; colo, se scrie, un tren era cit pe ce sa ierneze in mijlocul cimpiei introienite: au plecat oamenii pentru citeva ceasuri si au stat cinci zile in zapada. Dincolo, se povesteste, mii de puduri de marfuri care asteapta sa fie expediate zac cite doua sau chiar trei luni de zile si putrezesc; altundeva, mai auzi (si nici nu-ti vine a crede) un administrator, adica un fel de supraveghetor, un lefegiu oarecare l-a cam atins pe un tejghetar de negustor de i-a mutat falcile din loc, motivindu-si zeul administrativ prin aceea ca "s-a cam intrecut cu firea' din pricina ca acela il batea la cap sa-i expedieze marfa. Si cind te gindesti ca exista in tara aceasta imensa atitea servicii de stat si posturi de lefegii, te cuprinde groaza; toata lumea a fost sau este in slujba, toti vor sa fie slujbasi. Cum se face atunci ca din atita material

uman sa nu se poata constitui o administratie ca lumea la companiile noastre de navigatie?

Raspunsul ce ni se da la aceasta intrebare e cit se poate de simplu - atit de simplu, ca explicatia pare aproape de necrezut. E adevarat, ni se spune, ca la noi toti au fost ori sint slujbasi, si starea asta dainuie de vreo doua sute de ani incoace, dupa cel mai bun model nemtesc, de la stramosi la stranepoti - dar tocmai aici e buba, ca slujbasii sint de fapt oamenii cei mai lipsiti de simt practic, ajungindu-se pina acolo ca abstractiile si lipsa de cunostinte practice erau socotite pina nu de mult, chiar si de slujbasi, drept cea mai mare virtute si cea mai buna recomandare. Dar nu tagma functionareasca ne intereseaza aici, ci oamenii cu spirit practic. Este in afara de orice indoiala faptul ca sfiiciunea si o totala lipsa de spirit de initiativa erau considerate la noi, dintotdeauna, drept cel mai bun indiciu de simt practic - parerea aceasta exista si acum. Dar de ce sa ne facem din asta o vina specifica noua, daca e vorba ca parerea aceasta sa fie luata drept o invinuire? Lipsa de originalitate era considerata dintotdeauna, pretutindeni, in lumea intreaga, ca fiind apanajul omului de afaceri serios si practic, si circa nouazeci si noua la suta din oameni (pe putin) credeau intotdeauna astfel, incit poate numai unu la suta dintre ei vedeau si vad lucrurile intr-un fel diferit. Marii inventatori si oamenii geniali au fost considerati de societate, aproape intotdeauna, drept niste neghiobi la inceptul activitatii lor (ba de foarte multe ori si catre sfirsitul ei) - observatie arhicunoscuta de altfel si de mult devenita banala. Daca, de pilda, timp de decenii, toata lumea, deprinsa sa-si fructifice banii prin Casa de Depuneri, cara acolo miliarde cu dobinda de patru la suta, nu-i deloc de mirare ca o data cu disparitia acestei institutii, oamenii raminind la propria lor initiativa, cea mai mare parte din aceste milioane au fost pierdute iremediabil in viltoarea febrei de constituire a unor societati anonime pe actiuni sau au intrat in buzunarele escrocilor - ceea ce, de altfel, era socotit ca un indiciu de bun-simt si buna crestere conform cu uzantele vremii. Mai cu seama de bun-simt; iar daca cea mai sfioasa cumintenie si o apreciabila lipsa de originalitate constituiau pina acum la noi, dupa parerea aproape unanima, o insusire inerenta a omului de actiune, a omului de afaceri corect, ar fi fost desigur prea inoportuna, indecenta si reprobabila chiar, orice schimbare brusca. Care mama iubitoare, de pilda, nu se va inspaiminta si nu se va imbolnavi de frica, daca fiul sau fiica ei vor iesi cumva din fagasul obisnuitului. "Mai bine sa traiasca in indestulare si sa fie fericit fara originalitate', gindeste orice mama, leganindu-si odorul. Iar batrinele dadace, de cind e lumea, ingina acelasi cintec:"In straie de aur vei umbla, grad de general vei purta!" Asadar, pina si dadacele noastre considerau gradul de general ca pe o culme a fericirii pentru un rus, reprezentind idealul national cel mai popular de fericire tihnita - suprema fericire. Si intr-adevar, cine n-ar fi izbutit la noi, dupa ce si-a luat cu chiu cu vai examenele si a detinut timp de vreo treizeci si cinci de ani o slujba de stat, cine n-ar fi izbutit sa ajunga, in cele din urma, la gradul de general si sa-si adune o sumusoara la Casa de Depuneri? In felul acesta, mai tot rusul ajungea, fara un efort special, sa-si cistige un renume de om practic si intreprinzator. De fapt, numai un om original sau, cum s-ar zice, neastimparat n-ar fi putut sa se faca general la noi. Poate sa fie o oarecare neintelegere la mijloc; dar, in genere, se pare ca este exact asa, si societatea noastra avea perfecta dreptate sa-si defineasca astfel idealul de om practic. Se pare totusi ca ne-au scapat si multe vorbe de prisos; desi in intentia noastra era, de fapt, sa dam citeva lamuriri suplimentare cu privire la familia Epancin. Membrii acesteia, sau cel putin cei mai ponderati si cu scaun la cap, aveau mult de suferit de pe urma unei trasaturi comune a familiei, complet opuse acelor virtuti la care ne-am referit mai sus. Fara sa-si dea seama de faptul in sine (pentru ca intr-adevar e greu de sesizat), ei aveau totusi uneori sentimentul ca lucrurile in familia lor mergeau nu ca la toata lumea. Ceilalti duceau o existenta linistita si monotona - a lor era intr-o necontenita framintare; toata lumea luneca lin ca pe sine - ei deraiau la fiece moment. In timp ce toata lumea dadea mereu dovezi de sfioasa cumintenie, ei - nici pomeneala. Lizaveta Prokofievna, ce-i urept, se cam speriau cind lucrurile nu mergeau conform uzantelor vremii, si totusi nu era vorba de acea sfiala cuviincioasa, mondena, dupa care tinjeau ei. Poate, in adevar, Lizaveta Prokofievna era singura pe care o framintau toate acestea; domnisoarele, carora nu le lipsea, de altfel, nici perspicacitatea, nici ironia, erau inca tinere; iar generalul, desi avea o minte destul de patrunzatoare (ce-i drept cam greoaie), in imprejurarile mai dificile prefera sa mormaie hm!, lasind, in cele din urma, totul in seama Lizavetei Prokofievna. Cu alte cuvinte, toata raspunderea ii revenea ei. Si nici nu se putea spune macar ca familia aceasta se remarca prin cine stie ce spirit de initiativa personala sau ca devia de la drumul cel drept dintr-o predilectie constienta pentru originalitate, ceea ce ar fi fost cu totul lipsit de buna-cuviinta. Nicidecum! Nici vorba de asa ceva, adica nici prin gind nu le trecea sa-si propuna asemenea teluri; si cu toate acestea reiesea, pina la urma, ca familia Epancin, desi foarte onorabila, era putin altfel de cum trebuia sa fie in general orice familie onorabila. De citva timp, Lizaveta Prokofievna isi virise in cap ca tot raul se trage numai de la dinsa, de la caracterul ei "nenorocit', ceea ce ii mari si mai mult chinul. Isi spunea mereu ca e o "excentrica, stupida si insuportabila'; se framinta necontenit, pierzindu-si cumpatul si nemaifiind in stare sa se descurce, sa gaseasca o iesire nici chiar in cele mai obisnuite complicatii pe care le ofera viata de toate zilele, era mereu predispusa sa exagereze proportiile nenorocirii.

Am aratat inca de la inceputul naratiunii noastre ca Epancinii se bucurau de stima si pretuire din partea tuturor celor care-i cunosteau. Chiar si Ivan Feodorovici personal, cu toata originea lui obscura, era primit pretutindeni cu multa consideratie. De altfel, o si merita pe deplin, in primul rind, pentru ca era un om bogat, si nu "un oarecare', iar in al doilea rind, pentru ca era un om absolut onorabil, desi cam marginit. Se pare insa ca o anumita opacitate intelectuala este un atribut necesar, daca nu al oricarui om de afaceri, cel putin al oricarui om care vrea sa faca avere. In sfirsit, generalul avea maniere frumoase, era modest, stia sa taca, dar, in acelasi timp, nu se lasa tras pe sfoara sau umilit, si nu numai pentru ca avea gradul de general, ci pentru ca asa-i dicta constiinta lui de om cinstit si plin de demnitate. Pe deasupra, si poate ca nu era lucrul cel mai putin important, se bucura de protectori influenti. Cit despre Lizaveta Prokofievna, dupa cum am mai spus, se tragea dintr-o familie de nobili de vita veche, desi pe la noi nu prea se tine seama de vechimea neamului daca omul nu are si relatii sociale. Dar ea a stiut sa-si faca si relatii; era stimata si iubita de persoane cu mare trecere si influenta in societate, incit toata lumea, fireste, a trebuit sa-i acorde respectul cuvenit si sa-i deschida usile. Cert este ca necazurile ei familiale nu prea aveau cine stie ce temei serios si in orice caz erau provocate de niste cauze minore si exagerate pina la ridicol; dar, daca ti-a crescut, sa zicem, un neg pe nas sau pe frunte, esti dispus sa-ti inchipui ca toata lumea n-are alta treaba decit sa se ocupe de nasul dumitale, sa te birfeasca si sa-si bata joc de dumneata, chiar daca ai avea meritul de a fi descoperit America. Ce-i drept, Lizaveta Prokofievna era considerata in societate drept o "originala', aceasta insa nu scadea cu nimic respectul unanim de care se bucura incontestabil. Dar iata ca - din nenorocire - Lizaveta Prokofievna a ajuns sa nu mai creada nici macar in faptul acesta de netagaduit ca este stimata. Gindindu-se la fiicele ei, isi spunea cu durere ca le strica viitorul, ca are un caracter ridicol, compromitator, insuportabil, lucru pentru care, bineinteles, ii invinuia tot pe cei din jurul sau, adica pe fiicele sale si pe Ivan Feodorovici, certindu-i de dimineata pina seara, cu toate ca ii iubea cu abnegatie, aproape cu patima.

Ceea ce o indurera mai cu seama era gindul ca si fiicele ei manifestau aceeasi tendinta de a deveni niste trasnite, niste fiinte "originale' ca si dinsa, si ca asemenea domnisoare nici ca s-au mai pomenit vreodata si nici nu se cade sa existe pe lume. ,,Or sa devina niste nihiliste, asta e!' isi spunea ea mereu. Iar de un an incoace, si mai ales in ultima vreme, gindul acesta suparator prindea tot mai multa consistenta. "Mai intii, de ce nu se marita? se intreba ea intruna. Ca sa-si chinuiasca mama, desigur, vazind in asta probabil scopul suprem al vietii - si nu-i deloc de mirare cu ideile astea noi si cu blestemata lor problema feminina! Nu-i casunase Aglaiei acum sase luni sa-si taie splendoarea de par? (Doamne, nici chiar eu n-am avut pe vremuri asemenea cozi de toata frumusetea!) A trebuit sa ma rog in genunchi de ea ca sa lepede foarfecele din mina! Hai sa zicem ca facea asta din rautate, ca s-o chinuiasca pe maica-sa, pentru ca e o fata rea, nesupusa, o razgiiata si mai cu seama rea, rea rea! Dar grasana ceea de Aleksandra parca nu voia si ea sa-si reteze cositele, si nu dintr-un moft si nici din rautate, ci din naivitate si prostie, pentru ca Aglaia i-a bagat in cap ca in felul acesta va dormi mai linistita si n-o s-o mai doara capul? Si citi, citi, citi pretendenti nu s-au perindat de cinci ani incoace? Si unde mai pui ca toti erau unul si unul, foarte potriviti, ba unii dintre ei cu totul admirabili chiar! Atunci de ce fac nazuri, ce mai asteapta? Pentru ce nu se marita? Numai ca s-o necajeasca pe mama lor, alta explicatie nu exista! Nu exista! Nu exista!'

Dar iata ca, in sfirsit, rasari soarele si pentru inima ei de mama; Lizaveta Prokofievna simtea o oarecare usurare gindindu-se ca cel putin una dintre fiicele ei, Adelaida, este pe cale sa se capatuiasca. "Scap barem de o belea, de o piatra din casa', spunea ea cind i se intimpla sa-si exprime gindurile cu glas tare (in sinea ei, in schimb, folosea expresii mult mai gingase). Si ce frumos, cit de onorabil se aranjase totul; in lumea buna faptul acesta era comentat cu totul favorabil si apreciat numai in cuvinte de lauda. Logodnicul, era un om cunoscut, un print, cu avere, un om bun si, pe linga asta, era pe placul ei, nici ca se putea mai bine! Dar Lizaveta Prokofievna isi facea mai putine griji cu fiica ei mijlocie decit cu celelalte doua, desi gusturile artistice ale Adelaidei puneau de multe ori la grea incercare inima vesnic nelinistita a Lizavetei Prokofievna. ,,In schimb, are o fire vesela si mult bun-simt; cu asemenea calitati nu se pierde o fata', isi spunea in chip de consolare generaleasa, si gindul acesta o linistea. Grija cea mai mare i-o pricinuia Aglaia. Apropo, in privinta celei mari, Aleksandra, Lizaveta Prokofievna nu stia exact ce atitudine sa adopte si cum e mai bine: sa se teama pentru ea sau nu? Citeodata i se parea ca gata, ,,asa ii era sortit'. Deja avea douazeci si cinci de ani si deci o sa ramina fata batrina. "Cu o frumusete ca a ei!' Nefericita mama isi petrecea noptile plingindi in timp ce fata dormea dusa somnul cel mai linistit. "Si ce-i cu dinsa, e o nihilista sau numai o proasta?' Ca nu era deloc proasta, Lizaveta Prokofievna o stia prea bine; pretuia mult judecata clara a Aleksandrei Ivanovna si-i cerea sfatul cu placere. Dar ca fata ei cea mare era o "curca plouata' nu mai avea nici o indoiala. ,,Asa-i de potolita si de domoala, ca nimic n-o scoate din toropeala, nimic nu o poate tulbura. Dar ce zic, nici curcile plouate nu sint chiar asa de potolite - ptiu! M-am zapacit cu ele de tot si nu mai stiu ce sa cred, nu mai pricep nimic!' Aleksandra Ivanovna ii inspira mamei sale o mila duioasa, cu totul inexplicabila, si o afectiune mai mare chiar decit pentru Aglaia, cu toate ca aceasta din urma era idolul vietii sale. Dar izbucnirile nervoase, rastalmacirile, observatiile veninoase (prin care se manifestau cu deosebire grija si afectiunea ei materna), epitete precum "curca plouata' sau altele, nu mai putin amuzante, reuseau doar s-o distreze pe Aleksandra, stirnindu-i risul. Citeodata, lucrurile ajungeau pina acolo incit fleacurile cele mai neinsemnate o suparau pe Lizaveta Prokofievna pina la exasperare. De pilda, Aleksandrei Ivanovna ii placea sa doarma mai mult si de obicei avea tot felul de visuri; dar visurile ei surprindeau intotdeauna printr-o naivitate dezarmanta si o lipsa totala de continut, pe masura unui copil de sapte ani. Ei bine, chiar si inocenta visurilor acestora incepuse s-o cam irite pe Lizaveta Prokofievna. Odata, Aleksandra Ivanovna vazu in vis doua gaini, si ce mai cearta se isca din pricina asta intre mama si fiica! De ce anume? - greu de spus. O singura data, e adevarat, izbuti si ea sa aiba un vis putin mai original: se facea ca vede un calugar intr-o odaie intunecoasa, in care ii era frica sa intre. Surorile ei se grabira sa-i relateze evenimentul Lizavetei Prokofievna in hohote de ris, la care aceasta se infurie teribil si le striga cit sint de proaste toate trei. "Hm! E tare domoala, ca o proasta, cu adevarat o curca plouata, nimic nu poate s-o miste, si totusi e asa de trista, citeodata sint zile cind ti se stringe inima privind-o! Dupa ce o fi tinjind oare?' Uneori, generaleasa ii punea intrebarea asta si barbatului ei si o facea pe un ton sec si iritat, dupa bunul ei obicei, asteptind un raspuns neintirziat. Ivan Feodorovici incrunta sprincenele, scotea un hm! nehotarit, ridica din umeri si, la sfirsit, isi dadea cu parerea, desfacindu-si larg bratele:

- Ii trebuie un barbat!

- Numai sa dea Dumnezeu sa n-aiba parte de unul ca dumneata Ivan Feodorici! exploda Lizaveta Prokofievna. Sa nu i se nimereasca unul cu judecata si ideile dumitale, Ivan Feodorici! Sa nu fie un badaran necioplit ca dumneata, Ivan Feodovici!

Ivan Feodorovici se facea pe data nevazut, iar Lizaveta Prokofievna se potolea dupa aceasta rabufnire, pentru ca in aceeasi seara sa se arate deosebit de atenta, amabila si tandra fata de "necioplitul badaran' Ivan Feodorovici, fata de bunul, scumpul, adoratul ei Ivan Feodorovici, caci nu incetase niciodata sa-l iubeasca, ba era chiar indragostita de el; Ivan Feodorovici, perfect constient de asta, avea, la rindul sau, un respect nemarginit pentru Lizaveta Prokofievna a lui.

Dar chinul cel mai mare al ei, chinul necurmat era Aglaia. "imi seamana leit, de parca ar fi portretul meu, exact asa cum eram si eu, isi spunea Lizaveta Prokofievna. Un pui de demon impielitat, tiranic si uricios! O nihilista, o trasnita, o nebuna si, mai cu seama, rea, rea, rea! Ah, Doamne, cit de nefericita va fi in viata!'

Si totusi, dupa cum spuneam, soarele rasarise si pentru biata mama si totul ii aparu pentru moment intr-o alta lumina. Timp de o luna aproape, Lizaveta Prokofievna respira usurata si uita de toate grijile si necazurile. Apropiata casatorie a Adelaidei atrase atentia si facu sa se vorbeasca in lume si de Aglaia, care si ea de la o vreme incoace facea peste tot o impresie excelenta prin tinuta ei impecabila; era ponderata, spirituala, sigura de ea, putin cam prea mindra, dar pina si asta o prindea de minune! Si cit de buna, supusa si calda a fost cu mama ei toata luna aceasta ("E drept ca pe acest Evgheni Pavlovici ar fi trebuit sa-l cunoastem ceva mai bine, sa vedem in ce ape se scalda; de altfel nici Aglaia se pare ca nu-i da mai multa importanta decit celorlalti!') Dar ce schimbare in bine se observa la ea in ultima vreme: a devenit o fata admirabila; si cit e de frumoasa, Dumnezeule, cit e de frumoasa! Din zi in zi se face mai frumoasa! Si iata

Si iata ca a aparut neispravitul acesta de print, acest idiot nenorocit, si totul s-a tulburat din nou, totul merge anapoda in casa asta!

Ce se intimplase totusi?

Pentru altii, desigur, parea ca nimic nu s-a intimplat. Dar tocmai aceasta era ciudatenia cea mai mare a Lizavetei Prokofievna, ca pina si in incercarile cele mai obisnuite ale vietii reusea, nu stiu cum, intotdeauna, sa descopere cite ceva care o inspaiminta asa de tare, aproape s-o imbolnaveasca; i se strecura in suflet o teama nelamurita, de neinteles si tocmai de aceea foarte apasatoare. Va inchipuiti dar ce a simtit ea cind, in noianul a tot felul de griji si nelinisti reale sau imaginare, vazu producindu-se deodata un fapt de o gravitate intr-adevar exceptionala si care promitea sa-i pricinuiasca multe framintari, indoieli si necazuri.

"Si cum au indraznit, cum s-au incumetat sa-mi scrie anonima aceea oribila ca sa ma puna in garda fata de nemernica aceea, care, cica ar fi intrat in legatura cu Aglaia?' se perpelea generaleasa tot drumul pina acasa, in timp ce il tira pe Miskin dupa dinsa, ba chiar si atunci cind, ajungind acasa, il aseza la masa rotunda, imprejurul careia era adunata toata familia. "Cum au indraznit sa-si inchipuie macar asa ceva? Dar as muri de rusine dac-as lua de buna o singura vorba, sau dac-as arata scrisoarea asta Aglaiei! Ce pacoste pe capul nostru, sa-si bata joc in asa hal de Epancini! Si toate astea din cauza lui Ivan Feodorici, din cauza dumitale, scumpul meu Ivan Feodorici! Ah! de ce nu ne-am dus mai bine la Elaghin! Eu am zis sa mergem acolo! Sa fie Varka aceea care a ticluit scrisoarea? Stiu eu, sau poate de toate astea, de toate e vinovat numai si numai Ivan Feodorici! impotriva lui a uneltit creatura asta toata intriga, ca sa-si bata joc de dinsul pentru legaturile lor de altadata, a vrut sa-l faca de risul lumii, intocmai cum si-a ris de el si l-a dus de nas chiar si atunci cind ii cara perle Dar, la urma urmei, sintem amestecati cu totii in aceasta afacere, si fiicele dumitale sint amestecate, Ivan Feodorici, fete de maritat, domnisoare din cea mai buna societate; erau acolo de fata, au stat si au auzit totul; au fost amestecate si in istoria aceea cu puslamalele, bucura-te, erau si atunci de fata si au auzit totul cu urechile lor! Nu-l iert pe printisorul asta, niciodata nu-l voi ierta! Si pentru ce, de trei zile, e asa de nervoasa Aglaia? Pentru ce s-a suparat pe surorile ei, chiar si pe Aleksandra, careia ii saruta intotdeuna miinile, intocmai ca unei mame, intr-atit o respecta? Pentru ce, de trei zile, e o enigma pentru toata lumea? Ce amestec poate sa aiba aici Gavrila Ivolghin? Pentru ce si ieri, si astazi inca, s-a apucat intii sa-l laude pe Gavrila Ivolghin ca sa izbucneasca apoi in lacrimi? Pentru ce in scrisoarea asta anonima e pomenit blestematul acela de cavaler sarman, cind ea n-a aratat biletul pe care-l primise de la print nici macar surorilor ei? Si ce rost ce rost a avut sa alerg adineauri la dinsul ca o mita bezmetica si sa-l aduc chiar eu aici, zor nevoie? Doamne, sint nebuna de legat, fac numai prostii! Sa-i vorbesc unui tinar despre secretele fiicei mele, si inca si inca secrete care aproape ca-l privesc si pe dinsul! Dumnezeule mare! Bine, cel putin, ca e cam idiot sisi un prieten al casei! E cu putinta oare ca Aglaia sa fi prins slabiciune pentru un asemenea cretin? Doamne, ce-i cu mine, de indrug verzi si uscate? Ptiu! Cu totii, incepind cu mine, sintem niste specimene bune de pus sub sticla pentru a fi expuse la vedere cu zece copeici taxa de intrare. Asta n-am sa ti-o iert, Ivan Feodorici, nu ti-o iert niciodata! Si ea de ce nu-i spune nimic? Zicea c-o sa-l ia in primire de cum intra, dar vad ca nu intreprinde nimic! Uite-o cum il priveste cu luare-aminte, il soarbe din ochi si tace; dar nici nu pleaca, a ramas nemiscata; tocmai ea care il oprise sa ne mai calce pragul Iar el, parca-i gata sa lesine, sta inmarmurit, cu fata alba ca varul. Si afurisitul acela de Evgheni Pavlici, care trancaneste intruna. Nu lasa pe nimeni sa scoata un cuvint. Aflu eu numaidecit totul, numai sa pot aduce vorba'

Printul sedea, intr-adevar, in fata mesei rotunde, fara o picatura de singe in obraz, si parea foarte speriat. Din cind in cind totusi, un sentiment tainic, un fel de extaz ii umplea sufletul. Ah! cit ii era de frica sa se uite intr-o anumita parte, spre coltul de unde doi ochi negri, atit de cunoscuti, il priveau sfredelitori! Si, in acelasi timp, cit era de fericit sa se regaseasca in mijlocul familiei acesteia, s-auda din nou glasul cunoscut - dupa ceea ce-i scrisese ea in bilet. "Doamne, oare ce o sa spuna ea acum?!' Cit despre dinsul, nu scoase nici un cuvint si asculta cu multa incordare "peroratia' inflacarata a lui Evgheni Pavlici caruia rareori i s-a mai intimplat sa fie intr-o asemenea verva si buna dispozitie ca in seara aceea. Printul il asculta, dar nu izbutea sa retina aproape nimic din ce spune.In afara de Ivan Feodorovici, care nu se intorsese inca de la Petersburg, toata familia Epancin era adunata in jurul mesei. Era prezent si printul S. Se pregateau, cum se pare, sa se duca sa asculte muzica inainte de a se aseza la ceai. Discutia era in toi si se injghebase, de buna seama, pina la venirea lui Miskin. Curind isi facu aparitia, strecurindu-se discret pe terasa, si Kolea. "Asadar, e primit aici ca si inainte', gindi printul.

Casa de vacanta a Epancinilor era o vila eleganta, construita in stil de cabana elvetiana, decorata cu gust, de jur-imprejur, cu flori si verdeata. O minunata gradinita inconjura casa. Ca si la print, toata lumea statea pe terasa, numai ca a lor era ceva mai mare si mai cocheta.

Tema discutiei angajate se pare ca nu prea era pe placul multora dintre cei prezenti. Se putea ghici ca fusese o discutie aprinsa si ca toata lumea ar fi preferat sa schimbe subiectul; dar Evgheni Pavlovici, nu se stie de ce, se incapatina s-a continue, netinind seama de atmosfera generala; venirea printului Miskin il intarita parca si mai mult, stimulindu-i verva. Lizaveta Prokofievna privea incruntata, cu toate ca nu prea intelegea bine totul. Aglaia, asezata cam deoparte, aproape in coltul terasei, nici nu pleca, dar nici nu intervenea in discutie, indirjindu-se sa asculte fara a scoate o vorba.

- Dati-mi voie, polemiza cu foc Evgheni Pavlovici, n-am nimic de obiectat impotriva liberalismului. Liberalismul nu-i un pacat, face parte integranta dintr-un tot care, fara el, s-ar destrama sau ar cadea in amorteala; liberalismul are si el dreptul la existenta intocmai ca si conservatorismul cel mai ponderat. Eu ma declar insa impotriva liberalismului rus si repet ca, daca il combat, o fac numai um pricina ca liberalul rus nu-i un liberal rus, ci este un liberal ne rusesc. Aratati-mi un liberal rus autentic si-l voi saruta de indata, in fata dumneavoastra.

- Bineinteles, daca la rindu-i va fi tot atit de dispus sa te sarute spuse Aleksandra Ivanovna care era intr-o stare de insufletire neobisnuita. Pina si obrajii i se imbujorara mai tare ca de obicei.

"Ca sa vezi, gindea Lizaveta Prokofievna, ori nu face decit sa manince si sa doarma, de nu mai e chip s-o scoti din lincezeala, ori se aprinde asa din senin, o data pe an, de n-o mai recunosti si ramii cu gura cascata la cele ce spune.'

Miskin simti ca tonul lui Evgheni Pavlovici nu prea era pe placul Aleksandrei Ivanovna; tinarui trata prea superficial un subiect serios: vorbea cu destula inflacarare, avind in acelasi timp aerul de a lua totul in gluma.

- Afirmam adineauri, inainte de venirea dumitale, printe, relua Evgheni Pavlovici, ca pina acum, la noi, liberalii se recrutau numai din doua paturi diferite: din fosta mosierime (desfiintata acum) si din rindurile seminaristilor. intrucit insa ambele categorii s-au transformat complet in niste caste, cu totul distincte de natiunea propriu-zisa si, cu trecerea timpului, din generatie in generatie, tot mai mult rupte de ea, inseamna ca si tot ceea ce au facut si fac aceste paturi nu contine in sine nimic national

- Cum asa? Tot ce s-a facut, vasazica, pina acum - nu este rusesc? obiecta printul S.

Nu este national; chiar daca e rusesc, n-are insa caracter national; nici liberalii nostri nu sint cu adevarat rusi, nici conservatorii nu sint cu adevarat rusi, nimic autentic rusesc Si fiti siguri ca natia nu va recunoaste nimic din ceea ce au facut mosierii si seminaristii, nici acum, nici mai tirziu

- Asta-i buna! Dar cum poti sustine un asemenea paradox daca, bineinteles, ai vorbit serios? Eu nu pot admite astfel de afirmatii pe seama mosierului rus; si dumneata esti tot un mosier rus, protesta cu inflacarare printul S.

- Dar nu vorbesc despre mosierul rus in sensul in care vrei sa intelegi dumneata. Este o patura onorabila, chiar si prin simplul fapt ca fac si eu parte din ea, mai cu seama acum, cind, propriu-zis, a incetat sa mai existe

- Vrei sa spui cumva ca nici in literatura noastra n-a existat nimic national? il intrerupse Aleksandra Ivanovna.

- In domeniul literaturii nu ma prea pricep, dar cred ca nici literatura rusa nu-i tocmai ruseasca, vreau sa spun autentic ruseasca, cu exceptia doar a lui Lomonosov, Puskin si Gogol.

- Mai intii, chiar si atita nu-i deloc putin, iar in al doilea rind, numai unul dintre ei e din popor, ceilalti doi erau mosieri, rise amuzata Adelaida.

- Intocmai. Aveti dreptate, dar nu va grabiti sa triumfati. Deoarece numai acesti trei scriitori, dintre toti scriitorii rusi, au reusit sa creeze ceva cu adevarat original, autohton, de la nimeni imprumutat, prin insusi faptul acesta, ei au intrat chiar de la inceput in patrimoniul national. Orice rus, de indata ce a rostit, a scris sau a facut ceva autohton, original, ceva ce tine organic de el si nu este de imprumut, devine in mod implicit national, chiar daca n-ar sti sa se exprime asa de bine in ruseste. E o axioma pentru mine. Discutia noastra n-a pornit insa de la literatura, ci de la socialisti si, vorbind de ei, am atins si problema literaturii. Revenind la subiect, ma incumet sa afirm ca noi nu avem nici un socialist rus; n-am avut si nu avem, intrucit toti socialistii nostri sint proveniti fie din mosieri, fie din seminaristi. Toti aceia care, fie aici, fie in strainatate, isi revendica numele acesta, nu sint decit niste liberali, apartinind mosierimii inca din timpurile iobagiei. Pentru ce rideti? N-as avea decit sa iau lucrarile lor, teoriile, cartile, memoriile lor si, fara sa fiu critic literar, as putea sa scriu cel mai convingator studiu de critica literara, in care as demonstra si as dovedi un lucru de netagaduit, ca lumina zilei, ca fiecare fila din aceste carti, memorii, brosuri, a fost scrisa, in primul rind, de catre un mosier rus de altadata. Minia, indignarea si spiritul lor caustic au un iz mosieresc (ba uneori chiar si izul mosierimii de dinainte de Famusov, bucuria si lacrimile lor pot fi sincere, dar sint bucurii si lacrimi de mosieri! De mosieri sau de seminaristi Iar va vine sa rideti? Zimbesti si dumneata, printe? Inseamna ca nici dumneata nu esti de acord cu mine?

Intr-adevar, cuvintele lui Evgheni Pavlovici stirnira o ilaritate generala; pina si printul Miskin schita un zimbet abia perceptibil.

- N-as putea deocamdata sa ma pronunt categoric daca sint sau nu de parerea dumitale, spuse el, alungindu-si zimbetul de pe fata si tresarind ca un scolar surprins asupra abaterii, dar tin sa te asigur ca te ascult cu cea mai mare placere

Rostind anevoie cuvintele acestea, aproape ca-si pierdu rasuflarea, in timp ce fruntea i se acoperi cu broboane de sudoare. Pentru prima data deschidea gura de cind venise. Incerca sa se uite in jurul sau, dar ii lipsi curajul; Evgheni Pavlovici isi dadu seama si zimbi ca pentru sine.

- Am sa va aduc un argument, domnilor, relua el cu un amestec de patima si ironie, poate chiar pe seama propriilor sale cuvinte, un argument a carui descoperire am onoarea sa mi-o atribui exclusiv; cel putin, dupa cite stiu, pina in prezent nu s-a scris si nu s-a spus nimic in aceasta privinta. Este vorba de un fenomen, de un fapt, care dezvaluie intreaga esenta a liberalismului rus, in sensul in care am vorbit. Mai intii, ce este liberalismul in general daca nu un atac (justificat sau nu, asta ramine de vazut) impotriva starii de lucruri existente? Am sau nu dreptate? Ei bine, faptul descoperit de mine e ca liberalismul rusesc nu este un atac impotriva starii de lucruri existente, ci un atac impotriva esentei insasi a lucrurilor noastre, ca in loc sa atace numai ordinea existenta, ei ataca lucrurile in sine; ca in loc sa atace rinduielile rusesti, ataca Rusia insasi. Liberalul meu a ajuns sa renege pina si Rusia; cu alte cuvinte, uraste si-si biciuieste propria mama. Orice esec, orice eveniment nenorocit pentru Rusia il face sa rida, daca nu chiar sa jubileze. Uraste obiceiurile nationale, istoria tarii, totul, si daca ar fi sa i se caute o scuza cu orice pret, nu s-ar gasi alta decit doar ca nu stie nici el ce face si ca ura lui impotriva Rusiei ii apare drept cel mai rodnic liberalism (o, deseori veti intilni la noi tipul liberalului pe care ceilalti il aplauda si care, in realitate, poate fara sa-si dea el singur seama, nu este decit cel mai stupid, cel mai obtuz si cel mai periculos conservator!). Ura aceasta impotriva Rusiei, unii dintre liberalii nostri aproape ca o luau, si nu e mult de-atunci, drept adevarata iubire de patrie si se laudau ca vad mai bine decit ceilalti continutul adevarat al acestui sentiment. Dar acum au devenit mai sinceri, se jeneaza sa mai pronunte cuvintele "dragoste de patrie', ba insasi notiunea aceasta au eliminat-o, considerind-o primejdioasa si vrednica de dispret. Faptul nu poate fi tagaduit, si eu sustin ca asa este si..- trebuia, la urma urmei, ca cineva sa spuna adevarul verde in fata, fara ocolisuri; dar faptul acesta are si un alt aspect, cu totul special: e un fenomen nemaiintilnit si nemaivazut de cind e lumea, cum nu s-a mai intimplat nicaieri, nicicind si la nici un popor; trebuie deci sa-l consideram cu totul intimplator si, ca atare, trecator - sint de acord. Nu se va gasi nicaieri, in nici o parte a lumii, un liberal care sa-si urasca patria. Cum se explica atunci existenta lui la noi? Numai prin ceea ce am aratat si adineauri, ca liberalul rus nu-i, deocamdata, un liberal rus; dupa mine, aceasta ar fi singura explicatie mai plauzibila.

- Consider tot ce-ai spus acum drept o gluma, Evgheni Pavlici, replica pe un ton grav printul S.

-Nu i-am cunoscut pe toti liberalii si nu ma incumet sa-i judec, spuse Aleksandra Ivanovna, dar ti-am ascultat teoria cu indignare: dintr-un caz particular faci o regula generala si, ca atare, acuzatia dumitale e defaimatoare.

- Un caz particular? Aha! Acesta e cuvintul, relua Evgheni Pavlovici. Printe Lev Nikolaevici, dumneata ce crezi? E un caz particular sau nu?

- Trebuie sa spun ca si eu am vazut si am cunoscut putini liberali si, in general, nu prea am stat de vorba cu ei - raspunse Miskin - mi se pare insa ca ai intrucitva dreptate; liberalismul rusesc de care vorbesti e pornit, intr-o oarecare masura, sa urasca Rusia ca atare si nu numai asezamintele ei si starile de lucruri. Bineinteles ca aceasta afirmatie nu este valabila decit pina la un anumit punct n-ar fi drept sa extindem aprecierea aceasta pina la o generalizare absoluta

Ar fi vrut parca sa mai spuna ceva, dar se razgindi si tacu. In pofida emotiei care-l stapinea, urmarise conversatia cu mare interes. Una dintre particularitatile printului era neobisnuita naivitate a atentiei cu care asculta intotdeauna ceea ce-l interesa, ca si cea a raspunsurilor sale cind era intrebat. Expresia fetei, ca si intreaga

lui tinuta din acel moment vadeau aceeasi candoare naiva a omului increzator, care nu este in stare sa surprinda nici o nuanta de gluma sau ironie. Evgheni Pavlovici, care pina atunci nu i se adresa decit schitind un suris nelipsit de oarecare malitiozitate, ascultindu-i acum raspunsul, se uita atit de grav la Miskin, ca si cum nu s-ar fi asteptat deloc sa primeasca un asemenea raspuns de la el.

- Asa, vasazica curios, nu m-as fi asteptat, ingaima el. Ba nu, zau, printe, mi-ai raspuns cu toata seriozitatea?

Dar dumneata nu m-ai intrebat cu toata seriozitatea? replica Miskin surprins.

Toata lumea incepu sa rida.

- Ti-ai gasit pe cine sa crezi! spuse Adelaida. Evgheni Pavlici cam obisnuieste sa-i duca pe toti de nas. Daca ai sti cite lucruri neserioase povesteste el citeodata cu cea mai grava mina!

Dupa parerea mea, e o discutie nelalocul ei si ar fi fost mai bine sa n-o fi inceput, observa pe un ton taios Aleksandra. Mai bine am merge la plimbare

Ei bine, sa mergem, e o seara minunata! exclama Evgheni Pavlovici. Dar ca sa va dovedesc ca de data asta am vorbit foarte serios, si, mai ales, ca sa-i arat printului (m-ai interesat foarte mult, printe, si-ti jur ca nu sint un om chiar asa de superficial dupa cum s-ar parea, desi, in realitate, sint intr-adevar un om usuratic!) si daca imi ingaduiti, domnilor, i-as pune printului o ultima intrebare, asa, numai din curiozitate, ca incheiere. Parca dinadins, chestiunea asta mi-a venit in minte acum doua ore (vezi, printe, ma gindesc citeodata si la lucruri serioase!); eu am rezolvat-o, dar as fi curios sa cunosc si parerea printului. Adineauri s-a vorbit de "cazuri particulare'. Expresia este foarte curenta acum si se poate auzi destul de des la noi. In vremea din urma, ziarele si opinia publica s-au ocupat mult de crima aceea oribila cind un tinar a rapus sase oameni, precum si de ciudata pledoarie a aparatorului, care, intre altele, a spus ca, in situatia de mizerie in care se afla, vinovatului trebuia in mod firesc sa-i vina gindul sa asasineze cele sase persoane. Nu e chiar textual, dar sensul se pare ca era acesta. Dupa parerea mea, emitind o idee atit de ciudata, aparatorul era cu totul convins ca spunea lucrul cel mai liberal, cel mai umanitar si cel mai progresist din cite s-ar putea rosti in vremea noastra. Ei bine, ce crezi dumneata? Denaturarea aceasta a ideilor si a convingerilor, posibilitatea unei asemenea conceptii deformate si nastrusnice totodata este oare un caz particular sau unul general? Urma o noua explozie de ilaritate.

- Particular; bineinteles, particular, spusera hohotind Aleksandra si Adelaida.

- Da-mi voie sa-ti reamintesc, Evgheni Pavlici, adauga printul S., ca gluma ta s-a cam rasuflat.

Care-i parerea dumitale, printe? continua, fara sa le dea atentie celorlalti, Evgheni Pavlovici, care surprinsese privirea serioasa a lui Miskin atintita asupra sa. Ce crezi? E un caz particular sau general? Pentru dumneata, o marturisesc, am pregatit intrebarea asta.

- Nu, nu-i un caz particular, raspunse printul cu glas scazut, dar cu multa convingere.

- Dar nu vezi, Lev Nikolaevici, striga cu oarecare ciuda printul S., nu-ti dai seama ca intrebarea lui nu-i decit o cursa? Si-a pus in gind sa faca o gluma din asta si chiar pe dumneata vrea sa te pacaleasca.

Miskin rosi.

- Credeam ca Evgheni Pavlici vorbeste serios, spuse el, lasind ochii in jos.

Draga cneaze, continua printul S., aminteste-ti discutia pe care am avut-o noi amindoi, acum vreo trei luni; vorbeam tocmai despre faptul ca in tinerele noastre tribunale nou infiintate sint de-acum prezenti atitia avocati remarcabili si talentati! Si cite verdicte ale juratilor in cel mai inalt grad judicioase sint pronuntate! Cit de fericit erai de starea asta de lucruri si ce placere imi facea bucuria dumitale! Spuneam atunci ca avem tot dreptul sa ne mindrim Aceasta aparare stingace, la care se refera Evgheni Pavlovici, acest argument straniu e, fara indoiala, un caz izolat, cu totul intimplator, exceptie rarisima ce se pierde printre miile de exemple pozitive.

Printul Lev Nikolaevici reflecta un moment si, cu aerul cel mai convins, desi pe un ton potolit si cam sfios, raspunse:

Voiam sa spun numai ca denaturarea ideilor si notiunilor (ca sa intrebuintez expresia lui Evgheni Pavlici) se intilneste frecvent la noi si, din nefericire, are mai mult caracterul unui fenomen general decit particular. Daca aceasta denaturare n-ar avea caracterul unui fenomen general, poate ca nici n-ar fi existat atitea crime de neconceput.

- Crime de neconceput? Dar te asigur ca niste crime asemanatoare, si poate inca si mai odioase, s-au intimplat si altadata, si au existat intotdeauna, nu numai la noi, ci pretutindeni, si ca, dupa mine, n-au sa dispara inca multa vreme. Numai ca altadata nu se prea cunosteau din lipsa de publicitate. Acum insa, ele sint relatate si consemnate in presa si prin viu grai, ceea ce ne face sa credem ca acesti criminali au aparut abia acum si ca este vorba deci de un fenomen nou in societate. Aici este greseala dumitale, draga printe, o greseala extrem de naiva, te asigur, observa cu un zimbet ironic printul S.

- Stiu bine ca s-au intimplat si altadata multe crime, si la fel de inspaimintatoare. In vremea din urma, am vizitat mai multe inchisori si am avut ocazia sa fac cunostinta cu diversi detinuti, atit in preventie, cit si din cei care-si ispasesc pedeapsa. Sint printre ei criminali si mai teribili decit acesta, oameni care au asasinat pina la zece fiinte si care nu se caiesc deloc. Dar iata ce am remarcat mai osebit la toti acestia: asasinul cel mai inrait, care nu manifesta nici un semn de cainta, stie totusi ca-i un criminal, cu alte cuvinte isi da seama ca a savirsit o fapta rea, chiar daca nu simte nevoia sa se pocaiasca. Asa sint toti, pe cind aceia de care a vorbit Evgheni Pavlici nici nu vor sa se creada vinovati, ba inca sint convinsi ca erau in dreptul lor si ca bine au facut ce au facut. Ei bine, tocmai aici, tocmai in asta inclin eu sa vad o deosebire ingrijoratoare. Si notati ca sint toti tineri, cu alte cuvinte, sint la o virsta cind omul cade cel mai usor sub influenta unor idei denaturate.

Printul S. incetase sa mai rida si-l asculta pe Miskin cu mirare. Aleksandra Ivanovna care, de mult timp, voia sa intervina cu o observatie, tacea, parind ca are un motiv special sa se abtina. Evgheni Pavlovici, vizibil surprins, se uita la print de data aceasta fara obisnuitul lui suris ironic.

Dar de ce te uiti la el cu un aer asa de mirat, stimate domn? interveni deodata Lizaveta Prokofievna. Il credeai mai prost decit dumneata, nu-i asa? Iti inchipuiai ca-i incapabil sa judece aceste lucruri?

- Nu-i vorba de asta, spuse Evgheni Pavlovici, numai ca, printe (scuza-mi intrebarea), daca vezi si intuiesti asa de bine, cum se face (inca o data iarta-ma) ca in acea ciudata afacere de acum citeva zile a lui Burdovski, daca nu ma insel cum se face ca n-ai remarcat aceeasi denaturare de idei si de convingeri etice? Dar absolut aceeasi! Mi s-a parut atunci ca n-ai observat nimic din toate astea.

Sa-ti spun eu atunci, domnule, interveni energic Lizaveta Prokofievna, noi toti ceilalti am bagat de seama asta si acum sintem gata sa ne laudam fata de el pentru perspicacitatea noastra; iar el a primit astazi o scrisoare de la unul dintre ei, de la seful bandei, cel cu fata buboasa, ti-l amintesti, Aleksandro? Omul acesta, in scrisoare, ii cere iertare, in felul lui, bineinteles; declara ca a rupt relatiile cu prietenul care-l atita atunci, iti amintesti, Aleksandro? Si ca acum are mai multa incredere in print. Ei bine, noi, ceilalti, n-am primit nici o scrisoare de felul acesta si asta ar trebui sa ne fie invatatura, ca sa nu ne ridicam nasul asa de sus inaintea lui.

- Si Ippolit a venit sa locuiasca la tara cu noi! striga Kolea.

- Cum? E aici? intreba printul ingrijorat.

- A sosit in momentul cind plecai cu Lizaveta Prokofievna; eu l-am adus.

- Ei bine, ma prind, se intarita din senin Lizaveta Prokofievna, uitind ca numai cu un minut inainte ii luase apararea printului, ma prind ca s-a dus ieri sa-l caute pe baietandrul acela in mansarda lui, ca i-a cerut iertare in genunchi si l-a rugat sa se mute aici. Te-ai dus sa-l vezi ieri? Tu singur ai marturisit-o mai adineauri. Ai fost sau nu? I-ai cazut in genunchi?

- Da' de unde, striga Kolea, dimpotriva, ieri, Ippolit a luat mina printului si a sarutat-o de doua ori, am fost eu martor; la asta s-a marginit toata explicatia; printul i-a spus doar ca s-ar simti mai bine la vila, iar Ippolit i-a raspuns ca se va duce de indata ce-i va permite starea sanatatii.

Rau faci, Kolea bolborosi Miskin, ridicindu-se si luindu-si palaria. Ce nevoie era sa povestesti? Eu

- Unde te duci? il opri Lizaveta Prokofievna.

- N-avea nici o grija, printe, urma Kolea cu inflacarare, nu te duce sa-l tulburi acum, caci in momentul de fata se odihneste dupa oboseala drumului; e foarte multumit; si stii, printe, dupa parerea mea, ai face mai bine sa nu te duci sa-l vezi astazi; amina intrevederea pe miine, altfel o sa se rusineze din nou. Azi-dimineata, mi-a spus ca de sase luni nu s-a mai simtit asa de bine, ba si tuseste mai putin.

Miskin observa ca Aglaia si-a parasit dintr-o data locul si ca se apropie de masa. Nu indraznea sa ridice ochii spre dinsa, dar simtea ca-n momentul acela ea il priveste poate cu un aer amenintator, ca in ochii ei negri clocoteste indignarea si ca singele ii navalise in obraz.

Dupa parerea mea, Nikolai Ardalionovici, ai facut rau ca l-ai adus la Pavlovsk, daca-i vorba de adolescentul acela tuberculos care, zilele trecute, plingea si ne invita la inmormintarea lui, observa Evgheni Pavlovici. A vorbit atunci cu atita elocventa despre zidul din fata casei lui, incit cu siguranta o sa-i duca dorul.

- E foarte adevarat. Ai sa vezi: o sa se certe cu tine, o sa-ti trinteasca cine stie ce vorbe grele si apoi are sa plece, asa sa stii!

Si uitind ca toata lumea se pregatea sa mearga la plimbare, Lizaveta Prokofievna, cu un aer plin de demnitate, trase inspre ea panerasul cu lucrul de mina.

- Mi-aduc aminte ca a facut elogiul acelui zid, relua Evgheni Pavlovici, si fara el nu va putea muri spectaculos; or, el se pare ca tine mult sa moara spectaculos.

- Ei bine, murmura Miskin, daca nu vreti sa-l iertati, are sa moara fara iertarea voastra Acum insa, a venit mai mult pentru copaci.

- O, in ceea ce ma priveste, ii iert totul; poti sa-i transmiti.

- Altfel trebuie sa intelegem lucrurile acestea, raspunse printul incet si parca in sila, cu privirea atintita mereu in acelasi punct de pe podea, trebuie sa fii de acord si dumneata sa-i primesti iertarea.

- Eu? Dar pentru ce? Cu ce i-am gresit?

- Daca nu puteti intelege, inseamna dar sint sigur ca intelegeti totul; voia atunci sa va binecuvinteze pe toti si, la rindu-i, sa primeasca binecuvintarea voastra a tuturor, asta-i tot

- Draga cneaze, se grabi sa intervina printul S., schimbind o privire ingrijorata cu citeva dintre persoanele prezente, paradisul pe pamint nu se realizeaza asa de usor, si mi-e teama ca-ti faci iluzii in privinta asta; paradisul e un lucru cam anevoios, cneaze, mult mai anevoios de obtinut decit isi inchipuie admirabila dumitale inima. Dar eu zic ca am face mai bine sa ne oprim aici, altminteri, te pomenesti ca o sa ne simtim stingheriti cu totii, si atunci

- Mergem sa ascultam muzica, hotari pe un ton aspru Lizaveta Prokofievna si se ridica minioasa.

Toti ceilalti se ridicara si ei, gata de plecare.

II

Printul se apropie deodata de Evgheni Pavlovici.

- Evgheni Pavlici, spuse el cu o stranie insufletire, apucindu-i mina, fii sigur ca te consider, orice s-ar intimpla, omul cel mai nobil si cel mai bun din lume; crede-ma

Surprinderea lui Evgheni Paviovici a fost atit de mare, incit s-a dat cu un pas inapoi. O clipa se sili sa nu izbucneasca in ris, dar, privindu-l mai atent pe print, observa ca acesta era tulburat peste masura sau, in orice caz, se afla intr-o stare cu totul neobisnuita.

- Fac prinsoare, printe, striga el, ca nu asta voiai sa-mi spui si poate ca nu mie imi erau destinate cuvintele acestea Dar ce ai? Te simti rau?

- Nu este exclus, tot ce-i cu putinta, iar dumneata ai observat foarte bine ca poate nu dumitale voiam sa-ti vorbesc!

Rostind aceste cuvinte, Miskin schita un zimbet straniu aproape caraghios, iar peste o clipa se inviora din nou, declarind cu inflacarare:

- Nu-mi aminti purtarea mea de alaltaieri! M-am simtit foarte rusinat aceste trei zile stiu ca sint vinovat

- Da, dar ce fapta atit de condamnabila iti reprosezi?

- Mai mult ca oricare altul probabil, te simti rusinat pentru mine, Evgheni Pavlovici; si faptul ca ai rosit este un semn ca ai o inima admirabila. Plec imediat, va asigur.

- Dar ce are? Poate ca asa incep la el crizele? il intreba pe Kolea generaleasa speriata.

- Fiti linistita, Lizaveta Prokofievna, nu-i vorba de criza, plec numaidecit. Stiu ca natura a fost nedreapta cu mine. Timp de douazeci si patru de ani am fost bolnav; de cind m-am nascut pina la virsta de douazeci si patru de ani. Considerati deci si aceasta iesire drept gestul unui om bolnav. Am sa plec indata, numaidecit, va asigur. Nu mi-e rusine, caci ar fi ciudat sa te simti rusinat pentru asta, nu-i asa? Dar sint de prisos in societate Nu din amor propriu va vorbesc asa M-am gindit mult in timpul acestor trei zile si am judecat ca ar trebui sa va spun acest lucru sincer si deschis la prima ocazie. Exista asemenea idei, idei inalte, de care nu-mi este ingaduit sa vorbesc, pentru ca, negresit, as provoca risul tuturor; printul S. mi-a amintit adineauri de asta N-am nici gestul potrivit, nici simtul masurii; cuvintele pe care le rostesc nu corespund gindurilor care ma framinta; asta le scade din valoare. De aceea socot ca n-am dreptul Unde mai pui ca am si o fire banuitoare, eu eu sint convins ca nu pot fi ofensat in casa asta si ca sint iubit mai mult decit o merit, dar stiu de asemenea (o stiu prea bine) ca o boala care a durat douazeci si patru de ani nu se poate sa nu fi lasat urme, consecinte, incit e normal ca ceilalti sa rida de mine!., uneori nu-i asa?

Privea in jur, avind aerul ca asteapta un raspuns, o sentinta. Toti ramasera nedumeriti, penibil surprinsi de aceasta izbucnire neasteptata, bolnavicioasa si cu nimic justificata, cel putin in aparenta. Dar aceste cuvinte ale lui dadura loc unui alt episod, tot atit de neasteptat si de straniu.

- Pentru ce spui toate astea aici? izbucni deodata Aglaia. Pentru ce vorbesti, ca sa te auda tocmai ei? Ei! Ei!

Parea ca indignarea fetei n-are margini, ochii ii scinteiau de minie. Miskin ramase mut in fata ei si o stranie paloare i se asternu pe obraz.

- Aici nimeni nu e in stare sa te inteleaga! Nimeni nu merita sa i se adreseze asemenea cuvinte! se dezlantui Aglaia. Aici nici unul nu face cit degetul cel mic al dumitale, nici unul n-are nici mintea si nici inima dumitale! Esti mai cinstit decit toti ceilalti, mai nobil decit toti, mai bun decit toti, mai inteligent decit toti! Nici unul de aici nu este vrednic sa-ti ridice macar batista pe care ai scapat-o adineauri Pentru ce te umilesti si te pui mai prejos decit ei? Pentru ce ai strivit totul in dumneata, pentru ce n-ai pic de mindrie?

- Doamne, cine s-ar fi putut astepta la asa ceva? isi plesni palmele intr-un gest de disperare Lizaveta Prokofievna.

- Sarmanul cavaler! Ura! Traiasca! striga Kolea in culmea entuziasmului.

- Sa taci! Cum indrazneste cineva sa ma ofenseze aici, in casa dumitale? se intoarse brusc, catre mama-sa, Aglaia, ajunsa intr-o stare de paroxism isteric, in care omul depaseste orice limita si nu mai cunoaste nici o stavila. Pentru ce toata lumea, toti, pina la unul, si-au propus sa ma chinuiasca? Pentru ce, de trei zile, printe, nu inceteaza sa ma siciie din pricina dumitale? Dar nici prin gind nu-mi trece sa ma marit cu dumneata! Sa stii ca pentru nimic in lume n-as primi sa fiu sotia dumitale! Sa stii asta! E posibil ca cineva sa se marite cu un om atit de caraghios ca dumneata? Uita-te intr-o oglinda, sa vezi cum arati in clipa asta!Pentru ce, pentru ce ma tachineaza neincetat ca ma marit cu dumneata? Nu se poate sa nu stii! Esti inteles cu ei!

- Nimeni n-a tachinat-o vreodata, murmura Adelaida ingrozita.

Nici prin gind nu ne-a trecut asa ceva, nu s-a rostit nici un cuvint de acest fel! striga Aleksandra lvanovna.

- Cine a tachinat-o? Cind a tachinat-o? Cine a putut sa-i spuna asa ceva? Ce-i cu dinsa? Aiureaza? se adresa Lizaveta Prokofievna celor de fata, clocotind de furie.

- Toti au spus-o, toti, pina la unul, in tot timpul acestor zile! Niciodata, niciodata n-am sa ma marit cu el!

Dupa ce striga toate astea, Aglaia izbucni in lacrimi, acoperindu-si fata cu batista, si se prabusi pe un scaun.

- Dar el nici nu te-a cer

- Nu te-am cerut in casatorie, Aglaia lvanovna, lasa sa-i scape printul.

- Ce-e? Cum? facu surprinsa, indignata, inspaimantata Lizaveta Prokofievna. Nu-i venea sa-si creada urechilor.

- Am vrut sa spun voiam doar sa spun - se bilbiia tremurind Miskin - voiam numai sa-i explic Aglaiei lvanovna sa am cinstea sa precizez ca nu era deloc in intentia mea sa am onoarea de a-i cere mina si nici chiar pe viitor N-am nici o vina in toate astea, te asigur, Aglaia lvanovna, n-am nici o vina! Niciodata n-am urmarit asemenea lucru, niciodata nu m-am gindit si niciodata nu voi nazui la asa ceva, ai sa te convingi; poti fi sigura! Vreun om rau m-o fi ponegrit in fata dumitale! Fii pe pace! Linisteste-te!

Rostind aceste vorbe, el se apropie de Aglaia. Ea isi ridica fata din batista, il strafulgera cu privirea pe Miskin, care avea infatisarea unui om tare speriat, isi aminti cuvintele ce i le spusese acesta si deodata izbucni in hohot chiar sub ochii lui - un hohot atit de vesel si de molipsitor, atit de batjocoritor si in acelasi timp plin de haz, incit Adelaida, cea dintii, nu mai putu sa reziste, mai ales dupa ce, la rindul ei, il privi pe print, si, repezindu-se la sora ei, o imbratisa si se porni si ea pe un ris la fel de nestavilit si copilareste sincer, ca si Aglaia. Privindu-le pe amindoua, printul zimbi si, luminindu-se apoi la fata, repeta bucuros si fericit:

- In sfirsit, slava Domnului, slava Domnului!

Aici nu se mai putu abtine nici Aleksandra si se alatura, din toata inima, surorilor ei. Parea ca risul celor trei fete nu se va mai sfirsi.

Poftim, fetele astea nu-s in toate mintile, murmura Lizaveta Prokofievna, ba te baga in sperieti, ba

De-acum insa ridea si printul S., ridea si Evgheni Pavlovici, hohotea intruna si Kolea, ba, privindu-i pe toti ceilalti, ridea chiar si printul Miskin.

Acum sa mergem la plimbare, haidem! striga Adelaida. Cu totii, si printul sa vina cu noi neaparat; n-ai nici un motiv sa ne strici cheful, om bun ce esti! E tare simpatic, nu-i asa, Aglaio? Nu-i asa, mama? Si, pe urma, trebuie numaidecit sa-l sarut pentru pentru explicatia lui cu Aglaia. Maman draga, imi dai voie sa-l imbratisez? Aglaio, permite-mi sa-l sarut pe printul tau! Zicind asta, strengarita, se apropie cit ai clipi din ochi de Miskin si-l saruta pe frunte. El ii lua mina, o strinse asa de tare, ca Adelaida abia se abtinu sa nu tipe, si o contempla cu o bucurie infinita; apoi, cu o miscare fulgeratoare, duse mina fetei la gura si o saruta de trei ori.

- Sa mergem! spuse si Aglaia. Printe, ai sa fii cavalerul meu. E voie, maman? Un cavaler care mi-a refuzat mina! Nu-i asa ca ai refuzat definitiv mina mea, printe? Dar nu asa se ofera bratul unei doamne! Uite asa; acum e bine. Sa plecam, sa deschidem alaiul, vrei sa mergem inainte singuri, in tete--tete?

Vorbea fara incetare, izbucnind cind si cind in noi hohote de ris.

- Multumesc lui Dumnezeu! Multumesc lui Dumnezeu! repeta Lizaveta Prokofievna intruna, fara sa stie ea singura de ce anume se bucura.

- "E o familie foarte ciudata!' gindca printul S., poate pentru a suta oara de cind ii cunostea pe Epancini, dar familia aceasta, asa de ciudata, ii placea mult. In privinta printului Lev Nikolaevici insa, am putea spune ca avea anumite rezerve; nu prea il simpatiza. Parea cam posomorit si preocupat cind au iesit cu totii la plimbare.

Evgheni Pavlovici, in schimb, era intr-o dispozitie excelenta - tot timpul drumului pina la gara glumi cu Adelaida si Aleksandra - la fiecare gluma a lui, ele rideau cu atita haz, incit el incepu sa banuiasca la un moment dat ca poate nu-l ascultau deloc. Gindul acesta, fara sa-si explice pentru ce, il facu si pe el deodata sa rida din toata inima (asa-i era firea!). Cele doua surori, foarte bine dispuse si ele de altfel, aveau mereu privirile indreptate asupra Aglaiei si a printului Miskin, care mergeau inainte; era clar ca purtarea surioarei lor mezine le intriga mult. Printul S. incerca mereu sa intre in vorba cu generaleasa pentru a o distrage de la gindurile ei si, povestindu-i lucruri lipsite de importanta, nu reusi decit s-o plictiseasca intr-un mod groaznic. Lizaveta Prokofievna parea complet ravasita sufleteste, vorbea anapoda si uneori chiar nici nu raspundea la intrebari.

Dar sirul de enigme, in care era atit de iscusita Aglaia Ivanovna, nu se terminase inca. Ultima din seara aceea fusese rezervata exclusiv printului. Cind se indepartara cam la o suta de pasi de casa, tinara fata i se adresa aproape in soapta cavalerului ei tacut, spunindu-i grabita:

- Uita-te la dreapta. Printul privi intr-acolo.

- Uita-te mai cu atentie. Vezi banca aceea, in parc, acolo unde sint cei trei copaci mari? O banca verde.

Printul raspunse afirmativ.

- Iti place locul acesta? Citeodata, pe la ora sapte dimineata, cind toata lumea doarme inca, imi place sa stau acolo singura, cu gindurile mele.

Printul ingina ca locul era incintator.

- Acum sa ma lasi, nu vreau sa mai merg la brat cu dumneata. Sau sa mergem tot asa, dar sa nu-mi spui nici o vorba. Nu vreau sa fiu tulburata in gindurile mele.

Avertisment zadarnic, caci, oricum, Miskin n-ar fi scos o vorba tot drumul chiar si fara aceasta porunca. Inima incepu sa-i bata cu putere cind o auzi soptindu-i cu privire la banca. Dupa un minut insa, ii fu rusine de gindul absurd ce-i incoltise in minte

In timpul saptaminii, dupa cum se stie si dupa cum afirma toata lumea, parcul de linga gara Pavlovsk e frecventat de un public mult rnai "select' decit in zilele de sarbatoare, cind Petersburgul il inunda cu vizitatori "de tot soiul'. Publicul, imbracat simplu dar elegant, obisnuieste sa se duca acolo sa asculte muzica. Fanfara, una dintre cele mai bune orchestre militare, executa piese noi. Legile bunei-cuviinte sint respectate cu strictete, cu toate ca atmosfera generala are un caracter mai familiar, mai intim. Cei mai multi dintre vilegiaturisti se duc in parc numai ca sa se vada unii pe altii, gasind in asta o deosebita placere; pe altii ii atrage muzica. Scandalurile sint extrem de rare, desi se-ntimpla uneori sa aiba loc chiar si in zilele de lucru, cum e si firesc, de altfel.

In seara aceea s-a nimerit sa fie o vreme minunata si era lume multa in parc. Toate locurile din jurul orchestrei fiind ocupate, grupul nostru se aseza ceva mai la o parte, foarte aproape de iesirea din stinga a parcului. Forfota multimii si muzica o inviorara putin pe Lizaveta Prokofievna si le prilejuira domnisoarelor clipe de distractie. Mai schimbara priviri cu diferiti cunoscuti raspunzind la saluturi printr-o inclinare gratioasa a capului, cercetara toaletele, si ochiului lor ager nu-i scapara tot felul de excentricitati despre care au apucat sa schimbe citeva pareri, insotindu-le cu zimbete ironice. Evgheni Pavlovici avu prilejul si el sa salute numeroase cunostinte. Mai multe priviri fura atrase de Aglaia si de printul Miskin, care erau mereu impreuna. Curind, citiva tineri dintre cunoscutii mai vechi venira sa-si prezinte omagiile doamnelor Epancin; vreo doi, trei au ramas sa mai stea de vorba; toti erau in raporturi de prietenie cu Evgheni Pavlovici. Printre acestia se afla si un tinar ofiter, foarte chipes, foarte vesel si vorbaret, care se grabi sa i se adreseze Aglaiei, facind totul ca sa-i capteze atentia; Aglaia s-a aratat cit se poate de amabila si a ris cu pofta de glumele lui. Evgheni Pavlovici ii ceru voie printului sa i-l prezinte pe acest prieten; Miskin abia pricepu ce voiau de la dinsul, totusi prezentarea se facu si cei doi barbati se salutara, stringindu-si reciproc mina. Prietenul lui Radomski ii puse o intrebare printului, dar acesta din urma nu raspunse sau mormai citeva cuvinte intr-un chip asa de ciudat, incit ofiterul il examina cu multa atentie; isi muta privirea spre Evgheni Pavlovici si intelese indata pentru ce acesta tinuse sa-i faca cunostinta cu printul; tinarul zimbi usor si incepu sa vorbeasca din nou cu Aglaia. Lui Evgheni Pavlovici nu-i scapa un amanunt, si anume, ca Aglaia se imbujora in timpul acestei scurte scene.

Printul Miskin nici nu baga de seama ca altii vorbeau cu Aglaia, coplesind-o cu complimente; mai mult decit atit, transportat cum era, parea uneori ca uita cu totul de prezenta tinerei fete. Erau clipe cind ii venea pur si simplu sa se retraga undeva, sa dispara de acolo, ba i-ar fi placut sa se trezeasca intr-un loc pustiu si intunecos, numai sa poata ramine singur cu gindurile lui, nevazut si nestiut de nimeni. Sau, cel putin, daca ar fi stat acasa la el, pe terasa vilei, dar absolut singur, fara ca cineva sa stea in preajma-i, nici Lebedev si nici copiii lui; s-ar fi trintit pe divan infundindu-si fata in perna si ar fi zacut asa ceasuri de-a rindul, o zi si o noapte si inca o zi. Sau, deodata, gindurile ii fugeau departe si revedea muntii, mai ales un locsor cunoscut, care-i placea asa de mult pe vremea cind a trait acolo si de la inaltimea caruia vedea, printre norii alburii, satul, ruinele unui vechi castel, firul argintiu ai cascadei, abia vizibil. Ah! Cit ar fi vrut acum sa fie acolo si sa se gindeasca la un singur lucru. Ah! toata viata numai cu un singur gind; i-ar fi ajuns chiar daca ar fi trait o mie de ani! Iar cei de aici e mai bine sa-l uite de tot, de tot! Asa si trebuie. Ar fi fost mult mai bine sa nu-l fi cunoscut niciodata si ca totul de aici sa nu fi fost decit o nalucire de vis. Nu e totuna daca-i vis ori realitate? Uneori isi atintea privirea asupra Aglaiei, fara s-o desprinda de pe fata ei, cite cinci minute in sir; dar era ceva straniu in privirea lui: s-ar fi spus ca o contempla pe tinara fata ca pe un obiect ce se afla la doua verste distanta de el, ca pe un portret al ei, si nu faptura vie de linga el.

- De ce te uiti asa la mine, printe? intreba ea deodata, intrerupind conversatia animata si risetele celor din jur. Dumneata ma inspaiminti; parca ai vrea mereu sa intinzi mina si sa-mi pipai obrazul, ca sa te convingi ca exist aievea. Nu-i asa, Evgheni Pavlovici, nu ti se pare ca ma priveste tocmai asa?

Miskin, surprins ca i se vorbea lui, asculta atent, straduindu-se parca sa inteleaga, dar nu izbuti probabil, caci din partea lui nu urma nici un raspuns. Vazind, in schimb, ca Aglaia si ceilalti rideau, isi desfacu deodata buzele strinse si incepu si el sa rida asa, din senin, ceea ce stirni si mai multa ilaritate in jurul lor; ofiterul, care era probabil un om foarte vesel, pufni pur si simplu in ris. Si atunci Aglaia, minioasa, sopti ca pentru sine:

-Idiotul!

-Doamne! E cu putinta sa se indragosteasca de un asemenea Poate fi pina intr-atit de nebuna? mormai printre dinti Lizaveta Prokofievna.

Aleksandra se apleca la urechea mamei sale:

- E o gluma. La fel ca si gluma de mai inainte cu "cavalerul sarman' si nimic mai mult, o asigura tinara fata. A vrut sa-i mai insceneze o farsa acum, numai ca a mers prea departe; trebuie sa-i punem capat, maman! Adineauri a jucat o comedie ca sa ne sperie

- E bine macar ca a dat de un asemenea idiot, raspunse incet Lizaveta Prokofievna, pe care vorbele fiicei sale o mai linistira putin.

Totusi, printul auzi ca-l facura "idiot' si tresari, dar nu din cauza acestui epitet (il uita imediat), ci pentru ca, nu departe de locul unde statea, unde si in ce punct anume n-ar fi putut spune, zari in multime un chip palid, cu parul castaniu-inchis si ondulat, cu un zimbet si o privire ce-i erau atit de cunoscute; viziunea nu tinu decit o clipita si disparu. Putea sa fie doar o inchipuire. Nu i se intiparise decit zimbetul acela crispat, ochii si o pretioasa cravata verde-deschis la git. Unde se mistuise domnul caruia ii apartinea aceasta cravata? Se pierduse in multime sau se strecurase in interiorul garii, printul n-ar fi putut spune nici asta.

O clipa dupa aceea insa, incepu sa priveasca cu neliniste imprejur; aceasta prima aparitie o prevestea poate pe a doua. Cum de nu se gindise la posibilitatea unor intilniri cind pornise spre gara? E drept ca plecase fara sa stie unde merge, intr-atit era de tulburat iesind din vila familiei Epancin. Dac-ar mai fi fost in stare sa observe, ar fi remarcat poate de un sfert de ora nelinistea Aglaiei care, din cind in cind, se uita imprejur scrutind multimea, de parca ar fi cautat si ea pe cineva. Interesant insa ca pe masura ce tulburarea printului devenea mai vadita, crestea vizibil si emotia fetei iar in clipa cind acesta intorcea capul privind cercetator injur, si ea repeta aceeasi miscare. Nu trecu mult si motivul nelinistii lor si-a gasit dezlegarea.

Prin iesirea laterala a garii, in apropierea careia stateau printul si intreaga companie a Epancinilor, navali deodata un grup compus din cel putin zece persoane. In fata mergeau trei femei; doua dintre ele erau de o frumusete remarcabila, incit nu era de mirare ca le insoteau atitia admiratori. Dar si adoratorii, si femeile, intreg grupul facea o nota cu totul distincta, deosebindu-se net de restul publicului adunat aici sa asculte muzica. Aparitia lui fu observata numaidecit de aproape toata lumea; totusi, cei mai multi se faceau ca nici nu-i baga in seama; numai citiva tineri zimbira cu inteles privindu-l si schimbara citeva soapte intre ei. Prezenta nou-venitilor nu putea fi insa ignorata; ostentativ parca, vorbeau prea tare si rideau zgomotos. Probabil ca multi dintre ei erau cu chef, desi citiva purtau haine elegante, dupa ultima moda; altii insa aveau o infatisare extrem de ciudata; imbracaminte ciudata, fetele ciudat de congestionate; erau si citiva militari, ba si citiva domni mai in virsta, imbracati in haine largi, bine croite, cu sumedenie de inele pe degete si cu butoni la manseta, cu peruci si favoriti negri ca smoala si cu o distinctie afectata pe fetele lor cam buhaite, domni de care societatea buna se fereste ca de ciuma. Printre chermesele noastre exista desigur unele care se disting printr-o tinuta ireprosabila, bucurindu-se de o reputatie excelenta si perfect justificata; dar si omul cel mai prudent nu-i in stare sa se apere in fiecarte minut de caramida care, la un moment dat, i-ar cadea fara veste in cap de pe acoperisul casei vecine. O asemenea caramida era gata sa cada acum asupra publicului select care se adunase sa asculte concertul fanfarei militare.

Ca sa treci din gara in rondul unde era instalata fanfara, trebuiau coborite trei trepte. Ajuns aproape de aceste trepte, grupul se opri; nici unul dintre ei nu se putea hotari sa paseasca inainte. Deodata una dintre femei se desprinse din grup si cobori. Numai doi din suita ei indraznira s-o urmeze: un domn intre doua virste, cu infatisare destul de modesta; exteriorul lui era convenabil din toate punctele de vedere, dar parea dintre holteii aceia singuratici care nu cunosc niciodata pe nimeni, si nimeni nu-i cunoaste; celalalt insotitor al doamnei era jerpelit intr-un hal fara de hal si avea o figura cam dubioasa. In afara de acestia doi, nimeni nu o mai insoti pe doamna cea excentrica; totusi, ea cobori scarile fara sa arunce o privire inapoi, ca si cum ii era perfect egal daca o urmeaza cineva sau nu. Continua sa rida si sa vorbeasca tare. Era imbracata cu mult gust. Toaleta ei era foarte luxoasa, dar de o eleganta cam extravaganta si de aceea batatoare la ochi. Trecu pe dinaintea fanfarei, indreptindu-se spre partea cealalta a rondului, unde o caleasca astepta la marginea drumului.

Miskin n-o mai vazuse pe ea de vreo trei luni si mai bine. De cind se intorsese la Petersburg, isi propusese aproape in fiecare zi sa-i faca o vizita, dar poate un presentiment ascuns il impiedica. Cu teama in suflet incerca sa-si inchipuie revederea lor, insa toate incercarile lui ramineau zadarnice. Asupra unui singur lucru nu avea nici o indoiala, ca intilnirea va fi penibila. De multe ori, in timpul acestor sase luni, isi aminti ce impresie produsese asupra lui chipul acestei femei cind l-a contemplat pentru prima oara; dar si atunci, vazut numai in fotografie, acest chip ii provocase o tulburare chinuitoare. Luna pe care o petrecuse in preajma Nastasiei Filippovna in provincie, avind prilejui s-o vada aproape zilnic, i-a lasat amintiri amare, incit adesea printul ar fi vrut sa le stearga cu totul din memorie. Insasi vederea chipului acestei femei ii pricinuia un sentiment profund rascolitor; in discutia cu Rogojin, definise acest sentiment drept "o mila nemarginita' si era adevarat. Privind numai portretul Nastasiei Filippovna, inima ii fu cuprinsa atunci de o dureroasa si nesfirsita mila; senzatia asta de compasiune sfisietoare, sora cu suferinta, pentru faptura aceasta nu-l mai parasi niciodata, o avea si acum vie in inima lui. Era poate si mai puternica decit altadata. Totusi, din cuvintele pe care i le spusese atunci lui Rogojin a lipsit ceva. Nu reusise atunci sa exprime exact ceea ce simtea; numai acum, in minutul acesta, cind Nastasia Filippovna aparu deodata inaintea lui, intelese, poate printr-un fel de intuitie spontana, ce anume omisese in destainuirile facute lui Rogojin. Ar fi trebuit sa adauge ca in sentimentul acela de mila era amestecata si spaima; da, spaima! Acum, in minutul acesta, o simtea din plin - era convins, cu totul convins, pentru anumite motive pe care numai el le putea intui, ca Nastasia Filippovna era dementa. Daca, iubind o femeie mai mult ca orice pe lume sau presimtind posibilitatea unei asemenea iubiri, ai vedea-o deodata pusa in lanturi, dupa niste zabrele de fier, sub paza unui gardian - ai avea o senzatie asemanatoare cu aceea pe care printul Miskin o incerca in momentul acela.

- Ce ai? il intreba in soapta, grabita, Agiaia, uitindu-se spre el si apucindu-l cu naivitate de brat.

Printul intoarse capul, o privi si, zarind in ochii ei negri o scinteiere tainica si neinteleasa pentru dinsul, incerca sa-i zimbeasca, dar in aceeasi clipa, ca si cum ar fi uitat de prezenta tinerei fete, intoarse din nou ochii spre dreapta, urmarind cu privirea viziunea extraordinara care-l fascina. Nastasia Filippovna tocmai trecea prin fata scaunelor ocupate de domnisoarele Epancin. In acel moment, Evgheni Pavlovici, cu multa volubilitate, ii povestea Aleksandrei Ivanovna ceva pesemne foarte comic si interesant. Printul isi aminti mai tirziu ca Aglaia se lasase sa-i scape in soapta: "Ce femeie'

Expresie vaga cu sensul ramas nespus in intregime, caci ea se stapini si nu-si mai ispravi gindul; dar atit a fost de ajuns. Nastasia Filippovna, care trecea fara sa bage pe nimeni in seama, intoarse brusc capul spre scaunele ocupate de Epancini si numai atunci paru ca-l observa pe Evgheni Pavlovici.

- Uite-l si pe dumnealui! exclama ea, oprindu-se deodata. Ba il cauti cu luminarea si nu-i chip sa-i dai de urma, ba il gasesti taman acolo unde nici nu te astepti Te credeam acolo la unchiul tau!

Singele navali in obrazul lui Evgheni Pavlovici. Ii arunca Nastasiei Filippovna o privire furioasa, dar in aceeasi clipa isi intoarse ochii de la ea.

- Ce? Nu stii? N-a aflat inca nimic, inchipuiti-va! S-a impuscat! Azi-dimineata, unchiul tau si-a zburat creierii! Eu am aflat abia pe la ora doua, acum stie aproape tot orasul; se zice ca i s-au gasit lipsa trei sute cincizeci de mii de ruble din banii statului, altii zic c-ar fi cinci sute de mii. Si eu care crezusem ca o sa te alegi cu o mostenire frumusica de pe urma lui; cind colo a risipit tot ce a avut. Era un crai si jumatate, batrinul Ei, la revedere, bonne chance! Si chiar n-ai de gind sa te duci deloc pe acolo? Acum pricep de ce te-ai grabit atita sa-ti dai demisia, mare pisicher imi esti! Acum e limpede, ce mai! Ai stiut totul dinainte; chiar si despre asta sint sigura ca ai stiut inca de ieri

Apostrofindu-l cu atita cinism pe Evgheni Pavlovici si etalind intentionat o pretinsa intimitate cu el, Nastasia Filippovna urmarea desigur un anumit scop; in privinta aceasta nu mai putea fi nici o indoiala. Totusi, Evgheni Pavlovici socotise ca e mai bine sa nu raspunda la aceasta noua provocare, hotarit sa adopte o atitudine de totala ignorare a ei. Dar cuvintele tinerei femei l-au lovit ca un trasnet; auzind de moartea unchiului sau, se facu galben ca ceara si se intoarse spre Nastasia Filippovna. In momentul acela, Lizaveta Prokofievna se ridica ostentativ si se departa in graba mare, urmata de toti ai ei. Numai printul Lev Nikolaevici ramase pe loc, intr-o poza nehotarita, si Evgheni Pavlovici, care nu se dezmeticise inca din buimaceala. Dar nu apucara Epancinii sa faca douazeci de pasi, cind se produse un scandal monstru.

Ofiterul care vorbise adineauri cu Aglaia si care era, se vede, un bun prieten de-al lui Evgheni Pavlovici se arata indignat la culme;

- Aici numai cravasa poate sa ajute, altfel n-ai cum s-o scoti la capat cu creatura asta! spuse el cu glas destul de tare. (Dupa cit se pare, era si confidentul lui Evgheni Pavlovici.)

Printr-o miscare brusca, Nastasia Filippovna se intoarse spre el. Ochii ii sclipira cu lumini de fulgere; se repezi catre un tinar necunoscut, care se afla la doi pasi de dinsa si care tinea in mina o nuielusa subtire de alun, i-o smulse si il lovi cu toata puterea peste obraz pe ofensatorul ei. Toate acestea se produsera intr-o clipita Scos din fire, ofiterul se napusti asupra Nastasiei Filippovna, care nu mai avea alaturi pe nimeni din suita ei; domnul intre doua virste, cu infatisarea impunatoare, reusise sa se faca nevazut intre timp, iar domnul cu chef, retras mai la o parte, se prapadea de ris. Un minut mai tirziu, ar fi intervenit, desigur, politia; pina atunci insa, Nastasia Filippovna ar fi patit-o urit de tot daca nu i-ar fi venit un ajutor neasteptat: printul Miskin, care se oprise la doi pasi de dinsa, avu timpul sa apuce pe la spate bratul ofiterului, imobilizindu-l. Cautind sa-si smulga bratul din strinsoare, acesta l-a izbit cu atita putere in piept, incit printul zbura la vreo trei pasi inapoi, prabusindu-se intr-un scaun. Intre timp, in ajutorul Nastasiei Filipovna sarira alti doi aparatori. In fata ofiterului se posta boxerul, autorul articolului bine cunoscut, ticluit la adresa printului, si membru activ in fosta banda a lui Rogojin.

Keller! Fost locotenent, se recomanda el cu pompa. Daca preferi forta pumnului, capitane, sint la dispozitia dumitale, voi tine eu locul adversarei dumitale, substituind sexul frumos; cunosc toate tainele boxului englez. Tine-ti firea, capitane: te compatimesc pentru jignirea de moarte pe care ai suferit-o, dar nu pot ingadui molestarea unei femei in public. Daca insa recurgi la alte maniere decit asa cum se cuvine unui domn bine crescut, ei bine, cred ca intelegi ce va urma, capitane

Dar ofiterul isi venise in fire si gasi discutia de prisos. In momentul acela aparu din multime Rogojin si, apucind iute bratul Nastasiei Filipovna, se indeparta cu ea. Rogojin parea zguduit de cele intimplate, era palid si tremura ca varga. Totusi, tirind-o pe Nastasia Fiiippovna dupa el, avu ragazul sa-i rida rautacios in nas ofiterului si sa-i suiere printre dinti cu acrul unui tirgovet triumfator:

- O inghitisi, ai! Ti-e botul plin de singe, ba! Revenindu-si complet si dindu-si seama cu cine are de-a face, ofiterul se intoarse catre print, care se ridicase intre timp de pe scaun, si-l intreba politicos (avind grija sa-si acopere fata cu batista):

Printul Miskin, cu care am avut placerea sa fac cunostinta adineauri?

- Dar nu e in toate mintile! E dementa! Crede-ma! articula printul cu voce sparta si, intr-un gest inconstient, isi intinse spre ofiter bratele tremuratoare.

- Eu n-as putea sa ma laud, fireste, cu astfel de informatii; dar trebuie sa stiu neaparat numele dumneavoastra.

Dadu din cap in semn de salut si se indeparta. Politia aparu exact la cinci secunde dupa ce ultimii protagonisti ai scenei precedente disparusera. De altfel, tot scandalul n-a tinut mai mult de doua minute. Citiva insi din public se ridicara, preferind sa plece de acolo, altii se multumira sa-si schimbe numai locul; pe unii i-a distrat grozav, iar cei mai multi si-au aratat predilectia pentru un asemenea spectacol, care se preteaza copios la tot felul de comentarii si la traditionala birfa. Fanfara incepu sa cinte din nou. Printul porni sa ajunga din urma familia Epancin. Daca, atunci cind cazuse pe un scaun dupa gestul brutal al ofiterului, i-ar fi venit in gind si ar fi apucat sa se uite la stinga, ar fi zarit-o, la douazeci de pasi de locul acela, pe Aglaia, care, surda la chemarile mamei si ale surorilor ei, se oprise ca sa contemple scena scandaloasa. Printul S. alerga la dinsa si o convinse, in sfirsit, sa paraseasca locul. Lizaveta Prokofievna retinu un lucru in legatura cu asta: Aglaia era atit de tulburata, ca nici nu auzise chemarile lor. Dar nu trecura nici doua minute dupa aceea si, in clipa cind intrau in parc, Aglaia spuse cu tonul ei obisnuit, nepasator si capricios:

- Am vrut sa vad cum se va sfirsi comedia.

III

Intimplarea din parcul garii avu efectul unui trasnet asupra mamei si fiicelor, umplindu-le inimile de spaima. Cuprinsa de o tulburare putin obisnuita, Lizaveta Prokofievna facu drumul de intoarcere, cu fiicele ei, de la gara si pina acasa, aproape in fuga. Dupa conceptiile si principiile ei de viata, ceea ce se petrecuse era extrem de semnificativ si, cu tot haosul care domnea in momentul acela in capul ei, anumite concluzii isi faceau loc tot mai limpede sj mai precis in mintea ei agitata. De altfel, si ceilalti intelegeau, ca si dinsa, ca se intimplase ceva foarte grav si ca, din fericire poate incepea sa se dezvaluie o taina iesita cu totul din comun. Cu toate asigurarile si lamuririle pe care le daduse printul S., nu mai raminea nici o indoiala ca Evgheni Pavlovici " s-a dat de gol', era demascat si surprins asupra faptului ca unul care "intretinea relatii cu acea creatura'. Asa gindea nu numai Lizaveta Prokofievna, ci si cele doua fiice mai mari. Concluzia aceasta avu de fapt darul sa complice si mai mult enigma. Cu toate ca Aleksandra si Adelaida erau putin suparate pe mama lor din cauza plecarii asa de grabite, ce semana cu o adevarata fuga, totusi, in zapaceala primului moment, ele s-au abtinut sa-i puna vreo intrebare. Pe de alta parte, li se parea ca sora lor, Aglaia Ivanovna, stia poate mai mult in legatura cu chestiunea aceasta decit ele si decit mama lor. Printul S. era si el intunecat ca noaptea si foarte ingindurat. Tot drumul inapoi Lizaveta Prokofievna nu-i adresa nici un cuvint, iar el se pare ca nici nu sesiza acest lucru. Adelaida incerca sa-l traga de limba: "Despre ce fel de unchi era vorba adineauri si ce s-a intimplat la Petersburg?' il intreba ea. Drept raspuns, el mormai cu o expresie acra ceva nedeslusit despre niste informatii si ca toate astea, fara indoiala, erau pure nascociri. "Fireste!' adauga Adelaida si-l lasa in pace. Cit despre Aglaia, era perfect calma si nu facu decit sa observe in timpul drumului ca mergeau prea repede. O singura data isi arunca privirea inapoi si-l zari pe print grabindu-se in urma lor. Constatind ca face eforturi pentru a-si zori pasul, fata zimbi batjocoritor si nu-si mai intoarse capul spre el.

Se apropiau de vila cind il intilnira pe Ivan Feodorovici care, de abia sosit de la Petersburg, iesise in intimpinarca familiei. Primul cuvint al generalului fu sa intrebe de Evgheni Pavlovici. Dar Lizaveta Prokofievna, al carei chip lua o expresie amenintatoare, trecu pe linga el fara sa-i raspunda si fara macar sa-l onoreze cu o privire. Ochii fetelor si ai printului S. il facura sa inteleaga ca o furtuna se dezlantuise in familie. El insusi, de altfel, parea framintat de o grija putin obisnuita. il apuca imediat pe printul S. de brat si-l retinu un moment la intrarea in vila, schimbind citeva cuvinte pe soptite. Expresia de ingrijorare care li se citea pe fata cind se aratara apoi pe terasa si se apropiara de Lizaveta Prokofievna lasa sa se ghiceasca ca aflasera noutati extraordinare. Incetul cu incetul, toata lumea se strinse sus, la Lizaveta Prokofievna, iar pe terasa nu ramase decit printul Lev Nikolaevici. Stind intr-un colt, parea ca asteapta ceva, fara sa stie ce anume; nici nu-i trecuse prin minte sa se retraga vazind forfota ce domnea in casa; s-ar fi spus ca uitase tot universul si ca era gata sa stea asa, oriunde o fi, la nesfirsit, fara sa se urneasca din loc. De sus razbeau citeodata ecourile unei convorbiri foarte aprinse. Cit timp statuse acolo? N-ar fi putut spune. Era tirziu si intunericul noptii se lasase, cind Aglaia aparu deodata pe terasa. Parea linistita, cu toate ca putin cam palida. Zarindu-l pe print "fara sa se fi asteptat, bineinteles' sa-l gaseasca acolo, pe scaun, intr-un colt, tinara fata zimbi cu nedumerire.

- Ce faci dumneata aici? intreba ea, apropiindu-se de dinsul. Rusinat, printul biibii un raspuns incurcat si sari repede in picioare; dar cum Aglaia dadu sa se aseze alaturi, isi relua si el locul. Ea il privi cu atentie, apoi se uita masinal pe fereastra, pe urma isi intoarse iar privirea asupra lui. "Poate ca-i vine sa rida, gindi printul, dar nu, ar fi ris negresit, daca avea pofta.'

- Poate ai vrea sa iei un ceai? Spun sa-ti aduca, zise ea dupa o tacere.

- N-nu Nu stiu

- Cum sa nu stii asta? Ah, da, asculta, daca cineva te-ar provoca la duel, ce-ai face? Chiar adineauri voiam sa-ti pun aceasta intrebare.

- Dar cine doar n-o sa ma provoace nimeni.

- Si totusi, daca te-ar provoca? Ti-ar fi tare frica?

- Cred ca da mi-ar fi frica.

- Adevarat? Asadar esti un las?

- N-nu, asta poate-i prea mult, raspunse printul si, mai reflectind putin, adauga cu un zimbet: las e acela care se teme si fuge: acela insa care se teme, dar nu fuge, nu este tocmai un las.

- Dumneata n-ai fugi?

- Poate ca nu, spuse el, inveselit in cele din urma de intrebarile Aglaiei.

- Eu, cu toate ca sint femeie, n-as fugi in nici un caz, observa ea cu un aer jignit parca la ideea ca cineva ar putea sa puna la indoiala curajul ei. De altfel, am impresia ca vrei sa-ti bati joc de mine si pozezi, dupa obiceiul dumitale, ca sa pari mai interesant; spune-mi, de obicei se trage de la doisprezece pasi? Citeodata chiar de la zece, nu-i asa? Asta inseamna precis ori sa fii omorit, ori cel putin ranit, nu-i asa?

- In dueluri, mi se pare ca rareori se intimpla sa nimeresti la tinta.

- Rareori, zici? Dar Puskin n-a fost omorit in duel?

- Poate din intimplare.

- N-a fost deloc o intimplare; era un duel pe viata si pe moarte si a fost ucis.

- Glontul l-a atins asa de jos, incit se poate presupune ca d'Anthes ochise mai sus, la piept sau la cap; nimeni nu trage insa asa cum a nimerit glontul in cazul acesta; prin urmare, cel mai plauzibil e ca glontul l-a lovit si l-a omorit pe Puskin din intimplare, dintr-o miscare gresita a tragatorului, altfel nu nimerea asa. Mi-au spus-o oameni competenti.

- Iar mie, un soldat cu care am vorbit odata mi-a spus ca dupa regulamentul lor militar tragatorii trebuie sa tinteasca pe la mijlocul omului. Asa ca nici la piept si nici la cap, ci drept in mijlocul omului. Chiar asta e expresia. Mai tirziu l-am intrebat pe un ofiter, si el mi-a confirmat cele spuse de soldat, precizind ca asa prevede regulamentul.

- Asa trebuie sa fie, pentru ca se trage de la distanta mare.

- Dumneata stii sa tragi cu arma?

- N-am tras niciodata.

- Se poate sa nu stii macar sa incarci un pistol?

- Nu stiu. Adica, imi dau seama cam in ce fel se face, dar n-am incercat niciodata s-o fac personal.

- Atunci e ca si cum n-ai sti, caci pentru asa ceva se cere practica! Asculta si tine minte: in primul rind, sa-ti cumperi pulbere de calitate buna, care sa nu fie umeda (se zice ca trebuie sa fie neaparat foarte uscata si in nici un caz jilava) si totodata trebuie sa fie si foarte fina, vezi sa ceri din cea fina - pentru pistol - si nu din aceea care serveste pentru incarcat tunurile. Cit despre gloante, se pare ca fiecare si le toarna singur. Ai pistoale?

- Nu, si nici n-am nevoie, raspunse printul rizind.

- Nu vorbi prostii! Sa-ti cumperi neaparat unul si de buna calitate; cele frantuzesti sau englezesti sint cele mai bune, se spune. Pe urma, iei pulbere, cit intra intr-un degetar sau in doua, si torni in pistol. Chiar daca e ceva mai mult, nu strica. Astupa apoi cu cilti (asa se spune, ca neaparat trebuie sa bagi cilti), fara asta, cica, nu merge; ciltii se pot gasi usor: dintr-o saltea sau dintr-o usa, caci sint si usi captusite cu cilti. Pe urma, dupa ce ai indesat ciltii, introduci si glontul, auzi? Glontul la urma, iar mai intii pulberea, altfel nu ia foc. De ce rizi? Tin neaparat ca dumneata sa faci in fiecare zi exercitii de tragere cu pistolul si sa inveti sa nimeresti la tinta. Ne-am inteles?

Printul nu mai putea de ris. Iar Aglaia, de necaz, batu nervoasa din picior. Aerul ei grav intr-o asemenea conversatie il puse totusi pe ginduri. Un glas launtric ii soptea parca tot timpul ca ar trebui sa se intereseze, sa intrebe de ceva, in orice caz sa afle unele lucruri mult mai serioase decit cum se incarca un pistol. Dar totul ii zburase din minte; nu mai stia nimic decit ca ea statea in fata lui si ca el poate s-o priveasca. Orice i-ar fi spus, in acel moment, ii era aproape egal.

De sus, din salonul sotiei sale, cobori pe terasa Ivan Feodorovici, care pleca undeva, cu un aer posac, tradind ingrijorare si in acelasi timp hotarirea de a actiona.

- Dumneata erai, Lev Nicolaevici si unde aveai de gind sa te duci acum? intreba el, cu toate ca Lev Nicolaevici nici nu se gindea sa se miste de la locul iui. Vino cu mine, vreau sa-ti spun doua vorbe.

- La revedere, spuse Aglaia, intinzindu-i mina.

Intunericul care invaluia terasa nu-i permise printului sa vada bine, in momentul acela, chipul tinerei fete. Abia citeva clipe dupa aceea, ajungind la poarta vilei, rosi deodata si-si strinse cu putere palma dreapta.

S-a potrivit sa aiba acelasi drum. Dar nu cu printul Miskin avea treaba lvan Feodorovici; cu tot timpul inaintat, se grabea sa se intilneasca cu cineva pentru a discuta o chestiune importanta. Pina una alta insa, avindu-l la indemina pe print, se apuca sa-i povesteasca ceva cu multa febrilitate, vorbind repede si destul de incoerent. De citeva ori a pomenit numele Lizavetei Prokofievna. Daca printul ar fi fost in stare sa-si concentreze atentia in momentul acela, s-ar fi dumerit poate ca lvan Feodorovici dorea sa afle si el ceva sau, mai bine zis, sa-l intrebe pe fata si fara inconjur, dar ca nu izbutea nicicum sa atinga miezul lucrurilor. Spre rusinea lui, Miskin era asa de distrat, ca la inceput nici nu auzea ce-i spune generalul si abia cind acesta se opri in fata lui, asteptind raspuns la o intrebare arzatoare, printul fu nevoit sa-i marturiseasca ca n-a inteles nimic.

Generalul ridica din umeri.

- Ati devenit cu totii niste oameni foarte ciudati, se porni el din nou sa peroreze. Iti spun ca nu pricep deloc ideile si frica Lizavetei Prokofievna. A facut o criza de nervi, plinge si spune mereu ca am ajuns de risul lumii, ca sintem dezonorati. Dar cum anume? Prin ce? Cind si pentru ce? Intr-adevar, am gresit (o recunosc), am o mare vina, dar, in sfirsit, politia ar putea s-o mai domoleasca pe aceasta femeie turbulenta (care, pe deasupra, are si purtari indecente); chiar am de gind sa ma duc astazi sa previn pe cine trebuie. Totul se poate aranja fara zgomot, cu delicatete, amabil chiar si, mai ales, fara scandal. Admit de asemenea ca viitorul e aducator de surprize si ca in prezent chiar exista multe lucruri nelamurite; e la mijloc si o intriga; dar daca aici nu se stie nimic, nici dincolo nu sint in stare sa-ti explice ceva; daca n-am auzit eu, n-ai auzit tu, n-a auzit altul, nici al cincilea n-a auzit nimic, atunci cine, ma rog, a auzit ceva, ai putea sa-mi spui, ma rog? Ce explicatie s-ar putea gasi in cazul acesta decit aceea ca in realitate o buna parte din toata tarasenia asta nu e decit produsul inchipuirii, un miraj, cum ar fi de pilda, lumina lunii sau alte naluciri.

- Ea nu e in toate mintile! E o smintita! ingina printul, care-si reaminti deodata cu durere toate cite s-au petrecut in ultimul timp.

- Vorbesti de aia? Si pe mine ma batea cam acelasi gind si cu el adormeam linistit. Dar acum, vad ca ceilalti judeca mai bine si nu mai sint dispus sa cred in nebunie. E o femeie zvapaiata, ce-i drept, si nu numai ca nu-i nebuna, ci e chiar foarte isteata si subtila. Figura pe care a facut-o astazi, amestecindu-l pe Kapiton Alekseici, o dovedeste cu prisosinta. A procedat ca o santajista sau, cel putin, ca o iezuita, urmarind un scop precis.

- Care Kapiton Alekseici?

- Of, Doamne-Dumnezeule, Lev Nicolaici, nu esti deloc atent la ceea ce-ti vorbesc. De aici am pornit discutia, vorbindu-ti de Kapiton Alekseici; sint uluit si atit de emotionat, ca si acum imi tremura miinile si picioarele. In legatura cu asta am zabovit azi la Petersburg, Kapiton Alekseici Radomski, unchiul lui Evgheni Pavlovici

- Ei! striga printul.

- Si-a tras un glont de revolver in cap azi-dimineata, la ora sapte. Un batrin onorabil, la saptezeci de ani, respectat de toata lumea, un epicurian - exact cum a spus ea - a avut o lipsa de bani si inca o suma foarte mare, foarte importanta!

- Dar de unde a putut ea sa?

- Sa stie asta? Ha-ha! Pai, in jurul ei, de indata ce-a venit aici, s-a format un adevarat stat-major. Stii ce personaje o viziteaza acum si-i solicita "cinstea de a o cunoaste'. Nimic mai simplu ca vreunul dintre acesti amatori s-o fi informat, caci vestea asta a facut ocolul orasului si o stie tot Petersburgul, ba si jumatate din Pavlovsk, daca nu tot Pavlovskul, e la curent. Dar ce observatie subtila a facut ea, dupa cum mi s-a relatat, cu privire la uniforma, adica la faptul ca Evgheni Pavlici a avut grija sa-si dea din timp demisia din armata! Ce aluzie diabolica! Nu,asta nu mai poate fi socotita nebunie. Eu, bineinteles, refuz sa cred ca Evgheni Pavlici ar fi putut sa stie dinainte cu precizie ca se va produce catastrofa, cu alte cuvinte ca in ziua de la ora sapte etc. Ar fi putut sa prevada insa toate astea. Iar eu, noi toti si printul S. faceam socoteala ca va mosteni de pe urma lui o avere bunicica! Groaznic! Groaznic!

De altfel, te rog sa nu ma intelegi gresit; eu nu-l invinuiesc pe Evgheni Pavlici cu nimic, asa cum ti-am explicat, si totusi mi se pare foarte ciudat, suspect. Printul S. e pur si simplu consternat. Totul s-a intimplat intr-un chip atit de straniu.

Dar ce anume iti pare suspect in comportarea lui Evgheni Pavlici?

- Absolut nimic! A avut o purtare ireprosabila. De altfel, nici nu intentionam sa fac vreo aluzie. Averea lui personala este, probabil, intacta. Lizaveta Prokofievna, bineinteles, nici nu vrea sa auda Mai neplacute sint insa toate catastrofele astea familiale sau,mai bine zis,toate mizeriile astea ca nici nu stiu cum sa le mai numesc Esti de fapt un prieten al casei noastre, Lev Nicolaici! Ei bine, inchipuieste-ti ca Evgheni Pavlici, dupa cum aflu acum, desi nu prea sint convins, cica i-ar fi facut Aglaiei declaratie si cerere oficiala in casatorie inca de acum o luna si ca ar fi primit un refuz categoric.

- Nu se poate! striga printul cu insufletire.

- Te pomenesti ca stii ceva in privinta asta? il banui generalul, a carui uimire fu asa de mare, incit ramase tintuit locului. Vezi, dragul meu, poate am gresit destainuindu-ti toate aceste taine, dar am facut-o pentru ca pot sa ti-o spun pentru ca esti asa cum esti Poate ca intr-adevar stii ceva deosebit?

- Nu stiu nimic cu privire la Evgheni Pavlici, mormai printul.

- Nici eu! Pe mine prietene, vad ca vor sa ma ingroape, sa ma bage in pamint de viu, nu se gindesc ca situatia aceasta e penibila pentru un barbat si ca n-o sa mai pot suporta. Adineauri a fost o scena inspaimintatoare! Iti vorbesc ca unui fiu. Cel mai grozav e ca Aglaia parca isi bate joc de maica-sa. Faptul ca acum o luna a avut o explicatie cu Evgheni Pavlici si l-a refuzat categoric il stiu de la surorile ei si mai mult ca o presupunere de-a lor foarte intemeiata de altfel. Dar e o fiinta atit de voluntara si poznasa, incit nici n-ai crede daca m-as apuca sa-ti povestesc toate cite le face. E dotata cu insusiri stralucite, are o inima buna si generoasa, o inteligenta vie, sclipitoare - stiu, dar e tot pe atit de capricioasa, ironica, intr-un cuvint are un caracter infernal, unde mai pui ca e plina de tot felul de trasnai fanteziste. Adineauri si-a ris in fata de maica-sa, de surori si de printul S.; de mine nici nu mai vorbesc, rar cind ma cruta cu ironiile ei, dar eu, stii, o iubesc; imi place sa-si bata joc de mine si mi se pare ca din cauza asta dracusorul asta tine la mine in mod deosebit, adica ma iubeste mai mult decit pe ceilalti. Pun ramasag ca nici pe tine nu te-a crutat. V-am gasit acum stind de vorba impreuna dupa furtuna care s-a dezlantuit adineauri, sus; statea linga dumneata, ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat Printul rosi ingrozitor si-si strinse palma dreapta, dar tacu. - Dragul meu, scumpul meu Lev Nikolaici! izbucni deodata generalul cu multa emfaza, eu si chiar Lizaveta Prokofievna (care, de altfel, a inceput acum iar sa te faca de doua parale, iar o data cu tine m-a bagat si pe mine in aceeasi oala, numai ca nu inteleg cu ce am pacatuit), noi te iubim totusi, te iubim sincer si te apreciem in ciuda tuturor, adica in ciuda tuturor aparentelor. Dar, spune, draga prietene, spune si tu, ce enigma de nedezlegat si ce ciuda te apuca cind o auzi pe dracoaica asta de fata spunind cu singe rece (caci statea in fata mamei sale cu un aer de total dispret fata de toate intrebarile noastre si mai ales ale mele, pentru ca, dracu' sa ma ia, am facut prostia s-o iau pe un ton sever, stii, in calitate de cap al familiei), s-o auzi, zic, pe dracoaica asta spunind nepasator si cu zimbetul pe buze ca aceasta "smintita' (s-a exprimat intocmai asa, si ma surprinde ca va potriviti atit de bine la vorba: "cum de n-ati fost in stare, zice, sa va dumiriti pina acum), ca aceasta smintita "si-a pus in gind cu tot dinadinsul sa ma marite cu printul Lev Nikolaici si de aceea vrea sa-l compromita in ochii nostri si sa-l indeparteze pe Evgheni Pavlici' atit ne-a spus; fara nici o alta explicatie, apoi s-a pornit pe hohote de ris si a plecat trintind usa, iar noi am ramas cu gura cascata. Pe urma am aflat ce s-a petrecut intre voi mai adineauri si si asculta, draga printe, te stiu ca nu esti un om susceptibil si ca judeci foarte sanatos, te rog insa sa nu te superi; crede-ma, ea isi bate joc de tine. Ride de tine ca un copil si de aceea nu trebuie sa te superi, dar asta-i adevarul. Sa nu-ti inchipui nimic - se distreaza pe socoteala ta ca si a pe noastra, ne duce de nas pe toti, ca sa se amuze. Ei, acum la revedere! Tu stii doar ca ne esti drag si cit de sincer tinem la tine! Nimic nu ne va putea schimba, nicicind dar eu trebuie s-o iau pe aici; la revedere, dar! Ce sa spun, rar mi s-a intimplat sa ma simt asa de prost ca acum Grozava vilegiatura, n-am ce zice!

Ramas singur la o rascruce, printul se uita in jur, trecu repede strada si se apropie de o vila pina in dreptul unei ferestre luminate apoi desfacu o bucatica de hirtie pe care-o tinuse strins in mina dreapta, in tot timpul conversatiei cu generalul, si, profitind de o slaba raza de lumina, citi ceea ce urmeaza:

Miine, la ora sapte dimineata, voi fi in parc si te voi astepta pe banca verde. Vreau sa-ti vorbesc intr-o chestiune foarte importanta si care te priveste personal.

P. S. Sper ca n-ai sa arati biletul acesta nimanui. Cu parere de rau, ma vad nevoita sa-ti fac aceasta recomandare, dar m-am gindit ca nu e deloc de prisos si ti-o scriu rosind pentru caracterul dumitale ridicol.

P.P. SS. Banca verde despre care e vorba e aceea pe care ti-am aratat-o mai adineauri. Cu atit mai rusinos pentru dumneata ca ma simt nevoita sa precizez si acest amanunt!

Biletul fusese scris in graba si prost impaturit, fara indoiala chiar in momentul cind Aglaia era gata sa coboare pe terasa. Cuprins de o tulburare de nedescris, care aducea a groaza, printul se indeparta de la fereastra cu graba unui hot surprins asupra faptului; dar in miscarea aceasta brusca se ciocni de cineva care rasari pe neasteptate din spatele lui.

- Eram pe urmele dumitale, printe, spuse domnul.

- Dumneata esti, Keller? se mira nespus Miskin.

Te caut, printe. Te-am asteptat in dreptul vilei Epancinilor; bineinteles, nu puteam sa intru. Te-am urmarit pas cu pas dupa ce ai iesit cu generalul. Iti stau la dispozitie, printe. Sint gata sa fac orice sacrificiu si, la nevoie, sa-mi dau viata pentru dumneata.

- Dar pentru ce?

- Pai, vei fi negresit provocat la duel. Locotenentul acela, Molovtov, il cunosc eu, adica nu-l cunosc personal nu va suporta insulta. Pe noi ceilalti, pe Rogojin si pe mine, e dispus, fireste, sa ne considere ca pe niste lepadaturi si poate nu fara temei; prin urmare, numai de la dumneata poate sa ceara socoteala. Va trebui sa platesti oalele sparte, printe. S-a si informat asupra dumitale, dupa cum am aflat, si miine, cu siguranta, unul dintre prietenii lui va veni sa te viziteze, daca nu cumva te asteapta chiar si acum la dumneata acasa. Daca-mi faci cinstea sa ma alegi ca martor, sint gata sa risc orice pentru dumneata; de asta te cautam, printe.

- Asadar, si dumneata vii sa-mi vorbesti de duel! si printul izbucni intr-un ris nestavilit, spre marea surprindere a lui Keller, care, nestiind inca daca propunerea lui va fi sau nu acceptata, statea ca pe ghimpi; si de aceea se simti oarecum ofensat de ilaritatea printului.

- Nu uita, totusi, printe, ca l-ai apucat de brat, si un om cu simtul demnitatii cu greu ar suporta o asemenea jignire, mai ales in public.

- Dar el mi-a dat un brinci in piept! striga rizind printul. N-avem de ce sa ne batem! Am sa-i cer scuze si atita tot! Daca trebuie sa ne batem totusi, fie si asa, ne vom bate! il las sa traga; chiar as dori acum asa ceva. Ha! ha! ha! Unde mai pui ca am invatat sa incarc pistolul. Dumneata stii sa incarci un pistol, Keller? Mai intii faci rost de pulbere, trebuie sa fie neaparat uscata si cu bobul marunt si nu ca aceea cu care se incarca tunurile. Pui mai intii pulberea, scoti apoi de undeva din captuseala usii cilti si pe urma bagi glontul, pentru ca, daca bagi mai intii glontul si pe urma pui pulberea, nu ia foc. Auzi, Keller? Nu ia foc! Ha, ha, ha! Nu-i o explicatie grozava, frate Keller? Ah, Keller, imi vine sa te imbratisez si sa te sarut! Ha, ha, ha! Mi-a placut grozav cum ai rasarit atunci deodata in fata lui! Vino intr-o zi pe la mine, sa bem sampanie. Sa ne imbatam cu totii! Stii tu ca am douasprezece sticle de sampanie in pivnita lui Lebedcv? Mi le-a vindut alaltaieri, chiar a doua zi dupa ce-am sosit la vila lui. ,,E de ocazie', mi-a spus si i le-am cumparat pe toate! ii chem pe toti, intreaga gloata! Ai de gind sa dormi in noaptea asta?

- Ca de obicei, printe.

- Ei bine, iti doresc tot felul de vise placute! Ha, ha, ha!

Printul trecu soseaua si disparu in parc, lasindu-l pe Kcller cam nedumerit si mai ales intrigat. Nu-l mai vazuse niciodata pe print intr-o dispozitie atit de curioasa si nu si l-ar fi inchipuit in starea aceasta.

"O fi avind febra, pentru ca-i o fire nervoasa si toate astea l-au influentat, dar, bineinteles, n-o sa dea inapoi. Uite, oameni de teapa lui nu-s deloc fricosi, zau asa!' gindea Keller. "Hm! Sampanie! E o noutate interesanta totusi. Douasprezece sticle; o duzina; nimic de zis, o garnizoana redutabila. Dar pun ramasag ca Lebedev a primit sampania asta drept gaj pentru vreun imprumut urgent. Hm la urma urmei, e un tip destul de simpatic printul acesta; imi plac, zau, de-alde astia; dar nu trebuie pierdut timpul si daca e vorba de sampanie, ar fi, cred, tocmai momentul'

Printul se afla intr-adevar intr-o stare de surescitare de nedescris. Rataci in nestire multa vreme prin parc si, in sfirsit, "se trezi' strabatind o alee. In subconstientul lui ramasese intiparit ca facuse pina acum de vreo treizeci sau patruzeci de ori drumul dus-intors intre o banca mica si un copac batrin, inalt si stufos, pe parcursul aproximativ a o suta de pasi. La ce anume s-a gindit in timpul plimbarii acesteia, care tinuse cel putin un ceas, nu si-ar fi putut aminti, chiar daca ar fi vrut si oricit s-ar fi straduit. De altfel, se surprinse cu o idee care-l facu sa rida in hohote; si cu toate ca nu era nimic de ris, ii venea totusi mereu sa rida. Isi spuse ca ipoteza unui duel putea sa incolteasca nu numai in capul lui Keller si ca sfaturile acelea asupra felului cum se incarca un pistol puteau de asemenea sa nu fi venit cu totul intimplator. "Curios! se opri el deodata, strafulgerat de un nou gind; adineauri, cind a coborit pe terasa si m-a gasit stind intr-un colt, ea a parut foarte mirata ca ma vede acolo, a ris si m-a intrebat daca doresc ceai; or, chiar in momentul acela avea in mina biletul acesta, ceea ce inseamna ca era convinsa ca ma gaseste pe terasa; pentru ce atunci s-a aratat atit de surprinsa? Ha, ha, ha!'

Scoase biletul din buzunar si-l duse ia buze, dar se opri brusc si ramase ginditor. "Ciudat! Foarte ciudat!' isi spuse el dupa un minut, coplesit de o inexplicabila tristete: in momentele lui de bucurie intensa, simtea intotdeauna, si fara motiv, o tristete nelamurita. Privi cu atentie in jurul lui si se intreba cum de ajunsese acolo; se simtea sfirsit de oboseala si, abatindu-se spre banca, se aseza. Pretutindeni domnea o tacere adinca. Muzica din pavilionul garii incetase. In parc se pare ca nu mai era nimeni la ora aceea tirzie. trecuta probabil de unsprezece si jumatate. Era o noapte linistita, calda si neobisnuit de luminoasa, una dintre feericele nopti albe petersburgheze de pe la inceputul lunii iunie; dar in batrinul parc si mai cu seama pe aleea aceea umbrita de frunzisul copacilor, intunericul isi pusese stapinirea.

Daca in momentul acela cineva i-ar fi spus ca e indragostit, ca iubeste cu pasiune, ar fi respins gindul cu mirare, poate chiar cu indignare. Si daca acel cineva ar mai fi adaugat ca biletul de la Aglaia era o scrisoare de dragoste, prin care tinara fata ii fixa o intilnire amoroasa, el ar fi intrat in pamint de rusine si, cine stie, poate ca l-ar fi provocat la duel pe omul acela. Era foarte sincer; n-avusese niciodata indoieli in privinta asta si niciodata nu admisese vreun echivoc, vreo idee "cu dublu inteles' asupra unei eventuale iubiri din partea tinerei fete fata de el, respingind totodata posibilitatea unui asemenea sentiment din partea lui pentru aceasta fiinta. Insasi ipoteza ca ea ar putea sa indrageasca "un om ca el' i-ar fi parut monstruoasa. Isi spunea ca din partea ei nu putea fi decit o cochetarie, un joc de strengarita, daca e de presupus ca intr-adevar ar fi ceva la mijloc; dar el se arata prea indiferent fata de strengaria aceasta, gasind-o absolut fireasca si explicabila; fapt este ca era absorbit de alte ginduri, de alte griji. Cind generalul, in tulburarea lui, lasase sa se inteleaga adineauri ca Aglaia isi bate joc de toata lumea si in special de el, de Lev Nikolacvici, printul ii dadu crezare si nu se simti deloc jignit, socotind ca e cit se poate de firesc. Ceea ce il preocupa acum era gindul ca miine dimineata o va revedea, va sta alaturi de ea pe banca cea verde, o va auzi spunind cum se incarca un pistol si o va contempla. Nici nu-i mai trebuia altceva. Puse, in treacat doar, si intrebarea ce anume voia dinsa sa-i comunice intr-o chestiune importanta si care-l privea pe el personal. Nici un moment nu puse la indoiala faptul ca o asemenea

"chestiune importanta' n-ar fi de domeniul realitatii, dar problema in sine nu-l interesa aproape deloc, incit nici nu simtea nevoia sa se framinte.

Un zgomot usor de pasi pe nisip il facu sa ridice capul. Un om ale carui trasaturi erau greu de deslusit in intuneric, se aseza alaturi pe banca. Printul se trase deodata spre nou-venit si recunoscu in el chipul palid al lui Rogojin.

Mi-am inchipuit eu ca ratacesti pe undeva pe aici si, dupa cum vezi, n-a trebuit sa te caut prea mult, strecura Rogojin printre dinti.

Pentru prima oara se revedeau de la intilnirea lor din coridorul hotelului. Surprins de aceasta aparitie neasteptata, printul nu-si putu aduna gindurile citva timp si o senzatie dureroasa i se trezi in inima. Rogojin, bineinteles, ghici impresia pe care o produse prezenta lui; cu toate ca se cam incurca si era confuz, si la inceput parea ca vorbeste cu un aer voit degajat, curind insa printul se convinse ca nu exista nimic fortat in el si nici urma de cine stie ce mare jena; si chiar daca se mai simtea o oarecare nesiguranta in gesturi sau in vorba, era mai mult o impresie de suprafata, caci, in adincul sufletului, omul acesta nu era in stare sa se schimbe.

- Cum m-ai descoperit aici? intreba printul, ca sa spuna ceva.

Keller m-a indrumat (am trecut si pe la tine pe-acasa); mi-a spus ca te-a vazut plimbindu-te prin parc; "nici ca se putea altfel', mi-am zis.

- Ce vrei sa spui cu acest "altfel'? intreba printul, pus in garda de tilcul ascuns al ultimelor cuvinte. Rogojin surise cu inteles, dar nu dadu nici o explicatie.

- Am primit scrisoarea ta, Lev Nikolaici; toate astea nu mai au nici un rost nu-ti mai pierde timpul! Acum vin din partea ei; vrea sa te vada cu orice pret, ca sa-ti spuna ceva urgent. Te-a rugat sa vii chiar astazi.

- Am sa vin miine. Acum ma intorc acasa; vrei sa vii cu mine?

- La ce bun? Ti-am spus doar ce-aveam de spus; si acum, adio.

- Chiar nu vrei sa vii deloc? intreba printul cu blindete.

- Ce om ciudat esti tu, Lev Nicolaici; stau si ma mir, uitindu-ma la tine, zise Rogojin schitind un zimbet plin de rautate.

- Ce vrei sa spui cu asta? Ce motiv ai sa ma urasti asa? se infierbinta Miskin, stapinit de un sentiment de amaraciune. Stii bine ca toate banuielile tale s-au dovedit a fi neintemeiate. De altfel ma temeam ca ura ta mai tine inca, si stii pentru ce? Pentru aceea ca ai vrut sa-mi iei viata; ura ta de aici se trage. Iti spun ca-l am in minte numai pe acel Parfion Rogojin cu care m-am infratit zilele trecute schimbind crucile; ti-am scris despre asta si in scrisoarea mea de ieri, ca sa nu te mai gindesti la toate scornelile tale. De ce te indepartezi de mine? Pentru ce-ti retragi mina? Iti spun ca privesc tot ce s-a petrecut atunci ca un fel de nebunie; stiu foarte bine in ce hal erai in ziua aceea. Ce ti-ai inchipuit nu exista si nici nu putea sa existe. Deci, pentru ce ar mai dainui dusmania intre noi?

- Ce dusmanie poti avea tu! rise neincrezator Rogojin la inflacaratele cuvinte ale printului. Se retrasese, intr-adevar, la doi pasi de dinsul si-si ferea miinile. Nici nu are rost sa mai vin de-acum inainte la tine, Lev Nikolaici, adauga el hotarit ca pentru a incheia discutia.

- Pina intr-atit ma urasti?

-Nu te iubesc, Lev Nikolaici, si atunci la ce bun sa vin la tine? Ei, printe, esti ca un copil caruia, orice i-ai face, vrea sa-i dai o jucarie; mai departe nu pricepe nimic. La fel mi-ai scris cum mi-ai vorbit acum, si parca nu te cred? In fiecare cuvint al tau cred, stiu ca nu m-ai inselat si nici n-ai sa ma inseli vreodata, si cu toate astea tot nu te iubesc. Imi scrii ca ai uitat totul, ca singurul Rogojin ramas in amintirea ta e acela cu care te-ai infratit si nu cel care a ridicat cutitul asupra ta. Ce stii tu insa de sentimentele mele? (Rogojin rise din nou batjocoritor.) Poate ca, de atunci, nu m-a incercat nici macar un singur gind de cainta pentru ceea ce-am tacut, iar tu imi si trimiti iertarea ta frateasca! Sau poate ca in seara aceea m-am gindit la cu totul altceva. Cit despre asta

- Nici nu ti-ai adus aminte! ispravi printul. Sint sigur! Pun ramasag ca de indata ai luat trenul spre Pavlovsk, ca, ajuns aici, te-ai dus in parc si toata scara n-ai incetat s-o urmaresti prin multime, intocmai ca astazi. Si crezi ca m-ai uluit cu asta? Pai, daca n-ai fi fost atunci intr-o asemenea stare, cind un singur gind pusese stapinire pe tine, poate ca nici n-ai fi ridicat cutitul asupra mea inca din dimineata acelei zile, privindu-te, am presimtit totul; stii cum erai atunci? Ideea in sine a inceput sa ma framinte cind ne-am schimbat crucile. Pentru ce m-ai dus atunci la batrina ta mama? Gindeai ca numai asa ai sa te poti impotrivi tie insuti, ca mina ta nu se va ridica, nu-i asa? Cu siguranta ca ai facut-o fara sa te gindesti, minat de instinct, dupa cum tot instinctiv m-am indoit si eu Amindoi am avut acelasi gind, aceeasi senzatie in clipa aceea. Daca atunci n-ai fi ridicat mina asupra mea (pe care Dumnezeu ti-a oprit-o), cit de vinovat m-as fi simtit acum, in fata ta, pentru ca te banuisem! (Nu te mai incrunta. Si de ce rizi, ma rog?) "Nici un gind de cainta!' Chiar dac-ai vrea sa te caiesti, n-ai fi in stare, fiindca ma si urasti. Si in zadar as fi in fata ta nevinovat ca un inger, tot nu vei putea sa ma suferi, cit timp vei crede ca nu pe tine, ci pe mine ma iubeste ea. Dar iata, Parfion, parerea mea, la care am ajuns in aceste opt zile, am sa ti-o spun: stii tu ca acum ea te iubeste poate mai mult decit pe oricine altul? Mai mult; cu cit te chinuieste mai tare, cu atit te iubeste mai mult. Ea nu ti-o spune, dar trebuie sa stii s-o ghicesti. Pentru ce, la urma urmei, s-ar simti obligata sa mearga dupa tine? Intr-o zi, ti-o va marturisi ea singura. Sint femei care vor sa fie iubite in asa fel, si ea e dintr-acelea. Caracterul si dragostea ta trebuie s-o impresioneze! Stii tu ca femeia e in stare sa-l chinuiasca pe barbat pina ii scoate sufletul cu rautatile, nazurile si ironiile ei, fara sa simta vreo remuscare, pentru ca, de fiecare data, isi va spune, privindu-l: "Acum il fac sa sufere pina nu mai poate, in schimb, mai tirziu, am sa-l rasplatesc cu dragostea mea'

Dupa ce asculta vorbele printului pina la capat, Rogojin se porni pe un ris in hohote.

Nu cumva, printe, ai dat si tu peste una ca asta? Am auzit ceva vorbindu-se despre tine; o fi adevarat?

- Ce anume? Ce-ai putut auzi? intreba repede Miskin, tresarind si oprindu-se in loc rusinat.

Rogojin continua sa rida. Il ascultase pe dusmanul sau cu o oarecare curiozitate, care nu era lipsita de satisfactie; fusese o surpriza si totodata il inviora vorba calda si pasionata a lui Miskin.

- Nu ca as fi aflat mare lucru, dar vad acum singur ca era adevarat, adauga el; ei bine, cind ai mai vorbit tu asa? lata un limbaj care nu-ti seamana! Daca n-as fi aflat ceea ce am aflat despre tine, nu veneam aici, la miezul noptii, in parc.

- Nu te inteleg deloc, Parfion Semionici.

- De multa vreme mi-a tot vorbit despre tine, si adineauri am putut controla spusele ei cu propriii mei ochi, cind stateai cu cealalta, ascultind muzica in parc. S-a jurat si ieri, si astazi ca esti amorezat lulea de Aglaia Epancina. Mie mi-e totuna, printe, si nu-i treaba mea; daca ai incetat s-o iubesti, ea tot te mai iubeste. Stii ca vrea numaidecit sa te insoare cu cealalta, s-a jurat sa faca casatoria asta, he, he! Mi-a spus: "Nu te iau decit dupa aceea; intii merg ei la biserica si-apoi noi, dupa ei'. N-o pricep si pace: sau te iubeste fara margini sau daca te iubeste, pentru ce vrea sa te insoare cu alta? Zice: "Vreau sa-l vad fericit', inseamna ca te iubeste.

- Ti-am spus si ti-am scris ca nu e in toate mintile, raspunse printul, care suferea ingrozitor ascultindu-l pe Rogojin.

- Dumnezeu stie! Poate ca te inseli de altfel, astazi, cind am condus-o dupa muzica, mi-a fixat si ziua: in trei saptamini, poate chiar mai curind, zice, ne cununam; s-a jurat, pina si icoana a scos-o din perete si a sarutat-o. Asadar, printe, a ramas sa-i dai zor si tu, he, he!

- Toate astea nu sint decit aiureli! Adica, in ce ma priveste; ceea ce spui nu se va intimpla niciodata, niciodata! Miine o sa vin la voi

- Tu spui ca-i nebuna? observa Rogojin. Cum se face ca toata lumea o socoate cu mintea intreaga, si numai tu singur zici ca-i smintita? Atunci cum poate sa scrie scrisorile acelea? Dac-ar fi nebuna, s-ar fi cunoscut dupa scrisori.

- Ce scrisori? intreba ingrijorat printul.

- Ii scrie celeilalte, iar aia le citeste. Sau n-ai stiut? Ei bine, ai sa te convingi iti va arata ea precis.

- Nu pot sa cred asa ceva! striga printul.

- Pai tu, Lev Nikolaici, se vede treaba, nu cunosti inca drumul acesta, de-abia il incepi. Mai asteapta: ai sa-ti angajezi si tu o politie speciala, parca te vad cum ai sa fii cu ochii in patru zi si noapte si ai sa urmaresti fiece pas, ca nu cumva

- Lasa-ma si nu-mi mai vorbi niciodata de asta, niciodata! il intrerupse cu repeziciune Miskin. Asculta, Parfion, adineauri, inainte de a fi venit tu, ma plimbam pe aici si, deodata, m-apuca risul. De ce? Nu stiu nici eu, dar mi-am amintit ca tocmai miine este ziua mea de nastere. Acuma-i aproape de miezul noptii. Hai la mine, sa intimpinam impreuna ziua de miine! Am vin, o sa bem! Ureaza-mi ceea ce eu acum nu stiu sa-mi doresc; tin cu deosebire la urarile tale; din partea mea, iti doresc toata fericirea. Daca nu te invoiesti, fa bine si inapoiaza-mi crucea! Nu mi-ai trimis-o a doua zi, deci o porti? O ai si acum la tine?

- Da, raspunse Rogojin.

- Atunci sa mergem. Nu vreau sa-mi intimpin viata cea noua fara tine, caci incep o existenta noua! Stii, Parfion, ca o viata noua a inceput pentru mine de azi inainte?

- Acum imi dau seama si eu, stiu si eu ca a inceput, asa am sa-i si spun. Ceva se petrece cu tine, Lev Nikolaici!

IV

Apropiindu-se de vila impreuna cu Rogojin, printul fu cuprins de mirare, dindu-si seama ca pe terasa lui, iluminata intr-un mod cu totul neobisnuit, era adunata o societate foarte vesela si numeroasa. Se auzeau risete, un vacarm de voci in discutii aprinse, care uneori ajungeau pina la cearta; nu era greu de ghicit, chiar la prima impresie, ca musafirii isi petreceau timpul cit se poate de placut. Si intr-adevar, cind printul urca pe terasa, ii gasi pe toti bind sampanie. Unii dintre cheflii erau prea bine dispusi, vorbareti si galagiosi - semn ca petrecerea era in toi. Erau acolo numai cunostinte de-ale lui Miskin, dar, lucru ciudat, se adunasera cu totii la el fara sa fi fost invitati, caci printul isi adusese aminte cu totul din intimplare si doar cu citeva clipe mai inainte de aniversarea lui.

- Ai scapat, probabil, o vorba despre sampanie si iata ca s-au si infiintat, mormai Rogojin, urmindu-l pe print. Las' ca stim noi cum vine asta, e de ajuns sa le faci doar un semn ca nu se prea lasa rugati, adauga el cu naduf, amintindu-si, desigur, propriul sau trecut nu prea indepartat.

Printul fu primit cu strigate si urari de bine si fericire, care mai de care inghesuindu-se in jurul lui; unii faceau multa zarva, altii erau mai potoliti, cu totii insa se grabeau sa-l felicite, aflind ca astazi se sarbatorea ziua lui de nastere. Prezenta citorva vizitatori, a lui Burdovski in special, il mira nespus, dar ce-l surprinsese si mai mult a fost aparitia lui Evgheni Pavlovici in mijlocul acestor oameni; cind il zari, aproape ca nu-i venea sa-si creada ochilor si-l apuca un fel de spaima.

In clipa urmatoare, Lebedev navali exuberant spre locatarul sau, ca sa-i dea explicatiile necesare. Stacojiu la fata, vorbea in nestire, fiind destul de tare pilit. Din trancanelile lui a reiesit ca toata societatea asta se adunase la print din proprie initiativa, asa, ca din intimplare. Inaintea tuturor, pe-nserate, venise Ippolit, simtindu-se mai bine; se hotari sa astepte pe terasa intoarcerea printului si se intinse chiar acolo pe canapea. Dupa aceea venira, unul dupa altul, ca sa-i tina de urit: mai intii Lebedev, apoi toti membrii familiei, incepind cu generalul Ivolghin si terminind cu cele doua fiice ale gazdei. Burdovski se oferise sa-l intovaraseasca pe Ippolit. Ganea si cu Ptitin, care tocmai atunci treceau pe linga vila, intrara si ei, asa ca se aflau acolo de putina vreme (sosirea lor a coincis cu intimplarea din parc): pe urma aparu si Keller; el ii anunta pe toti despre ziua de nastere si ceru sampanie. Evgheni Pavlovici picase numai de o jumatate de ceas. Kolea sustinu staruitor cererea lui Keller, voind cu tot dinadinsul sa se injghebeze o petrecere. Lebedev s-a conformat, grabindu-se sa aduca vin.

- E dintr-al meu, din vinul meu! tinea el mortis, dind mereu din gura. Eu fac cinste; o sa fie si masa cu tratatie si gustare, fiica mea o pregateste. O, dac-ai sti, printe, ce subiect e la ordinea zilei! Iti amintesti cum suna in Hamlet: "A fi sau a nu fi?' O tema contemporana, cu totul moderna! Cu intrebari si raspunsuri Si domnul Terentiev, care in cel mai inalt grad nu e dispus sa se culce. A sorbit si el o picatura de sampanie, asta nu poate sa-i faca rau.. Apropie-te, printe, si rezolva intrebarea! Toata lumea te astepta toata lumea tinjea dupa luminoasa dumitale intelepciune.

Atentia printului fu atrasa de privirea calda si duioasa cu care il invalui Vera Lebedeva, in timp ce isi facea loc prin multime, grabita sa-l salute; ea a fost prima careia printul ii intinse mina; imbujorindu-se de bucurie, fata ii ura "o viata fericita incepind chiar de astazi'. Pe urma fugi zorita la bucatarie, unde pregatirile mesei ii reclamau prezenta. Dar si inainte de a fi venit printul, cum scapa un minut de la treaba, alerga pe terasa, straduindu-se sa urmareasca discutia, cu toate ca oaspetii, binisor ametiti de bautura, discutau cu aprindere subiectele cele mai abstracte si mai stranii pentru intelegerea tinerei fete. In odaia vecina, sora cea mica a Verei dormea pe un cufar, cu gura deschisa; dimpotriva baietelul, fiul lui Lebedev, care se asezase alaturi de Kolea si Ippolit, ar fi stat bucuros zece ceasuri in sir sa tot asculte; chipul lui exprima interesul cel mai viu fata de discutiile celor mari.

- Pe dumneata te asteptam indeosebi si sint incintat sa te vad in culmea fericirii, ii spuse Ippolit printului, care, indata dupa ce primi felicitarile Verei, se apropie de bolnav ca sa-i stringa mina.

- Dar dupa ce stii ca sint "in culmea fericirii'?

- Se vede pe fata dumitale. Saluta-i pe domnii acestia si vino repede sa stai linga noi. Te asteptam cu mare nerabdare, adauga el pe un ton semnificativ.

La remarca printului ,,daca nu cumva o sa-i faca rau o noapte nedormita', Ippolit raspunse ca se mira chiar el cum de a putut sa-si doreasca moartea acum trei zile, si ca niciodata nu s-a simtit mai bine ca cum.

Burdovski sari de pe scaun, bolborosind ca era "atit de'..- ca-l insotise pe Ippolit, ca era si el incintat, ca in scrisoarea lui "scrisese tot felul de aberatii', dar ca acum ,,e pur si simplu' Fara sa ispraveasca, strinse cu putere mina printului si se aseza din nou pe scaun.

Dupa ce se intretinu cu toata lumea, printul se apropie de Evgheni Pavlovici, care-l lua numaidecit de brat.

- As avea sa-ti spun doar doua cuvinte, ii sopti Radomski discret, e vorba de ceva foarte important; sa ne retragem un minut.

- Doua vorbe, murmura alt glas la cealalta ureche a printului si o mina se strecura sub celalalt brat al sau. Miskin zari cu surpindere un cap tare zbirlit, cu obrazul congestionat, hlizindu-se si clipind din ochi; il recunoscu imediat pe Ferdiscenko, care se ivise Dumnezeu stie de unde.

- Iti mai amintesti de Ferdiscenko?

- Ce vint te aduce? se minuna printul.

- Sa stii ca el se caieste! incepu sa zbiere cit il tinea gura Keller, apropiindu-se in graba de print. Se ascunsese, nu voia sa se arate in ochii dumitale, se ghemuise acolo intr-un colt, se caieste, printe, se simte vinovat. .

- Dar de ce? De ce?

- Eu l-am gasit, printe. L-am intilnit adineauri si l-am adus aici; e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei; dar se caieste, te asigur.

- Imi pare foarte bine, domnilor; luati loc la masa, linga ceilalti, ma intorc indata, se grabi printul sa scape de ei pentru a sta de vorba cu Evgheni Pavlovici.

- E amuzant aici, la dumneata, observa acesta, si am petrecut o jumatate de ceas placut asteptindu-te. Iata despre ce este vorba, preascumpe Lev Nikolaevici: am aranjat totul cu Kurmisev si am venit sa te linistesc in privinta asta; nu mai ai de ce sa te temi, a judecat lucrurile cu mult singe rece si nu mai are nici o pretentie, cu atit mai mult cu cit, dupa parerea mea, vina a fost mai ales a lui.

- Care Kurmisev?

- Ofiterul acela pe care l-ai apucat adineauri de brat Era asa de infuriat, ca intentiona sa-ti trimita martori chiar miine dimineata.

- Ce prostie!

- Fara indoiala, era o prostie si s-ar fi ispravit cu siguranta prin alta prostie; dar exista, din pacate, la noi, oameni de acest fel

- Am impresia ca ai mai venit si pentru altceva, Evgheni Pavlici?

- Ah, bineinteles, nu-i singurul motiv care ma aduce, recunoscu rizind Radomski. Miine, in zori, plec la Petersburg pentru nenorocita aceea de treaba (desigur, e vorba de unchiul meu) - inchipuieste-ti, draga printe, totul e adevarat si toata lumea stia afara de mine. Noutatea asta m-a uluit in asa hal, incit nici n-am mai trecut pe acolo (la Epancini); nici miine nu pot sa ma duc, pentru ca voi fi la Petersburg, intelegi? E posibil sa lipsesc vreo trei zile, intr-un cuvint, afacerile mele merg cam prost. Cu toate ca ma reclama o chestiune foarte urgenta si foarte importanta, m-am gindit ca-i bine sa am o explicatie mai sincera cu dumneata, si asta fara intirziere, cu alte cuvinte, inaintea plecarii mele. Acum, daca-mi dai voie, o sa ramin aici si o sa astept pina vor pleca musafirii dumitale; de altfel, n-am altceva mai bun de facut si nici unde sa ma aciuiez; sint asa de tulburat, ca n-as fi in stare sa atipesc macar. In sfirsit, cu toate ca nu-i frumos sa vii pe capul omului, asa din senin, totusi am sa ti-o spun pe fata, draga printe, ca am venit sa-ti cistig prietenia; esti un om fara pereche, adica un om care nu spui minciuni la fiecare pas, poate chiar nu obisnuiesti sa minti niciodata; or, eu am nevoie de un prieten si de un sfatuitor intr-o anumita imprejurare, pentru ca, hotarit lucru, am nimerit acum in tagma napastuitilor sortii

Rise din nou.

- Stai sa vedem, chibzui printul, dumneata ai prefera sa astepti pina pleaca ei, dar Dumnezeu stie cind or sa plece. N-ar fi mai bine sa coborim acum in parc? am sa ma scuz si am sa-i rog sa ma astepte putin.

- Nu, nu, din anumite motive, as vrea sa nu se afle ca am avut o convorbire confidentiala, cu caracter urgent; exista aici oameni care dau dovada de prea mult zel si se intereseaza de relatiile noastre, n-ai stiut asta, printe? Si e mai bine sa vada ca sintem in mod obisnuit in cele mai bune raporturi prietenesti si nu numai in raporturi speciale, dictate de moment, ma-ntelegi? Peste vreo doua ceasuri or sa plece; iar eu n-am sa-ti rapesc decit cel mult douazeci de minute, maximum o jumatate de ora

- Ma rog, ma rog, imi face multa placere si asa, incit nici nu era nevoie de nici un fel de explicatii; iar pentru frumoasele cuvinte despre raporturile de prietenie dintre noi, iti pastrez multa recunostinta. Ma ierti ca sint cam distrat astazi: stii, mi-e aproape cu neputinta sa-mi concentrez atentia in momentul acesta.

- Vad, vad, murmura Evghcni Pavlovici cu un zimbet abia schitat. Hotarit lucru, era intr-o dispozitie excelenta in seara aceea, ii venea sa rida la cel mai mic prilej.

- Adica, ce anume vezi? tresari Miskin.

Radomski nu raspunse insa la intrebarea directa a printului..

- Dar dumneata nu ma banuiesti, draga printe, relua el cu acelasi zimbet, nu ma banuiesti deloc ca as fi venit numai ca sa te pacalesc si, printre altele, sa te descos, pentru a afla cite ceva de la dumneata, ai?

Miskin rise si el in cele din urma:

- Ca ai venit sa ma descosi, nu incape nici o indoiala si poate chiar intentionezi sa ma si pacalesti putin. Dar, la drept vorbind, n-am de ce sa ma tem de dumneata; si apoi, nu stiu daca ai sa ma crezi sau nu, dar acum totul mi-e absolut egal. Si si si deoarece, inainte de toate, sint convins ca esti un om admirabil, cred ca pina la urma vom deveni cei mai buni prieteni. Te apreciez foarte mult, Evgheni Pavlici, esti un om tare, tare cumsecade, dupa parerea mea!

- In tot cazul, e foarte placut sa ai de-a face cu o persoana ca dumneata, oricare ar fi motivul, incheie Evgheni Pavlovici; sa mergem, vreau sa beau un pahar in sanatatea dumitale; sint cit se poate de multumit ca am venit aici. Da! facu el, oprindu-se deodata, acest domn Ippolit a venit sa stea la dumneata?

-Da.

- N-o sa moara chiar acum, sper.

- Dar ce este?

- Nimic; am stat aici o jumatate de ceas cu dinsul

Tot timpul cit cei doi au vorbit retrasi deoparte, Ippolit, care-l astepta nerabdator pe print, nu incetase sa-l observe; la fel si pe Pavlovici. In momentul cind cei doi se apropiara de masa, el se inviora ca scuturat de friguri: era agitat, emotionat, pe frunte-i aparura broboane de sudoare. In ochii lui, lucind de febra, se citea nelinistea si o nerabdare greu de explicat; privirea ii umbla ratacita de la un obiect la altul, de la un chip la altul. Cu toate ca participase pina atunci cu insufletire la conversatia generala, aceasta insufletire era mai mult de natura febrila, la obiectul discutiei nu era prea atent propriu-zis; vorbirea lui era incoerenta, ironica si voit paradoxala - nu urmarea niciodata o idee pina la capat si parasea brusc subiectul pe care-l abordase cu pasiune tot atit de febrila cu un minut mai inainte. Printul afla cu parere de rau si cu surprindere ca in seara aceea fusese invoit sa bea doua cupe mari de sampanie si ca paharul inceput, ce-i sta dinainte, era de fapt al treilea. Dar Miskin a aflat acest lucru abia mai tirziu. in clipa de fata, era mult prea distrat ca sa observe ceva.

- Nici nu-ti inchipui ce incintat sint ca tocmai astazi iti serbezi ziua de nastere, spuse aproape tipind Ippolit.

- Da' de ce?

- Ai sa vezi, ia loc mai repede; mai intii, pentru ca s-a adunat tot poporul acesta la dumneataDupa socoteala mea, trebuia negresit sa fie lume si iata ca s-a adeverit; pentru prima oara in viata, previziunea mea se confirma! Regret insa ca n-am stiut ca-i ziua dumitalc, caci ti-as fi adus un dar Ha, ha! Dar poate ca tot am adus unul! Cit mai este pina in zori?

Peste doua ore se lumineaza de ziua, spuse Ptitin dupa ce consulta ceasul.

- Ce importanta are, de vreme ce si acum se poate citi afara ca ziua in amiaza mare, observa careva.

- Are, pentru ca simt nevoia sa vad macar un coltisor de soare. Printe, ce zici, se poate bea in sanatatea soarelui?

Ippolit intreba si se adresa tuturor fara ceremonie, pe un ton ridicat si taios, ca de porunca, dar parea ca nu-si da seama de asta.

- Fie, sa bem, numai ca ar trebui sa te odihnesti, Ippolit.

- Ma trimiti mereu la culcare, printe, parca mi-ai fi dadaca! De indata ce soarele se va arata si va incepe sa rasune pe cer (care poet a spus: ,,In cer soarele cinta'? E cam lipsit de sens, dar frumos!) - atunci ne vom culca. Lebedev, soarele este izvorul vietii, nu-i asa? Ce semnificatie au "Izvoarele vietii' in Apocalipsa? Ai auzit vorbindu-se de "Steaua Pelin', printe?

- Am auzit ca Lebedev vede in "Steaua Pelin' simbolul retelei de cale ferata ce brazdeaza Europa.

Din toate partile se auzeau risete. Deodata Lebedev sari in sus.

- Nu, dati-mi voie, asa nu se poate! urla el, dind din miini ca pentru a face tacere: imi dati voie! Cu domnii astia adauga el, adresindu-i-se deodata printului, domnii astia, in anumite privinte, sint si ciocani in masa de doua ori, ceea ce provoca o noua explozie de ris.

Lebedev se afla in obisnuita lui stare "nocturna'; de data aceasta insa era prea enervat de lunga discutie "stiintifica' pe care o avusese mai inainte, iar in asemenea ocazii el adopta fata de adversarii sai un ton de dispret total si absolut fatis.

- Asa nu merge! Acum o jumatate de ora, printe, ne-am inteles intre noi sa nu ne intrerupem, sa nu ridem, sa lasam pe fiecare sa-si exprime gindul; iar pe urma, vor putea sa-si spuna obiectiile si ateistii, daca au ceva de spus; uite, am dat presedintia generalului! Altminteri, oricine poate fi incurcat, oricit de inalta si profunda ar fi ideea pe care o dezvolta

- Vorbeste, vorbeste, nimeni nu te impiedica! strigara mai multe glasuri.

- Vorbeste, dar n-o lua razna.

- Ce-i cu steaua asta numita "Pelin'? vru sa stie unul.

- N-am idee! raspunse generalul Ivolghin care trona cu toata gravitatea pe locul lui de presedinte.

- Imi plac foarte mult discutiile si controversele acestea, printe, vorbesc de cele savante, bineinteles, biiguia in timpul acesta Keller care, incintat la culme, se tot rasucea fara astimpar pe scaunul lui; stiintifice si politice, continua el, adresindu-i-se deodata lui Evgheni Pavlovici, care se asezase in apropiere. Stii, imi place grozav sa citesc in ziare dezbaterile parlamentului englez. Nu discutiile in sine ma intereseaza (de, nu sint un politician); nu, dar ma pasioneaza felul cum se exprima ei intre ei, cum se comporta ca politicieni: "nobilui viconte aici prezent', "nobilul conte care si el impartaseste parerea mea', ,,nobilul meu adversar care a uluit Europa prin propunerea lui', cu alte cuvinte toate vorbulitele acelea, intorsaturile acelea teribile, tot parlamentarismul acela al unui popor liber, iata ce are atractie pentru mine si pentru toti de-alde noi. Sint incintat, printe. Am fost intotdeauna artist in adincul sufletului meu, iti jur, Evgheni Pavlici.

- Cum adica, perora Ganea in celalalt colt, dupa parerea dumitale drumul de fier este un blestem care aduce pieirea omenirii, e o pacoste cazuta pe pamint sa tulbure "izvoarele vietii'?

Gavrila Ardalionovici era foarte bine dispus, voios si vorbaret in seara aceea si, dupa cit i se paru printului, insufletirea lui neobisnuita avea ceva provocator. Bineinteles, fata de Lebedev adoptase un ton glumet, cu intentia de a-l intarita, ceea ce nu l-a impiedicat sa se pasioneze, la rindu-i, discutind cu multa aprindere.

- Nu e vorba de cale ferata, nu! riposta Lebedev pe care discutia aceasta, pe de o parte, il scotea din sarite, pe de alta parte, ii procura o imensa desfatare. Numai drumurile de fier ca atare nu vor tulbura izvoarele vietii, ci totul luat in intregime e un blestem, toata aceasta stare de spirit din ultimele veacuri, luata in ansamblu, sub raport stiintific si practic, poate fi socotita si realmente este un blestem.

Este intr-adevar un blestem sau numai "poate fi socotit'? E important de precizat in cazul de fata, se informa Evgheni Pavlovici.

- E un blestem, un blestem, in adevaratul sens al cuvintului, intari cu vehementa Lebedev.

- Mai domol, mai potoleste-ti zelul, Lebedev; dimineata, din cite stiu, esti mult mai blind, interveni Ptitin cu zimbetul pe buze.

- in schimb, seara, sint mai sincer! In schimb, seara sint mai generos si mai sincer, repeta Lebedev cu foc. Mai simplu si mai hotarit, si mai cinstit, si mai impunator, si chiar daca prin asta va dau apa la moara, putin imi pasa; va desfid pe toti si va provoc, ateilor! Cum credeti ca salvati voi lumea? Care-i calea fireasca pe care i-o indicati voi, oameni ai stiintei, ai industriei, ai asociatiilor,ai muncii salariate si asa mai departe? Cum? Prin credit? Ce-i creditul? Incotro va duce creditul?

- Nu ti se pare ca esti prea curios sa le stii pe toate? se amesteca in discutie Evgheni Pavlovici.

- Dupa parerea mea, acela care nu este preocupat de asemenea chestiuni nu e decit un filfizon din lumea mondena, un salonard!

- Numai asa s-ar putea ajunge la solidaritatea generala si la un echilibru al intereselor, isi dadu cu parerea Ptitin.

- Numai atit, si nimic altceva! Fara a pune la baza vreun principiu moral, ci intemeindu-te numai pe satisfactia egoismului personal si a nevoilor materiale? Pace universala, fericire generala - toate din necesitate! Ti-am inteles bine ideea, daca-mi dai voie sa te intreb, preastimate domn?

- Dar necesitatea generala de a trai, de a bea si de a minca, convingerea absoluta, stiintifica, in definitiv, ca nu se va putea satisface aceasta nevoie decit prin asociere generala si prin solidaritatea intereselor tuturor este, mi se pare, o idee destul de consistenta pentru a servi drept temei si ,,izvor de viata' omenirii pentru veacurile ce vor sa vina, obiecta Ganea, de data aceasta participind cu convingere si pasiune la discutie.

- Da, nevoia de a bea si de a minca, cu alte cuvinte numai instinctul autoconservarii

- Si, adica, asta nu ajunge? Doar instinctul autoconservarii este legea cea mai fireasca a omenirii

- Cine v-a spus asta? striga deodata Evgheni Pavlici. Lege, sa zicem, dar cel putin tot atit de fireasca precum legea distrugerii sau poate chiar si a autodistrugerii. E posibil ca legea cea mai fireasca si mai naturala a omenirii sa fie numai instinctul de autoconservare?

- Oho! facu Ippolit, intorcindu-se brusc catre Evgheni Pavlovici si cercetindu-l cu o curiozitate aproape primitiva; dindu-si seama insa ca Radomski ridea, incepu sa rida si el, apoi il inghionti cu cotul pe Kolea care statea alaturi si-l intreba din nou cit e ceasul; trase chiar spre el ceasornicul de argint al lui Kolea, urmarind cu aviditate miscarea minutarului. Pe urma, ca si cum ar fi uitat totul, Ippolit se trinti pe canapea si, punindu-si miinile sub cap, isi atinti privirea in tavan; dupa un minut, se aseza din nou in fata mesei drept si incordat, urmarind peroratiile fulminante ale lui Lebedev.

O idee perfida si provocatoare, o idee instigatoare! se lega Lebedev de paradoxul lui Evgheni Pavlovici. O idee care are drept tel de a-i intarita pe adversari si de a-i face sa se incaiere, dar e o idee justa! Pentru ca, formulind-o astfel, nici dumneata insuti, domnule cavalerist si zeflemist din lumea mondena (dotat cu anumite calitati totusi), dumneata nu banuiesti cit de profunda si cit de adevarata este ideea dumitale. Da. Legea autoconservarii si legea autodistrugerii sint deopotriva de valabile in lume! Diavolul va avea aceeasi putere asupra omenirii pina intr-o zi care ne este inca necunoscuta. Va vine sa rideti? Nu credeti in existenta diavolului? Scepticismul in privinta diavolului este o teorie nascocita de francezi, o teorie superficiala. Stiti cine e diavolul?Ii cunoasteti numele?Si, fara sa-i stiti macar numele, va bateti joc de chipul sau, dupa exemplul lui Voltaire; rideti de copitele lui despicate, de coada si de coarnele lui, care nu sint de fapt altceva decit o nascocire a propriei voastre imaginatii! Caci, in realitate, Necuratul este un spirit cumplit si inspaimintator, si nu o naluca cu copite despicate ca la tapi si nici cu coarne, cum a binevoit sa-l impodobeasca imaginatia voastra. Dar nu-i vorba de el acum!

- De ce crezi ca nu-i vorba de el acum? striga deodata Ippolit si izbucni in hohote de ris isteric.

- O teorie subtila si insinuanta! continua cu acelasi ton declamatoriu Lebedev, dar inca o data, nu de asta e vorba acum, ci problema se pune daca nu cumva au inceput sa slabeasca "izvoarele vietii' o data cu extinderea

- Drumurilor de fier! striga Kolea.

Nu chiar a drumurilor de fier, tinarul si inflacaratul meu baietandru, ci, in general, a acelui curent pentru care drumurile de fier ar putea servi doar ca ilustrare, ca sa zic asa, ca expresie artistica. Zoresc, huruie, zanganesc si gonesc, cica, pentru fericirea omenirii. "Omenirea devine prea zgomotoasa si prea industriala. Ii lipseste echilibrul sufletesc', spune cu amaraciune un ginditor solitar, retras din iuresul vietii. "Ce are a face, dar zgomotul carutelor care aduc piine celor flaminzi pretuieste poate mai mult decit echilibrul sufletesc', ii raspunde triumfator un altul, ce cutreierase lumea in lung si-n lat, si, plin de orgoliu, il sfideaza pe cel dintii. Dar uite ca eu, ticalosul de Lebedev, nu cred in carutele astea pline care aduc omenirii piine, caci, fara un principiu moral care sa stea la baza oricarei actiuni, carutele acestea, menite sa care piine omenirii intregi, pot foarte bine si cu mult singe rece sa excluda de la fericirea de a se bucura de piinea adusa o buna parte din omenire; ceea ce s-a mai petrecut si altadata

- Cum vine asta: carutele pot cu singe rece sa excluda persifla careva, incercind sa-l ia peste picior.

- Ceea ce s-a mai petrecut si altadata, repeta Lebedev, trecind peste interventia rautacioasa; Malthus era un prieten al omenirii. Dar un prieten al omenirii cu principii morale subrede devine un dusman de moarte, un canibal al omenirii, fara sa mai vorbim de orgoliul lui; caci e de ajuns sa-l atingi cumva in orgoliul lui pe vreunul dintre acesti nenumarati binefacatori ai omenirii si il si vezi cum dintr-o meschina pornire de a-si razbuna amorul propriu atins, esta gata sa atite focul in cele patru colturi ale lumii; cum ar face de altfel oricare dintre noi, ca sa fim drepti, chiar si eu insumi, cel mai ticalos dintre toti, caci as fi poate cel dintii care ar aduce prima legatura de vreascuri, ca s-o iau apoi la fuga de la locul incendiului. Si totusi, nu e vorba de asta!

- Dar despre ce e vorba, la urma urmei?

- Devii plictisitor!

- E vorba de urmatoarea anecdota din vremurile apuse, caci ma vad silit sa va povestesc o anecdota din alte vremuri. In epoca noastra, in patria noastra, pe care sper ca o iubiti la fel ca si mine, caci, in ce ma priveste, domnilor, sint gata sa-mi vars pentru patrie pina si cea din urma picatura de singe

- Lasa asta! Mai departe! Mai departe!

- In patria noastra, si in intreaga Europa, foametea cumplita, o foame generala bintuie, pe cit se poate deduce din datele existente si, daca nu ma insala memoria, pe putin o data la un sfert de veac, cu alte cuvinte, cam la douazeci si cinci de ani o data. Nu garantez exactitatea absoluta a cifrei, dar as putea afirma ca flagelul acesta a devenit comparativ destul de rar.

- Comparativ cu ce?

- Cu veacul al doisprezecelea si cu secolele care l-au precedat si urmat imediat. Caci pe atunci, daca e sa dam crezare cronicarilor vremii, foametea generala se declara si bintuia o data la fiecare doi-trei ani, in asa fel incit omul recurgea chiar la antropofagie, pe ascuns, bineinteles. Unul dintre parazitii acestia ai societatii, ajuns la o virsta inaintata, declara de bunavoie si nesilit de nimeni ca in timpul indelungatei si mizerabilei lui vieti omorise si mincase personal, in cel mai mare secret, saizeci de calugari si citiva copilasi laici, vreo sase in total, nu mai mult, cu alte cuvinte, un numar cu totul neinsemnat in comparatie cu numarul de fete bisericesti devorate. De laici adulti, dupa cum s-a constatat, el nu se atinsese niciodata in acest scop.

La auzul acestor vorbe, protesta pina si generalul-presedinte.

- A devenit imposibil! exclama el indignat. Am deseori prilejul sa discut cu el, domnii mei, si aproape totdeauna gaseste cu cale sa strecoare cite o aiureala de asta, de ti se face lehamite; se cam intrece cu masura; tot ce sustine e pura aberatie! Nimic adevarat!

- Generale! Adu-ti aminte de asediul Karsului! Iar dumneavoastra, domnilor, aflati ca anecdota mea e absolut autentica. Imi permit sa va atrag atentia cu acest prilej ca aproape intotdeauna realitatea, cu toate ca e supusa unor legi imuabile, pare neverosimila si de necrezut. Ba cu cit este mai reala, cu atit pare mai neverosimila si de necrezut.

- Dar cum poate cineva sa manince saizeci de calugari? se amuzau cei din jur.

- Bineinteles ca nu i-a inghitit pe toti dintr-o data; poate in cincisprezece sau douazeci de ani; de aceea, lucrul parc absolut limpede si firesc.

- Chiar firesc?

- Da, cit se poate de firesc! sustinu cu o indirjire pedanta Lebedev. De altfel, calugarii catolici sint foarte curiosi si ncastimparati din fire, incit nu era nici o greutate pentru omul acela sa-i atragi intr-o padure sau in vreun colt mai ferit si acolo sa procedeze in consecinta; nu contest desigur ca numarul oamenilor devorati este excesiv de mare, ceea ce denota o lacomie exagerata din cale-afara.

- Poate sa fie adevarat, domnilor, interveni pe neasteptate Miskin.

Pina atunci el ascultase in tacere, fara sa se amestece in discutie; din cind in cind ridea din toata inima, asociindu-se la risul celorlalti. Se vedea ca era incintat de faptul ca musafirii se distreaza voiosi, ca discuta zgomotos si cu aprindere si chiar de faptul ca bautura are atita trecere. Poate ca n-ar fi rostit nici un cuvint toata seara, daca nu-i venea asa deodata pofta sa vorbeasca. Si vorbi cu un aer atit de grav, incit, plini de curiozitate, toti amutira in asteptare.

- Vreau sa spun, domnilor, ca pe vremea aceea bintuia deseori foametea. Am auzit vorbindu-se de asta, cu toate ca nu prea ma pricep cine stie ce intr-ale istoriei. Cred insa ca nici nu putea fi altfel. In Elvetia, ma opream deseori uimit in fata ruinelor unor vechi castele feudale, cocotate pe stinci ripoase, cel putin la vreo cinci-sase sute de metri inaltime in linie verticala (ceea ce inseamna citiva kilometri de urcus pe poteci). Se stie ce-i un castel medieval: un morman de pietroaie. O munca uriasa, supraomeneasca! Si toate aceste ziduri au fost inaltate, bineinteles, de gloata cea necajita si napastuita a serbilor. Pe linga asta, trebuiau sa mai plateasca tot felul de biruri si sa intretina clerul. Cum ar mai fi putut sa-si asigure propriile nevoi si sa se ocupe de cultivarea pamintului? Nici nu erau asa de multi pe atunci; cu siguranta ca cea mai mare parte dintre ei murea de foame, neavind cum sa-si procure hrana zilnica. M-am intrebat uneori cum de nu s-a stins cu desavirsire poporul acesta si cum de a putut rezista la atita mizerie. Lebedev nu s-a inselat, desigur, spunind ca au existat pe atunci si antropofagi si inca in numar mare; numai ca nu pricep pentru ce i-a trebuit sa amestece aici calugarii si ce vrea sa spuna cu asta.

Vrea sa spuna, probabil, ca in veacul al doisprezecelea nu puteau fi mincati decit calugari, pentru ca numai calugarii erau grasi, observa Gavrila Ardalionci.

- Idee excelenta si plina de adevar, striga Lebedev, pentru ca nici nu se atingeau de laici! Nici un mirean fata de saizeci de exemplare ecleziastice - iata o idee teribila, o idee istorica, o idee statistica, in sfirsit, caci din asemenea fapte un om destept reconstituie adevarul istoric; cert este ca de aici rezulta cu o exactitate matematica faptul ca pe atunci clerul ducea un trai cel putin de saizeci de ori mai infloritor, mai imbelsugat decit restul omenirii. Si probabil ca era tot cam de vreo saizeci de ori mai gras decit tot restul omenirii.

- Exagerezi, exagerezi, Lebedev! strigau ceilalti, tavalindu-se de ris

- Admit ca ar fi o idee istorica, dar la ce concluzie ai ajuns dumneata personal? staruia printul cu aceeasi candoare. (Vorbea cu atita seriozitate adresindu-i-se lui Lebedev, de care toata lumea isi batea joc, incit tonul lui, lipsit de orice ironie, contrasta strident cu atitudinea celorlalti; nu era mult pina sa ajunga si el obiectul zeflemelelor; Miskin insa nu observa nimic.)

- Dar nu vezi, printe, ca-i un smintit? ii spuse Evghcni Pavlo-vici, apleeindu-se la urechea lui. Adineauri m-a informat cineva ca s-a scrintit intr-ale celor avocatesti, ca a capatat mania elocintei judiciare si ca vrea sa se prezinte la un examen. Ma astept la o parodie de toata frumusetea.

- Concluzia mea este formidabila si impresionanta, perora inainte, cu glas tunator, Lebedev. Dar sa examinam mai intii starea psihologica si juridica a criminalului. Vedem ca, in ciuda faptului ca era lipsit de orice posibilitate de a-si procura alte alimente, vinovatul sau, ca sa zic asa, clientul meu, a manifesat de citeva ori in timpul curioasei lui indeletniciri dorinta de a se pocai si de a respinge ispita hranei ecleziastice. Acest lucru reiese cu prisosinta din urmatoarele date concrete: se mentioneaza ca un fapt absolut cert ca omul nostru a mincat si cinci sau sase copilasi, cifra relativ neinsemnata, dar in schimb foarte semnificativa din alt punct de vedere. Este evident ca, mustrat de constiinta (caci clientul meu e credincios si are si constiinta, ceea ce ma voi stradui sa va dovedesc), dornic sa-si micsoreze pe cit ii sta in putinta pacatul, a incercat sa inlocuiasca de sase ori hrana monahala cu hrana laica. Faptul ca a vrut numai sa incerce este de asemenea incontestabil, caci, dac-ar fi facut-o numai dintr-o dorinta de variatie gastronomica, cifra sase ar fi prea neinsemnata; pentru ce numai sase bucati si nu treizeci? (Observati ca iau cifrele juma-juma.) Dar daca o luam drept o incercare inspirata exclusiv de teama de a nu faptui noi sacrilegii, atunci cifra de sase isi gaseste explicatia si justificarea deplina; intr-adevar, sase tentative pentru a calma remuscarile constiintei sint prea de ajuns, daca tinem seama ca aceste incercari nu puteau, sub nici un motiv, sa fie izbutite. Mai intii, dupa parerea rnea, copilul e prea mic, vreau sa spun ca nu-i prea trupes, si ca atare, pentru acelasi interval de timp, i-ar fi trebuit de trei sau chiar de cinci ori mai multi copii decit calugari, incit si pacatul, chiar daca s-ar fi micsorat, pe de o parte, necesarmente s-ar fi marit de cealalta, sub raportul cantitatii, ca o compensare a lipsei de calitate. Judecind astfel, domnilor, eu ma pun, bineinteles, in situatia unui criminal din veacul al doisprezecelea. Cit despre mine, om din secolul al nouasprezecelea, eu as fi judecat poate altfel, fapt asupra caruia va atrag atentia, incit nu inteleg rostul acestei ilaritati stupide si nu inteleg de ce va vine sa faceti atita haz pe socoteala mea, domnilor; iar din partea ta, generale, e chiar lipsa totala de bun-simt. In al doilea rind, dupa parerea mea personala, copilul reprezinta o hrana prea putin consistenta, avind poate si un gust prea fad si gretos, incit criminalul, urmind un asemenea regim alimentar, pe linga faptul ca nu si-ar fi satisfacut deloc cerintele stomacului, s-ar fi ales numai cu mustrari de constiinta. Acum urmeaza, domnilor, concluzia, finalul, ca sa zic asa, final care cuprinde dezlegarea uneia dintre cele mai mari probleme ale tuturor timpurilor: de atunci ca si de azi! Vinovatul, in cele din urma, se denunta singur clerului si se preda in miinile stapinirii. Ne intrebam, stiind pedepsele de atunci, ce chinuri il asteptau, ce cazne, ce roti, ce ruguri? Ce l-a determinat, totusi, sa se denunte? Pentru ce nu s-a limitat pur si simplu la cifra aceasta de saizeci si nu si-a pastrat secretul pina la ultima lui suflare? Nu era mai bine sa se fi lasat pagubas de calugari, ducind o viata pocaita de sihastru? N-ar fi putut, in sfirsit, el insusi sa se faca calugar? Aici e dezlegarea enigmei! Inseamna ca a existat ceva mai puternic decit torturile, decit rugul si chiar decit o deprindere de douazeci de ani! Inseamna ca a existat o idee mai puternica decit toate calamitatile, secetele, torturile, decit lepra, foametea, ciuma si tot infernul acela pe care omenirea nu le-ar fi putut suporta fara ideea aceasta indrumatoare, ce apropie si leaga oamenii intre ei, calauzeste inimile si fecundeaza izvoarele vietii! Ei bine, aratati-mi ceva asemanator puterii acesteia in secolul nostru, al viciilor si al cailor ferate Ar fi trebuit sa spun: in secolul nostru, al vapoarelor si al cailor ferate, dar spun: in secolul nostru, al viciilor si al cailor ferate, pentru ca, desi sint beat, am o judecata dreapta. Aratati-mi o idee care sa-i lege intre ei pe oamenii de astazi cu o putere macar pe jumatate fata de aceea din secolele trecute. Si mai indrazniti sa spuneti ca izvoarele vietii n-au fost subrezite si tulburate sub semnul acestui "astru', sub stapinirea acestei retele in care s-a incurcat omenirea? Si nu va mai grozaviti cu prosperitatea voastra, cu bogatiile, cu raritatea crizelor de foamete si rapiditatea mijloacelor de transport! Sint mai multe bogatii, dar e mai putina putere; nu mai exista ideea care sa lege inimile, totul s-a subrezit, totul s-a molesit, totul e putred! Sintem cu totii putrezi, cu totii, cu totii Dar ajunge, acum nu-i vorba de asta, ci e vorba daca n-ar fi momentul, excelentissime print, sa se serveasca gustarea pregatita pentru musafirii nostri?

Peroratia lui Lebedev pe multi dintre ascultatori ii indignase la culme (ar fi cazul sa mentionam ca in tot timpul cuvintarii sale sticlele se destupau fara intrerupere), dar aceasta incheiere neasteptata despre perspectiva unei gustari mai substantiale avu darul sa calmeze ca prin farmec spiritele agitate. Referindu-se la practica avocateasca, el insusi denumise o asemenea incheiere abila drept "o spectaculoasa rasturnare de situatii'. Veselia generala se reintrona, manifestindu-se prin noi explozii de ris; atmosfera era animata: toti parasira scaunele si incepura sa se plimbe pe terasa pentru a se dezmorti dupa atita sedere. Singur Keller ramase nemultumit de discursul lui Lebedev, vadind o neliniste putin obisnuita.

- Ataca civilizatia, face apologia barbariei din veacul al doisprezecelea, se maimutareste si nici macar sa zici ca o face din convingerea cinstita a unei inimi curate. Cu ce si-o fi cistigat el casa, dati-mi voie sa va intreb? se adresa el ba unuia, ba altuia, vorbind intentionat cu glas tare.

- Mi-a fost dat sa cunosc un adevarat talmacitor al Apocalipsei, pe raposatul Grigori Semionovici Burmistrov, perora intr-un colt generalul Ivolghin, in mijlocul unui alt grup de auditori, adresindu-i-se in special lui Ptitin, pe care-l imobilizase, tinindu-l de nasturele hainei. Acela, as putea spune, inflacara inimile cu vorba lui. Mai intii isi punea ochelarii, deschidea o carte groasa, cu scoarte negre, ei si, pe linga asta, barba lui alba si cele doua medalii pentru acte de filantropie - iti inchipui ce impresie! Apoi incepea cu un glas aspru si sever; inaintea lui, generalii isi plecau capetele, iar doamnele, pur si simplu, lesinau. Asta, l-ati auzit doar - isi incheie talmacirile cu o invitatie la gustare! E prea de tot.

Ptitin il asculta cu zimbetul pe buze si se pregatea mereu sa puna mina pe palarie ca sa plece, dar fie ca nu avea destula indrazneala, fie ca uita de fiece data de aceasta intentie, continua sa ramina pe loc. Inainte ca oaspetii sa fi parasit masa, Ganea incetase deodata sa mai bea si-si impinse paharul cit mai departe; o umbra ii intuneca fata. Cind toata lumea se ridica de la masa, el se duse si se aseza linga Rogojin. S-ar fi putut crede, asa cum stateau alaturi, ca sint cei mai buni prieteni. Rogojin care, la inceput, intentionase de vreo citeva ori sa se retraga discret, statea acum nemiscat, cu capul in jos, si parea ca-si uitase cu totul intentia de a pleca. Toata seara nu pusese in gura nici o picatura de vin si statea dus pe ginduri; doar din cind in cind ridica ochii si examina lung pe fiecare. Acum insa facea impresia ca asteapta ceva foarte important pentru el si ca deocamdata este hotarit sa nu plece.

Printul nu bause decit doua sau trei cupe de sampanie si era bine dispus. Sculindu-se de la masa, intilni privirea lui Evgheni Pavlovici si, amintindu-si de explicatia ce urma sa o aiba cu el, ii zirnbi cu prietenie. Evgheni Pavlovici ii raspunse cu un semn din cap si deodata i-l arata pe Ippolit pe care il privise pina atunci cu multa atentie. Bolnavul dormea, intins pe canapea.

- Spune-mi printe, ce cauta, de fapt, tinerelul acesta la dumneata? intreba el deodata cu atita necaz si chiar pornire dusmanoasa incit printul ramase surprins. Pariez ca-i coace ceva in cap, ca ti-a pus gind rau!

- Am observat, raspunse printul, sau, cel putin asa mi s-a parut, ca te ocupi cam mult de el astazi, Evgheni Pavlici. E adevarat?

- Si unde mai pui ca, in situatia mea, ar trebui sa am alte griji, nu-i asa? Chiar ma mir ca aceasta figura antipatica mi-a atras, fara sa vreau, atentia toata seara, de cum am venit aici!

- Are o fata frumoasa

- Fii atent! Priveste-l! striga Evgheni Pavlovici, apucindu-l pe Miskin de brat. Uita-te la el!

Din nou, printul il privi mirat pe interlocutorul sau.

V

Ippolit care, spre sfirsitul peroratiei lui Lebedev, atipise pe canapea, tresari deodata, ca si cum cineva i-ar fi dat un ghiont in coasta; ridicindu-se in capul oaselor, isi roti privirea speriata jur-imprejur si o paloare stranie ii acoperi fata; ochii i se umplura de groaza cind, revenindu-si din buimaceala somnului, se dumeri in sfirsit asupra celor petrecute in seara aceea.

- Ce? Se pregatesc sa plece? S-a sfirsit? Totul s-a sfirsit? A rasarit soarele? intreba el ingrijorat si apucindu-l de brat pe Miskin. Cit e ceasul? Pentru numele lui Dumnezeu, cit este? Am dormit prea mult? adauga el cu un fel de deznadejde, ca si cum somnul il facuse sa piarda iremediabil ceva esential, de care depindea tot destinul lui.

- Ai dormit exact sapte sau opt minute, raspunse Evgheni Pavlovici.

Ippolit il privi cu ochii plini de speranta suprema intr-un cuvint salvator si citeva secunde se stradui sa-si adune gindurile.

- A! Numai atit? Asadar, eu ingaima el si respira adinc, ca si cum ar fi scapat de o mare povara. Intelese acum ca nimic nu "s-a sfirsit'' inca si ca deocamdata nu se crapase de ziua, ca musafirii nu s-au ridicat sa plece, ci se pregateau de o gustare si ca, daca intr-adevar ceva se sfirsise, era numai poliloghia lui Lebedev. Fata i se destinse intr-un zimbet larg si pete rosii, semnele bolii, i se aprinsera pe umerii obrajilor.

- Ai numarat pina si minutele cit am dormit, Evgheni Pavlici, strecura el cu ironie, am bagat de seama ca aproape nu ti-ai luat ochii de la mine in seara asta Aha! Rogojin! L-am vazut chiar acum, in vis, sopti el la urechea printului, in timp ce, cu sprincenele incruntate, cu o miscare din cap, il arata pe Rogojin, care sedea linga masa. A, da, facu el, lasindu-si gindul sa alunece, fara nici un sir, de la o idee la alta, dar unde-i oratorul? Unde-i Lebedev? A ispravit, vasazica? Despre ce-a vorbit? E adevarat, printe, ca ai spus odata ca "frumusetea' va salva lumea? Domnilor, striga el, adresindu-se tuturor, printul sustine ca frumusetea va salva lumea! Iar eu sustin ca asemenea idei frivole ii vin acum pentru ca este indragostit. Domnilor, printul e indragostit; cum a intrat adineauri, mi-am si dat seama. Nu te rusina, printe, ca o sa-mi fie mila de tine. Ce fel de frumusete ar putea sa salveze lumea? Am auzit-o de la Kolea. Esti un crestin fervent? Kolea pretinde ca dumitale insuti iti place sa te numesti crestin.

Printul il examina cu atentie fara sa scoata un cuvint.

- Nu-mi raspunzi? Crezi poate ca te iubesc mult? adauga Ippolit din senin.

- Nu, nu cred asta. Stiu ca nu ma iubesti.

- Cum asa? Chiar si dupa discutia noastra de ieri? Crezi ca n-am fost ieri sincer cu dumneata?

- Stiam si atunci ca nu ma iubesti.

- Pentru ca sint invidios pe dumneata, pentru ca te pizmuiesc, nu-i asa? Totdeauna ai crezut la fel si mai crezi si acum, dar dar de ce iti spun toate astea? Vreau sa mai beau sampanie; toarna-mi Keller.

- Nu te mai las sa bei, Ippolit, n-ai voie

Si printul impinse mai incolo paharul din fata bolnavului.

Poate ca ai dreptate consimti Ippolit imediat si oarecum ingindurat. Te pomenesti ca or sa spuna dar ce-mi pasa mie de ceea ce vor spune? Nu-i asa? Sa spuna pe urma ce-or vrea, nu-i asa, printe? Si ce ne priveste pe noi toti ce va fi pe urma! M-am trezit brusc si sint inca buimac. Ce vis ingrozitor am avut, abia acum mi-am adus aminte Nu-ti doresc asemenea vise, printe, desi poate ca, intr-adevar, nu te iubesc. Si daca nu iubesti pe cineva, nu-i un motiv sa-i doresti raul, nu-i asa? Dar ce am de tot intreb, mereu intreb? Da-mi mina sa ti-o string tare-tare, asa Mi-ai intins mina totusi? Stiai deci ca am s-o string din toata inima? Bine, n-am sa mai beau. Cit e ceasul? De altfel, e inutil sa mai intreb, stiu cit este. Ceasul a sosit! Acuma-i momentul. Ce se-ntimpla acolo in colt, se pune masa? Atunci masa asta e libera? Foarte bine! Domnilor, eu de altfel, domnii acestia nici nu m-asculta Vreau sa citesc un articol, printe. Gustarea, bineinteles, e mai interesanta, dar

Si deodata, spre mirarea tuturor, Ippolit scoase din buzunarul interior al hainei un plic mare, pecetluit cu ceara rosie, si-l puse pe masa, in fata lui.

Gestul acesta neprevazut produse o impresie puternica asupra intregii societati care, chiar daca se astepta la ceva in seara aceea din partea lui Ippolit, nu se astepta la asta. Evgheni Pavlovici - aproape sa sara in sus de surpriza; Ganea isi impinse scaunul spre masa; Rogojin se trase si el mai aproape, dar fata lui exprima mai mult scirba si necaz, ca si cum ar fi inteles tilcul acelui gest. Lebedev. care din intimplare se afla chiar linga Ippolit, se apropie si mai mult si, iscodind cu ochii lui mici si curiosi plicul misterios, parea ca incerca sa-i ghiceasca continutul.

- Ce ai acolo? intreba printul cu neliniste.

- De indata ce va rasari soarele, am spus ca ma voi duce la culcare, printe, pe cuvintul meu de onoare, ai sa vezi! striga Ippolit, dar poate ca nu ma credeti in stare sa deschid plicul acesta! adauga el, plimbind asupra musafirilor o privire provocatoare ce parea ca se adreseaza tuturor, fara deosebire.

Printul observa ca baiatul tremura din tot corpul.

- Nici unul dintre noi nu se gindeste la asta, raspunse Miskin. Cum poti sa presupui asa ceva si ce idee ciudata ca vrei sa citesti acum Ce ai acolo, Ippolit?

- Ce s-a-ntimplat? Ce l-a apucat iar? intrebau ceilalti.

Cu totii se apropiara, desi unii incepusera deja sa manince; s-ar fi zis ca plicul, cu pecetea lui rosie, exercita o putere de atractie magnetica asupra intregii asistente.

- Chiar eu am scris asta ieri, dupa ce ti-am promis ca voi veni sa locuiesc la dumneata, printe. Am scris toata ziua si o buna parte din noapte; am terminat abia azi-dimineata; atipind putin inainte de a se face ziua, am avut un vis

- Nu-i mai bine sa lasi pe miine? intrerupse cu sfiala printul.

- Miine "timpul nu va mai fi!' raspunse Ippolit cu un zimbet crispat. De altfel, nu va ingrijiti, lectura va tine vreo patruzeci de minute, cel mult un ceas Ati vazut cum se intereseaza toata lumea? Toti s-au apropiat curiosi, toti se uita la pecete; si cind te gindesti ca daca n-as fi pus articolul in plic, n-ar fi avut nici un efect. Ha, ha! Forta misterului! Ei, sa deschid sau nu, domnilor? striga el cu acel ris straniu si cu ochii scinteind. Un mister! Mister! Iti amintesti cumva, printe, cine a spus ca "timpul nu va mai fi'? Un inger urias si puternic proclama asta in Apocalipsa.

- E mai bine sa nu citeasca! striga deodata Evgheni Pavlovici cu un glas care trada atita neliniste, incit multora purtarea lui li se paru ciudata.

- Nu trebuie, renunta! interveni alarmat si printul, punind mina pe plic.

- Nu e timpul de lectura, acum, sintem la gustare, spuse careva.

- Un articol? Pentru vreo revista? se informa un altul.

- O fi ceva plicticos, adauga al treilea.

- Dar ce are acolo? intrebara cei mai multi.

Pe de alta parte, gestul temator al printului il cam sperie se pare pe Ippolit.

- Sa nu citesc asadar? sopti el catre Miskin cu un fel de teama in glas si un zimbet nervos ii schimonosi buzele invinetite. Sa nu mai citesc? biigui el, plimbindu-si avid privirea pe toate fetele zabovind scrutator in ochii fiecaruia si agatindu-se parca de toti cu obisnuita-i expansivitate impulsiva. Dumitale ti-e frica? i se adresa el din nou printului.

De ce sa-mi fie frica? intreba Miskin, al carui chip trada o stare de neliniste mereu crescinda..

Ippolit se ridica brusc, ca si cum l-ar fi smucit cineva de pe scaun.

Cine are o moneda de doua grivne, douazeci de copeici, o moneda oarecare? intreba el rastit.

Poftim! ii oferi pe data Lebedev; il strafulgerase gindul ca bolnavul si-a pierdut mintile.

- Vera Lukianovna, spuse cu vioiciune Ippolit, ia banul asta si arunca-l pe masa; vom decide dupa cum o sa cada: cap sau pajura? Pajura - inseamna ca va trebui sa citesc.

Tinara fata, speriata, se uita rind pe rind la moneda, la Ippolit si la tatal ei; dupa aceea, ridicind ochii in sus, ca si cum i-ar fi fost oprit sa se uite la ban, il arunca pe masa. Cazu pajura.

Asadar, sa citesc, sopti Ippolit, zdrobit parca de hotarirea sortii si tot atit de palid ca si cum ar fi primit vestea condamnarii lui la moarte. Si totusi, pronunta el tresarind, dupa ce tacu vreo jumatate de minut, ce-i asta? Realmente am tras eu chiar acum la sorti? continua el, plimbindu-si privirea pe fetele celorlalti, cu aceeasi sinceritate staruitoare. E de necrezut! Dar e un amanunt psihologic fenomenal! striga el cu o surprindere vadita. E ceva imponderabil, draga printe! intari cu convingere Ippolit, inviorindu-se si venindu-si parca in fire. Noteaza-ti asta, printe; dupa cite stiu, culegi date cu privire la pedeapsa cu moartea Asa mi s-a spus, ha, ha, ha! O, Doamne, ce stupizenie! si cu aceste vorbe se aseza pe divan, cu coatele pe masa si-si lua capul in miini E chiar rusinos! Dar ce-mi pasa, in definitiv, daca-i rusinos sau nu? adauga el aproape imediat, ridicind capul. Si deodata, cu o hotarire subita, anunta: Domnilor! Domnilor, deschid plicul. De altfel nu silesc pe nimeni sa m-asculte

Cu miinile tremurinde de emotie, desfacu plicul, scoase citeva foi de hirtie de format mic, acoperite cu o scriere marunta, le aseza in fata lui si incepu sa le netezeasca.

- Dar ce este? Ce-o sa citeasca? mormaiau unii incruntindu-se, in timp ce altii pastrau tacerea. Dar cu totii se asezara, privindu-l cu multa curiozitate. Se asteptau poate intr-adevar la ceva extraordinar. Vera, agatindu-se strins cu miinile de speteaza scaunului pe care sedea tatal ei, aproape ca plingea de spaima; tot asa de speriat parea si Kolea. Deodata, Lebedev, care-si reluase locul, se ridica pe jumatate, puse mina pe sfesnice si le apropie de Ippolit, ca sa poata vedea mai bine la citit.

- Domnilor, e veti vedea indata ce este, adauga ca pentru sine tinarul si trecu direct la lectura: "Confesiunea mea!' Motto: Apres moi le deluge! Ce stupizenie! dracu' sa ma ia! urla el deodata, de parca s-ar fi fript. Cum naiba mi-a venit sa aleg un motto asa de ridicol? Ascultati dar, domnilor! Va asigur ca toate astea, la urma urmelor, poate ca nu-s decit niste lucruri complet lipsite de importanta! Dar sint citeva idei de-ale mele si daca credeti ca-i ceva misterios sau interzis intr-un cuvint

- N-ar fi mai bine fara introducere? intrerupse Ganea.

- Ia nu te mai sclifosi atita! adauga altul.

- Prea multa vorbarie! se amesteca si Rogojin, care pina atunci nu scosese o vorba toata seara.

Ippolit il sfredeli cu privirea, iar in momentul cind ochii li se intilnira, Rogojin schita un zimbet acru si rautacios; apoi rosti taraganat aceste cuvinte ciudate:

- Nu asa se fac treburile astea, baiete, nu asa

Nimeni nu intelese, desigur, ce anume voia sa zica Rogojin, totusi vorbele lui facura o impresie destul de ciudata asupra celorlalti. Iar in ceea ce-l priveste pe Ippolit, aceste cuvinte avura asupra lui un efect cu totul neasteptat, zguduitor: fu cutremurat de un fior atit de puternic, incit printul intinse bratul ca sa-l sustina; si ar fi strigat cu siguranta daca nu si-ar fi pierdut glasul. Citeva secunde n-a fost in stare sa articuleze un singur cuvint si respirind din greu se uita intruna, cu aceeasi fixitate, la Rogojin. In cele din urma facu o sfortare suprema si izbuti sa rosteasca cu vocea sugrumata:

- Asadar, dumneata erai Dumneata?

- Eu? Ce anume? Unde? intreba nedumerit Rogojin, in timp ce Ippolit, cu fata congestionata, cuprins de un fel de furie, il apostrofa vehement:

- Dumneata ai fost la mine saptamina trecuta intre orele unu si doua, noaptea, dupa ce te vizitasem chiar in dimineata acelei zile, dumneata ai fost!! Marturiseste, dumneata ai fost?

- Saptamina trecuta, noaptea? Dar ce te-a apucat, flacaule? Ai capiat?

Tacut, "flacaul' isi duse degetul aratator la frunte si statu asa un minut pe ginduri, apoi pe fata-i stoarsa de singe si inca ravasita de spaima aparu un zimbet viclean, aproape triumfator.

- Ba da, dumneata ai fost, repeta el in sfirsit, in soapta, dar cu multa convingere. Ai intrat in odaie la mine, te-ai asezat, fara sa spui o vorba, pe scaunul de linga fereastra si ai stat acolo mai bine de un ceas; ai venit pe la ora unu dupa miezul noptii si trecuse ora doua cind ai plecat Dumneata ai fost, dumneata! De ce m-ai speriat, pentru ce ai vrut sa ma chinuiesti - nu inteleg, dar sint convins ca ai fost dumneata!

Si o ura nemarginita ii intuneca deodata privirea, cu toate ca nu-si putea stapini tremurul ce trada o spaima launtrica.

Veti afla indata totul, domnilor, eu eu ascultati Cu un gest febril apuca din nou foile imprastiate pe masa, incercind sa le adune; dar miinile-i tremurau groaznic si filele razletite nu i se supuneau; zabovi mult pina cind, cu greu, izbuti sa le aseze, intr-o aproximativa ordine.

In sfirsit, lectura incepu. Timp de vreo cinci minute, sufocindu-se de emotie, autorul articolului-surpriza citi cu glasul intretaiat si cam incoerent; treptat, vocea-i deveni mai ferma, mai curgatoare, redind clar si nuantat sensul frazelor. Din cind in cind, doar cite un acces de tuse violent il silea sa-si intrerupa lectura; pe la mijlocul articolului, insa, incepu sa raguseasca tot mai mult; insufletirea neobisnuita care punea treptat stapinire pe el ajunse spre sfirsit la o intensitate maxima, ca si impresia penibila, de altfel, pe care o incercau in acele momente ascultatorii lui. lata continutul acestui "articol':

CONFESIUNEA MEA

"Apres moi le deluge!'

Ieri dimineata, printul a trecut pe la mine; in timpul conversatiei, mi-a propus sa locuiesc in vila lui. Stiam ca are sa insiste, si eram sigur ca o sa-mi trinteasca fara inconjur, ca, acolo e mai usor sa mori printre oameni si copaci, dupa cum se exprima el. Dar astazi n-a pronuntat cuvintul a muri, ci a spus "ai s-o duci mai usor" ceea ce, pentru mine, in starea in care ma aflu, e aproape, acelasi lucru. L-am intrebat ce semnificatie da el in cazul acesta cuvintului ,,copaci' si pentru ce imi pomeneste mereu de acesti "copaci', pentru ca sa aflu cu uimire ca as fi spus chiar eu mai zilele trecute ca venisem la Pavlovsk cu gindul sa privesc pentru ultima oara copacii. Am obiectat ca in momentul mortii e totuna daca ai sub ochi copaci sau un zid de caramida si ca, pentru doua saptamini, nu merita sa te sinchisesti de asa ceva, la cure imi dadu imediat dreptate, explicind totusi ca, dupa el, verdeata si aerul curat vor avea cu siguranta un efect binefacator asupra organismului meu si ca in consecinta starea de neliniste si visurile mele se vor schimba in bine. l-am obiectat din nou, rizind, ca vorbeste ca un materialist, la care mi-a raspuns cu zimbetu-i obisnuit ca a fost intotdeauna un materialist. Deoarece nu minte niciodata, nu sint simple vorbe de claca. Are un zimbet de om bun; l-am observat mai atent acum. Nu stiu daca il iubesc sau nu, n-am timp sa-mi bat capul cu asta. Remarc numai un lucru: ura pe care de cinci luni o nutream impotriva lui aproape ca s-a stins cu desavirsire in aceste ultime saptamini. Cine stie? Poale m-am dus la Pavlovsk numai ca sa-l vad. Dar atunci pentru ce mi-am parasit odaia? Un condamnat la moarte nu trebuie sa iasa din coltul lui, si daca acum as fi fost hotarit sa astept pina in ultimul moment, cu siguranta nu mi-as fi parasit odaia pentru nimic in lume si n-as fi acceptat propunerea de "a muri' la el, la Pavlovsk.

Trebuie sa ma grabesc ca pina miine sa termin neaparat aceasta confesiune. Nu voi avea deci ragazul s-o recitesc si s-o indrept, nu-mi ramine decit s-o revad miine, cind o voi citi printului si celor doua-trei persoane care desigur se vor afla la el. Intrucit nu contine nici un cuvint fals, ci numai purul adevar, suprem si solemn, sint curios sa stiu ce impresie imi va produce cind o voi reciti. De altfel, nici nu era nevoie sa mai scriu cuvintele ,, adevar suprem si solemn '; cind nu-mi mai ramin decit doua saptamini de trait, oricum nu face sa mai mint, pentru ca nu face nici sa traiesc doar doua saptamini; e cea mai buna dovada ca voi scrie numai purul adevar (N.B. De retinut urmatorul gind: nu cumva sint nebun in momentul acesta sau, mai bine zis, in unele momente? Mi s-a spus ca ceva absolut ieri ca in ultimul stadiu al bolii, ftiziecii isi pierd uneori, pentru un timp, capacitatea de a rationa. Trebuie sa verific miine, dupa impresia pe care lectura mea o va produce asupra ascultatorilor. Chestiunea aceasta trebuie lamurita negresit si cit mai exact; altminteri nu pot intreprinde nimic.)

Mi se pare ca am scris acum o prostie gogonata, dar n-am timp s-o mai indrept, am spus-o; de altfel, chiar daca mi-as da seama ca ma contrazic la fiece pas, imi dau cuvintul sa nu modific nici un singur rind macar din acest manuscris. Vreau sa verific, citindu-l miine, daca ideile mele au intr-adevar un curs logic, daca sint in stare sa-mi observ greselile si daca sint fruste toate concluziile la care am ajuns in aceste sase luni de meditatie intre peretii acestei camere, sau nu sint decit rodul unui delir.

Daca ar fi trebuit acum doua luni sa-mi parasesc, ca astazi, si pentru totdeauna odaia si sa spun adio zidului lui Meyer, sint sigur c-as fi fost trist. Acum insa nu simt nimic asemanator, cu toate ca miine parasesc si odaia, si zidul pentru vecie. Asadar, convingerea mea ca, pentru doua saptamini, n-are rost sa regreti ceva si nici sa te lasi prada unor simple impresii sau senzatii mi-a biruit firea si este in masura acum sa-mi subordoneze sentimentele. Dar sa fie oare adevarat? Sa fie adevarat ca firea mea e cu totul biruita? Daca as fi supus acum unor cazne, as tipa cu siguranta si n-as mai sustine ca nu face sa tipi si sa simti durerea cind nu ti-au ramas decit cincisprezece zile de trait.

Sa fie adica adevarat ca mi-au ramas doar cincisprezece zile de viata? in seara aceea, la Pavlovsk, am mintit: doctorul B. nu mi-a spus nimic si nici nu m-a consultat vreodata; dar acum opt zile m-a examinat studentul Kislorodov; dupa convingerile sale e un materialist, ateu si nihilist; de aceeu l-am si chemat; imi trebuia un om care, fara inconjur si menajamente, sa-mi spuna in fata tot adevarul. Asa a si facut, nu numai fara inconjur, fara nici un fel de ceremonii si menajamente, ci chiar cu o vadita placere (ceea ce, dupa parerea mea, era prea de tot). Mi-a trintit-o verde-n fata ca nu mai am decit o luna de trait, poate ceva mai mult daca imprejurarile imi vor fi cu totul favorabile, dar nu este exclus sa mor si mai curind. Dupa parerea lui, s-ar putea intimpla sa mor si subit, chiar miine de pilda. S-au mai vazut asemenea cazuri, si chiar alaltaieri, la Kolomna, o tinara femeie, bolnava de ftizie, intr-o stare asemanatoare cu a mea, simtindu-se deodata rau in momentul cind se pregatea sa iasa dupa tirguieli, s-a intins pe canapea, a scos un suspin si a murit. Toate astea mi le-a spus Kislorodov cu o nepasare ostentativa, vrind sa sublinieze parca lipsa lui de sensibilitate fata de asemenea fenomene si avind aerul ca-mi face o mare onoare prin aceasta, adica aratindu-mi ca ma considera si pe mine o fiinta superioara, aidoma cu el; o fiinta care neaga totul si careia nu-i pasa de nimic, nici chiar de propria ei moarte. Oricum insa, un lucru ramine cert: nu mai am decit o luna de trait! Aici sint convins ca nu s-a inselat citusi de putin.

Am fost surprins adineauri aiizindu-l pe print ca-mi vorbeste de ,, visele mele urite'. Cum de-a ghicit? Mi-a spus ca la Pavlovsk ,,nelinistea si visele mele' se vor schimba in bine si de ce tocmai visele? Ori e medic, ori intr-adevar are o minte atit de patrunzatoare, incit poate sa ghiceasca multe lucruri. (Dar ca, la urma urmei, e un ., idiot ' nu incape indoiala.) Ca un facut, cu putin inainte de venirea lui, visasem ceva frumos (de altfel, am acum sute de halucinatii de astea). Adormisem, cred, cu un ceas inaintea sosirii lui si se facea ca eram intr-o odaie (dar nu intr-a mea). Camera era luminoasa, mai spatioasa, mai inalta si mai bine mobilata decit a mea; erau acolo un dulap, un scrin, o canapea si patul meu; acesta, mare si larg, era acoperit cu o plapuma de matase verde. Si in odaia asta am zarit deodata o lighioana inspaimintatoare, un fel de monstru. Semana cu un scorpion, mult mai hidos insa si mai inspaimintator tocmai prin aceea ca asemenea vietati nici nu exista in natura, iar faptul ca mi se aratase tocmai mie avea parca un tilc deosebit, plin de mister. Am putut s-o examinez foarte bine: era o reptila lunga de vreo douazeci de centimetri, cu trupul maroniu si solzos; la cap era groasa de doua degete, dar se ingusta din ce in ce mai mult spre coada, incit virful era subtire de tot. Doua labe, una la dreapta, alta la stinga, ieseau din trunchi cam la vreo cinci centimetri de la cap, formind un unghi de patruzeci si cinci de grade; erau lungi cam de opt-noua centimetri, incit, vazut de sus, monstrul avea forma unui trident. Capul nu i l-am observat bine, dar am zarit doua mustacioare nu prea lungi, ca doua ace tari, tot de culoare cafenie. In virful cozii si la extremitatile fiecarei labe se vedeau de asemenea cite doi tepi de acelasi fel; erau deci sase cu totul. Lighioana se invirtea turbata prin odaie, sprijinindu-se pe cele doua labe si pe coada; trunchiul si labele se incolaceau in miscari iuti de serpi minusculi, producind o impresie oribila, dezgustatoare. Ma temeam grozav sa nu ma muste, caci mi se spusese ca era veninoasa; dar ma chinuia mai mult gindul; cine o trimisese in camera mea? Ce se unelteste impotriva mea si care-i misterul? Lighioana se baga sub scrin, sub dulap, se strecura prin colturi. Ma asezai pe un scaun, cu picioarele sub mine. Imi strabatu repede odaia si disparu de sub ochii mei, furisindu-se undeva, linga scaunul pe care sedeam. Speriat, incepui s-o caut cu privirea, dar, in felul cum stateam pe scaun, speram ca nu va putea sa ma atinga. Deodata auzii un mic zgomot in spate, foarte aproape de ceafa mea; ma intorsei si zarii lighioana urcind pe perete in sus; ajunsese la inaltimea capului meu, si coada ei, miscindu-se cu o repeziciune extraordinara, aproape sa-mi atinga parul. Sarii in picioare si in aceeasi clipa disparu si lighioana. Nu indrazneam sa ma urc in pat, de frica sa nu mi se vire sub perna. Atunci intra mama cu un cunoscut al ei in odaie. Incepura sa fugareasca reptila, pareau insa foarte linistiti ca si cum nu s-ar fi temut de ea deloc. De fapt, ei nu-si dadeau seama de primejdie! Deodata, dihania iesi din ascunzatoare si se indrepta spre usa; de data asta, se tira incet, fara zgomot; incetineala miscarilor, care parea premeditata, ii dadea un aspect si mai respingator, mai hidos. Mama deschise usa si o striga pe Norma, cateaua noastra - un terre-neuve enorm, cu parul negru si zburlit; s-a prapadit acum cinci ani. Dupa ce se repezi in odaie, Norma se opri incremenita in fata reptilei. Aceasta statu si ea; totusi continua sa se zvircoleasca, iar extremitatile labelor si ale cozii se loveau de podea cu un sunet sec. Daca nu ma insel, teama mistica e un sentiment pe care animalele nu-l pot avea; totusi mi s-a parut atunci ca frica de care a fost cuprinsa Norma avea ceva neobisnuit, de esenta oarecum mistica, ca si cum ar fi presimtit si ea o enigma fatala in aparitia inspaimintatoarei dihanii. Cateaua se trase incet dinaintea reptilei, care inainta cu prudenta si fara zgomot spre dusmanul ei; parea ca nu asteapta decit momentul sa se repeada si s-o muste. Norma tremura din toate incheieturile, dar, in ciuda spaimei care o cuprinse, tintuia monstrul cu niste ochi plini de furie. Deodata casca botul ei rosu, aratindu-si coltii teribili, si dupa un moment de pinda incordata, hotarindu-se parca, se napusti asupra lighioanei, insfacind-o cu dintii. Pesemne ca aceasta se smuci cu putere ca sa scape din botul ciinelui, pentru ca o vazui pe Norma prinzind-o inca o data din zbor si insfacind-o de doua ori, cu mari sfortari, pentru a incerca apoi s-o inghita, tragind-o spre gitlej. Solzii trosnira sub dintii animalului; coada si capul reptilei se zvircoleau cu o repeziciune inspaimintatoare, atirnind din botul Normei. Deodata cateaua urla, schelalaind de durere; reptila reusise sa-i intepe limba. Neputind suporta durerea, Norma isi desclesta falcile; atunci vazui intre dintii ei hidosul animal, care, pe jumatate strivit, tot se mai zbatea; din trupul facut aproape terci, se prelingea pe limba catelei un lichid albicios, asemenea aceluia pe care-l scoate un gindac strivit. In clipa aceea m-am trezit si in camera mea aparu printul.

Ippolit isi intrerupse brusc citirea.

- Domnilor, rosti el putin jenat, n-am mai recitit manuscrisul dar mi se pare ca am scris aici multe lucruri de prisos. Visul acesta..

- Cam asa este, se grabi sa confirme Ganea.

- Recunosc, sint prea multe amanunte care se refera numai la mine personal

Spunind aceste vorbe, Ippolit parea ostenit la culme, sleit de puteri, si-si sterse cu o batista sudoarea ce-i imbrobonase fruntea.

- Cam prea mult te ocupi de propria dumitale persoana, strecura printre dinti Lebedev.

- Domnilor, inca o data, nu silesc pe nimeni sa ma asculte; cei pe care nu-i intereseaza n-au decit sa plece.

- Uite-l ca-i da pe oameni afara dintr-o casa straina, bombani pe infundate Rogojin.

- Si daca ne-am ridica cu totii si-am pleca? interveni pe neasteptate Ferdiscenco, care nu cutezase sa rosteasca o vorba pina atunci.

Ippolit lasa ochii in jos, apucind manuscrisul; in clipa urmatoare insa, inalta capul, ochii ii sclipira si cele doua pete rosii i se accentuara pe obraji.

- Nu tii deloc la mine, spuse el, privindu-l tinta pe Ferdiscenko. Se auzira risete; de altfel, cei mai multi nu rideau. Tinarul rosi de-a binelea.

- Ippolit, spuse printul, lasa lectura si da-mi manuscrisul. Ai sa te culci aici, in odaia mea. Vom mai vorbi de asta chiar azi, inainte de culcare, si miine; dar sa fim bine intelesi ca n-ai sa mai desfaci niciodata filele acestea. Vrei?

- Dar cum e cu putinta? se opuse Ippolit, mirat peste masura. Domnilor! striga el numaidecit cu o insufletire infrigurata, e un episod stupid; in care n-am stiut sa ma port. De aici incolo nu mai intrerup lectura. Cine are urechi - sa asculte

Sorbi grabit o inghititura de apa si tot atit de grabit isi puse coatele pe masa, ferindu-se de priviri, apoi, cu aceeasi indaratnicie reincepu lectura. De altfel, jena de care fusese cuprins la un moment dat disparu curind

Ideea ca nu merita sa traiesti cind stii ca ti-au ramas doar citeva saptamini (continua el) a inceput, daca nu ma insel, sa ma preocupe intens acum o luna, cind mai aveam deci inaintea mea inca patru saptamini de viata. Dar ea pusese cu totul stapinire pe gindurile mele abia acum trei zile, din seara aceea cind am fost la Pavlovsk. Prima data cind m-am simtit patruns de gindul acesta a fost pe terasa printului, in momentul cind am facut ultima incercare de a ma bucura de viata; doream sa ma simt intre oameni, sa privesc copacii (asa am si spus, mi se pare), ma pasionasem, sustineam drepturile lui Burdovski, ale ,,aproapelui meu', visam ca toti imi vor deschide bratele si ma vor stringe la pieptul lor, ca imi vor cere iertare, nu stiam nici eu pentru ce anume si, la rindu-mi, le-as fi cerut si eu iertare; intr-un cuvint, mi-am incheiat socotelile cu viata ca un neghiob si chiar atunci, in acele citeva ore, incolti in mintea mea aceasta ,,convingere suprema '. E de mirare chiar cum de am putut sa traiesc sase luni incheiate fara aceasta ,,convingere'! Ma stiam atins de tuberculoza, boala care nu iarta, imi dadeam perfect de bine seama si nu cautam sa-mi fac iluzii. Cu atit mai navalnic crestea in mine dorinta de a trai; ma agatam de viata, voiam sa traiesc cu orice pret. Admit ca am putut sa ma infurii atunci impotriva destinului orb care, nu stiu pentru ce, hotarise sa ma striveasca ca pe o ginganie; dar cum se face ca n-am ramas la aceasta ura? Ce rost avea sa incep a trai cu adevarat, stiind ca nu-mi este ingaduit sa incep nimic; incercam, stiind bine ca n-am la ce sa mai incerc. Ajunsesem sa nu mai fiu in stare sa citesc o carte pina la capat; renuntasem la citit; ce rost mai are sa citesti, sa-ti imbogatesti mintea cu noi cunostinte numai pentru sase luni; gindul acesta m-a facut de repetate ori sa arunc cartea pe care o aveam in mina. Da, zidul casei Mever ar putea povesti multe! Am notat pe el multe lucruri. Nu era pe acest perete murdar o singura pata pe care sa n-o fi cercetat. Blestemat zid! Si totusi nimic mai scump decit toti copacii din Pavlovsk sau, mai bine zis, ar trebui sa-mi fie mai scump, daca totul nu mi-ar fi acum egal.

Imi amintesc limpede astazi cu ce nesat incepusem atunci sa urmaresc viata lor; inainte, niciodata nu ma interesase atit. Uneori il asteptam cu nerabdare si ocari pe Kolea, cind eram prea suferind ca sa pot iesi din camera. Toate nimicurile si zvonurile, cele mai neinsemnate palavre au inceput sa ma intereseze in asa masura, incit cred ca am ajuns un birfitor. Nu intelegeam, de pilda, cum oamenii acestia, care aveau atita viata in ei, nu erau in stare sa-si faca o avere (de altfel, nici acum nu inteleg). Am avut prilejul sa cunosc un biet nevoias, care, dupa cite mi s-au povestit mai tirziu, murise de foame, si-mi amintesc ca stirea m-a scos din sarite; daca s-ar fi putut face ca nenorocitul acela sa invie, cred ca l-as fi omorit pe loc. Citeodata ma simteam mai bine saptamini de-a rindul si puteam iesi in strada; curind insa, strada incepu sa ma indispuna si la urma sa ma exaspereze chiar; de aceea stateam zile intregi inchis in casa, cu toate ca as fi putut iesi la fel ca toata lumea. Nu puteam suporta forfota multimii din jurul meu, toti oamenii acestia care misuna in toate partile cu fetele preocupate, posomorite, vesnic ingrijorate, acel du-te-vino necontenit de pe trotuare. De ce aceasta vesnica amaraciune a oamenilor, agitatia si framintarea lor fara sfirsit, expresia aceasta de rautate in ochi (caci sint rai, rai, rai)? A cui e vina daca sint nenorociti si nu stiu sa traiasca atunci cind au in perspectiva saizeci de ani de viata! Pentru ce s-a lasat Zarnitin sa moara de foame cind mai avea saizeci de ani inaintea lui? Si fiecare, aratindu-si zdrentele, miinile batatorite, se infurie si striga; Muncim ca niste vite, ne zbatem, sintem flaminzi si saracii Altii nu muncesc, nu se caznesc si totusi sint bogati! (Eternul refren!) Si in timp ce acestia se bucura de binefacerile vietii, vezi cite un biet prapadit din tagma "domnilor ajunsi in mizerie', cum e, de pilda, Ivan Fomici Surikov (cel care locuieste in casa noastra, deasupra), il vezi cum alearga cu limba scoasa dupa o bucatica de piine. Il vezi imbracat intr-o haina rupta in coate si fara nasturi, indeplinind tot felul de comisioane pentru diversi indivizi, la orice ora, de dimineata pina seara; incercati sa-l trageti de limba. ,,Sint sarac, nevoias, un cersetor; nevasta-mea a murit cu zile, n-am avut cu ce sa-i cumpar doctorii; iarna trecuta mi-a inghetat copilasul cel mic, s-a prapadit de frig; fiica cea mai mare a ajuns o tiitoare ' Mereu se plinge, mereu se vaita! Dar nu simt si n-am simtit vreodata nici un fel de mila fata de acesti becisnici - o spun cu un dispret plin de mindrie! Pentru ce nu e si el un Rotschild? A cui e vina daca nu a ajuns milionar la fel ca Rotschild, ca n-are gramezi de coroane si napoleoni de aur? Din moment ce traieste, totul e in puterea lui! A cui e vina daca nu intelege acest adevar?

O, acum totul mi-e perfect egal, acum, cind mi-a ramas de trait atit de putin, nu face sa ma mai necajesc, dar atunci, o repet, noaptea imi muscam perna, imi sfisiam plapuma de furie. Ah! ce visuri imi fauream pe atunci, cit as fi dorit ca, tinar cum sint, la optsprezece ani, sa ma fi gasit in strada, singur, in zdrente, fara adapost, fara lucru, fara piine, fara parinti, fara prieteni, intr-un oras imens, lihnit de foame si umilit (cu atit mai bine!), dar sa fi fost sanatos, si atunci as fi aratat eu

Ce anume as fi aratat?

O, va inchipuiti cumva ca nu-mi dau seama cit de mult m-am injosit prin aceasta Confesiune a mea? Cine oare nu ma va privi ca pe un baietandru care nu cunoaste viata, uitind ca am lasat cu mult in urma cei optsprezece ani ai mei si ca in timpul acestor sase luni am ajuns un batrin? Dar lasa-i sa-si bata joc, sa spuna ca toate astea nu sint decit niste povesti. intr-adevar, ma gindeam numai la povesti. Cu ele imi umpleam noptile lungi de insomnie; mi le amintesc acum pe toate.

E cazul oare sa le repet acum. cind si pentru mine insumi tim-pul povestilor a trecut? Si cui le-as spune? Visurile acelea ma distrau cind am ajuns sa-mi dau seama ca nu mai am nevoie sa studiez nici macar gramatica greceasca, cum imi pusesem odata in gind; ,,o sa ma curat inainte de a ajunge la sintaxa', mi-am zis inca de la primele pagini si am aruncat cartea sub masa. Zace acolo si acum. I-am interzis Matrionei s-o ridice.

Acela in miinile caruia va cadea aceasta ,,Confesiune' a mea si care va avea rabdarea s-o citeasca pina la capat ma va considera poate un nebun sau ma va privi ca pe un scolar; dar, cel mai probabil, va fi dispus sa vada in mine un condamnat la moarte, care, bineinteles, a ajuns la concluzia ca toti ceilalti oameni, in afara de el, nu stiu deloc sa pretuiasca viata, prea o risipesc fara sa-si dea seama de valoarea ei, lenevesc prea mult, nu profita indeajuns de viata, si, ca atare, toti pina la unul sint prea nevrednici s-o traiasca! Ei bine, sa stiti ca cititorul acesta se va insela, si ca situatia mea de condamnat la moarte n-are nici o influenta asupra convingerii mele. Intrebati-i numai, intrebati-i de la cel dintii pina la cel din urma, in ce consta fericirea? O, fiti siguri ca Cristofor Columh a fost fericit nu atunci cind a descoperit America, ci cind era pe cale s-o descopere; fiti siguri ca apogeul fericirii lui a fost atins poate exact cu trei zile inainte de a fi descoperit Noul Continent, atunci cind echipajul, razvratit de disperare, era cit pe-aci sa intoarca corabia inapoi, spre Europa! Dar nu de Noul Continent e vorba acum, lua-l-ar naiba! Columb a murit fara sa-l fi vazut cum trebuie si, de fapt, nici n-a stiut vreodata ce anume descoperise. Esentialul este viata, numai viata, calea vesnica, necurmata spre descoperirea vietii, actul descoperirii ca atare si nicidecum descoperirea in sine! Dar ce rost au frazele acestea? Ma tem ca tot ce spun aici e asa de banal, incit risc sa fiu luat, fara indoiala, drept un scolar din clasele inferioare care si-a scris prima teza pe tema libera ,,Un rasarit de soare ', sau in cel mai bun caz vor afirma ca voiam poate sa spun ceva, dar ca n-am stiut sa-mi dezvalui gindul, cu toata dorinta si stradania mea. Voi adauge totusi ca in orice idee omeneasca geniala ori noua, sau, pur si simplu, chiar in orice idee cit de cit serioasa ce incolteste in capul unui om, exista ceva care nu se poate comunica altuia chiar daca ai scrie volume intregi, straduindu-te sa explici aceasta idee vreme de treizeci si cinci de ani; intotdeauna va ramine ceva netransmisibil, ceva care in ciuda straduintelor tale nu va voi sa iasa din cutia ta craniana si va zacea acolo mereu, pina cind nu vei mai ti, fara sa fi exprimat sensul major al ideii tale. Iar daca nici eu n-am stiut sa redau acum tot ce m-a obsedat in timpul acestor sase luni, se va intelege cel putin ca am platit mult prea scump "convingerea mea suprema', la care ani ajuns in momentul de fata. Tocmai acest lucru am socotit eu necesar, din anumite motive, sa scot la lumina in prezenta ,,Confesiune'. Asadar, continuu.

VI

Nu vreau sa mint: in cursul acestor sase luni, viitoarea vietii m-a prins de citeva ori si pe mine in mrejele ei; uneori ma absorbea intr-atit, incit imi uitam condamnarea sau, mai bine zis, nu voiam sa ma gindesc la ea, ba desfasuram si oarecare activitate. Ar fi cazul sa arat aici si conditiile in care traiam. Acum opt luni, cind boala mea incepu sa se agraveze, am rupt toate relatiile cu lumea si m-am departat de vechii mei camarazi. Am fost intotdeauna un om destul de posac, incit m-au dat foarte curind uitarii, ceea ce, desigur, s-ar fi intimplat si fara imprejurarea asta. Acasa, adica "in familie', duceam o viata la fel de retrasa. Acum cinci luni, m-am inchis definitiv in odaie si m-am izolat complet de familia mea. Dorintele mi se respectau cu sfintenie si nimeni nu indraznea sa intre la mine decit in orele cind se deretica prin camera si cind mi se aducea mincarea. Mama imi primea poruncile tremurind si nici nu indraznea sa se vaiete in fata mea, in rarele ocazii cind ii ingaduiam sa intre in odaia mea. Ii batea intruna pe ceilalti copii, sa nu faca larma si sa nu-mi tulbure linistea; intr-adevar, ma cam plingeam de tipetele lor; imi inchipui ce mult ma iubesc ei acum! "Credinciosul meu Kolea', cum l-am poreclit, cred ca a avut si el de suferit din cauza caracterului meu. In ultimul timp, de altfel, si el m-a chinuit destul; era si firesc: oamenii sint facuti ca sa se chinuiasca unii pe altii. Bagasem de seama ca-mi suporta irascibilitatea ca si cum s-ar fi jurat sa crute un bolnav, si, bineinteles lucrul acesta ma exaspera; se pare ca-si propusese sa imite "smerenia crestineasca' a printului, ceea ce-l facea putin cam ridicol. E un baiat tinar si entuziast care, bineinteles, se ia dupa altii, uneori insa gaseam ca era timpul sa inceapa a trai dupa capul lui. Il iubesc mult. L-am chinuit si pe Surikov, care locuieste deasupra noastra si care alearga de dimineata pina seara cu tot felul de comisioane; i-am demonstrat mereu ca, daca e sarac, vina era a lui, intr-asa fel, incit pina la urma a incetat sa mai vina pe la mine. E un om nenorocit, ajuns la ultimul grad de umilinta. (N. B. Se spune ca umilinta e o forta uriasa; va trebui sa-l intreb pe print in privinta aceasta, doar e expresia lui.) Dar, in martie trecut, urcindu-ma la dinsul ca sa vad copilul care, spunea el, ,,inghetase', fara sa vreau am zimbit ironic in fata cadavrului, spunindu-i din nou lui Surikov ca ,,era vina lui'; deodata buzele nenorocitului tremurara, cu o mina ma apuca de umar si cu cealalta imi arata usa, soptindu-mi: ,,Pleaca!'. Am iesit, si gestul lui mi-a placut mult, mi-a placut chiar atunci, in momentul cind ma dadea afara; dar cuvintele lui mi se intiparisera adinc si, amintindu-mi mai tirziu de ele, mi-au trezit de fiecare data un sentiment penibil de mila ciudata si dispretuitoare. Chiar sub lovitura unei astfel de ofense (imi dau seama ca l-am jignit, cu toate ca nu era deloc in intentia mea), chiar intr-un asemenea moment, omul acesta n-a fost in stare sa-si iasa din fire! Jur ca tremuratul buzelor lui in clipele acelea nu era provocat de furie; m-a apucat de umeri si a rostit superbul lui ,,pleaca ' absolut fara nici o minie. A facut-o cu multa demnitate; cu foarte, multa chiar, care de altfel nu i se potrivea deloc (incit, la drept vorbind, avea un aer destul de comic), dar in atitudinea lui nu era nici un pic de rautate. E posibil sa fi inceput deodata, pur si simplu, sa ma dispretuiasca. De atunci, cind il intilneam pe scara, ceea ce s-a intimplat de doua sau trei ori, se grabea sa-si scoata palaria, lucru pe care nu-l facea inainte, dar in loc sa se opreasca, la fel ca altadata, trecea grabit si cu un aer jenat pe linga mine. In tot cazul, chiar daca ma dispretuia, o facea in felul lui: ,,dispretuia cu umilinta'. Imi pun intrebarea daca nu cumva isi scotea palaria numai de frica, fiindca eram fiul creditorului sau, caci se imprumuta mereu de la mama mea, e vesnic dator vindut si nu izbuteste nicicum sa scape de datorii, inclin sa cred ca asta trebuie sa fie explicatia. Am vrut mai intii sa stau de vorba cu el ca sa ne lamurim si sint convins ca, dupa zece minute, mi-ar fi cerut iertare; pe urma, am judecat insa ca e mai bine sa-l las in pace.

Cam tot pe atunci, adica pe la mijlocul lui martie, cind i se-ntimplase lui Surikov sa-i ,,inghete' copilul, m-am simtit pe neasteptate mult mai bine si starea aceasta se mentinu vreo doua saptamini. Incepui sa ies la aer, de cele mai multe ori pe inserat. Imi placeau serile de martie, cind incepe a se lasa un gerulet usor si cind se aprind felinarele de gaz aerian. Faceam uneori plimbari destul de lungi. Intr-o zi, aflindu-ma in cartierul Sestilavocinaia, a trecut pe linga mine, venind din urma, unul din tagma ,,domnilor ajunsi in mizerie'; pe intuneric nu i-am putut deslusi trasaturile fetei, dar am putut observa ca era imbracat prea usor pentru acel anotimp, intr-un paltonas scurt si ponosit, si ca ducea in mina ceva invelit in hirtie. Cind a ajuns in dreptul felinarului, la vreo zece pasi inaintea mea, am bagat de seama ca-i cazuse ceva din buzunar. Ma grabii sa ridic obiectul, era si timpul de altfel, pentru ca se si repezise unul imbracat intr-un caftan lung, dar, vazind obiectul in miinile mele, nu mai facu gura, ci se multumi sa arunce o privire fugara asupra prazii jinduite si se topi in intuneric. Tineam in mina un portofel mare, din piele rosie, de moda veche si plin doldora; nu stiu de ce, am banuit insa de la prima ochire ca putea sa contina orice, afara de hani. Trecatorul care-l pierduse se departase intre timp cu mai bine de patruzeci de pasi si apoi disparu in multime. Am alergat dupa dinsul, strigindu-l; intrucit insa, afara de un ,,Hei', n-am avut cum sa-l strig, el nici macar nu-si intoarse capul. La un moment dat, il vazui cotind la stinga si disparind pe poarta unei case. Cind am ajuns acolo, sub poarta intunecoasa nu mai era nimeni. Era o casa enorma, de tipul caselor de raport, cu locuinte mici, construite in scop de specula; unele dintre ele numara pina la o suta de locuinte. Ajungind la capatul gangului, mi s-a parut ca zaresc in fund, in coltul din dreapta curtii imense miscindu-se silueta unui om. Strabatui cu pas grabit curtea pina in fund si dadui de o intrare; scara era ingusta, foarte murdara si intunecoasa, de sus venea un zgomot de pasi; cineva urca treptele Ma repezii pe scara in sus, sperind ca pina i se va deschide usa acolo unde se va opri, il ajung din urma. Asa s-a si intimplat. De la un cat la altul, scara se intindea cu niste trepte mici si numeroase, asa incit incepui sa ma sufoc; se auzi deschizindu-se si apoi trintinduse o usa la etajul patru; mai aveam de urcat inca trei caturi. Mai trecura citeva minute pina am ajuns sus si, tragindu-mi din greu rasuflarea, am dat in sfirsit de sonerie. Mi-a deschis o femeie, care tocmai atunci punea sa se incinga samovarul intr-o bucatarioara minuscula. Ma asculta tacuta, fara sa priceapa mure lucru, fireste, si tot tacuta imi deschise usa spre incaperea vecina, o camera la fel de mica, foarte joasa, cu mobila infecta de duzina si cu un pat imens, dupa al carui polog zacea ,,Terentici' (asa il striga femeia), pare-se beat crita. Pe masa, intr-un sfesnic de fier, ardea un capat de luminare si alaturi trona o sticla de jumatate de litru cu un rest de bautura pe fund. Terentici mormai ceva pe sub nas si imi facu semn spre usa urmatoare; femeia plecase si nu-mi raminea altceva de facut decit sa deschid aceasta usa. Intrai deci in odaia de alaturi.

Era o camera si mai mica decit prima, incit cu greu imi facui loc intr-insa; un pat ingust ocupa aproape jumatate din incapere; mai erau acolo trei scaune simple cu tot felul de zdrente pe ele si o masa de bucatarie asezata in fata unei canapele vechi, acoperita cu musama; intre masa si pat de-abia se putea trece. Pe masa ardea o luminare de seu pusa intr-un sfesnic la fel cu cel din odaia vecina; pe pat plingea un prunc de vreo trei saptamini, judecind dupa tipete; il infasa o femeie, imbracata saracacios si neglijent; parea tinara inca, dar cu fata supta si de o paloare impresionanta, de-abia coborita, probabil, din patul de lehuzie; iar tincul nu se potolea si tipa intruna, nerabdator sa-si amageasca foamea cu pieptul secatuit al mamei. Pe canapea dormea un alt copil, o fetita de vreo trei ani, invelita se pare cu o redingota. Linga masa, un domn, in haine ponosite (apucase sa-si scoata paltonul si-l aruncase pa pat), desfacea hirtia in care era infasurata o piine si doi cirnati subtiri. Se mai vedeau pe masa bucati de piine neagra si un ceainic cu ceai. De sub pat se zareau o valiza descuiata si doua legaturi cu niste boarfe.

Intr-un cuvint, o dezordine ingrozitoare. De la inceput chiar, am avut impresia ca atit barbatul, cit si femeia erau oameni de conditie buna, dar ajunsi din cauza mizeriei intr-un asemenea hal de decadere, cind insasi dezordinea aceasta fringe si ultima incercare de a lupta impotriva ei, ba chiar ii aduce pe oameni intr-o stare cind incep sa simta nevoia desperata de a gasi in aceasta dezordine, in fiece zi mai haotica, un fel de voluptate amara si razbunatoare.

In momentul cind am intrat, domnul acela, care ajunsese cu putin inaintea mea, isi desfacea pachetul, povestindu-i sotiei ceva grabit si agitat; femeia, desi nu terminase de infasat copilul, se porni pe plins; stirile nu erau, probabil, cum era si de asteptat, imbucuratoare. Domnul, in virsta de vreo douazeci si opt de ani, avea o fata smeada si uscativa, incadrata de niste favoriti negri, barbia fiindu-i rasa cu grija; chipul lui mi-a parut destul de fin si chiar placut; era posomorit, cu privirea cam incruntata si cu acea nuanta de mindrie bolnavicioasa, prea sensibila si usor iritabila. La intrarea mea se produse o scena pe cit de penibila, pe atit de stranie.

Exista firi care se complac intr-o stare de susceptibilitate excesiva, resimtind o suprema voluptate mai cu seama in momentele cind (si aceasta se petrece intotdeauna aproape vertiginos) enervarea lor atinge punctul culminant; in clipele acelea, se pare ca oamenii de aceasta factura prefera sa sufere o nedreptate, sa fie jigniti, maltratati. De obicei, asemenea indivizi prea irascibili incearca dupa aceea mustrari de constiinta amare, se chinuiesc, se zbuciuma, daca bineinteles nu sint lipsiti de inteligenta pentru a-si da seama ca s-au cam intrecut cu masura. Domnul acela ma privi, timp de citeva secunde, in culmea uimirii, iar nevasta-sa cu frica, de parca ar fi fost de neconceput, cu totul absurd, ca cineva sa-i viziteze; in clipa urmatoare, el se napusti asupra mea, infuriat la culme; nici n-apucasem macar sa rostesc o vorba, dar el, vazindu-ma imbracat corect, se simti, pesemne, foarte jignit prin faptul ca am indraznit sa patrund cu atita neobrazare in coltul sau si sa vad conditiile inspaimintatoare in care statea si de care se rusina atit de mult. Era firesc deci sa se bucure de prilejul ce se ivise pentru a-si descarca macar pe cineva toata ura strinsa de pe urma necazurilor ce se abatusera pe capul lui. Un moment am crezut chiar ca e gata sa ma ia la bataie; palise ca o femeie isterica lovita de acces, ingrozind-o pe nevasta-sa.

- Cum ai indraznit sa intri aici? Iesi afara, striga el tremurind si articulind cu greu cuvintele. Dar in aceeasi clipa zari portofelul in miinile mele.

- Mi se pare ca l-ati pierdut pe drum, ii spusei eu cit se poate de calm si rece. (Dupa cum se si cuvenea de altfel.)

Cuprins de uimire, ramase inmarmurit in fata mea si un timp parea ca nu e in stare sa priceapa nimic; pe urma pipai grabit buzunarul interior al hainei, isi casca inspaimintat gura si, dumerindu-se, se lovi cu palma pe frunte.

- Dumnezeule! Unde l-ai gasit?

l-am explicat in citeva cuvinte si pe un ton sec imprejurarile in care am ridicat portofelul, cum am alergat dupa el strigindu-l si cum, in sfirsit, bijbiind prin intuneric, am urcat in urma lui scara.

- O, Doamne! exclama el din nou, intorcindu-se catre nevasta-sa, aici am toate actele mele, ultimele dovezi ce mi-au mai ramas, aici e totul O, domnul meu, nici nu stii ce ai facut pentru mine! As fi fost un om pierdut!

Intre timp pusesem mina pe clanta, cu intentia sa ma retrag fara zabava; simteam insa ca ma sufoc si tulburarea mea rabufni intr-un acces teribil de tuse, care imi taie picioarele. Intr-o clipa vazui cum domnul acela se repede cautind un scaun, cum apuca niste zdrente si le arunca pe podea, venind apoi linga mine si asezindu-ma cu grije. Dar tusea mea nu se potolea si mai tinu inca vreo trei minute. Cind imi venii in fire, el statea linga mine pe un alt scaun, de pe care daduse jos, probabil, alte boarfe si ma privea ingrijorat.

Esti bolnavmi se pare? rosti el cu tonul caracteristic medicului cind incepe sa consulte un pacient. Eu sint medic (n-a spus: doctor), si, spunind asta, facu un gest cu mina, aratindu-mi, nu se stie de ce, interiorul locuintei lui, ca un fel de protest impotriva situatiei in care se afla; vad ca dumneata

- Am tuberculoza, il lamurii scurt si ma ridicai. Se ridica si el indata.

- Poate ca exagerezi si luind anumite masuri Parea derutat, neizbutind parca sa-si revina in fire; portofelul il tinea tot in mina.

- O, n-aveti nici o grija, intrerupsei eu, punind din nou mina pe clanta usii; saptamina trecuta m-a consultat B. (am strecurat special numele lui B.); soarta mea e pecetluita. Iertati-ma

Am dat iarasi sa deschid usa si sa plec, lasindu-l pe bietul doctor aiurit, tremurind de recunostinta si profund rusinat, dar un nou acces de tuse afurisita ma tintiti locului. Atunci, medicul meu starui sa mai sed putin pe scaun si sa ma odihnesc; se intoarse catre nevasta-sa, care ii sustinu rugamintea si, fara a-si parasi locul, imi spuse citeva cuvinte de recunostinta; cind vorbea, parea stinjenita, iar obrajii palizi, trasi, i se acoperira de roseata. Am cedat, dar cu aerul omului care se teme ca nu cumva sa-i incomodeze si care, in orice clipa, este gata sa se ridice si sa plece (asa se si cuvenea). Dar mustrarile de cuget nu-i mai dadura pace doctorului, o vedeam bine.

- Daca eu incepu el, ezitind si intrerupindu-se mereu, iti sint atit de recunoscator si ma simt atit de vinovat fata de dumneata Eu sa vezi si arata inca o data cu mina, interiorul, in momentul de fata ma aflu intr-o situatie

O, am zis eu, nu-i greu de inteles; e limpede: ti-ai pierdut, probabil, postul si ai venit sa faci interventii si sa-ti cauti un alt serviciu?

- Cum de ai ghicit? intreba el surprins.

- Se vede cit de colo, am raspuns, fara sa vreau, cu o nuanta de ironie. Multi vin aici din provincie minati de sperante, umbla, alearga si traiesc in conditii asemanatoare.

Atunci el isi dadu drumul si vorbi aprins, cu tremur in glas si pe buze; se plinse de soarta-i napastuita si, drept sa spun, povestea lui m-a captivat intr-atita, incit nici macar n-am observat cum trecuse aproape o ora incheiata. Imi povesti istoria lui, de altfel foarte obisnuita. Era medic intr-o gubernie si avea un post bunicel. Niste rauvoitori pornira impotriva-i o campanie de intrigi, in care o amestecara pina si pe nevasta-sa. El se tinu dirz si mindru; interveni o schimbare a guvernatorului in favoarea dusmanilor sai; acestia au cautat sa-l sape si sa-l defaimeze; in cele din urma, el isi pierdu slujba si cu banii ce-i mai ramasesera veni la Petersburg ca sa se reabiliteze. Aici, bineinteles, multa vreme nimeni nu a vrut sa-l primeasca, pe urma binevoira sa-l asculte, dar ii respinsesera cererile, dupa aceea il mai ascultara si-i dadura oarecare speranta si fagaduieli vagi, pe urma ii facura o aspra admonestare, apoi ii cerura un memoriu, pe urma refuzara sa-i primeasca memoriul si-i spusera sa depuna o cerere - intr-un cuvint, de cinci luni batea astfel toate pragurile, umblind sa i se faca dreptate; nu mai avea nici un han, ultimele boarfe ale nevesti-sii fusesera amanetate, zilele acestea sotia lui a nascut, ,,astazi cererea mea a fost respinsa definitiv si aproape ca n-am nici de piine, n-am nimic, nevasta-mea a nascut. Eu, eu '

Sari de pe scaun si se intoarse sa-si ascunda fata. Nevasta-sa plingea intr-un colt, copilul incepu iar sa scinceasca. Mi-am scos carnetul pentru a nota citeva date. Ispravind, m-am ridicat sa plec, iar el tot mai statea inainte-mi si ma privea cu teama si curiozitate.

- Am notat numele dumitale, il lamurii eu, si celelalte amanunte: locul unde ai avut serviciul, numele guvernatorului etc. Am un prieten, fost coleg de scoala, Bahmutov, al carui unchi, Piotr Matveevici Bahmutov, consilier de stat, este director

- Piotr Matveevici Bahmutov! exclama medicul meu aproape tremurind, pai de el depinde totul!

Intr-adevar, totul in povestea acestui amic, ca si dezlegarea ei favorabila, la care am contribuit cu totul intimplator, s-a potrivit in asa fel, de parca fusese anume aranjat pentru un asemenea sfirsit, exact ca in romane. Le-am spus acestor sarmani ca nu trebuie sa-si puna prea mari sperante in interventia mea, ca nu sint decit un biet licean (am exagerat dinadins, caci de fapt, terminasem liceul de mult si deci nu mai eram un licean) si ca atare nu le-ar folosi la nimic sa-mi cunoasca numele, dar ca ma voi duce imediat in cartierul Vasilevski Ostrov, la colegul meu Bahmutov, si intrucit stiu precis ca unchiul sau, consilier de stat, om neinsurat si fara copii, isi adora nepotul si tine la el ca la ochii din cap, considerindu-l ultimul vlastar al familiei sale, ,,nu este exclus ca acest coleg al meu sa poata face ceva pentru dumneata si pentru mine, bineinteles, intervenind pe linga unchiul sau '

- Nu cer decit sa mi se dea voie sa-i explic Excelentei sale toata situatia! Numai sa-mi acorde cinstea de a-i expune verbal! exclama el tremurind din tot corpul si cu ochii infrigurati, de parca ar fi fost scuturat de febra.

Chiar asa a si spus: sa-mi acorde cinstea.

Repetind inca o data ca interventia mea are prea putini sorti de izbinda si ca ar fi de fapt sa incerc marea cu degetul, adaugai ca daca a doua zi, in cursul diminetii, nu vin la ei, inseamna ca totul a ramas balta si n-au ce sa mai astepte. M-au condus cu plecaciuni, facind impresia unor oameni care nu mai sint in mintile lor. N-am sa uit niciodata aceasta expresie de pe fetele lor. Am luat o birja si m-am dus glont la Bahmutov, care locuia pe Vasilevski Ostrov.

Cu acest Bahmutov eram intr-o dusmanie permanenta in ultimii uni de liceu. Avea la noi faima de a fi un aristocrat, cel putin eu nu-l numeam decit asa. Cu toate ca se imbraca admirabil si venea totdeauna in trasura proprie, nu era deloc ingimfat, ci, dimpotriva, un bun camarad, mereu vesel, uneori chiar foarte spiritual, desi de o inteligenta cam redusa, ceea ce nu-l impiedica totusi sa fie primul la invatatura, in timp ce eu n-am stralucit niciodata la nimic. Toti colegii, in afara de mine, il iubeau.

In repetate rinduri, cit am fost colegi de scoala, a incercat sa se apropie de mine; eu insa ramineam neinduplecat; irascibil din fire si posac, ii intorceam de fiecare data spatele. Acum era la universitate si nu-l mai vazusem de un an. Cind am intrat la el, pe la ora noua (cu un ceremonial intreg: un lacheu s-a dus sa ma anunte etc), a facut intii o mutra mirata si nu parea deloc incintat de vizita mea; pe urma s-a inveselit si, privindu-ma, a izbucnit in ris.

- Ce vint te-aduce la mine, Terentiev? ma intimpina el cu obisnuita-i familiaritate prietenoasa, uneori cu o nuanta de obraznicie, dar nicidecum jignitoare, pe care o admiram atit si pentru care totodata il uram din adincul sufletului. Dar ce ai, adauga el inspaimintat, esti tare bolnav, se vede?

Din nou ma ineca un acces de tuse si, prabusindu-ma pe un scaun, abia reusii sa-mi trag sufletul.

- Nu-i nimic, am raspuns eu; ma roade tuberculoza. Am venit la dumneata cu o rugaminte.

Se aseza cu aceeasi expresie de nedumerire pe fata, in timp ce eu i-am povestit toata patania doctorului, sugerindu-i ca ar putea sa-i dea o mina de ajutor acestui nenorocit, daca ar vrea sa uzeze de influenta pe care o are asupra unchiului sau.

- Voi face tot ce-mi sta in putinta si chiar miine il atac pe unchiul meu; mi-ar parea bine sa pot face ceva pentru acest om, mai ales dupa ce mi-ai povestit cazul cu atita caldura Si totusi, cum de ti-a venit in gind, Terentiev, sa mi te adresezi mie?

- Fiindca de unchiul dumitale depinde in cea mai mare masura rezolvarea acestei chestiuni; si, in afara de aceasta, noi, Bahmutov, am fost intotdeauna dusmani, si cum te stiu un om generos si cu suflet nobil, m-am gindit ca pe un dusman n-ai sa-l refuzi, explicai eu ironic.

- Asa cum Napoleon a apelat la Anglia! striga el, rizind amuzat. Voi interveni negresit! Poate chiar acum, de se va putea! adauga repede, vazind ca ma ridic de pe scaun cu un aer grav si retinut.

Si intr-adevar, in modul cel mai neasteptat, totul s-a aranjat cit se poate de bine. Cam peste o luna si jumatate, medicul nostru a fost reintegrat intr-un post similar intr-o alta gubernie, acoperindu-i-se cheltuielile de transport si acordindu-i-se chiar ajutoare. Inclin sa cred ca Bahmutov, care se innadise cam des pe la ei (tocmai de aceea mi-a venit peste mina sa-i mai vizitez, iar pe doctor, care venea din cind in cind sa ma vada acasa, il primeam, in mod demonstrativ, cu raceala), Bahmutov, zic, dupa supozitia mea, l-a convins pe doctor sa primeasca si un imprumut de la el. in tot cursul acestor sase saptamini, m-am intilnit cu Bahmutov de vreo doua ori si a treia oara cu prilejul plecarii doctorului. Intilnirea de adio Bahmutov a aranjat-o la el acasa, oferind o masa cu sampanie; a luat parte si sotia doctorului, care insa n-a stat mult, grabindu-se sa plece acasa, la copil. Era o seara senina de inceput de mai; globul imens al soarelui cobora spre golf. Bahmutov iesi sa ma conduca acasa: ajunseram la podul Nikolaevski; amindoi eram cu chef; Bahmutov imi spunea cit de incintat este ca acest caz s-a incheiat atit de frumos, multumindu-mi nu stiu pentru ce; imi explica ce bine se simte dupa aceasta fapta buna si cauta sa ma convinga ca tot meritul este al meu si ca nu i se pare deloc indreptatita mult trimbitata teorie dupa care actele de binefacere individuale, izolate, n-ar avea nici o valoare.

Ma cuprinse o dorinta arzatoare sa discut.

- Orice tentativa de a defaima un ,,act de binefacere' izolat, incepui eu, este o tentativa impotriva naturii omului si o manifestare de dispret fata de demnitatea lui personala. Dar organizarea ,,operei sociale de binefacere' si problema libertatii individuale sint doua probleme diferite si care totusi nu se exclud reciproc. Binefacerea practicata individual si izolat va ramine intotdeauna, pentru ca ea corespunde unei cerinte naturale a omului, fiind o necesitate vie a individului de a exercita o influenta directa asupra unui alt individ. Pe vremuri traia la Moscova un "batrinel', caruia toata lumea ii zicea general. De fapt, avea titlul de consilier de stat plin si purta un nume nemtesc. Toata viata lui a colindat prin puscarii, pe la ocne si temnite; orice convoi de detinuti in drum spre Siberia stia dinainte ca pe Vorobioviie gori vine     sa-l conduca ,, mosulica-generalul'. El isi indeplinea misiunea de binefacere cu multa seriozitate si chiar pietate; venea, trecea printre sirurile de deportati, se oprea in dreptul fiecaruia; il intreba de nevoi si necazuri fara sa faca vreodata morala cuiva si tuturor le spunea ,, draguta'. Le impartea bani, apoi le trimitea tot felul de lucruri trebuincioase - obiele, bucati de stofa sau pinza; uneori aducea carti cu subiecte religioase celor ce stiau sa citeasca, fiind convins ca ei vor citi aceste carti pe drum, imprastiind apoi continutul lor si celor nestiutori de carte. Rareori se intimpla sa-i intrebe de crimele ce au savirsit, ci se multumea sa-l asculte pe acela care incepea singur sa-i povesteasca. Pentru el, toti condamnatii se aflau pe picior de egalitate, nu facea nici o deosebire intre ei. Le vorbea ca un frate mai in virsta si pina la urma ei singuri incepura a-l socoti un adevarat parinte. De se-ntimpla sa fie si vreo deportata cu un copilas in brate, se apropia de ea, ii mingiia copilasul, facind ghidusii pentru a-i stirni risul. Si asa a dus-o ani de-a rindul, pina la moarte; i-a mers faima prin toata Rusia, chiar si in Siberia: il cunosteau adica toti detinutii. imi povestea odata un fost deportat in Siberia ca el personal fusese martor cum pina si criminalii cei mai inraiti isi aduceau aminte de general; la drept vorbind, vizitind convoaiele de detinuti, generalul rareori putea sa dea mai mult de douazeci de copeici de om. E drept ca si ei isi aminteau de acest om fara cine stie ce inflacarare si nici nu prea il luau in serios. Il auzeai la un moment dat pe cite unul dintre acesti ,,napastuiti', care ucisese vreo doisprezece oameni si mai injunghiase si vreo sase copilasi pe deasupra, asa, pentru placerea lui (se zice ca exista si de astia), il auzeai, vasazica, pe acest individ intr-o buna zi, si poate o singura data in cei douazeci de ani, cum scoate nitam-nisam un suspin si spune: ,,O mai fi traind oare mosulica acela, generalul?' Ba mai schita, poate, si un suris spunind aceste vorbe - si atita tot. Si totusi, cine ar putea sa stie ce saminta o fi fost aruncata in sufletul acelui criminal de catre acest    ,,mosulica-general', pe care el nu l-a putut uita nici dupa douazeci de ani? Si cine ar putea spune, Bahmutov, ce importanta va avea aceasta comunicare a unei personalitati cu o alta personalitate pentru destinele viitoare ale fiecaruia in obstea omeneasca? E un intreg proces al vietii in dezvoltare, cu infinite ramificatii ce noua ne scapa. Si cel mai bun sahist, cel mai iscusit si perspicace dintre jucatorii de sah nu poate calcula dinainte decit doar citeva miscari; faptul ca un sahist fracez se dovedise capabil sa prevada si sa calculeze dinainte zece miscari a fost socotit de presa drept o minune. Dar cind te gindesti: cite miscari imprevizibile pot surveni pe un tarim atit de necunoscut ca viata omului. Aruncind saminta aceasta, prezentindu-ti ,,ofranda', savirsind o fapta buna, sub orice forma ar fi, iti dai o parte din personalitatea dumitale si primesti o parte din personalitatea celuilalt; intrati intr-o comuniune reciproca; putina staruinta inca si sinteti recompensati prin darul cunoasterii, prin cele mai neasteptate descoperiri. Negresit, in cele din urma, vei incepe sa-ti consideri opera drept o stiinta; ea va cuprinde si-ti va absorbi intreaga viata fiind totodata in masura sa ti-o umple, dindu-i finalitate. Pe de alta parte, toate gindurile tale, toate aceste seminte aruncate de tine si de care poate nici nu-ti mai aduci aminte vor incolti si vor creste; cel care le-a primit de la tine le va transmite altuia mai departe. Si de unde poti sti in ce fel si in ce masura vei participa si tu la rezolvarea destinelor viitoare ale umanitatii? Iar daca cunostintele cistigate si o viata intreaga de asemenea activitate te vor inalta, in cele din urma, pina la culmile ce-ti vor ingadui sa arunci o saminta uriasa, sa lasi mostenire lumii o idee grandioasa, atunci Si, in aceeasi ordine de idei, am vorbit foarte mult in seara aceea.

- Si cind te gindesti ca tocmai dumitale nu-ti este dat sa te bucuri de viata! striga Bahmutov cu un fel de imputare adresata destinului necrutator.

Ne opriram in momentul acela pe pod si priveam apele Nevei, sprijiniti cu coatele de balustrada.

- Stii ce mi-a trecut prin cap in clipa asta? spusei, aplecindu-ma mult de tot deasupra balustradei.

- Sa te arunci in apa? striga Bahmutov aproape ingrozit. Mi-o fi citit gindul pe fata.

- Ba nu, deocamdata numai un rationament care se reduce la urmatoarele: uite, nu mi-au ramas de trait decit doua-trei luni, sa zicem patru; dar cind vor ramine, de pilda, numai doua si presupunind ca as fi avut o dorinta arzatoare de a face o fapta buna, care ar necesita alergatura, bataie de cap si o activitate, ca in cazul doctorului nostru, sa zicem, ar insemna ca va trebui sa renunt la aceasta fapta din lipsa de timp pentru realizarea ei si sa-mi caut o alta "fapta buna', mai marunta si pe masura resurselor mele (bineinteles, daca imi va arde intr-atit chiar de fapte bune). E un gind nostim, nu-i asa?

Bietul Bahmutov se arata foarte ingrijorat; ma conduse pina acasa si aproape tot drumul l-am facut in tacere; i-am apreciat delicatetea de a nu fi incercat sa ma compatimeasca si sa ma consoleze. La despartire, imi strinse mina cu caldura si-mi ceru voie sa ma viziteze. I-am raspuns ca daca are de gind sa vina la mine in calitate de "consolator' (chiar daca ar tacea tot timpul, prezenta lui in odaita mea ar fi fost tot a unui consolator, lucru pe care i l-am si explicat), orice vizita a lui imi va aminti si mai mult de moartea apropiata. Ridica din umeri, dar fu de acord; ne despartiram destul de politicos, lucru la care nu prea ma asteptam.

Fapt e ca in seara aceea s-au ivit germenii a ceea ce mai tirziu a luat forma "convingerii mele supreme'. M-am agatat cu pasiune de aceasta idee noua, am framintat-o in toate chipurile, pina in cele mai ascunse si mai variate aspecte (n-am mai inchis ochii in noaptea aceea) si cu cit o adinceam mai mult, cu cit o inhibam mai mult in mine, cu atit mai mult ma inspaiminta. Ma napadise o spaima groaznica de care n-am scapat nici in zilele urmatoare. Si de fiecare data cind imi aduceam aminte de acea spaima, inghetam, scaldat in sudori reci; dupa aceasta spaima puteam conchide ca suprema convingere la care ajunsesem se inradacinase prea adinc in mine si trebuia neaparat sa-si gaseasca dezlegarea. Dar pentru ca aceasta dezlegare sa devina o realitate, imi lipsea vointa, hotarirea necesara. Dupa trei saptamini insa, totul se lamuri si tot atunci datorita unei imprejurari ciudate imi veni si hotarirea

Aici, in explicatiile mele, starui asupra tuturor acestor date. In ce ma priveste, ele nu mai au, fireste, nici o importanta; acum insa (si, poate, numai in clipa aceasta), as vrea cu aceia care vor judeca gestul meu sa poata urmari fara greutate firul logic al deductiilor din care s-a jormat "convingerea mea suprema'. Am scris mai sus ca taria necesara pentru a duce la indeplinire "convingerea mea suprema' am capatat-o nu pe baza unei deductii logice, ci in urma unui imbold ciudat, a unei imprejurari stranii, care nu avea poate nici o legatura cu intreaga chestiune.

Acum zece zile, Rogojin a trecut pe la mine sa-mi ceara niste lamuriri in privinta unei afaceri asupra careia mi se pare de prisos sa ma opresc aici. Nu-l cunoscusem pina atunci, dar auzisem vorbindu-se de el. I-am spus tot ce-l interesa si el pleca imediat. Venise numai in acest scop, astfel ca, de buna seama, cunostinta noastra s-ar fi incheiat aici. Dar interesul pe care l-a stirnit in mine cu prilejul acestei vizite a fost atit de mare, incit tot restul zilei mintea mi-a fost framintata de ginduri din cele mai stranii. A doua zi chiar m-am hotarit sa ma duc sa-l vad. Rogojin m-a primit cu vadita neplacere, dindu-mi a intelege chiar, intr-o forma mai "delicata', ca nu putea fi vorba de raporturi mai strinse intre noi. Totusi petrecui la el o ora interesanta, in care cred ca nici el nu s-a plictisit cu mine. Intre noi, contrastul era asa de mare, incit nu putea sa nu ne sara in ochi, mai ales mie. Eu eram omul care-si facuse socoteala zilelor ce-i mai ramineau de trait; el, dimpotriva, pornit sa-si traiasca din plin viata, sa foloseasca orice clipa prezenta, nu-si facea nici un fel de socoteli cu date si cifre pentru cine stie ce concluzii ,,finale', in afara doar de ceea ce devenise la el o adevaruta obsesie; sa-mi ierte domnul Rogojin aceasta expresie, daca nu pentru altceva, macar pentru faptul ca tradeaza stingacia unui literat lipsit de experienta, care nu stie sa-si formuleze ideile. Cu toata comportarea lui ursuza si prea putin amabila, mi s-a parut un om inteligent si capabil sa inteleaga multe lucruri, chit ca nu-l intereseaza nimic ce nu-l atinge direct. Nu i-am suflat nici un cuvint despre ,,convingerea mea suprema'', dar am avut impresia ca o ghicise, ascultindu-ma. N-a scos un singur cuvint in legatura cu asta; de altfel este un om extrem de tacut. I-am dat a intelege, la plecare, ca in pofida deosebirii enorme dintre noi si a firilor noastre cu totul opuse - les extremits se touchent (i-am explicat ce inseamna in ruseste), asa incit nu este deloc exclus ca si el sa nu fie chiar asa de departe pe cit se pare de a ajunge la o ,,suprema convingere' in sensul aceleia la care am ajuns eu. O strimbatura acra si posomorita i-a fost raspunsul - cu aerul omului care isi inchipuie ca vreau sa plec, se ridica, imi cauta sapca si, foarte amabil, ma scoase din casa lui sumbra simulind politetea omului care vrea sa-si conduca musafirul pina la usa. Interiorul acestei case ma izbi; semana cu un cimitir; dar se pare ca este pe placul lui; explicabil de altfel: duce o viata prea plina, clocotitoare, ca sa mai simta nevoia unei ambiante corespunzatoare si acasa.

Vizita la Rogojin ma obosi mult. Inca de dimineata, nu mi-a fost bine, iar spre seara, simtindu-ma foarte slabit, m-am pus la pat; trupul imi ardea cuprins de febra si citeodata cadeam intr-o stare de toropeala. Kolea a stat linga mine pina aproape de ora unsprezece. Cu toate acestea, imi amintesc tot ce am vorbit impreuna. Dar cind mi se intimpla sa inchid ochii, mi se nazarea mereu ca-l vad pe Ivan Fomici, in fata caruia cresteau gramezile de bani cu nemiluita. Nu stia ce sa faca cu milioanele lui, se temea sa nu fie pradat si-si framinta capul unde sa ascunda atita banet; la urma hotari sa-si ingroape comoara. Eu insa l-am sfatuit ca, in loc sa ingroape banii fara nici un rost, sa topeasca mai bine aurul si sa faca un cosciug pentru copilul inghetat si in acest scop sa-i dezgroape trupsorul. Se facea ca Surikov primise cu lacrimi de recunostinta sfatui acesta prin care-mi bateam joc de el si se grabea sa-l urmeze, la care eu parca am scuipat, indepartindu-ma. Cind mi-am venit in fire, Kolea ma asigura ca nu dormisem deloc si ca in tot timpul acesta am vorbit de Surikov. In unele momente ma lasam prada unei nelinisti si unei tristeti nemasurate, incit Kolea pleca extrem de ingrijorat. Cind m-am ridicat sa incui usa in urma lui, imi veni deodata in minte un tablou pe care-l vazusem in dimineata aceea la Rogojin, in una dintre odaile cele mai sumbre ale acelei case, deasupra unei usi. Chiar el mi-a atras atentia in treacat asupra acestui tablou. Desi nu prezenta nici o valoare din punct de vedere artistic, am ramas in fata lui vreo cinci minute, caci mi-a facut totusi o impresie puternica, provocindu-mi o stranie tulburare.

Tabloul acesta il reprezinta pe Hristos in momentul cind e coborit de pe cruce. Am avut totdeauna impresia ca pictorii care zugravesc momentul rastignirii si al coboririi de pe cruce il infatiseaza de obicei pe Hristos cu un chip de o neobisnuita frumusete; ei cauta sa-i mentina aceasta frumusete chiar si in momentele cind a fost supus la cele mai cumplite chinuri. Or, aici, in tabloul lui Rogolin, nu vezi nimic asemanator; aici apare intr-adevar cadavrul unui om care a suferit suplicii groaznice inainte de a fi fost rastignit, care a fost lovit, schingiuit, torturat de soldati, batut de multime atunci cind isi purta crucea, in sfirsit, care a indurat vreme de sase ceasuri (dupa socoteala mea) inspaimintatorul chin al rastignirii. Iti dai numaidecit seama ca este chipul unui om care cu putin inainte fusese coborit de pe cruce, cu alte cuvinte, departe de a fi teapan, el pastreaza inca mult din viata si caldura, incit pe trasaturile fetei mortului intirzia o expresie de suferinta, ca si cum ar fi continuat s-o simta si dupa ce si-a dat sufletul (pictorul a prins si a reusit sa redea de minune acest amanunt important); in schimb fata, in aspectul ei fizic, n-a fost crutata deloc; e zugravita cu un realism neindurator; e foarte natural si asa trebuie sa fie cadavrul unui om dupa asemenea cazne. Stiu ca, potrivit credintei adoptate de biserica inca in primele secole ale crestinismului, Hristos a suferit cu adevarat si nu numai in aparenta si ca, prin urmare, trupul lui rastignit pe cruce a fost cu totul supus legilor firii. Fata din tablou e tumefiata, acoperita cu vinatai si rani singerinde, oribile; ochii cascati, cu pupilele piezise; albul enorm al ochilor incremenit si cu luciri sticloase. Dar, lucru curios, cind te uiti la cadavrul acesta al omului sfirsit in chinuri si torturi, se naste o intrebare cu totul bizara si cit se poate de interesanta: daca toti discipolii lui Hristos, aceia care au devenit mai tirziu principalii lui apostoli, femeile care-l vegheau, stind in picioare linga cruce, daca, intr-un cuvint, toti adeptii si adoratorii lui i-au vazut trupul in halul acesta (si cu siguranta ca el arata intocmai asa), cum de au putut sa mai creada, la vederea acestor falnice ramasite, ca martirul acesta va invia? Si te mai intrebi, fara sa vrei, daca moartea e asa de hidoasa si daca legile firii sint atit de puternice, cum ai putea sa le invingi? Cum sa le invingi, daca nu a putut sa le invinga nici chiar acela care, in viata fiind, silea firea sa i se supuna, acela la a carui porunca: "Talifakoumi!', o tinara fata s-a ridicat in picioare, acela la glasul caruia Lazar a iesit din mormint? Cind privesti tabloul acela, cercetindu-l, natura ti se nazare in chip de fiara enorma, muta si neinduplecata sau, mai bine zis, oricit de ciudata ar parea comparatia, ca o masina imensa, de constructie moderna, care, surda si nesimtitoare, a insfacat, zdrobind in maruntaiele ei, o fiinta magnifica, fara de pret - o fiinta care ea singura valora cit intreaga natura cu toate legile ei, cit intreg universul, care poate ca n-a fost creat decit pentru a da nastere acelei fiinte! Tabloul acesta parca e menit anume sa trezeasca ideea unei puteri oarbe, sfidatoare, de o vesnicie stupida careia totul ii e supus si care fatal ti se impune. Oamenii care stateau in jurul mortului si care nu sint zugraviti pe aceasta pinza au trebuit, probabil, sa simta o consternare de nespus si o durere imensa in seara aceea in care li s-au naruit dintr-o data toate sperantele, ba aproape si credinta ce se infiripa. Fara indoiala, s-au imprastiat de la locul crucificarii prada unei spaime extraordinare, cu toate ca fiecare dintre ei purta o idee mare, care de-acum incolo nu mai putea sa le fie smulsa. Si daca insusi invatatorul lor si-ar fi putut vedea acest chip in ajunul supliciului, s-ar mai fi suit oare pe cruce, ar fi murit asa cum a murit? Iata inca o intrebare pe care ti-o pui fara voie cind privesti tabloul acela.

Toate astea mi se nazareau in momentele de delir, timp de aproape o ora si jumatate, dupa plecarea lui Kolea, sub forma de crimpeie razlete, intrupate uneori in imagini reale. Iti poti inchipui oare ceva care n-are chip? Cu toate astea, credeam uneori ca vad, sub o forma stranie si absurda, forta aceasta infinita - fiinta aceasta intunecata, surda, oarba si muta. Se facea ca cineva ma apuca de brat, ma duce undeva intr-un loc necunoscut, unde, in lumina unei luminari, imi arata un paianjen enorm si respingator, cautind sa ma convinga ca este acea fiinta oarba, surda si atotputernica, pentru a-si bate joc apoi de indignarea mea. La mine in odaie, in fata icoanei, o candela sta intotdeauna aprinsa noaptea: cu toate ca e slaba, lumina ei permite totusi sa deslusesti toate obiectele din camera; sub candela poti chiar sa citesti. Cred ca abia trecuse de miezul noptii; nu puteam sa dorm deloc si stateam culcat, cu ochii deschisi; deodata usa odaii mele se deschise si aparu Rogojin.

Dupa ce trecu pragul, inchise usa, ma privi in tacere si se indrepta fara zgomot spre scaunul asezat in colt, aproape sub candela. Am fost foarte surprins si ma uitam la dinsul, asteptind sa vad ce voia sa faca. Rogojin isi pusese coatele pe masa si ma fixa cu privirea fara sa scoata o vorba. Asa trecura doua sau trei minute si-mi amintesc ca tacerea lui m-a jignit si m-a necajit nespus. Pentru ce nu voia sa vorbeasca? Desigur, mi s-a parut curios ca a venit atit de tirziu, dar, la drept vorbind, nu prea am fost tare mirat. Dimpotriva, cu toate ca dimineata nu-i explicasem lamurit ideea mea, stiam totusi ca o pricepuse; or, ideea aceasta era de asa natura, incit dorinta de a vorbi din nou cu mine putea fi o eventuala cauza a vizitei lui, chiar la o ora asa de tirzie din noapte. De aceea eram convins ca venise anume pentru asta. Dimineata, ne despartiseram cu oarecare ostilitate, ba tin minte ca de vreo doua ori chiar imi aruncase priviri batjocoritoare. Aceeasi expresie batjocoritoare o regaseam acum in privirea lui si tocmai asta m-a jignit. Cit despre faptul ca-l aveam dinaintea mea pe Rogojin aievea si nu o nalucire, un delir, nu ma indoiam defel. Nici prin gind nu-mi trecu asa ceva.

Intre timp, el statea neclintit la locul lui, si ma privea mereu cu zimbetu-i sarcastic. De furie, ma intorsei pe cealalta parte, hotarit sa tac si eu, chiar daca situatia aceasta s-ar fi prelungit la infinit. Nu stiu de ce, voiam neaparat sa inceapa el vorba. Cred ca s-au scurs asa vreo douazeci de minute si, deodata, ma strafulgera un gind: daca nu e Rogojin, ci o stafie?

Nici in timpul bolii si nici inainte nu mi s-a intimplat sa vad stafii; intotdeauna insa am avut impresia si in copilarie si chiar pina-n ultimul timp ca, daca as vedea una, cu toate ca nu cred in nici un fel de fantome, as muri pe loc. Totusi, gindul ca vizitatorul meu nu este Rogojin, ci o stafie, nu ma sperie citusi de putin.

Dimpotriva, simteam ca ma cuprinde un fel de furie. La fel de curios mi s-a parut si faptul ca chestiunea in sine de a sti daca am inaintea mea un spectru sau un musafir in carne si oase ma preocupa si ma nelinistea mult mai putin decit ar fi trebuit; cred ca ma gindeam atunci la altceva. De exemplu, eram mult mai curios sa stiu pentru ce Rogojin, pe care-l vazusem atunci in halat si papuci, era acum imbracat in frac, cu vesta si cravata alba. Ma preocupa si un alt gind: daca e o stafie si nu-mi inspira teama, de ce nu ma scol si nu ma apropii de ea, ca sa ma conving? Sau, poate, nu indrazneam s-o fac, fiindca ma paraliza frica! Dar, cum imi veni gindul ca mi-ar putea fi teama, simtii deodata cum incep sa-mi tremure genunchii si un fior de gheata imi strabate spatele. In acelasi moment, Rogojin, care parea ca-mi ghicise spaima, lasa jos mina pe care isi rezemase capul, se indrepta din spate si, privindu-ma fix, deschise gura, ca si cum s-ar fi pregatit sa rida. Atunci m-a razbit un sentiment de ciuda, care s-a transformat intr-o furie turbata, incit cu greu m-am stapinit sa nu ma napustesc asupra lui; dar, fiindca jurasem sa nu vorbesc cel dintii, am ramas incremenit; cu atit mai mult cu cit nu eram deloc sigur ca e chiar Rogojin si nu o fantoma.

N-as putea spune precis cit a tinut situatia asta; nici nu-mi mai amintesc cu precizie daca nu cumva imi pierdusem uneori luciditatea timp de citeva clipe. Numai ca la un moment dat, vad cum Rogojin se ridica, ma mai examineaza cu aceeasi atentie ca si atunci cind intrase, dar, de data aceasta, fara sa zimbeasca; pe urma se indreapta incet, aproape in virful picioarelor spre usa, o deschide si iese, inchizind-o. Nu ma mai ridicai din pat. Cit timp am mai stat asa culcat, cu ochii deschisi, gindind Dumnezeu stie la ce, nu-mi mai amintesc; nu stiu nici cum am adormit. A doua zi, pe la ceasurile noua, dupa obicei, Matriona batu la usa, ca sa-mi aduca ceaiul. Stabilisem ca o regula ca, daca n-o strigam pina la ora aceea, sa vina sa bata la usa. in clipa cind i-am deschis, ma izbi un gind: cum ar fi putut sa intre, din moment ce usa era incuiata? Am facut investigatii si m-am convins ca era cu neputinta ca Rogojin, in carne si oase, sa fi patruns la mine, deoarece, noaptea, toate usile sint inchise cu zavorul.

Cazul acesta ciudat, pe care l-am descris acum cu atitea amanunte, rn-a facut sa ma hotarasc in cele din urma. Asadar, hotarirea mea definitiva nu este rezultatul unui rationament, al unei convingeri logice, ci al unui sentiment de dezgust. Nu e chip sa mai traiesc cind viata, ca sa ma loveasca, imbraca forme asa de stranii. Aparitia aceasta fantomatica m-a umilit. Nu ma simt in stare sa ma supun unei forte oarbe, intrupate in acest paianjen urias. M-am putut linisti abia catre seara, cind am simtit ca hotarirea mea definitiva atinge punctul ei final. A fost primul moment al acestei faze; al doilea moment l-am avut la Pavlovsk, dar in privinta aceasta am dat pina acum lamuriri destule.

VII

Aveam un pistol de buzunar pe care mi-l procurasem din adolescenta, la virsta aceea ridicola cind incep sa-ti placa deodata povestile cu dueluri si cu banditi, cind te si vezi provocat de un adversar, infruntind eroic pistolul indreptat asupra ta. Am umblat la el acum o luna. In sertarul unde zacea, am gasit doua gloante si un cornet mic cu pulbere, cam pentru trei incarcaturi. Pistolul acesta nu face nici doua parale; smuceste si bate intr-o parte si numai pina la cincisprezece pasi; dar, pus la timpla, poate, fara indoiala, sa-ti sfarime teasta.

Am hotarit sa mor la Pavlovsk, la rasaritul soarelui, in parc, ca sa nu-i deranjez pe cei din vila. ,,Confesiunea' de fata va furniza politiei datele necesare. Amatorii de cazuri psihologice si cei care vor manifesta vreun interes n-au decit sa traga din continutul ei concluziile ce le vor crede de cuviinta. N-as fi vrut totusi ca manuscrisul meu sa fie dat publicitatii. Il rog pe print sa-si pastreze o copie si sa-i dea alta Aglaiei Ivanovna Epancina. E ultima mea dorinta. Las scheletul meu, prin testament, Academiei de Medicina in interesul stiintei.

Nu ma recunosc supus judecatii nimanui si stiu ca acum sint in afara puterii oricarei jurisdictii. M-a amuzat mult o ipoteza pe care am facut-o mai zilele trecute: ce-ar fi, mi-am zis, daca mi-ar trasni asa din senin sa omor pe cineva, oricine ar fi, sa asasinez chiar si zece persoane, in sjirsit sa comit o crima oribila, ce s-ar considera drept cea mai inspaimintatoare, cea mai monstruoasa si odioasa din lume si, dat fiind ca tortura a fost desfiintata, ce pacaleala pentru tribunal cind s-ar vedea in fata unui inculpat care nu mai are decit doua sau trei saptamini de trait! As muri in mod confortabil, in spitalul lor, la caldura, ingrijit de un medic atent, si poate mult mai comod si mai bine decit la mine acasa. Nu inteleg de ce nu le vine in minte ideea aceasta, cel putin in gluma, oamenilor care se afla intr-o situatie asemanatoare. Dar poate ca le vin si lor asemenea ginduri; doar se gasesc si pe la noi destui sugubeti.

Dar, daca nu recunosc jurisdictia nici unui tribunal, in schimb sint convins ca nu voi scapa de condamnarea acelora care se vor repezi sa ma judece dupa ce voi fi devenit un acuzat si surd, si mut. Nu vreau sa plec fara a lasa un raspuns - un cuvint liber si nu impus - dar nu ca sa ma justific, o, nu! Nicidecum! N-am de cerut iertare nimanui si pentru nimic, dar o fac fiindca eu insumi o doresc.

In primul rind, o idee curioasa: cine, cu ce drept, in numele carui principiu, pentru care motiv binecuvintat ar putea sa-mi conteste acum dreptul de a dispune liber de aceste doua sau trei saptamini ramase? Ce for al justitiei ar avea dreptul sa se amestece? Cine anume vrea ca eu nu numai sa fiu condamnat, ci si sa astept supus si cu resemnare ziua executiei? Poate fi acest lucru cu adevarat necesar cuiva? O cere morala? Ma rog, daca eram voinic si sanatos si as fi incercat sa-mi pun capat vietii, care ar putea fi utila aproapelui meu etc, etc, mai inteleg: atunci morala ar fi fost in drept sa-mi reproseze, in virtutea unor vechi sabloane, ca mi-am permis sa dispun de viata mea fara sa-ntreb pe nimeni sau mai stiu eu pentru ce altceva. Dar acum, acum, cind sint asa de aproape de scadenta fatala? Ce fel de morala este aceea care are nevoie, pe linga tributul suprem, si de ultimul tau horcait in momentul cind iti dai cel din urma atom al vietii, ascultind consolarile printului, care in argumentarile lui in spirit crestinesc va ajunge, fara indoiala, la concluzia fericita ca, in fond, e chiar mai bine sa mori. (Crestinii de felul lui ajung intotdeauna la ideea aceasta, e calul lor de bataie.) Si ce urmaresc ei cu ridicolii lor ,,copaci din Pavlovsk'? Sa-mi indulceasca ultimele clipe? Cum de nu-si dau seama ca, incercind sa ma smulga gindurilor mele pentru a ma lega de aceasta ultima iluzie de viata si iubire cu care dumnealor vor sa mascheze zidul lui Meyer si tot ce este atit de sincer si firesc scris pe el, ei ma vor face si mai nefericit? Ce ma intereseaza natura si parcul vostru din Pavlovsk, rasaritul si apusul vostru de soare, cerul vostru albastru si chipurile voastre pline de multumire de sine, daca eu sint exclus de la acest ospat caruia nu i se prevede sfirsitul? Ce rost are, pentru mine, toata frumusetea aceasta, cind, in fiecare minut, in fiece clipa, sint constient si trebuie sa fiu constient ca n-am fost decit un avorton al naturii, in timp ce pina si musculita care biziie imprejurul meu, scaldata intr-o raza de soare, pina si ea isi are locul ei la acest ospat, participa la corul comun al firii, se bucura de el si e fericita, iar eu n-am vrut sa inteleg pina acum lucrul acesta numai din lasitate! O! Sint convins ca printul si ceilalti ar fi vrut, pentru triumful moralei si al bunei-cuviinte, sa ma faca sa rostesc, in locul tuturor acestor vorbe ,,perfide si inveninate', celebra si clasica strofa a lui Millevoye:

Oh, puissent voir votre beaut sacre tant d'amis, sourds a mes adieux! Qu'ils meurent pleins de jours, que leur mort soit pleure, qu'un ami leur ferme les yeux!

Dar fiti siguri, oameni naivi ce sinteti, ca si in aceasta strofa atit de pilduitoare, in aceasta binecuvintare academica, adresata lumii in versuri frantuzesti, se ascunde fara voia poetului atita amaraciune veninoasa, o ura atit de neimpacata, colcaind de minie revarsata in rime, incit nu-i exclus ca el insusi sa fi luat aceasta rabufnire de ura drept lacrimi de induiosare. Cu iluzia asta a si murit, fie-i tarina usoara! Sa stiti ca exista o limita a rusinii pe care omul o resimte in fata nimicniciei si a neputintei sale, dar, o data depasita aceasta limita, el gaseste o placere imensa in chiar sentimentul rusinii. De buna seama, inteleasa astfel, admit ca umilinta devine uriasa, dar nu in sensul in care o concepe religia.

Religia! Admit ca viata vesnica exista si poate ca intotdeauna am crezut in existenta ei. Sa zicem ca flacara constiintei a fost aprinsa prin vointa unei forte superioare, ca aceasta constiinta, rotindu-si privirea asupra lumii, a spus: "Exist!' si ca pe urma, deodata, aceeasi forta i-a poruncit sa se stinga, pentru ca asa trebuie, in numele unor imperative de ordin superior - si chiar fara a explica pentru ce anume - fie, admit totul, dar ramine aceeasi intrebare: ce nevoie mai era si de umilinta mea? Chiar asa, nu poti fi oare sfisiat, pur si simplu, fara sa ti se ceara sa-l si binecuvintezi pe acela care te sfisie? E cu putinta oare ca acolo sus sa se simta cineva intr-adevar jignit pentru ca nu vreau sa mai astept cincisprezece zile? Nu cred, ci mai degraba as presupune ca a fost nevoie, pur si simplu, de pacatoasa mea existenta, de existenta unui atom, pentru a completa vreo armonie universala, pentru compensarea nu stiu carui plus sau minus sau pentru vreun contrast oarecare etc, etc, dupa cum, in fiecare zi, se cere jertfa a milioane de fiinte, fara moartea carora restul lumii n-ar putea exista (desi, fie-mi ingaduit s-o spun, ideea aceasta in sine nu e prea generoasa). Fie si asa! Recunosc ca nu era cu putinta o alta intocmire a lumii, adica fara aceasta devorare reciproca neintrerupta, fara ca unii sa-i inghita pe ceilalti; sint gata sa admit ca nu pricep nimic din toata intocmirea aceasta; in schimb stiu un lucru: de vreme ce mi s-a dat constiinta de sine, constiinta ca "exist", putin imi pasa ca lumea a fost intocmita strimb si ca altfel nici n-ar putea exista! Cine, asadar, si pentru ce ar putea sa ma judece dupa toate astea? Orice ati spune, ar fi absurd si nedrept.

De altfel, oricit de mare ar fi fost dorinta mea, niciodata n-am putut sa-mi inchipui ca nu exista viata de apoi sau providenta. Cel mai probabil e ca toate astea exista, dar ca noi nu pricepem nimic din viata viitoare si din legile ei. Dar daca e asa de greu, aproape cu neputinta de inteles acest lucru, cum e posibil sa fiu facut raspunzator pentru faptul de a nu fi priceput si inteles ceea ce este de nepatruns? E adevarat, spun ei, si, fara indoiala, o spune si printul impreuna cu ei, ca tocmai aici e necesara supunerea, ca trebuie sa te supui fara sa cirtesti si ca smerenia, umilinta mea va fi cu siguranta rasplatita pe cealalta lume. Injosim prea tare providenta cind, de ciuda ca nu sintem in stare s-o intelegem, ii atribuim felul nostru de a judeca. Dar, inca o data, daca omul nu poate s-o patrunda, este inadmisibil, o repet, ca el sa fie facut vinovat pentru ceea ce nu-i este dat sa inteleaga. Iar daca este asa, cum pot sa fiu judecat pentru ca n-am inteles adevarata vointa si legile providentei? Dar, mai bine, sa nu mai vorbim de religie.

De altfel, cred ca-i destul. Cind voi fi ajuns la rindurile acestea, cu siguranta soarele va fi rasarit si ,,rasuna-va-n cer', iar o forta nemasurata, de necuprins, se va fi revarsat peste tot pamintul. Fie! Voi muri cu ochii tinta spre acest izvor al fortei si al vietii fara sa mai jinduiesc la binefacerile ei. Dar daca ar fi depins de mine de a nu ma fi nascut, cu siguranta ca n-as fi acceptat existenta in conditii atit de umilitoare. Dar, cel putin, e in puterea mea sa-mi curm firul vietii, cu toate ca zilele-mi sint de fapt numarate. Nu-i cine stie ce putere grozava, dupa cum nu-i grozava nici razvratirea mea.

Si acum, o ultima lamurire: daca mor, nu-i din pricina ca n-as fi avut puterea sa suport aceste trei saptamini; o, as fi putut gasi in mine atita forta si, daca as vrea, mi-as afla suficienta consolare in faptul ca sint pe deplin constient de nedreptatea care mi s-a facut; dar nu sint ca poetul acela francez si nu vreau sa ma consolez in felul acesta. In sfirsit, e si un element de ispita la mijloc: limitindu-mi timpul pe care-l mai am de trait la trei saptamini, natura mi-a ingradit intr-atit activitatea, incit se pare ca sinuciderea ar fi singurul lucru pe care as mai putea sa-l intreprind cu sanse sigure de a-l duce pina la capat din propria mea vointa. De, poate ca tocmai asta ma ispiteste: sa profit de aceasta ultima posibilitate de actiune. Protestul poate uneori sa insemne foarte mult

Confesiunea se terminase; Ippolit se opri in sfirsit

In unele cazuri de incordare extrema la un om nervos, irascibil si scos din fire intervine acel grad maxim de sinceritate cinica clipa cind el nu mai tine seama de nimic si e gata sa provoace orice scandal, ba s-ar parea ca e chiar dornic de asa ceva; se napusteste asupra oricui, avind in minte gindul confuz, dar hotarit, de a se arunca in minutul urmator din virful unei clopotnite si de a pune astfel capat tututor nedumeririlor si incurcaturilor ce s-ar putea ivi cu acest prilej. O epuizare rapida a puterilor fizice este de obicei semnul premergator al acestei stari. Incordarea extraordinara, aproape nefireasca, ce-l sustinuse pina atunci pe Ippolit ajunsese, se pare, la acest ultim grad de intensitate. Prin firea lui, acest baiat de optsprezece ani, ros de boala, parea firav ca frunza tremuratoare ce se desprinde din copac; dar, de indata ce-si arunca privirea asupra musafirilor - pentru prima oara in cursul unei ore intregi -dispretul cel mai arogant, cel mai jignitor se citi in privirea si in zimbetul lui. Se grabea sa-si provoace adversarii. Acestia n-au intirziat sa-si paraseasca scaunele zgomotosi si plini de indignare. Oboseala, vinul baut, incordarea nervilor faceau sa fie si mai mare haosul si, daca se poate spune asa, mocirla impresiilor.

Deodata, Ippolit sari de la locul sau, de parca l-ar fi smucit cineva.

- A rasarit soarele! striga el, zarind virful copacilor scaldati in lumina si aratindu-i-l printului ca pe o minune. A rasarit!

- Ai crezut poate ca n-o sa rasara? remarca Ferdiscenko.

- O sa fie si astazi o zapuseala groaznica, mormai cu un aer plictisit Ganea, care, cu palaria in mina, casca si se intindea din toate incheieturile; doar ca n-o sa tina asa toata luna! Mergem ori nu, Ptitin?

Ippolit asculta aceste vorbe surprins, aproape uluit; deodata pali ingrozitor si incepu sa tremure.

- Vrei cu tot dinadinsul sa-ti arati nepasarea ca sa ma jignesti, spuse el cu ochii tinta la Ganea. Esti un nemernic!

- Ei dracie! Dar asta-i chiar din cale-afara, sa te lasi descumpanit pina intr-atit! zbiera Ferdiscenko. Ce fenomenala lipsa de caracter.

- Un imbecil si nimic altceva, conchise Ganea. Ippolit cauta sa se stapineasca.

- Domnilor, incepu el tremurind si oprindu-se la fiecare cuvint, inteleg ca am putut sa-mi atrag razbunarea dumneavoastra personala si imi pare rau ca v-am plictisit cu aiurelile mele (arata manuscrisul cu mina), dar, la urma urmei, regret si mai mult ca nu v-am toropit de tot(Zimbi prosteste.) Ce zici, am fost plicticos, Evgheni Pavlici? i se adresa el deodata lui Radomski. V-am plictisit, nu-i asa? Spune!

- A fost cam lung, desi, ce sa zic

Spune tot! Fii sincer macar o data in viata dumitale! starui Ippolit brutal si tremurind de incordare.

- O, mi-e absolut egal, daca-i asa! Fa bine si ma lasa in pace, raspunse Evgheni Pavlovici, intorcindu-i spatele scirbit.

Ptitin se apropie de Miskin.

- Noapte buna, printe, spuse el.

- Dar o sa se impuste, nu vedeti? Uitati-va la dinsul! striga Vera speriata si se smuci spre Ippolit, apucindu-l de brat. N-a spus chiar el ca la rasaritul soarelui se omoara? Ce mai stati?

- Nu se impusca el, nici o grija! mormaira cu rautate mai multe glasuri, intre care si al lui Ganea.

- Domnilor, bagati de seama! racni Kolea, repezindu-se si el la Ippolit si apucindu-l de mina. Uitati-va numai la dinsul! Printe, printe, ce-i asta?

In jurul lui Ippolit se ingramadira Vera, Kolea, Keller si Burdovski; toti patru se straduiau sa-l retina pe loc.

Are dreptul, are tot dreptul! se bilbiia Burdovski, care parea ca-si pierduse capul si el.

- Da-mi voie, printe, ce hotarire ai de gind sa iei in cazul de fata? ii dadea zor Lebedev, cu obraznicia omului ametit de bautura.

- Cum? Ce hotarire?

Da-mi voie; eu sint stapinul casei desi, recunosc cu tot respectul Admit ca si dumneata esti stapin aici, dar nu vreau ca in casa mea sa se-ntimple asa ceva Asta-i.

N-are sa se impuste; mofturi de mucos zevzec! tuna deodata, cu multa siguranta si plin de indignare, generalul Ivolghin.

- Bravo, generale! aproba Ferdiscenko.

Stiu ca n-are sa se impuste, preaonorate generale; cu toate astea ca stapin al casei

Asculta, domnule Terentiev, spuse deodata Ptitin care, dupa ce-si luase ramas-bun de la print, ii intinse mina si lui Ippolit, in manuscris e vorba, mi se pare, ca-ti lasi scheletul Academici? E vorba chiar de scheletul dumitale, de propriul dumitale schelet, vasazica? Vrei sa donezi Academiei, prin testament, ciolanele dumitale?

- Da, osemintele mele.

- Asa da. E bine sa fie totul absolut limpede, ca nu cumva sa se-ntimple vreo greseala; se spune ca a mai fost un asemenea caz.

De ce il necajesti? interveni suparat printul.

- Uite ca l-au razbit si lacrimile, adauga Ferdiscenko.

Dar Ippolit nici gind n-avea sa plinga. Facu o miscare ca s-o ia din loc, dar cei patru care-l inconjurau il apucara din nou de brate. Se auzira risete.

Parca ce altceva urmarea el: stia ca o sa sariti sa-l tineti de brate; de-aia v-a si citit caietelul lui, zise Rogojin. Ramii cu bine, printe. Am intepenit de atita stat pe loc.

Daca ai avut intr-adevar de gind sa te impusti, Terentiev, spuse rizind Evgheni Pavlovici, in locul dumitale, dupa astfel de complimente, nu m-as omori, numai ca sa le fac in necaz.

Ei sint nerabdatori sa vada cum am sa-mi zbor creierii! se otari Ippolit.

- Si li-e necaz acum ca n-au sa vada.

- Asadar si dumneata crezi ca n-am sa le dau prilejul sa vada?

N-am de gind sa te zadarasc, dimpotriva, cred ca e foarte posibil sa-ti tragi un glont in cap. Numai sa nu te pierzi cu firea rosti taraganat si cu un aer proteguitor Evgheni Pavlovici.

- Abia acum imi dau seama ca am facut o mare greseala citindu-le din acest caiet, spuse Ippolit, privindu-l pe Evgheni Pavlovici cu o neasteptata expresie de incredere, ca si cum ar fi cerut un sfat unui bun prieten.

- Situatia e cam ridicola, dar crede-ma, nici nu stiu ce sa te sfatuiesc, spuse zimbind Radomski.

Ippolit se uita tinta la el cu o privire aspra si fara a scoate o vorba. Ai fi zis ca in unele momente constiinta il parasea.

- Ba nu-i chiar asa, dati-mi voie, bodoganea Lebedev. La ce trucuri recurge: "Am sa ma impusc, cica, in parc, ca sa nu deranjez pe nimeni!' El isi inchipuie ca n-are sa deranjeze pe nimeni daca o sa coboare scara si la trei pasi de casa

- Domnilor incerca sa intervina printul.

- Nu, da-mi voie, preastimate print, il intrerupse cu artag Lebedev, intrucit vezi si dumneata singur ca nu-i de gluma, si cel putin jumatate dintre musafirii dumitale sint de aceeasi parere, fiind convinsi ca acum, dupa cuvintele pe care le-a spus aici, onoarea il obliga sa se impuste; prin urmare, ca stapin al casei, declar in fata martorilor ca cer concursul dumitale.

- Dar ce trebuie sa facem, Lebedev? Sint gata sa te ajut.

- Iata ce: mai intii sa i se ia numaidecit pistolul si munitiile cu care s-a laudat adineauri. Daca le preda fara sa cricneasca, accept, tinind seama de starea lui de boala, sa ramina peste noapte aici, bineinteles cu conditia de a fi pus sub directa mea supraveghere. Miine insa va trebui sa plece numaidecit; iarta-ma, printe! in caz ca se va opune si va refuza sa-mi predea arma, voi fi silit sa-l imobilizez, tinindu-l de un brat, iar generalul de celalalt, voi pune sa fie imediat anuntata politia, care, bineinteles, isi va face datoria. In calitate de prieten, domnul Frediscenko nu va refuza sa se duca la sectie.

Se isca o zarva mare. Lebedev fierbea si se ratoia, depasind orice masura; Ferdiscenko se pregatea sa se duca la politie. Ganea se indirjea sa sustina ca nimeni nu se va impusca; Evgheni Pavlovici tacea.

Printe, nu ti s-a intimplat niciodata sa aluneci de pe virful unei clopotnite? i se adresa in soapta Ippolit lui Miskin.

- N-nu, niciodata raspunse naiv acesta.

Iti inchipui cumva ca eu nu m-am gindit la o asemenea explozie de ura? urma Ippolit pe acelasi ton, privindu-l pe print cu niste ochi scinteietori, ca si cum ar fi asteptat intr-adevar un raspuns de la dinsul. Ajunge! racni el deodata, adresindu-se tuturor celor de fata. E vina mea sint cel mai vinovat dintre toti! Lebedev, uite cheia (scoase un portofel din buzunar si lua de acolo o veriga de otel cu trei-patru cheite); uite asta, penultima Kolea iti va arata Kolea! Unde-i Kolea? racni el cu privirea atintita asupra lui Kolea, fara sa-l vada insa. Da iata, el are sa-ti arate; mi-a ajutat sa-mi impachetez lucrurile. Du-te cu dinsul, Kolea; in odaia printului, sub masa valiza mea cu cheita asta, jos, intr-o cutie pistolul meu si cornul cu pulbere. Chiar el mi-a facut valiza adineauri, domnule Lebedev, si o sa-ti arate; dar cu conditia ca miine, inainte de a pleca spre Petersburg, sa-mi restitui pistolul. Ai inteles? Ceea ce fac e pentru print, nu pentru dumneata.

- Asa da; va fi mult mai bine! zise Lebedev, luind cheia si, cu un zimbet veninos pe buze, se repezi in odaia de alaturi. Kolea se opri, voi sa spuna ceva, dar Lebedev il trase dupa dinsul.

Ippolit se uita la musafirii care rideau. Printul baga de seama ca bolnavului ii clantaneau dintii ca intr-un acces de friguri.

- Ce ticalosi sint cu totii! sopti cu infrigurare Ippolit la urechea lui Miskin.

De fiecare data cind ii spunea ceva printului, se apleca spre el si cobora glasul.

Lasa-i; esti prea slabit

- Indata, indata am sa plec.

Apoi, cu o miscare brusca, il imbratisa pe print.

Ma crezi poate nebun? il intreba, uitindu-se tinta la el cu un ris ciudat.

- Nu, dar dumneata

- Indata, indata, taci; nu mai spune nimic; o clipa vreau sa ma uit in ochii dumitale Stai asa, am sa te privesc. Vreau sa-mi iau ramas-bun de la un Om.

Statu nemiscat si-l privi pe print in tacere, timp de vreo zece secunde; era alb ca varul, cu fruntea imbrobonata de sudoare si agatindu-se in chip ciudat de Miskin, ca si cum i-ar fi fost frica sa se desprinda de el.

- Ippolit, Ippolit, ce ai? striga printul.

- Indata destul ma duc sa ma culc. Vreau numai sa beau un pahar in sanatatea soarelui Vreau, vreau neaparat, lasati-ma!

Apuca repede o cupa de pe masa, se smulse din nou si intr-o clipa ajunse la capatul terasei. Printul dadu sa fuga dupa el, dar intimplarea facu parca inadins ca in acelasi moment Evgheni Pavlovici sa-i intinda mina ca sa-si ia ramas-bun de la dinsul. Nu trecu nici o secunda si, deodata, un strigat de spaima izbucni din toate piepturile. Urma apoi un moment de zapaceala nemaipomenita.

Iata ce se intimplase:

Ajungind la capatul terasei, Ippolit se oprise in fata scarii ce ducea in parc, si in timp ce tinea cupa de sampanie in mina stinga, isi viri mina dreapta in buzunarul paltonului. Din cele afirmate mai pe urma de Keller, reiesea ca Ippolit tinuse mina in buzunar inca in timpul conversatiei lui cu printul, pe care-l apucase de umar cu mina stinga; mina aceasta, virita in buzunar, sustinea Keller, ii trezi o prima banuiala. In orice caz, un fel de presimtire il facu sa alerge dupa Ippolit. Dar si el ajunsese prea tirziu. Vazu numai lucind ceva in mina lui Ippolit si cum acesta, intr-o fractiune de secunda, isi duse la timpla un pistol mic de buzunar. Keller se repezi sa-l apuce de brat, dar in aceeasi clipa Ippolit apasa pe tragaci. Cocosul cazu cu un tacanit scurt, sec, dar nu rasuna nici o impuscatura. In momentul cind Keller, voind sa-l imobilizeze, il cuprinse pe Ippolit in brate, acesta se lasa sa cada moale in bratele lui, ca un om ce-si pierde cunostinta, inchipuindu-si probabil ca a fost lovit mortal. In clipa urmatoare, pistolul se afla in mina lui Keller. Toata lumea se napusti intr-acolo. Ippolit fu asezat pe un scaun, adus in graba de cineva; toti se imbulzeau in jurul lui, toti vociferau, toti puneau intrebari. Auzisera cu totii tacanitul sec al cocosului si totusi omul era viu si nevatamat, fara nici o zgirietura macar. Ippolit sedea pe scaun neintelegind ce se petrece cu el si plimbindu-si doar pe chipurile celor prezenti privirea ratacita. In aceasta clipa tocmai sosira in fuga si Lebedev cu Kolea.

- Rateu? intrebau unii.

- Poate ca nici n-a fost incarcat? isi dadeau cu parerea altii.

- E incarcat! anunta Keller dupa ce controla pistolul, dar

- Si cum se face ca n-a luat foc?

- N-avea capsa, lamuri Keller.

Ar fi greu de povestit scena penibila ce a urmat. Spaima, care cuprinsese in primul moment pe toata lumea, ceda brusc locul unei ilaritati generale; ba unii rideau chiar in hohote, gasind in asta o satisfactie rautacioasa. Plingind cu sughituri, fringindu-si miinile, Ippolit se arunca ba spre unul, ba spre altul, ca intr-o criza de nervi; se duse chiar si la Ferdiscenko si, apucindu-l cu amindoua miinile, se jura ca uitase, uitase cu totul sa puna capsa, ca a fost "o scapare din vedere' din partea lui si nicidecum ceva "intentionat', ca "toate capsele erau aici, la el, in buzunarul vestei, zece bucati' (le arata la toata lumea); ca n-a pus mai dinainte capsa, pentru ca se temea ca nu cumva sa se descarce in buzunar; se gindea insa s-o aseze la vreme si, uite, a uitat. Ii implora pe toti: pe print, pe Evgheni Pavlovici, pe Keller, sa i se dea pistolul inapoi, ca sa dovedeasca indata tuturor ca "onoarea, onoarea lui e in joc' ca de-acum ramine "dezonorat pentru totdeauna!'

La urma se prabusi, pierzindu-si cunostinta cu adevarat.

L-au dus in cabinetul printului, iar Lebedev, dezmeticit, de parca i s-ar fi luat cu mina efectul alcoolului, trimise indata dupa un medic, raminind impreuna cu fiica si baiatul lui, cu Burdovski si cu generalul Ivolghin sa vegheze la capatiiul bolnavului. Dupa ce Ippolit fu scos de pe terasa in nesimtire, Keller, cuprins de elan cavaleresc, se posta in mijlocul camerei, anuntind cu glas raspicat:

- Domnilor, daca cineva isi va permite sa sustina in gura mare ca a fost ceva premeditat, lasind sa se inteleaga ca acest tinar nefericit a jucat o comedie, uitind inadins sa puna capsa - sa stiti ca acela va avea de-a face cu mine.

Dar nu-i raspunse nimeni. In cele din urma, toata lumea se grabi sa plece. Ptitin, Ganea si Rogojin pornira impreuna.

Printul ramase mirat vazind ca Evgheni Pavlovici se pregatea sa plece si el, renuntind la explicatia proiectata.

- Parca voiai sa-mi spui ceva dupa plecarea celorlalti? il intreba Miskin.

- Asa este, raspunse Evgheni Pavlovici, luind loc pe un scaun si asezindu-l pe print linga dinsul, dar acum m-am hotarit sa las aceasta convorbire pe alta data. Iti marturisesc ca sint putin cam buimacit, ca si dumneata de altfel. Mi-am pierdut sirul ideilor; si apoi ceea ce vreau sa-ti spun este cit se poate de important si pentru mine, si pentru dumneata. Vezi, printe, cel putin o data in viata vreau sa fac un lucru cu totul cinstit, adica fara vreun gind ascuns; cred insa ca acum n-as fi in stare de asa ceva; si cred ca, poate, nici dumneata nu mai esti deloc dispus asa incit e mai bine sa aminam discutia noastra. Intre timp, poate ca lucrurile se vor mai limpezi; sa lasam sa treaca vreo trei zile, cit am de gind sa ramin la Petersburg, si totul va deveni mai clar si pentru mine, si pentru dumneata.

Cu aceste cuvinte, se ridica din nou de pe scaun, incit era de neinteles pentru ce se mai asezase adineauri. Printul mai avu de asemenea impresia ca Evgheni Pavlovici e nemultumit, ba chiar suparat, ca se uita la el cu dusmanie si ca privirea lui nu mai semana defel cu aceea de adineauri.

- Acum te duci probabil la bolnav?

- Da ma cam ingrijoreaza, ingaima printul.

- Fii pe pace; va trai cu siguranta inca vreo sase saptamini si, cine stie, poate chiar o sa se refaca aici. Dar cred ca e mult mai bine sa-i faci vint cit mai repede, chiar miine, daca poti.

- Ma gindesc, nu cumva prin tacerea mea l-am impins si eu la asta o fi crezut, te pomenesti, ca si eu m-am indoit daca e capabil sau nu sa-si puna capat zilelor? Ce crezi, Evgheni Pavlici?

- Exclus. Si asa esti prea bun ca te necajesti pentru atita lucru. Nu-ti mai face singe rau. Am auzit, intr-adevar, vorbindu-se de astfel de cazuri, dar marturisesc ca n-am vazut niciodata un om sa-si traga un glont in cap numai spre a fi laudat sau de suparare ca nu a fost laudat pentru intentia sa nastrusnica. Mai ales, n-as fi crezut ca se poate da dovada de atita slabiciune! In orice caz, ai face bine sa-l dai chiar miine afara.

- Crezi ca ar fi in stare sa se mai impuste o data?

Nici o teama, acum n-o sa mai incerce in nici un caz. Sfatul meu e totusi sa te feresti de toti Lacener-ii astia autohtoni! Am mai spus-o si ti-o repet: crima este un refugiu prea frecvent pentru toate nulitatile astea lacome si nerabdatoare.

- Esti dispus sa vezi in el un fel de Lacener?

- Fondul e acelasi, chiar daca interpretul e de alt soi. Si sa vezi daca acest domn nu-i in stare sa extermine si zece oameni chiar in "gluma', dupa cum s-a exprimat adineauri. Aceste vorbe din spovedania lui n-au sa ma lase sa dorm.

- Nu ti se pare ca exagerezi?

- Ma uimesti, printe. Cum, vrei sa spui ca nu-l crezi in stare sa omoare chiar si acum zece oameni?

Nu stiu ce sa-ti raspund. Toate acestea mi se par foarte ciudate, dar

- In sfirsit, cum crezi, incheie Evgheni Pavlici enervat. Esti un om plin de curaj, stiu. Vezi numai sa nu nimeresti cumva si dumneata printre cei zece!

- Mai probabil e ca nu va ucide pe nimeni, spuse printul, uitindu-se ingindurat la Evgheni Pavlovici. Acesta rise rautacios.

La revedere, e vremea sa plec. Dar ai bagat de seama ca a lasat cu limba de moarte o copie dupa "Spovedanie' Aglaiei lvanovna?

- Da, am bagat de seama si nu-mi iese din minte.

Asta-i. Si daca mai pui la socoteala si ,,gluma' cu cei "zece oameni', face sa te gindesti, rise din nou cu tilc Evgheni Pavlovici, apoi parasi terasa.

Un ceas mai tirziu, trecuse de ora trei dupa miezul noptii - printul cobori in parc. Incercase mai intii sa se culce, sa doarma, dar i-a fost cu neputinta din pricina palpitatiilor. In casa, lucrurile intrasera oarecum pe fagasul lor normal si toata lumea se linistise; bolnavul dormea, iar medicul, chemat in graba, n-a gasit nimic grav in lesinul lui; Lebedev, Kolea, Burdovski s-au culcat in odaia bolnavului, ca sa poata sta de veghe cu schimbul. Nu erau prin urmare motive de prea mare ingrijorare. Nelinistea printului insa, departe de a se potoli, crestea cu fiecare clipa. Ratacind pe aleile parcului si aruncind priviri absente in juru-i, se opri deodata mirat cind se pomeni in fata pavilionului de muzica, cu rindurile de scaune goale si pupitrele fanfarei. Fara sa stie de ce, locul i se paru oribil. Facu cale intoarsa si se departa in graba, apucind pe drumul pe care mersese cu o zi inainte, impreuna cu familia Epancin. Ajungind la banca verde, unde i se daduse intilnirea, se aseza si, cu totul neasteptat, izbucni intr-un hohot de ris zgomotos, dar tot atit de brusc se stapini, inciudat impotriva lui insusi. Il coplesea o tristete fara margini; ar fi vrut sa plece undeva, departe dar nu stia unde. Deasupra lui, pe o creanga de copac cinta o pasarica; o cauta cu ochii printre frunze. Deodata, o pasarica zbura si in aceeasi clipa el isi aduse aminte de "musculita scaldata intr-o raza de soare' despre care Ippolit scrisese ca "pina si ea isi are locul ei la ospat, participa la corul comun al firii, in timp ce el nu e decit un avorton al naturii' Vorbele acestea, care il izbisera inca de-atunci, ii venira subit in minte. O amintire de mult uitata incepu sa reinvie si dintr-o data se limpezi, luind contururi precise.

Era in Elvetia, in cel dintii an sau, mai bine zis, in cele dintii luni ale tratamentului sau. Fusese pe atunci aproape iresponsabil, un idiot, vorbea anevoie si uneori nici nu intelegea ce anume voiau de la el cei din jur. Intr-o zi, pe o vreme minunata, se dusese sa se plimbe prin munti; umblase mult, cu inima strinsa de un gind chinuitor, nedeslusit si care refuza sa se contureze. In fata lui, cerul stralucea; un lac ii sclipea la picioare, iar in juru-i orizontul, scaldat in soare, se intindea la nesfirsit. Multa vreme a stat sa admire aceasta priveliste, sfisiat de durere. Isi aminteste cum, plingind, isi intindea bratele spre azurul infinit. Isi dadea seama cu amaraciune ca era cu desavirsire strain de toate astea, ca si cum nici n-ar fi existat pentru dinsul. Ce inseamna oare acest festin, acest ospat, aceasta mareata sarbatoare din fiecare clipa ce-l atrage mereu, de mult, inca din copilarie, si la care nu poate lua parte niciodata? In fiecare dimineata rasare acelasi soare stralucitor, in fiecare dimineata curcubeul se rasfata peste cascada, si-n fiecare seara se coloreaza cu purpura aceste virfuri ninse care se zaresc colo sus, chiar la orizont; "musculita care biziie in jurul lui, scaldata intr-o raza de soare, isi are locul ei la acest ospat, participa la corul comun al firii, se bucura de el si e fericita'; un firicel de iarba, cit de mic, creste si e fericit! Fiecare fiinta isi are drumul ei, il cunoaste, soseste si pleaca cintind; numai el singur nu stie nimic, nu intelege nimic, nici pe oameni, nici limba lor, e strain de toate - un avorton al naturii. O, desigur! Pe atunci, el nu putea sa rosteasca aceste vorbe si nici sa-si exprime gindul; suferinta raminea in el muta; dar acum i se parea ca toate acestea le spusese si atunci, pronuntase exact aceste cuvinte, si ca fraza cu "musculita' Ippolit a luat-o chiar de la el, din cuvintele si lacrimile lui de atunci. Era atit de convins, incit, fara voie, ii batu inima la gindul acesta

Atipi pe banca, dar nici in somn nu-si gasi linistea. Cu o clipa inainte de a adormi, isi aminti de afirmatia ca Ippolit are sa omoare zece oameni si aceasta presupunere absurda il facu sa zimbeasca. In jurul lui era o liniste de vraja, senina si neclintita, prin care razbatea doar fosnetul molcom al frunzelor, marind parca si mai mult senzatia de singuratate. In somnul lui zbuciumat i se aratau tot felul de vise tulburatoare, facindu-l sa se infioare in fiece clipa. La urma i se nazari in vis ca o femeie veni linga dinsul; o cunostea, o cunostea chinuitor de bine; ar fi putut sa-i spuna numele oricind, s-o deosebeasca dintr-o multime imensa, dar, lucru ciudat, acum parea ca are o infatisare cu totul alta decit aceea pe care i-o cunoscuse pina atunci, si simtea o chinuitoare dorinta de a nu recunoaste in ea pe acea femeie. Dupa expresia de spaima si de cainta ce i se citea pe fata, s-ar fi spus ca-i o mare vinovata si ca atunci chiar savirsise o crima ingrozitoare. O lacrima tremura pe fata ei palida; il chema cu un gest al miinii si-si duse degetul la buze, facindu-i parca semn s-o urmeze in taina. Inima-i inceta sa mai bata; pentru nimic in lume n-ar fi voit s-o creada vinovata; dar isi dadea seama ca in momentul acela se va-ntimpla ceva groaznic, un lucru ce-l va apasa de acum inainte toata viata. Parea ca ea ar fi voit sa-i arate ceva in parc, nu departe de acolo. El se ridica de pe banca vrind s-o urmeze si deodata un ris zglobiu si cristalin rasuna alaturi, simti o mina in mina lui; apuca infrigurat aceasta mina, o strinse cu putere si in aceeasi clipa se trezi. In fata lui, in picioare, rizind cu pofta, statea Aglaia.

VIII

Ea ridea, dar pe fata i se citea indignarea.

- Uite-l cum doarme! Dormeai, nu-i asa? exclama cu un aer mirat si plin de dispret Aglaia.

- A, dumneata esti! biigui printul, care, desi nu-si revenise inca bine in fire, o recunoscu cu surprindere. A, da! intilnirea atipisem.

- Te-am vazut.

- Nimeni nu m-a desteptat in afara de dumneata? N-a mai fost nimeni pe aici inaintea dumitale? imi inchipuiam ca era o alta femeie.

- Alta femeie?

In sfirsit, printul se dezmetici.

- A fost numai un vis, zise el pe ginduri; e ciudat sa am un asemenea vis tocmai acum, in astfel de clipe. Ia loc

O lua de mina si o aseza pe banca; se aseza si el linga dinsa si ramase pe ginduri. Fara a incepe conversatia, Aglaia se multumi sa-l priveasca atent. Din cind in cind si Miskin ii arunca cite o privire cu totul absenta, ca si cum nici n-ar fi vazut-o. De ciuda, Aglaia se imbujora toata.

- A, da, se reculese printul, Ippolit s-a impuscat.

- Cind? La dumneata? il intreba ea fara a se arata prea surprinsa. Aseara era inca in viata, imi pare. Si cum ai putut sa adormi dupa asta? striga ea, insufletindu-se deodata.

- Dar n-a murit. Pistolul n-a luat foc.

La insistentele Aglaiei, printul a trebuit sa-i povesteasca numaidecit, ba chiar foarte amanuntit, tot ce se intimplase in noaptea aceea. Il zorea mereu sa spuna mai departe, dar tot ea il intrerupea de fiecare data cu noi intrebari, care, de fapt, nu aveau nici o legatura cu intimplarea propriu-zisa. Intre altele, ea asculta cu mult interes relatarea celor spuse de Evgheni Pavlovici, ba chiar ceru pe alocuri sa-i repete intocmai cuvintele.

Bine, ajunge! Trebuie sa ma grabesc, spuse ea cind printul ispravi. Nu ne mai ramine decit o ora de stat impreuna, caci, la opt, trebuie neaparat sa fiu acasa, sa nu banuiasca nimeni ca am fost aici; am venit cu un anume scop; am o multime de lucruri sa-ti spun. Nenorocirea e ca acum m-ai facut sa-mi pierd sirul. Cit despre Ippolit, cred ca pistolul nici nu trebuia sa ia foc, asta-i seamana. Dar esti absolut sigur ca voia intr-adevar sa se impuste si ca n-a fost decit o poza, o mistificare?

- O, nu, sint convins ca nu.

Da, e mai plauzibil. Si zici ca-si exprimase dorinta in scris sa-mi transmiti "Spovedania' lui? Atunci, de ce nu mi-ai adus-o?

- Dar n-a murit. Trebuie sa-l mai intreb.

- Nu-i nevoie sa-l mai intrebi. Mi-o aduci numaidecit. Cu siguranta ca asta o sa-i faca mare placere, pentru ca banuiesc ca tocmai de asta s-a gindit sa-si traga un glont in cap ca, dupa aceea, sa-i citesc eu spovedania. Sa nu rizi de vorbele mele, Lev Nikolaici, caci e foarte probabil sa fie asa cum spun.

Nu rid, pentru ca si eu sint aproape sigur ca in buna parte este asa cum ai spus dumneata.

Esti sigur? Oare si dumneata crezi la fel? sari teribil de surprinsa Aglaia.

Intrebarile ei se succedau cu repeziciune; vorbea pripit si uneori parea ca se incurca, ba adesea nici nu-si termina vorba; in fiecare clipa se arata preocupata ca nu cumva sa fie gresit inteleasa; intr-un cuvint era prada unei framintari neobisnuite si, cu toate ca-si dadea curaj, afisind un aer aproape sfidator, sufletul ii era cuprins de o teama nelamurita.

Purta o rochie simpla, de toate zilele, care o prindea de minune. Asezata pe marginea bancii, tresarea mereu, imbujorindu-se tot mai mult. O uimea grozav faptul ca Miskin confirmase presupunerea ei, socotind ca Ippolit a vrut sa se sinucida pentru ca ea sa-i citeasca "Spovedania'.

- Fara indoiala, explica Miskin, el ar fi dorit ca in afara de dumneata sa-i aducem laude si noi, ceilalti.

- Cum adica sa-i aduceti laude?

Adica. cum sa-ti spun? E foarte greu de explicat. El ar fi vrut si se astepta pesemne ca noi toti sa venim in jurul lui, sa-i spunem cit de stimat si iubit este, sa ne rugam de el sa nu se omoare. E foarte posibil sa se fi gindit mai cu seama la dumneata, mai mult ca la oricine altul, pentru ca intr-un asemenea moment ti-a pomenit numele, desi nu-i exclus ca nici macar sa nu-si fi dat seama ca tocmai la dumneata se gindeste.

Ei, uite, asta chiar nu inteleg deloc cum vine; se gindea la mine fara sa-si fi dat seama ca se gindeste la mine? Si totusi, imi pare ca inteleg! Stii ca si eu, cind aveam treisprezece ani, mi-am pus in gind, de vreo zece ori, sa ma otravesc, lasind o scrisoare prin care sa le arat parintilor motivul hotaririi mele? Ma gindeam si la efectul pe care-l voi produce; ma vedeam culcata in sicriu, iar pe toti ceilalti plingind in jurul meu si caindu-se ca au fost asa de cruzi cu mine De ce tot zimbesti? se intrerupse ea deodata, incruntind sprincenele. Vrei sa spui ca dumneata nu te gindesti la tot soiul de lucruri din astea cind te lasi furat de visuri in clipele dumitale de singuratate? Poate chiar te imaginezi feldmaresal sau, cine stie, ca l-ai invins pe Napoleon!

- Ei bine, pe cuvintul meu de onoare, tocmai la asta ma gindesc, mai ales inainte de a adormi, raspunse printul rizind, numai ca intotdeauna, nu stiu de ce, ma razboiesc cu austriecii, nu cu Napoleon.

N-am nici un chef sa glumesc cu dumneata, Lev Nikolaici. Cu Ippolit am sa caut sa stau de vorba personal si te rog sa-l instiintezi de asta. Dar gasesc ca e foarte urit din partea dumitale sa judeci sufletul unui om cu atita brutalitate, cum il judeci pe Ippolit. Iti lipseste gingasia necesara in astfel de momente; in dumneata vorbeste numai adevarul crud - prin urmare esti nedrept. Printul ramase pe ginduri.

- Mi se pare ca dumneata esti nedreapta cu mine; nu-i fac nici o vina ca a putut sa aiba asemenea ginduri, pentru ca toti sint dispusi sa gindeasca in acelasi fel; de altminteri, poate ca nici nu s-a gindit deloc, ci era numai o dorinta a lui nemarturisita voia sa se intilneasca pentru cea din urma oara cu oamenii, sa le cistige stima si dragostea - porniri atit de frumoase; din pacate, a iesit pe dos; sa fie cauza boala sau si altceva poate? Si apoi sint unii care izbutesc in toate, pe cind la altii totul iese anapoda

Te-ai referit desigur la dumneata, cind ai facut observatia asta? spuse Aglaia.

- Da, m-am gindit la mine, raspunse Miskin, fara sa bage de seama cita rautate era in intrebarea ei.

- Numai ca, in locul dumitale, n-as fi adormit; vasazica, oriunde ai nimeri - adormi numaidecit; nu-i deloc laudabil.

Dar n-am inchis ochii toata noaptea, apoi am umblat mult, mult, m-am oprit la pavilion

- Care pavilion?

- La pavilionul de muzica; de acolo am venit direct aici si cum stam pe banca si ma gindeam, m-a furat somnul.

- Asa? in cazul acesta, ai circumstante atenuante Si ce ai cautat la pavilion?

- Nu stiu, asa fara un gind anume

Bine, bine, sa lasam asta; ma intrerupi mereu si ce-mi pasa daca ai trecut pe la pavilion? Ziceai ca ai visat o femeie, cine era?

- Era n-ai de unde sa stii

- Ba da, inteleg prea bine. Si tii mult Cum ti-a aparut in vis, in ce fel? Dar, la urma urmei, nici nu vreau sa stiu, i-o reteza ea deodata cu necaz. Nu ma intrerupe

Se opri un moment ca sa mai rasufle sau, poate, ca sa-i treaca naduful.

- Iata motivul pentru care te-am chemat; vreau sa-ti propun sa fim prieteni. De ce ma privesti asa tinta? adauga ea aproape furioasa.

Intr-adevar, Miskin se uita la dinsa, in acel moment, cu foarte multa atentie, observind cum incepe din nou sa roseasca. In asemenea cazuri, cu cit se imbujora mai tare, cu atit se infuria mai mult impotriva ei insasi, lucru care i se citea in scinteierea ochilor; de obicei, un minut dupa asta, isi descarca minia pe acela cu care vorbea, fie ca era vinovat ori nu, si-i trintea vorbe tari. Stiindu-se atit de salbatica si de sfioasa, Aglaia vorbea in general putin si parea mai tacuta decit surorile ei, uneori chiar prea tacuta. Numai cind imprejurarile o sileau sa iasa din rezerva-i obisnuita si mai cu seama in asemenea cazuri delicate, incepea sa vorbeasca cu aroganta, vrind parca sa-l infrunte pe acela caruia i se adresa. De obicei simtea dinainte momentul cind incepea sa roseasca, ceea ce o infuria din cale-afara.

- Sau poate ca nu vrei sa-mi primesti propunerea? il infrunta ea, privindu-l cu sfidare.

- Ba da, vreau, numai ca nu era deloc nevoie adica, am vrut sa spun ca n-am crezut ca trebuie neaparat facuta o astfel de propunere, se fistici printul.

- Dar cum ti-ai inchipuit? Altfel, ce rost avea sa te chem aici? Ce ai crezut? La urma urmei, poate ca ma iei si dumneata drept o prostuta, cum ma socot toti cei de-acasa?

- Nu stiam ca ei te socot o prostuta; eu eu nu sint de aceeasi parere.

-Nu? Foarte inteligent din partea dumitale. Dar, mai ales, formularea e inteligenta.

- Dupa mine, esti poate chiar foarte desteapta citeodata, urma printul; adineauri ai spus o vorba plina de intelepciune. Referindu-te la indoiala pe care am exprimat-o in privinta lui Ippolit, ai spus: "in dumneata vorbeste numai adevarul crud, prin urmare esti nedrept'. Retin vorba asta si am sa mai meditez la ea.

Aglaia se imbujora de placere. Toate aceste schimbari se produceau in ea cu multa spontaneitate si repeziciune. Printul se insenina si el si, uitindu-se la dinsa, rise fericit.

- Asculta asadar, relua ea, te asteptam de mult ca sa-ti istorisesc toate acestea; inca de cind mi-ai trimis scrisoarea aceea, si chiar de mai inainte, te asteptam O parte din ce voiam sa-ti spun ai auzit din gura mea ieri; te consider omul cel mai cinstit si cel mai drept, mai cinstit si mai drept decit oricare altul, si daca se spune ca mintea ti-e ca din cind in cind esti bolnav la minte, e o nedreptate; e parerea mea si am sustinut-o sus si tare, luindu-ma la cearta cu ceilalti, caci chiar daca esti cu adevarat bolnav la minte (n-ai sa te superi, cred, pentru aceasta afirmatie, privesc chestiunea pe plan superior), in schimb, inteligenta principala e mai dezvoltata la dumneata decit la oricare altul, o ai in cel mai mare grad, la care ceilalti nici n-ar putea sa viseze; pentru ca, de fapt, exista doua feluri de inteligente, una principala si una secundara. Nu-i asa? Spune, n-am dreptate?

Poate ca-i asa, abia putu sa articuleze Miskin, a carui inima incepu sa zvicneasca cu atita putere, de parca era gata sa-i sparga pieptul.

Stiam ca ai sa intelegi, spuse ea cu gravitate. Printul S. si Evgheni Pavlici nu sint in stare sa priceapa cum vine chestiunea asta cu cele doua inteligente, si nici Aleksandra; dar, uite, mama a inteles.

Dumneata semeni mult cu Lizaveta Prokofievna.

- Cum asta? Adevarat? se mira Aglaia.

- Crede-ma.

Iti multumesc, spuse ea dupa ce ramasese o clipa pe ginduri; sint tare fericita ca seman cu maman. Vasazica o pretuiesti mult? mai adauga ea, fara sa-si dea seama de naivitatea intrebarii.

- Mult, mult de tot si sint incintat ca ai inteles exact ce am vrut sa-ti spun.

Si eu sint incintata, caci am bagat de seama ca uneori ceilalti o cam iau peste picior. Acum asculta motivul principal pentru care te-am chemat aici; m-am gindit mult si, la urma, te-am ales pe dumneata. Nu vreau sa-si mai bata joc de mine cei de acasa; nu mai vreau sa fiu luata drept o prostuta; nu mai vreau sa fiu luata in ris. Am priceput dintr-o data si l-am refuzat categoric pe Evgheni Pavlici, pentru ca nu vreau sa fiu mereu propusa la maritis. Vreau vreau, ei da, vreau sa fug de-acasa si te-am ales pe dumneata sa ma ajuti.

- Sa fugi de-acasa? intreba printul surprins.

- Da, da, da, sa fug de-acasa! striga ea aprinzindu-se din nou si cu ochii scaparind de minie. Nu mai vreau sa fiu silita intruna sa rosesc. Nu vreau sa rosesc nici in fata lor, nici inaintea printului S. si nici in fata lui Evgheni Pavlici, nici inaintea oricui ar fi; iata de ce te-am ales pe dumneata. Vreau sa-ti spun totul, totul, sa-ti vorbesc chiar de lucrurile cele mai intime, dar nici dumneata sa nu-mi ascunzi nimic. Vreau sa fie macar un singur om cu care sa pot sta de vorba asa cum as sta cu mine insami. Din senin, toti au inceput sa-mi spuna ca te astept si ca sint indragostita de dumneata. Asta chiar inainte de a fi sosit dumneata si inca fara sa le fi aratat scrisoarea dumitale; iar acum toata lumea nu vorbeste decit despre asta. Vreau sa fiu curajoasa, sa nu-mi fie frica de nimic. Nu vreau sa frecventez balurile lor, vreau sa fac ceva folositor in viata. De mult voiam sa plec. Sint douazeci de ani de cind ei ma tin zavorita, iar acum nu se gindesc decit sa ma marite. Inca la paisprezece ani, imi pusesem in gind sa fug, asa fara minte cum eram atunci. Acum am chibzuit totul bine si te asteptam ca sa-mi dai lamuriri asupra tarilor straine. Pina azi n-am vazut o catedrala gotica, vreau sa ma duc la Roma, vreau sa vizitez toate institutiile stiintifice, vreau sa urmez cursuri la Paris; tot anul trecut m-am straduit sa invat si sa citesc fel de fel de carti, o sumedenie, am citit toate cartile oprite. Aleksandra si Adelaida citesc orice; lor li se da voie; mic nu-mi este insa ingaduit s-o fac si sint supravegheata. Nu vreau sa ma cert cu surorile mele, dar de mult le-am declarat mamei si tatei ca vreau sa-mi schimb cu totul situatia sociala. M-am hotarit sa ma dedic muncii de educatie si mi-am pus toata nadejdea in dumneata, pentru ca spuneai ca iubesti copiii. De ce nu ne-am ocupa impreuna de educarea celor mici, daca nu chiar acum, cel putin mai tirziu? Amindoi vom duce o activitate folositoare; nu vreau sa fiu fiica de general Spune-mi, esti intr-adevar un erudit, un om foarte invatat?

- Vai! nici pomeneala!

- Pacat, te credeam foarte invatat Cum mi-a intrat mie asta in cap? In sfirsit, n-are a face, oricum ai sa ma indrumezi, deoarece te-am ales pe dumneata.

- Dar e absurd, Aglaia Ivanovna.

- Vreau sa fug de-acasa, vreau! raspunse ea repede si din nou ochii ei scinteiara. Daca nu primesti, am sa ma marit cu Gavrila Ardalionovici. Nu vreau sa fiu considerata acasa drept o femeie stricata si sa mi se gaseasca Dumnezeu stie ce pacate.

- Ti-ai pierdut mintile? striga printul aproape sarind in sus. De ce anume esti banuita? Ce ti se imputa si cine-ti imputa?

- Cei de acasa: mama, surorile, tata, printul S., chiar si uriciosul acela de Kolea al dumitale! Chiar daca n-o spun pe fata, dar o gindesc. Le-am zis-o la toti, le-am declarat-o de la obraz si mamei, si tatei. Mama a fost bolnava toata ziua; a doua zi, tata si Aleksandra mi-au spus ca nici nu-mi dau seama de sensul cuvintelor pe care le intrebuintez. Le-am raspuns indata ca se insala, ca inteleg totul, sensul tuturor cuvintelor, ca nu mai sint o fetita si ca inca de acum doi ani am citit inadins doua romane de Paul de Kock, anume ca sa aflu tot. Maman, cind a auzit, era cit pe ce sa lesine.

O idee stranie ii veni lui Miskin. Se uita atent la Aglaia si un zimbet ii flutura pe fata.

Nu-i venea a crede ca inaintea lui era fata cea mindra care odata ii citise cu atita dispret scrisoarea lui Gavrila Ardalionovici. Nu putea sa inteleaga cum sub aceasta frumusete severa si trufasa se poate ascunde un suflet de copil, care, de fapt, nici acum nu era in stare sa patrunda sensul tuturor cuvintelor.

Ai stat totdeauna acasa, Aglaia Ivanovna? o intreba el. Vreau sa spun, adica, n-ai fost la nici o scoala, daca n-ai urmat vreun curs la un pension sau institut?

- Nu, niciodata; am fost tinuta acasa ca intr-o cusca si din cusca am sa trec deodata in casnicie; de ce zimbesti mereu? Imi pare ca si dumneata iti bati joc de mine si ca esti de partea lor, spuse fata, incruntindu-si amenintator sprincenele. Nu ma supara, si asa nu prea stiu ce se petrece cu mine Pun ramasag ca ai venit aici pe deplin incredintat ca sint indragostita de dumneata si ca te-am chemat la o intilnire de dragoste, sfirsi ea cu glas taios, iritata la culme.

- Intr-adevar, ieri ma gindeam cu teama sa nu fie asa cum spui, marturisi cu candoare printul (parea foarte incurcat), dar astazi sint incredintat ca dumneata

- Cum? striga Aglaia, si buzisoara de jos incepu deodata sa-i tremure. Ti-era teama ca nu cumva eu ai indraznit sa te gindesti ca eu Doamne! Ti-ai inchipuit poate ca, invitindu-te aici, am vrut sa te atrag intr-o cursa, ca sa fim surprinsi aici si sa fii astfel silit sa ma iei in casatorie

- Aglaia Ivanovna! Ar trebui sa-ti fie rusine sa vorbesti asa. Cum de a putut sa incolteasca in inima dumitale neprihanita un gind atit de meschin? Pun ramasag ca nu crezi un cuvint din cele ce spui nici macar nu-ti dai seama ce spui! Aglaia ramase cu ochii in pamint, speriata parca de vorbele ei.

- Ba nu, nu mi-e rusine deloc, murmura ea incet. De unde stii ca inima mea e neprihanita? Cum ai indraznit atunci sa-mi scrii o scrisoare de dragoste?

- O scrisoare de dragoste? Scrisoarea mea e o scrisoare de dragoste? A fost cum nu se poate mai respectuoasa, a fost un strigat pornit din adincul inimii in cel mai greu moment din viata mea! Mi-ai rasarit atunci in fata ca o lumina n-am

- Bine, bine, intrerupse Aglaia scurt, dar glasul nu-i mai era cel de adineauri; dimpotriva, parea domolit cu totul, plin de cainta si chiar inspaimintat; mai mult, se pleca spre el, voind parca sa-i atinga umarul pentru a-l convinge sa nu mai fie suparat si totusi straduindu-se sa-i evite privirea. Bine, spuse ea grozav de rusinata, vad ca am intrebuintat o expresie cit se poate de nepotrivita. Asta pentru pentru ca sa te pun la incercare. Ia-o ca si cum n-as fi spus nimic. Iar daca te-am jignit, iarta-ma. Nu ma privi asa; te rog intoarce capul! Ai zis ca a fost un gind meschin; am facut-o inadins ca sa te necajesc. Citeodata, mi-e frica mie insami de ceea ce-mi vine sa spun si totusi o spun. Mi-ai marturisit chiar acum ca scrisoarea aceea a fost scrisa in momentul cel mai greu din viata dumitale. Stiu la ce moment de gindesti. Ultimele cuvinte, Aglaia Ivanovna le rosti in soapta, cu ochii tot in pamint.

- Ah, daca ai putea sti totul!

- Stiu tot! exclama ea din ce in ce mai tulburata. Ai stat atunci o luna intreaga linga nesuferita aceea cu care ai fugit

Spunind asta, Aglaia nu mai rosi ca inainte, ci pali brusc. Apoi, deodata, se ridica in picioare, cu o privire ratacita, dar isi reveni numaidecit si se aseza din nou; totusi, multa vreme, buza de jos nu inceta sa-i tremure. Urma un rastimp de tacere. Aceasta tulburare neasteptata a fetei il inmarmuri pe print, care nu izbutea sa-i gaseasca o explicatie.

- Nu te iubesc deloc! declara ea deodata raspicat.

Miskin nu raspunse nimic; o clipa, intre ei se asternu din nou tacerea.

- Il iubesc pe Gavrila Ardalionovici spuse ea repede, dar abia deslusit, aplecindu-si mai mult capul.

- Nu-i adevarat, rosti printul aproape in soapta.

- Vasazica eu mint? Ba e adevarat; i-am spus-o alaltaieri, chiar aici, pe banca asta.

Destainuirea asta il inspaiminta pe print; o clipa ramase pe ginduri.

- Nu-i adevarat, repeta el hotarit. Ai nascocit asta chiar acum.

- N-am ce zice, frumos din partea dumitale. Dar sa stii ca el s-a indreptat; ma iubeste mai mult decit propria-i viata. Si-a ars mina sub ochii mei, pentru a-mi dovedi ca ma iubeste mai presus de orice.

- Si-a ars mina?

- Da, mina. N-ai decit sa crezi sau sa nu crezi, mi-e totuna!

Inainte de a raspunde, printul se gindi o clipa. In cuvintele iei nu era nici urma de gluma, ci mai curind suparare.

- Daca asta s-a petrecut aici, inseamna ca adusese o luminare cu el? Altfel, nu vad cum

- Da adusese una. Ce-i asa de necrezut?

- O luminare intreaga sau numai un capat de luminare intr-un sfesnic?

- Ei, da nu o jumatate de luminare un capat o luminare intreaga. N-are nici o importanta, lasa-ma! Adusese si chibrituri, daca vrei sa stii. A aprins luminarea si timp de o jumatate de ceas si-a tinut degetul la flacara; ce, nu se poate?

- L-am vazut ieri; n-avea nici o arsura la mina. Aici, Aglaia pufni in ris ca un copil.

- Stii de ce ti-am indrugat minciuna asta? intreba ea pe urma cu o naivitate copilaroasa si cu buzele tremurind de un ris nestapinit. Pentru ca atunci cind nascocesti ceva, daca stii sa strecori cu dibacie si un amanunt neobisnuit, cu totul excentric, ceva ce se intimpla foarte rar sau chiar niciodata, minciuna pare mult mai verosimila. Am observat asta. Mie insa nu mi-a reusit, pentru ca n-am stiut sa ticluiesc

Deodata se incrunta iar, stapinindu-si parca efuziunea.

- Daca mai deunazi ti-am recitat Cavalerul sarman, urma ca, uitindu-se la print cu seriozitate si cu oarecare tristete in ochi, am facut-o nu numai ca sa-ti aduc laude dintr-un anumit punct de vedere, dar am vrut totodata sa infierez purtarea dumitale si sa-ti arat ca stiam totul

- Esti foarte nedreapta cu mine si cu nenorocita despre care te-ai exprimat adineauri cu atita cruzime, Aglaia.

- Pentru ca stiu totul, de aceea m-am exprimat asa! Stiu ca acum sase luni i-ai cerut mina in fata tuturor. Nu ma intrerupe, vezi doar ca vorbesc fara ocoluri si fara comentarii. Pe urma, ea a plecat cu Rogojin; apoi ai stat cu dinsa undeva, intr-un sat sau intr-un oras, unde ea te-a parasit, ca sa fuga la nu stiu cine. (Spunind asta, Aglaia se inrosi toata.) Apoi, s-a intors din nou la Rogojin, care-o iubeste ca un smintit. In cele din urma, dumneata, alt destept, cum ai auzit ca s-a intors la Petersburg, te-ai si grabit sa alergi incoace. Aseara ai sarit s-o aperi, iar acum, chiar adineauri, ai visat-o.. Vezi ca stiu totul; ca doar pentru dinsa, pentru dinsa ai venit aici, nu-i asa?

- Da, pentru dinsa, raspunse Miskin, cu glas scazut; apoi isi lasa capul in jos, trist si ingindurat, fara sa banuiasca macar cu ce privire scaparatoare il fulgera Aglaia. Am venit ca sa aflu nu cred in fericirea ei alaturi de Rogojin, cu toate ca intr-un cuvint, nu stiu ce-as putea face ca sa-i fiu de folos, cum as putea s-o ajut Totusi, am venit.

Tresari, ridicindu-si ochii spre Aglaia. Ea il asculta cu o expresie de ura intiparita pe fata.

- Daca ai venit fara sa stii pentru ce, inseamna ca o iubesti mult, spuse ea in cele din urma.

- Nu, n-o iubesc. O, daca ai sti cu cita groaza imi aduc aminte de timpul pe care l-am petrecut in preajma ei!

Un fior rece ii scutura trupul la aceste cuvinte.

- Spune-mi totul! porunci Aglaia.

- Nu-i nimic ce nu s-ar cadea sa asculti. De ce am tinut numaidecit sa-ti povestesc toate acestea si sa ti le spun numai dumitale - nu stiu; poate ca pe dumneata te iubeam intr-adevar mult. Femeia aceasta nenorocita este adinc convinsa ca e fiinta cea mai decazuta, cea mai vicioasa din lume. O, sa n-o condamni, nu te grabi sa arunci cu piatra in ea. E prea chinuita de propria-i constiinta, constiinta dezonoarei sale nemeritate! Si care este vinovatia ei, Dumnezeule! O, ea striga mereu, cuprinsa de deznadejde, ca n-are nici o vina, ca e victima unor oameni fara suflet, victima unui destrabalat si ticalos; dar orice ti-ar spune, sa stii ca altfel gindeste si ca, dimpotriva, in sinea ei, se crede vinovata in toate. Cind am incercat sa-i risipesc aceasta intunecime din suflet, chinurile ei luau de fiecare data proportii atit de inspaimintatoare, incit inima mea va ramine mereu insingerata cita vreme imi voi aduce aminte de aceste momente cumplite. Stii pentru ce a plecat de la mine? Numai pentru a-mi dovedi ca e o ticaloasa. Si ceea ce-i mai inspaimintator, poate ca ea insasi nu-si dadea seama ca o face numai ca sa-mi dovedeasca acest lucru si ca m-a parasit de fapt dintr-o dorinta ascunsa de a savirsi o fapta rusinoasa, pentru a se invinovati apoi: "Uite, ai savirsit o noua mirsavie, deci esti o lepadatura!' Ah, poate ca n-ai sa intelegi toate acestea, Aglaia? Stii ca in constiinta dezonoarei care o chinuieste neincetat ea gaseste poate o anumita satisfactie, groaznica si nefireasca, asemeni unui fel de razbunare impotriva cuiva. Uneori izbuteam s-o impac cu ea insasi, s-o fac sa se insenineze si sa vada lucrurile intr-o alta lumina, dar indata dupa aceea se tulbura din nou si in revolta ei ajungea pina acolo incit ma invinuia chiar si pe mine, plina de amaraciune, ca m-as considera superior ei (cind nici prin gind nu mi-ar fi trecut asa ceva), pentru ca la urma, cind am cerut-o in casatorie, sa-mi declare ca nu cerseste mila si nici ajutorul nimanui, si ca nu are nevoie ca "cineva s-o ridice pina la el'. Ai vazut-o ieri; crezi oare ca va fi fericita in mijlocul acelor oameni, ca este o societate potrivita pentru ea? Nici nu stii cit e de inzestrata si cit de adinc intelege totul! Uneori ma uimea!

- Si acolo ii tineai asemenea predici?

- O, nu! continua printul ingindurat, fara sa observe tonul rautacios cu care-i pusese aceasta intrebare. Eu taceam aproape tot timpul. Adesea simteam dorinta de a spune ceva, dar, crede-ma, nu gaseam ce sa-i spun. Stii, in unele imprejurari, e mai bine sa nu spui nimic. O, da, am iubit-o, am iubit-o mult dar la urma pina la urma, ea a ghicit totul.

- Ce anume a ghicit?

- Ca aveam pentru ea numai un sentiment de mila si ca n-o mai iubeam.

- De unde stii, poate ca ea s-a indragostit cu adevarat de mosierul acela cu care fugise?

- Nu. O cunosc bine. Si-a batut numai joc de el.

- Si de dumneata nu si-a batut joc niciodata?

- N-nu. Uneori ma lua in ris, dar numai in clipele de furie; o, atunci imi arunca reprosuri grele, spuse la minie, pentru ca apoi sa sufere chiar ea! Dar pe urma ah nu ma sili sa-mi aduc aminte de toate astea!

Isi ascunse fata in palme.

- Stii ca imi scrie mai in fiecare zi?

- Vasazica e adevarat! striga printul ingrozit. Am auzit de asta, dar n-am vrut sa cred.

- Cine ti-a spus? intreba Aglaia alarmata.

- Rogojin mi-a spus-o ieri, dar nu prea am inteles mare lucru de la el.

- Ieri? Ieri dimineata? La ce ora ieri? Inainte de concert sau dupa?

- Dupa concert. Seara tirziu, trecuse de ora unsprezece.

- Daca-i vorba de Rogojin, atunci Dar stii ce-mi spune ea in scrisori?

- Nu m-as mira de nimic; e o smintita.

- Uite scrisorile (Aglaia scoase din buzunar trei scrisori, fiecare in plic separat, si i le arunca printului). De o saptamina ma implora, ma convinge, ma imbie sa ma marit cu dumneata. Ea ei da, e desteapta, macar ca e smintita, si ai dreptate cind spui ca e mai inteligenta decit mine imi scrie ca ma adora, ca in fiecare zi cauta prilejul sa ma vada, chiar si de departe. Imi scrie ca dumneata ma iubesti, ca ea stie asta, ca a aflat-o de mult si ca acolo i-ai vorbit de mine. Vrea sa te vada fericit si e convinsa ca numai eu as putea sa-ti dau aceasta fericire Scrisorile ei sint asa de ciudate asa de neobisnuite nu le-am aratat nimanui pina acum; te-am asteptat pe dumneata; poti sa-mi spui ce inseamna asta? Nu te duce gindul la nimic?

- E curata nebunie; asta dovedeste ca nu-i in toate mintile, biigui printul si buzele incepura sa-i tremure.

- Nu cumva te apuca plinsul?

- Nu, Aglaia, nu pling, raspunse el, privind-o in ochi pe tinara fata.

- Dar ce trebuie sa fac? Sfatuieste-ma. Nu mai pot accepta sa primesc asemenea scrisori!

- O, las-o, te implor s-o lasi in plata Domnului! striga printul. Ce sa cauti dumneata in intunecimea asta? Am sa fac tot ce pot ca sa nu-ti mai scrie.

- Atunci esti un om fara suflet! striga Aglaia. Cum, nu vezi ca nu pe mine ma iubeste, ci pe dumneata, numai pe dumneata! E cu putinta ca dumneata, care o cunosti asa de bine, sa nu fi inteles totul? Stii ce inseamna asta, ce inseamna aceste scrisori? Gelozie, mai mult decit gelozie! Crezi ca-l va lua de barbat pe Rogojin, cum scrie aici? Se va omori chiar a doua zi dupa cununia noastra!

Printul se cutremura, simtind cum ii ingheata inima. In acelasi timp, o privi cu mirare; i se paru ciudat sa constate ca acest copil era de mult o femeie.

- Dumnezeu mi-e martor, Aglaia, ca mi-as da viata pentru linistea si fericirea ei, dar nu pot s-o mai iubesc, si ea stie asta!

- Atunci jertfeste-te, e doar in firea dumitale! Doar esti un generos, un mare binefacator! Si nu mi te adresa, te rog, doar pe numele mic. Si deunazi mi-ai spus simplu "Aglaia' Dumneata trebuie, esti dator s-o readuci la viata adevarata, trebuie sa pleci impreuna cu dinsa, ca sa-i aduci alinare, sa-i impaci sufletul. Si-apoi, o mai iubesti inca.

- Nu pot sa ma jertfesc in felul acesta, cu toate ca o singura data am vrut sa ma jertfesc si poate ca as fi in stare si acum Stiu sigur insa ca alaturi de mine ar merge la pierzanie; iata de ce o las. Trebuia s-o vad diseara, la ora sapte; acum poate n-am sa ma mai duc. in orgoliul ei, nu mi-ar ierta niciodata o asemenea dragoste si ne-am pierde amindoi! Nu-i deloc normal, dar aici totul e anormal. Spui ca ma iubeste, dar ce fel de iubire e asta? Se poate vorbi de iubire dupa tot ce a trebuit sa indur? Nu, aici e cu totul altceva, si nu iubire!

- Cit esti de palid! spuse Aglaia speriata.

- Nu-i nimic; n-am dormit destul; ma simt slabit, eu noi am vorbit, intr-adevar, de dumneata atunci, Aglaia

- Vasazica, e adevarat, ai fost in stare, intr-adevar, sa-i vorbesti de mine si si cum ai putut sa ma indragesti, cind nu m-ai vazut decit o singura data?

- Nu stiu cum. In bezna in care ma aflam atunci, visampoate mi se nazareau numai niste zori noi. N-as putea sa-ti spun de ce si cum m-am gindit deodata la dumneata. N-am mintit atunci cind ti-am scris ca nu-mi dau seama. A fost un vis care s-a faurit in imprejurari atit de inspaimintatoare Pe urma, mi-am vazut de ocupatii, m-am apucat de studii si n-as mai fi venit aici poate multa vreme, doi-trei ani poate

- Vasazica, te-ai intors pentru dinsa?

Si ceva neobisnuit vibra in glasul Aglaiei.

- Da, pentru dinsa.

Se asternu o tacere grea. Fata se ridica.

- Daca afirmi chiar dumneata, incepu ea cu un glas tremurator, daca insuti dumneata crezi ca aceasta femeie a dumitale e nebuna, e o smintita, n-am ce-i face si mai ales o rog sa ma scuteasca de fanteziile ei nesabuite Asadar, te rog, Lev Nikolaici, sa iei aceste trei scrisori si sa i le azvirli in obraz din partea mea! Si daca, striga deodata Aglaia, si daca isi mai permite o data sa-mi adreseze un singur rind, spune-i ca am sa ma pling tatei si are s-o inchida intr-un ospiciu

Miskin sari in sus si privi cu spaima fata infuriata a tinerei fete; pe urma, deodata, un fel de ceata i se asternu inaintea ochilor

- E cu neputinta ca dumneata sa ai asemenea sentimente nu-i adevarat! ingaima el.

- Ba e adevarat! Este absolut adevarat! striga Aglaia aproape cu disperare

- Ce-i adevarat? Ce este absolut adevarat? rasuna deodata un glas speriat linga ei.

Inaintea lor aparu Lizaveta Prokofievna.

- E adevarat ca ma marit cu Gavnla Ardalionovici! Ca il iubesc pe Gavrila Ardalionovici si ca miine fug cu el de acasa! raspunse Aglaia furioasa. Ai auzit? Ti-ai satisfacut curiozitatea? Esti multumita acum? Si o lua la fuga spre casa.

Printul voi sa se indeparteze, dar Lizaveta Prokofievna il opri:

- Nu domnul meu, fa bine si nu pleca; binevoieste sa vii cu rnine, sa stam putin de vorba O, Doamne, ce chin! Si asa n-am inchis ochii toata noaptea. Printul o urma.

IX

Intrind in vila ei, Lizaveta Prokofievna se opri in prima camera. Sleita de puteri, se prabusi pe o canapea, fara a se sinchisi de Miskin, uitind chiar sa-l pofteasca sa sada. Incaperea in care intrasera era un salon destul de mare, cu semineu, cu o masa rotunda in mijloc; flori multe pe suporturi impodobeau ferestrele; in fund, o usa cu geamuri se deschidea spre gradina. Adelaida si Aleksandra aparura numaidecit si ele, uitindu-se nedumerite si cu o intrebare muta la print si la Lizaveta Prokofievna.

In vilegiatura, domnisoarele Epancin se sculau de regula pe la noua; numai Aglaia luase obiceiul, de vreo doua-trei zile, sa se scoale mai devreme; se ducea sa se plimbe prin gradina, dar nu chiar de la ora sapte, ci pe la opt sau chiar ceva mai tirziu. Lizaveta Prokofievna, pe care tot felul de griji n-au lasat-o sa doarma toata noaptea, se dadu jos din pat pe la opt ceasuri, anume ca sa se duca s-o intilneasca pe fiica ei in gradina, fiind sigura ca e acolo. Dar n-o gasi pe Aglaia nici in gradina si nici in odaia ei. Mama, cuprinsa de neliniste, le trezi pe cele doua fiice mai mari. Afla de la servitoare ca Aglaia Ivanovna se dusese in parc inainte de ora sapte. La aceasta noua extravaganta a nabadaioasei lor surori, Adelaida si Aleksandra zimbira si-i atrasera atentia mamei ca, daca se duce s-o caute pe Aglaia in parc, aceasta ar fi in stare sa se supere, si mai mult ca sigur ca acum sta cu o carte in mina pe banca cea verde de care vorbise acum trei zile si pentru care era cit pe-aci sa se certe cu printul S., fiindca acesta nu gasea locul chiar asa de fermecator. Din mai multe motive, Lizaveta Prokofievna a fost foarte speriata cind si-a vazut fata alaturi de Miskin si cind a auzit vorbele ciudate ale Aglaiei; dar, dupa ce l-a adus pe print in casa, generaleasa se intreba cu teama daca nu cumva se pripise in aceasta imprejurare. Adica de ce nu s-ar cuveni ca Aglaia sa se intilneasca si sa discute cu printul in parc, admitind chiar ca si-au dat o intilnire de mai inainte?

Sa nu care cumva sa-ti inchipui, draga printe, zise ea domolindu-se, ca te-am adus aici ca sa-ti iau un interogatoriu Dupa cele petrecute aseara, as fi preferat poate sa nu te mai vad multa vreme, dragutule

Se opri o clipa, incurcata.

- Tineai insa sa afli neaparat cum si pentru ce Aglaia Ivanovna si cu mine ne-am intilnit astazi? sfirsi calm printul.

- Ei bine, asa este, asta am dorit, se rasti Lizaveta Prokofievna, facind fete-fete. Nu mi-e frica sa vorbesc deschis, pentru ca nu jignesc si n-am vrut sa jignesc pe nimeni

- Dar e cit se poate de firesc; nici vorba nu poate fi de vreo jignire; ca mama, ai tot dreptul sa fii la curent. Aglaia Ivanovna si cu mine ne-am intilnit linga banca verde, astazi dimineata, exact la ora sapte. Aseara mi-a dat de stire printr-un biletel ca doreste sa ma vada ca sa-mi vorbeasca despre o chestiune importanta. Am avut o intrevedere si timp de o ora am vorbit de lucruri care o privesc exclusiv pe Aglaia Ivanovna; asta-i tot.

- Fireste ca-i tot, domnul meu, si nu poate fi nici o indoiala ca asta-i tot, spuse cu demnitate Lizaveta Prokofievna.

Foarte bine, printe! spuse Aglaia, facindu-si aparitia pe neasteptate. Iti multumesc din toata inima ca nu m-ai crezut in stare sa ma injosesc pina la minciuna! Esti satisfacuta, maman, ori vrei sa-ti mai continui interogatoriul?

- Tu stii ca n-am avut niciodata motive sa rosesc in fata ta, desi poate ca ti-ar fi facut placere, raspunse cu gravitate Lizaveta Prokofievna. Adio, printe, si nu-mi lua in nume de rau ca te-am deranjat. Nadajduiesc ca vei ramine incredintat de intreaga stima ce ti-o port.

Miskin saluta pe rind, inclinindu-se in directia doamnelor si se retrase fara a rosti un cuvint. Aleksandra si Adelaida isi soptira una alteia ceva si zimbira ironic. Lizaveta Prokofievna le privi cu asprime.

- N-am spus altceva, maman, o lamuri Adelaida rizind, decit ca printul a facut o plecaciune cu totul neobisnuita; de obicei e tare neindeminatic, ca un urs, iar acum, la plecare, a salutat cu o distinctie, de parca ar fi fost Evgheni Pavlici.

- Buna-cuviinta si demnitatea ti le dicteaza inima si nu le inveti de la maestrul de dans, incheie sententios Lizaveta Prokofievna si, fara sa arunce macar o privire spre Aglaia, urca in odaia ei.

Cind printul ajunse acasa, pe la ora noua, le gasi pe terasa pe Vera Lukianovna si pe servitoare, care tocmai ispravisera de scuturat si de maturat dupa seara din ajun.

- Slava Domnului ca am ispravit la timp! spuse bucuroasa Vera.

- Buna ziua! Mi se cam invirte capul; am dormit prost si m-as culca putin.

- Aici pe terasa, ca si ieri? Bine. Am sa spun la toti sa va lase sa va odihniti. Tata a plecat de-acasa.

Slujnica iesi. Vera voi s-o urmeze, dar se intoarse, apropiindu-se ingrijorata de print.

- Printe, aveti mila de nenorocitul acela; nu-l alungati chiar astazi.

- Nu, fireste, nici gind sa-l dau afara; poate sa ramina aici, sa faca cum o vrea.

- Dc-acum n-are sa mai faca nimic si sa nu fiti prea aspru cu el.

- A, nu. De ce sa fiu?

- Si mai cu seama sa nu-l luati in ris.

- Asta in nici un caz! Vera rosi.

- Sint o proasta ca spun asemenea lucruri unui om ca dumneavoastra Dar, cu toate ca sinteti ostenit, spuse cu un zimbet senin, dind sa plece, aveti in clipa asta niste ochi plini de bunatate de fericire.

De fericire, zici? intreba printul cu vioiciune si rise intr-adevar fericit.

Aici insa, Vera - sincera si spontana ca un baietoi - se simti deodata stinjenita si, imbujorindu-se la fata toata, pleca in graba, cu acelasi ris plin de seninatate.

"Ce fiinta buna!' se gindi Miskin si pe loc uita de ea. intr-un colt al terasei avea o canapea cu o masuta in fata; se aseza pe canapea, isi acoperi fata cu miinile si statu asa vreo zece minute; deodata, cu o miscare brusca si nelinistita, isi viri mina in buzunarul hainei si scoase cele trei scrisori.

Dar usa se deschise iarasi si intra Kolea. Printul se grabi sa vire scrisorile in buzunar, bucuros parca sa mai amine momentul lecturii.

Ce zici de intimplarea asta? intreba Kolea, asezindu-se pe divan si trecind direct la subiect, ca toti cei de seama lui. Ce parere ai acum despre Ippolit? Ai pierdut orice stima fata de el, nu-i asa?

- Dar de ce? Sa stii insa, Kolea, ca ma simt foarte obosit Si apoi, povestea asta e asa de trista, incit nu stiu daca face s-o mai reluam Totusi, vreau sa stiu cum ii mai merge?

- Doarme si are sa mai doarma inca vreo doua ceasuri. Inteleg, nu te-ai culcat deloc, te-ai dus sa te plimbi in parc Dupa atitea emotii cred si eu!

De unde sti ca m-am plimbat in parc si ca nu m-am culcat deloc?

Chiar acum mi-a spus Vera; in ruptul capului nu voia sa ma lase sa intru; dar nu m-a rabdat inima si am venit doar pentru o clipa. Doua ceasuri am stat linga bolnav; acum l-am lasat pe Kostia Lebedev in locul meu. Burdovski a plecat. Atunci culca-te, printe draga, noapte sau, mai bine zis, ziua buna. Dar, sa stii, sint zguduit.

- Fireste toate astea

- Nu, printe, nu; m-a zguduit "Spovedania' lui. Mai cu seama locul in care vorbeste despre providenta si despre viata viitoare, are acolo o idee mag-ni-fica!

Miskin il privi cu multa duiosie pe Kolea, care venise de buna seama cu o intentie precisa, si anume ca sa discute aceasta idee magnifica!

- Si nu ideea in sine intereseaza, cit, mai ales, imprejurarile acestea cu totul neobisnuite! Daca o gaseam la Voltaire, la Rousseau sau Proudhon, o remarcam desigur, fara sa fi fost insa atit de impresionat. Dar un om care stie sigur ca nu mai are de trait decit zece minute sa vorbeasca in felul acesta - nu ti se pare extraordinar? Nu ti se pare ca este ultima expresie a mindriei, a independentei si demnitatii personale, care ajunge sa infrunte orice, fatis. Ei bine, aici avem de-a face cu o forta gigantica a spiritului! Si, dupa toate astea, sa mai sustii ca a omis intentionat sa puna capsa in pistol - dar e o presupunere atit de absurda, atit de josnica! Dar stii ca ieri ne-a pacalit pe toti, a folosit un siretlic, caci nu l-am ajutat deloc sa-si faca geamantanul si nici nu i-am vazut vreodata pistolul; el singur si-a strins bagajele, dar, luat prin surprindere, m-am zapacit de tot. Vera zice ca-i dai voie sa ramina aici; iti jur ca nu-i nici o primejdie, cu atit mai mult ca nu-l slabim din ochi; mereu e cineva in preajma lui.

- In noaptea asta, cine a vegheat linga el?

- Am stat pe rind: Burdovski, Kostea Lebedev si cu mine; Keller a stat si el putin, pe urma s-a dus sa doarma la Lebedev, pentru ca la noi n-avea pe ce sa se culce. Si Ferdiscenko a dormit tot la Lebedev si a plecat pe la ora sapte. Generalul, care sta in permanenta la Lebedev, a plecat si el E posibil ca Lebedev sa vina sa te vada cit de curind; te-a cautat, nu stiu de ce; a intrebat de doua ori daca te-ai intors. Sa-l lasam sa intre sau nu? Poate vrei sa te odihnesti. Ma duc sa ma culc si eu. A, da, voiam sa-ti mai spun ceva. Tare m-a mai minunat generalul adineauri: pe la sase m-a trezit Burdovski ca sa-l schimb; am iesit putin si deodata dau cu ochii de general; era asa de beat, ca nici nu m-a recunoscut; statea in picioare in fata mea ca o stana de piatra; apoi, deodata, isi vine in fire si da-i cu intrebarile: "Ce face, bolnavul? Veneam sa ma interesez de bolnav' - chipurile, i-am dat raportul ce si cum. "Toate astea sint bune, zice el, dar veneam tocmai sa te previn; de aia m-am si sculat; am motive sa cred ca fata de domnul Ferdiscenko nu se poate vorbi orice si deci trebuie sa ne tinem gura'. Intelegi, printe?

- Ce spui? La urma urmei noua ni-e totuna.

- Fireste ca-i totuna; doar nu sintem francmasoni! Chiar m-am mirat ca generalul a gasit de cuviinta sa vina si sa ma trezeasca din somn anume pentru asta.

- Spui ca Ferdiscenko a plecat?

Pe la ora sapte; a venit o clipa sa ma caute; vegheam la capatiiul lui Ippolit; mi-a spus ca se duce sa-si implineasca somnul la Vilkin, un betivan strasnic, Vilkin asta! Dar e timpul sa plec! Uite ca vine si Lukian Timofeici Printul vrea sa doarma. Lukian Timofeici, fa cale intoarsa!

Lebedev intra cam teapan si saluta cu un aer grav.

- Nu stau decit o clipa, preastimate print, am venit cu o treaba, dupa mine, foarte importanta, spuse el cu jumatate de gura si cu un ton neobisnuit.

Venea de pe drum si nici nu daduse inca pe acasa, asa ca era cu palaria in mina. Parea ingrijorat si patruns de un sentiment neobisnuit de demnitate personala. Printul il invita sa stea.

- Ai intrebat de doua ori de mine? Poate ca tot mai esti ingrijorat de cele ce s-au petrecut aseara

- Vorbesti de baiatul acela de ieri, printe? A, nu! Ieri, ideile imi erau cam incilcite dar astazi nu ma gindesc citusi de putin sa contracarez intentiile dumitale.

- Sa contra cum ai spus?

Am spus: sa contracarez; cuvint frantuzesc, care a intrat ca atitea altele in limba noastra; de altfel, nu tin chiar asa de mult la el.

- Dar ce ai de ce esti atit de grav si solemn astazi, Lebedev? intreba printul zimbind. Parc-ai vorbi din carti!

- Nikolai Ardalionovici, i se adresa Lebedev lui Kolea cu un glas aproape duios, avind sa-i comunic printului ceva care priveste direct

- Da, da, fireste, fireste, nu-i treaba mea. Uite ca m-am si retras! La revedere, printe, spuse Kolea si disparu numaidecit.

- Imi place baiatul asta, pentru ca e destept si intelegator, spuse Lebedev, urmarindu-l cu privirea; chit ca uneori e tare siciitor, dar e un baiat istet. Preastimate print,mi s-a intimplat o nenorocire extraordinara aseara sau astazi,dis-de-dimineata n-as fi in stare sa precizez cind anume.

- Ce s-a intimplat?

- Mi-au disparut patru sute de ruble din buzunarul hainei, preastimate print; s-au evaporat! adauga Lebedev cu un zimbet acru.

- Ai pierdut patru sute de ruble? Ce pacat!

- Mai cu seama pentru un om sarac care traieste din munca lui cinstita.

- Fireste, fireste; si cum s-a intimplat?

- Bautura-i de vina. Am venit la dumneata ca la o providenta, preastimate print. Suma de patru sute de ruble am primit-o de la un datornic ieri, la ora cinci dupa-amiaza, dupa care m-am urcat in tren si m-am intors acasa. Portofelul era in buzunarul uniformei. Cind m-am schimbat, am pus banii in buzunarul redingotei; trebuia sa-i am la mine, pentru a-i preda seara, la cererea cuiva printr-o persoana pe care o asteptam sa vina.

- A propos, Lukian Timofeici, e adevarat ca ai publicat in ziare un anunt cum ca dai bani cu imprumut pentru obiecte de aur si argint?

- Printr-un mijlocitor; numele meu nu figura dedesubtul adresei din anunt. Dispunind de un capital infim si data fiind inmultirea familiei, recunoaste si dumneata ca o dobinda modesta

- Bine, bine; voiam sa stiu numai; iarta-ma ca te-am intrerupt.

- Persoana imputernicita sa ridice banii n-a mai venit. Intre timp, l-au adus pe nefericitul acela; eram dupa masa si, bineinteles, bine dispus; sosisera musafirii, am baut ceai si spre nenorocul meu, m-am cam inveselit. Mai tirziu, cind Keller a venit si ne-a anuntat despre solemnitatea onomasticii dumitale si ca ai de gind s-o serbezi cu sampanie, atunci scumpe si preastimate print, eu care sint un om de inima (ceea ce, probabil, ai bagat de seama, caci o merit), eu, care am inima, nu spun sensibila, dar recunoscatoare, lucru de care ma mindresc, m-am gindit ca, intr-o imprejurare atit de solemna, nu puteam ramine cu zdreanta asta pe mine, si, ca sa te felicit personal, era mai nimerit sa-mi pun uniforma pe care o lepadasem venind acasa. M-am pus iarasi la tinuta de rigoare, dupa cum m-ai si vazut, probabil, printe, toata seara. Cind mi-am schimbat haina, am uitat portofelul in buzunarul redingotei Adevarat se zice ca atunci cind Dumnezeu vrea sa pedepseasca pe cineva, ii ia intii mintile. Si de-abia azi-dimineata, pe la ora sapte si jumatate, cind m-am trezit si mi-am adus aminte, am sarit ca un nebun din pat si glont la redingota - buzunarul gol! Nici urma de portofel!

- Da, neplacuta intimplare!

Exact: neplacuta! Nici ca se putea mai bine spus. Cu tactul dumitale binecunoscut ai stiut sa gasesti indata cuvintul potrivit, conchise, nu fara rautate, Lebedev.

- Si totusi, cum vine asta se nelinisti printul ingindurat, e un lucru destul de grav.

- Grav, ai zis? lata inca o vorba extraordinar de nimerita pe care o gasesti dumneata pentru a denumi

Ah, dar lasa odata asta, Lukian Timofeici! O vorba sau alta, miezul ramine acelasi. Ce importanta au cuvintele acum Nu crezi ca s-ar fi putut intimpla, beat cum erai, sa lasi sa-ti cada portofelul din buzunar?

- Se poate. Totul e cu putinta cind esti beat, dupa cum ai binevoit sa te exprimi cu cea mai delicioasa sinceritate chiar dumneata, preastimate print. Dar in cazul acesta ce ne facem cu urmatoarea socoteala: daca in timp ce-mi schimbam redingota lasam sa-mi cada portofelul din buzunar, inseamna ca obiectul cazut trebuia sa fi ramas acolo, pe podea. Atunci, unde-i acel obiect?

- Nu l-ai virit cumva intr-un sertar, in birou?

- L-am cautat si am rascolit peste tot; de altfel, n-am ascuns portofelul nicaieri si n-am deschis nici un sertar - imi aduc perfect de bine aminte.

- In dulapior te-ai uitat?

- Asta am facut-o in primul rind, si astazi am scotocit de mai multe ori acolo. Dar cum as fi putut sa-l pun in dulapior, preastimate print?

- Iti marturisesc, Lebedev, ca asta ma cam pune pe ginduri. Asadar, cineva l-o fi gasit pe jos?

- Sau l-a sterpelit din buzunar! Nu exista decit aceste doua alternative.

- Asta ma nelinisteste foarte mult; dar cine ar putea sa fie Iata intrebarea!

- Fara indoiala, aceasta este intrebarea de capetenie; dumneata stii sa gasesti intotdeauna, cu o precizie uimitoare, cuvintele si ideile menite sa defineasca cum nu se poate mai lamurit situatiile, excelentissime print.

- Dar ispraveste odata cu ironiile, Lukian Timofeici! Aici..

- Ironii?! striga Lebedev, plesnind din palme.

- Ei bine, lasa, doar nu-i caz de suparare; aici e cu totul altceva e vorba de oameni, si asta ma ingrijoreaza. Pe cine banuiesti dumneata?

- Chestiunea e dificila si extrem de complicata! Sa banuiesc servitoarea? A stat tot timpul in bucatarie. Pe copiii mei, nici atit

- Cred si eu!

- Prin urmare, e cineva dintre musafiri.

- Sa fie cu putinta?

- De necrezut, aproape cu neputinta, si totusi altceva nu se poate presupune. Admit insaba sint chiar incredintat ca furtisagul, daca intr-adevar a fost un furtisag, nu s-a comis in timpul serii, cind toata lumea era adunata aici, ci noaptea sau poate chiar dimineata, autorul fiind unul dintre cei care au ramas sa doarma aici.

- Dumnezeule mare!

- Pe Burdovski si pe Nikolai Ardalionovici ii exclud din capul loculul, pentru ca ei nici n-au intrat la mine in odaie.

- Si chiar daca ar fi intrat? Cine a ramas peste noapte la dumneata?

- Socotindu-ma si pe mine, am fost patru insi care am intrat in timpul noptii in cele doua odai alaturate: eu, generalul, Keller si domnul Ferdiscenko. Prin urmare, trebuie sa fie unul dintre noi patru!

- Unul din trei, vrei sa spui, dar care anume?

M-am numarat si pe mine, ca sa fie echitabil si in buna ordine; dar cred ca esti de acord, printe, ca n-as fi putut sa ma jefuiesc pe mine insumi, cu toate ca s-au mai vazut si asemenea cazuri

Devii plicticos, Lebedev! il intrerupse printul, pierzindu-si rabdarea. Revino la fapte si n-o mai lungi atit.

- Ramin, prin urmare, trei si, in primul rind, domnul Keller, om nesigur, cam betivan si, in anume imprejurari, liberal cind e vorba de buzunarul altuia; in rest are mai degraba inclinatiile unui cavaler medieval decit ale unui liberal. A ramas mai intii aici, in odaia bolnavului, si abia dupa miezul noptii a venit la noi, pretextind ca nu poate dormi pe jos.

- Il banuiesti pe el?

- L-am banuit. Cind am sarit din pat ca un nebun pe la sapte si ceva si m-am lovit cu palma peste frunte, l-am trezit imediat pe general, care dormea dus. Constatind disparitia ciudata a lui Ferdiscenko, fapt prin care el insusi dadea de banuit, am hotarit pe loc sa-l perchezitionam pe Keller, care dormea ca un ca un bustean. L-am scotocit pe fata si pe dos; prin buzunarele lui sufla vintul; unde mai pui ca toate pina la unul erau gaurite. Avea doar o batista de bumbac albastra, cadrilata si in ultimul hal de murdarie. Apoi un biletel amoros de la o slujnica, in care aceasta ii cerea bani, amenintindu-l, si, in sfirsit, binecunoscutul foileton rupt ferfenita. Asta-i tot ce s-a gasit la el. Generalul fu de parere ca-i nevinovat. Pentru a ne incredinta si mai bine, l-am trezit din somn, lucru ce n-a fost tocmai usor. Abia a inteles despre ce era vorba; s-a uitat la noi cu gura cascata si cu o expresie caraghioasa, nevinovata si chiar neroada de om beat - nu, nu e el!

- Ce bine imi pare! ofta printul usurat. Mi-a fost cam teama pentru dinsul.

- Ti-a fost teama? Vasazica, ai avut motive sa-l banuiesti? il privi printre gene, cu indoiala, Lebedev.

- A, nu; am spus-o asa, fara nici un gind, raspunse printul incurcat, am spus o mare prostie. Te rog, Lebedev, n-o mai repeta la nimeni

- Printe, printe! Cuvintele dumitale vor ramine in adincul inimii mele ca in mormint! exclama patetic Lebedev, stringindu-si palaria la piept.

- Bine, bine! Asadar, e Ferdiscenko? Adica, dumneata il banuiesti pe Ferdiscenko?

- Da' pe cine altul? articula incet Lebedev, uitindu-se tinta la print.

- Ei da, fireste nu ramine decit el Dar cum s-o dovedesti? Ai probe?

- Probe am. Mai intii ca s-a facut nevazut la ora sapte sau pe la sase si ceva dimineata.

- Stai putin. Kolea imi spunea mai adineauri ca Ferdiscenko a trecut pe la el pentru a-l anunta ca se duce sa-si implineasca somnul la i-am uitat numele, la un prieten de-al lui.

- La Vilkin. Vasazica Nikolai Ardalionovici ti-a si vorbit despre asta?

- Nu mi-a spus nimic despre furt

- Nu stie, caci pentru moment pastrez secretul. Asadar, Ferdiscenko pleaca la Vilkin; la prima vedere, nimic surprinzator in faptul ca un betiv se duce la alt betiv chiar in zorii zilei si fara nici o treaba. Dar acu-i acu'! Incep sa dau de un fir; un amanunt ma pune pe ginduri: inainte de a pleca, dumnealui isi lasa adresa Acum fii atent, printe; se pune intrebarea: ce l-a facut sa-si lase adresa? Ce zor nevoie mare a avut sa-l caute in mod special pe Nikolai Ardalionovici, facind deci un ocol, si sa-i spuna ca se duce pentru restul noptii la Vilkin? Pe cine poate sa intereseze de ce pleaca si unde anume se duce? Ce rost are sa dea declaratii? Aici e un truc rafinat, un truc hotesc. "Poftim, adicatelea, nu caut, nu caut sa mi se piarda urma, atunci cum ar putea cineva sa ma banuiasca de hotie? Parca un hot ar fi lasat vorba unde se duce? Intr-un cuvint, sintem in fata unui exces de prevedere, a unei griji nejustificate de a inlatura orice banuiala si, ca sa zic asa, de a-si sterge urmele pe nisip Ma intelegi acum, preastimate print?

- Am inteles foarte bine, dar asta nu dovedeste inca nimic.

- A doua dovada: urma data e falsa si adresa inexacta. Dupa un ceas, adica pe la ora opt, m-am dus la Vilkin. Sta aici, pe strada Peataia, si de bine de rau il cunosc. Acolo nu era nici un Ferdiscenko. Cu mare greutate am putut afla de la servitoare, care-i cam fudula de-o ureche, ca acum un ceas cineva a sunat asa de tare, incit a rupt snurul de la clopotel; servitoarea n-a deschis, nevoind sa-l trezeasca pe domnul Vilkin sau poate ca i-a fost lene sa se dea jos din pat. Se intimpla.

- Si acestea sint toate dovezile dumitale? Cam slabe.

Dar, preastimate print, pe cine altul sa banuiesc, judeca si dumneata, incheie, jeluindu-se parca, Lebedev si in acelasi timp un zimbet viclean ii miji pe buze.

- Ar trebui totusi sa mai cauti o data prin odai, prin sertare, ii sugera ingrijorat printul dupa ce se gindi o clipa.

M-am uitat peste tot, suspina si mai smerit Lebedev.

Hm si pentru ce, pentru ce a trebuit neaparat sa-ti scoti redingota? se necaji printul si de ciuda lovi cu pumnul in masa.

O asemenea intrebare a mai fost pusa intr-o veche comedie. Dar, excelentissime, am impresia ca prea pui la inima nenorocirea mea! N-o merit. Adica, vreau sa spun ca eu personal n-o merit; dar dumneata te chinuiesti si pentru cel vinovat pentru acest nemernic domn Ferdiscenko?

- Da, asa este, m-ai cam intors pe dos cu stirea dumitale, intrerupse printul absent si vizibil nemultumit. Si ce ai de gind sa faci daca esti asa de sigur ca-i Ferdiscenko?

- Printe, preastimate print, dar cine altul sa fie? continua Lebedev pe acelasi ton de jeluire. Caci insusi faptul ca n-am pe cine altul sa banuiesc, deci imposibilitatea de a mai banui pe altcineva afara de domnul Ferdiscenko, este propriu-zis tot un fel de dovada impotriva domnului Ferdiscenko. lata deci si o a treia proba! Caci, o repet, daca nu-i el, cine altul? Doar n-am sa-l banuiesc pe domnul Burdovski, he, he, he!

- E absurd!

- Cu atit mai putin pe general, he, he, he!

- Asta ar fi prea de tot! aproape ca se rasti printul cu ciuda, rasucindu-se nervos pe scaun.

- Cum sa nu fie prea de tot? He, he, he! Dar ce m-a mai facut sa rid omul acesta, generalul adica! Porniseram adineauri impreuna, pe urmele proaspete, drept la Vilkin Trebuie sa-ti spun ca generalul a fost mai afectat chiar decit mine; cind l-am trezit, indata ce am constatat lipsa portofelului, l-am vazut cum a facut fete-fete, a rosit, a palit si, la urma, a fost cuprins de o nobila indignare, dar atit de inversunata cum nici nu m-am asteptat. Ce suflet ales! E adevarat ca minte intruna, e o meteahna a lui, dar e un om insufletit si de cele mai nobile porniri, un om cam slab de inger, dar te cis-tiga prin inocenta lui sufleteasca. Ti-am spus, preastimate print, ca am pentru dinsul nu numai o slabiciune, ci chiar un sentiment de dragoste. Deodata il vad ca se opreste in mijlocul drumului, isi descheie redingota, isi descopera pieptul. "Cauta-ma, zice, l-ai perchezitionat pe Keller, de ce sa nu ma cercetezi si pe mine? Asa e drept.' Miinile si picioarele ii tremurau si era de o paloare inspaimintatoare. "Asculta, generale, i-am zis rizind, daca altcineva mi-ar fi spus asa ceva despre tine, mi-as fi retezat numaidecit capul chiar cu miinile mele si l-as fi pus pe o tava, pe care eu insumi as fi aratat-o tuturor celor ce s-ar indoi, spunindu-le: Vedeti capul acesta?Ei bine, raspund pentru el cu propriul meu cap, iar de va trebui, ma arunc si in foc. Iata, i-am zis, cit de mare incredere am eu in tine!' La aceste vorbe, se arunca la pieptul meu, tot in mijlocul strazii izbucni in lacrimi si ma strinse in brate, mai-mai sa ma inabuse "Tu esti, imi spune, singurul meu prieten pe care-l am in nenorocirile mele!' Ce om plin de simtire! Pe drum, dupa aceea, imi povesti, bineinteles, o anecdota in legatura cu intimplarea noastra: cica, in tinerete, si el fusese o data banuit de un furt de cinci sute de mii de ruble; dar a doua zi, luind foc casa, el il scapa din flacari pe contele care-l banuia si pe Nina Aleksandrovna, care era domnisoara pe atunci. Contele l-a imbratisat si l-a sarutat si asa a putut el s-o ia in casatorie pe Nina Aleksandrovna. A doua zi, sub darimaturile cladirii mistuite de incendiu, s-a gasit si caseta cu banii disparuti; era o ladita de fier, de fabricatie englezeasca, prevazuta cu o broasca secreta; cazuse, nu se stie cum, sub podea si, daca n-ar fi fost incendiul, nu s-ar fi aflat niciodata ce devenise. Nu era nimic adevarat in toata povestea asta si totusi, vorbind de Nina Aleksandrovna, il podidi plinsul. E o persoana foarte distinsa Nina Aleksandrovna, desi nu ma prea inghite.

- N-o cunosti?

- Nu, dar as dori din tot sufletul s-o cunosc, fie numai pentru a ma justifica in fata ei. Nina Aleksandrovna are ce are cu mine, cica ii corup barbatul, indemnindu-l si antrenindu-l la bautura. In realitate, nu numai ca nu-l corup, ci, dimpotriva, il temperez si poate ca-l feresc de societatea unor oameni cu reputatia dubioasa si de influenta lor pagubitoare. Unde mai pui ca mi-e prieten si-ti marturisesc ca acum nu l-as mai lasa de capul lui pentru nimic in lume; unde se duce el, ma duc si eu, pentru ca numai cu duhul blindetii il mai poti domoli cit de cit. Acum, aproape ca nu se mai duce pe la capitaneasa lui, desi tinjeste in taina dupa ea si nu asteapta decit prilejul sa alerge acolo; altminteri n-ar ofta si n-ar suspina atita, nu stiu de ce tocmai dimineata, cind se scoala si-si incalta cizmele; n-are bani, iata nenorocirea, caci nu-i chip sa se duca la dinsa cu mina goala. Dumitale nu ti-a cerut bani, preastimate print?

- Nu, nu mi-a cerut.

- Nu indrazneste, dar cum ar mai face-o! Mi-a marturisit chiar el ca ar fi vrut sa ti se adreseze dumitale, dar se jeneaza, fiindca, nu de mult, i-ai mai imprumutat; pe de alta parte, crede ca esti hotarit sa nu-i mai dai. Mi s-a destainuit ca unui prieten bun.

- Dar dumneata nu-i dai bani?

- Printe! Preastimate print! nu numai bani, ci viata mi-as da-o pentru omul acesta adica nu, nu vreau sa exagerez, nu chiar viata, dar pentru dinsul as primi bucuros sa suport friguri, un buboi sau guturai, daca ar fi la mare ananghie, caci il consider un om exceptional, din nefericire insa iremediabil pierdut in mocirla in care se balaceste; asadar, nu numai bani!

- Vasazica, ii dai totusi bani?

- N-nu, nu i-am dat; de altfel stie si el ca n-am sa-i dau; si asta numai pentru binele si spre indreptarea lui. Acum tine mortis sa vina cu mine la Petersburg. Plec la Petersburg, ca sa-l surprind pe domnul Ferdiscenko pe urmele lui inca proaspete, caci sint convins ca e acolo. Generalul fierbe si nu mai poate de nerabdare, dar parca il vad cum o sterge de la gara ca sa se duca la capitaneasa. In ce ma priveste, marturisesc nu numai ca n-am sa-l retin, dar am tot interesul sa-l las sa plece si chiar ne-am inteles dinainte ca indata dupa sosire s-o luam care incotro, ca sa punem mina mai usor pe domnul Ferdiscenko. Il voi lasa deci sa plece si, pe urma, ma voi duce sa-l surprind la capitaneasa lui, ca sa-l rusinez atit ca tata de familie, cit si ca om, in general vorbind.

- Numai sa nu faci un scandal din asta, Lebedev;pentru numele lui Dumnezeu, fara scandal, il ruga printul cu glas scazut, prada unei puternice nelinisti sufletesti.

- A, nu; vreau numai sa-l fac sa se simta si sa vad ce mutra o sa faca el, pentru ca, dupa fata, poti deduce multe lucruri, preastimate print, si, observatia este adevarata mai ales pentru un asemenea om. Ah, printe! Desi eu insumi sint nenorocit, nu pot sa nu ma gindesc si la dinsul, la indreptarea lui morala. In legatura cu aceasta as avea o rugaminte, preastimate print, si, marturisesc, pentru asta am venit la dumneata: cunosti familia Ivolghin, ai stat acolo; daca ai vrea, preainimosul si blajinul meu print, sa-mi dai o mina de ajutor in interesul exclusiv al generalului, spre binele lui

Cu aceste cuvinte, Lebedev isi impreuna miinile ca intr-o ruga.

- Ce anume? Ce ajutor astepti de la mine? Fii sigur ca as vrea sa te inteleg cit se poate de bine si sa-ti fiu de folos, Lebedev.

- Tocmai fiindca eram convins de acest lucru, mi-am permis sa ma adresez dumitale! Cred ca prin intermediul Ninei Aleksandrovna am putea realiza o supraveghere, ca sa spun asa, un control asupra Excelentei sale chiar in sinul propriei lui familii. Din nefericire, n-am avut onoarea sa-i fiu prezentat Afara de asta, Nikolai Ardalionovici, care te adora, ca sa zic asa, pina-n adincul sufletului sau tinar, cred ca ar putea si el sa ne fie de folos

- N-nu.. S-o amesteci pe Nina Aleksandrovna in afacerea asta fereasca Dumnezeu! Si nici pe Kolea In fond, pina acum n-am inteles prea bine ce anume urmaresti, Lebedev.

- Dar nu-i nimic de-nteles! obiecta cu foc Lebedev, abia stapinindu-se sa nu sara de pe scaun. Blindete si gingasie - iata leacurile cele mai potrivite pentru bolnavul nostru. Imi dai voie, printe, sa-l privesc ca pe un bolnav?

- Asta dovedeste inteligenta si delicatetea dumitale.

- Sa-ti explic printr-un exemplu, pe care, pentru mai multa claritate, am sa-l iau din viata practica. Numai ca sa vezi cu ce fel de om avem de-a face; singura lui meteahna ar fi ca si-a pierdut mintile dupa capitaneasa aceea, la care nu se poate duce fara gologani, si la care am de gind sa-l surprind astazi, si, o repet din nou, numai si numai spre binele lui; sa presupunem acum ca nu-i capitaneasa si ca ar fi savirsit o adevarata crima, sa zicem o fapta necinstita oarecare, o fapta infamanta (lucru de care, fireste, e cu totul incapabil); ei bine, chiar in acest caz, luindu-l cu duhul blindetii si, ca sa zic asa, cu delicatete, obtinem orice de la el, pentru ca e un om plin de o nobila simtire! Crede-ma, nu vor trece nici cinci zile si se va trada singur: va izbucni in lacrimi si va marturisi totul, mai ales daca vom proceda cu abilitate si cu tact si, in primul rind, cu multa noblete, instituind o stricta supraveghere din partea familiei si a durnitale, care sa-l urmareasca pas cu pas Ah, preainimosul meu print! adauga Lebedev, sarind de pe scaun si cuprins de un fel de extaz. Eu nu afirm categoric ca ar fi el Sint gata, cum s-ar zice, sa-mi dau chiar acum tot singele pentru omul acesta; dar recunoaste si dumneata ca necumpatarea si betia, si capitaneasa - toate laolalta pot sa-l duca departe.

- Pentru un astfel de scop, fireste, sint gata oricind sa te ajut, zise printul, dind sa se ridice de pe scaun, dar iti marturisesc, Lebedev, ca ma simt foarte ingrijorat; spune-mi, crezi si acum intr-un cuvint, dumneata singur ai spus ca-l banuiesti pe domnul Ferdiscenko.

- Dar pe cine as mai putea banui? Pe cine, preaneprihanite print? raspunse Lebedev cu acelasi zimbet de smerenie si impreunindu-si din nou miinile a implorare.

Printul isi incrunta sprincenele si se ridica in picioare.

- Vezi, Lukian Timofeici, orice eroare in acest caz ar fi un lucru ingrozitor. Ferdiscenko acesta n-as vrea sa-l vorbesc de rau dar Ferdiscenko adica cine stie? O fi chiar el! vreau sa spun ca poate intr-adevar el ar fi in stare mai curind decit altul. Pe masura ce se incurca, printul devenea tot mai mohorit.

Lebedev era numai ochi si urechi.

- Vezi, relua printul, plimbindu-se in lung si-n lat prin odaie si evitind pe cit era cu putinta sa intilneasca privirea lui Lebedev, am fost prevenit mi s-a dat a intelege ca domnul Ferdiscenko ar fi un om fata de care, pe linga toate celelalte, trebuie sa fii foarte prudent, sa te feresti sa spui ceva ce nu se cade. Intelegi? Iti spun asta, pentru ca el poate intr-adevar sa fie in stare mai mult decit altul principalul e sa nu facem o greseala ma-ntelegi?

- Si de la cine detii informatiile astea despre domnul Ferdiscenko? tresari plin de curiozitate Lebedev.

- Asa, mi-a strecurat cineva in soapta; de altfel nici nu prea cred ma indispune faptul ca am fost nevoit sa-ti spun asta, dar te asigur ca personal nu cred e absurd Ah, ce prostie am facut!

Dar stii, printe, se inflacara Lebedev, tremurind de emotie ceea ce spui dumneata e foarte important, e de cea mai mare importanta acum; adica, sa ne intelegem, nu informatia cu privire la domnul Ferdiscenko e importanta, ci felul cum a ajuns la cunostinta dumitale, de la cine anume ai aflat (Spunind asta, Lebedev se tinea scai dupa print, urmindu-l pas cu pas de la un capat la celalalt al camerei.) Sa-ti comunic atunci si eu ceva: adineauri, cind ne duceam la Vilkin acela, generalul, dupa ce mi-a spus povestea cu incendiul, m-a facut sa inteleg, bineinteles colcaind de indignare, ca domnul Ferdiscenko e un om de care trebuie sa te pazesti; vorbea atit de incilcit si de confuz, ca a trebuit sa-i pun citeva intrebari; felul in care mi-a raspuns dovedea ca toate astea erau numai o nascocire de-a Excelentei sale Propriu-zis, mai mult e o inclinatie nevinovata a firii lui usuratice. Caci si minciunile-i vin numai din pricina ca nu-si poate stapini slabiciunea de caracter. Acum judeca si dumneata: daca a mintit, lucru de care sint convins, cum se face ca ai auzit si dumneata vorbindu-se de asta! Iti dai seama, desigur, ca atunci cind mi-a turnat aceasta noutate, el a inventat-o sub inspiratia momentului; cine a putut atunci sa-ti spuna acelasi lucru si dumitale? E important, e foarte important si ca sa spun asa

- Mi-a spus-o Kolea chiar acum, iar el o stie de la tatal sau, pe care l-a intilnit in vestibul, adineauri, intre sase si sapte, cind iesise nu stiu pentru ce. Si printul povesti totul in amanunt.

- Ei bine, asta e tocmai ceea ce se cheama o pista! spuse Lebedev, frecindu-si miinile si rizind pe-nfundate. Exact asa mi-am inchipuit si eu. Asta inseamna ca Excelenta sa generalul meu si-a intrerupt pe la sase somnul inocent anume ca sa-l trezeasca pe scumpul sau fiu si sa-l previna de primejdia extraordinara pe care o prezinta vecinatatea cu domnul Ferdiscenko! Ca sa vedeti numai ce om primejdios e domnul Ferdiscenko si cit de induiosatoare este grija parinteasca a Excelentei sale, he, he, he!

- Asculta, Lebedev, interveni printul speriat de-a binelea, te rog sa procedezi discret si prudent! Sa nu te apuci sa faci zarva! Te rog, Lebedev, te implor in cazul acesta, iti jur ca te voi ajuta, dar sa nu afle nimeni, absolut nimeni!

- Fii pe pace, preainimosul, preabunul si preaonorabilul meu print! striga in culmea exaltarii Lebedev. Te asigur ca toate astea vor ramine pe veci ingropate in inima mea, patrunsa de o nobila simtire! Totul se va petrece fara scandal si fara zarva. Vom actiona cu cea mai mare discretie si in buna intelegere Excelentissime print, mi-s sufletul si mintea deopotriva de josnice, dar intreaba pe oricare individ, cit de josnic ar fi, sau chiar pe un ticalos, cu cine prefera sa aiba de-a face: cu un nemernic ca el sau cu un om plin de nobila simtire ca dumneata, neprihanite print? Alegerea nu-i va fi grea: "Cu un om plin de nobila simtire' va raspunde el, si in asta se va afirma triumful virtutii! La revedere, preastimate print! Cu cea mai mare discretie Cu cea mai mare discretie in buna intelegere.

X

Miskin intelese in sfirsit de ce il trecea un fior rece ori de cite ori punea mina pe cele trei scrisori si pentru ce tot aminase pina seara sa le citeasca. Dimineata, inainte de a se hotari sa deschida unul dintre plicuri, se cufunda intr-un somn greu pe canapea si avu un vis la fel de apasator ca si cel precedent: din nou ii aparuse inainte aceeasi "vinovata'; il privea, si lacrimi scinteietoare pareau ca atirna de genele ei lungi; il chema linga dinsa si, ca si mai adineauri, el se trezi aducindu-si aminte cu un fel de suferinta de chipul ei. Ar fi vrut sa se duca numaidecit la ea, dar nu putu; la urma, aproape exasperat, desfacu scrisorile si se apuca sa le citeasca.

Dar si scrisorile acestea pareau a nu fi decit tot un vis. Se intimpla uneori sa ai niste vise ciudate, absurde, cu totul bizare. Desteptindu-te, ti le reamintesti cu o claritate surprinzatoare si ramii uimit ca in fata unui fenomen cu totul inexplicabil. Tii minte foarte bine, in primul rind, ca ratiunea ti-a fost prezenta si lucida tot timpul acesta chinuitor de lung, cind te impresurau ucigasii, care - perfizi si vicleni - cautau sa-si ascunda intentiile, sa te insele, prefacindu-se binevoitori si prietenosi, cind, de fapt, aveau armele pregatite si nu asteptau decit un semn stiut numai de ei ca sa te loveasca; iti aduci apoi perfect de bine aminte cu cita siretenie ai stiut, in cele din urma, sa-i pacalesti, reusind sa te ascunzi de primejdie; pe urma iti dai seama ca ei stiu foarte bine de toata siretenia ta si cunosc locul unde te-ai ascuns, dar se prefac a nu sti si stau la pinda cu armele lor ucigase gata pregatite, in asteptarea semnului misterios; dar iata ca, printr-o noua siretenie, reusesti din nou sa-i derutezi, si toate astea ti le amintesti cu multa precizie. Dar cum se explica totusi ca in tot timpul acesta ratiunea dumitale a putut sa se impace cu o multime de aberatii si situatii absurde, absolut evidente, de care ti-era intesat visul? Unul dintre ucigasi s-a prefacut sub ochii dumitale din femeie intr-un pitic oribil si viclean - si dumneata ai acceptat toate astea ca pe ceva firesc, aproape fara nici un fel de nedumerire, si aceasta chiar in timpul cind, pe de alta parte, ratiunea dumitale, incordata la maximum, se manifesta cu o forta extraordinara, cu o capacitate teribila de sesizare, siretenie si logica! Pentru ce apoi, trezindu-te din somn si revenind complet la realitate, ai senzatia aproape de fiecare data, uneori chiar ca o impresie de neuitat, ca te desprinzi, o data cu somnul intrerupt, de o enigma ramasa nedezlegata pentru dumneata? Absurditatile din vis te fac sa zimbesti; in acelasi timp insa, simti in subconstient ca impletirea aceasta de absurditati ascunde o idee, da - o idee reala, ceva ce face parte din viata dumitale; ca si cum visul ti-a spus ceva nou, profetic, ceva de mult asteptat; impresia pe care o incerci este puternica, fie ca-i placuta ori chinuitoare, dar ce anume ti s-a sugerat si care e tilcul ei adevarat - nu mai esti in stare nici sa intelegi si nici macar sa-ti mai amintesti.

Un efect aproape similar avu si lectura acestor scrisori. Dar si inainte chiar de a-si fi aruncat ochii pe ele, Miskin simti ca insusi faptul ca ele existau, numai posibilitatea existentei lor semana cu un cosmar. Cum s-o fi hotarit ea oare sa-i scrie ei? se intreba el, ratacind singur in seara aceea (uneori fara sa stie unde se afla). Cum a putut sa-i scrie despre asta si cum a fost cu putinta sa se nasca in capul ei un vis atit de nesabuit? Dar visul acesta era acum o realitate si lucrul cel mai uimitor pentru dinsul era ca, in timpul lecturii acestor scrisori, el insusi incepu sa creada in posibilitatea, ba chiar si in ratiunea de a fi a acestor visuri. Da, fara indoiala, fusese un vis, un cosmar, o nebunie, si totusi era aici si ceva adevarat, ceva chinuitor de real si dureros de adevarat, ceva ce indreptatea acest vis, acest cosmar, aceasta nebunie. Vreme de mai multe ceasuri el ramase prada unor ginduri tulburi si, ca intr-un delir, ii reveneau mereu in minte crimpeie din acele scrisori, le framinta in cuget si medita adinc asupra fiecaruia in parte. Ba uneori ar fi voit sa-si spuna ca presimtise, ghicise toate acestea cindva; i se parea chiar ca le avusese sub ochi demult-demult, si ca tot dorul si toate parerile de rau, toate suferintele si toate temerile lui de pina atunci erau continute in aceste rinduri pe care le mai citise odinioara.

Cind vei despaturi aceasta scrisoare (asa incepea prima epistola), te vei uita, desigur, mai intii la semnatura. Ea iti va spune si va lamuri totul, deci este de prisos sa ma justific in fata dumitale sau sa incerc o explicatie. Daca ti-as fi cit de cit egala, ai putea vedea o insulta in indrazneala pe care mi-am luat-o; dar cine sint eu, si cine esti dumneata? Sintem doi antipozi, si distanta dintre noi e atit de mare, incit n-as putea sa te jignesc, chiar daca as voi.

Si mai departe, in alt loc, scria:

Sa nu iei cuvintele mele drept o exaltare bolnavicioasa a unei minti ratacite, dar pentru mine esti perfectiunea intruchipata. Te-am vazut, te vad in fiecare zi. Nu te judec; n-am ajuns sa te consider o perfectiune pe calea ratiunii, ci pur si simplu aceasta este credinta mea. Dar am si un pacat fata de dumneata: te iubesc. Nu-ti este ingaduit sa iubesti perfectiunea, trebuie numai s-o recunosti ca atare si s-o admiri, nu-i asa? Si cu toate acestea sint indragostita de dumneata. Desi dragostea ii face pe oameni sa se simta egali, fii pe pace, nu te voi cobori pina la mine nici chiar in cel mai intim gind al meu. Ti-am scris "fii pe pace'; dar e cu putinta oare ca dumneata sa te tulburi? Daca ar fi in puterea mea, ti-as saruta urmele pasilor. O! nici gind sa ma consider egala dumitale Uita-te la iscalitura, dar uita-te mai repede!

Imi dau seama (scria in alta scrisoare) ca te unesc mereu cu el si nu te-am intrebat inca niciodata daca-l iubesti. El s-a indragostit de dumneata de cum te-a vazut. Se gindea la dumneata ca la ,,o raza de lumina '; sint propriile lui vorbe, le-am auzit din gura lui. Dar si fara aceste cuvinte am inteles ca esti pentru el ca lumina ochilor. O luna de zile am stat in preajma-i si mi-am putut da seama ca si dumneata il iubesti; voi doi sinteti pentru mine o singura fiinta!

Sa fie oare cu putinta? (scria in alt loc.)Ieri, cind am trecut pe linga dumneata, parca te-ai inrosit la fata. Dar nu, nu se poate; cred ca mi s-a parut numai. Daca cineva te-ar tiri in spelunca cea mai infecta si daca ti s-ar infatisa viciul in toata goliciunea lui, nici atunci chiar n-ar trebui sa rosesti; esti deasupra oricarei jigniri. Poti sa-i urasti pe cei josnici si lasi, dar numai din pricina jignirii care o aduc altora, caci pe dumneata nici o insulta nu te poate atinge. Stii, eu cred ca ar trebui chiar sa ma iubesti. Ceea ce esti pentru dinsul esti si pentru mine: un spirit luminos; un inger nu poate sa urasca, dar nici sa nu iubeasca nu poate. Dar e cu putinta sa iubesti pe toata lumea, pe toti oamenii, pe tot ce este aproapele tau? Mi-am pus de multe ori aceasta intrebare. Nu, desigur, si nici n-ar fi ceva firesc. Dragostea abstracta pentru umanitate ascunde aproape intotdeauna o iubire egoista fata de tine insuti. Noua nici nu ne este dat sa iubim altfel. Pe cind la dumneata e cu totul altceva; cum ar fi posibil ca dumneata sa nu iubesti macar pe cineva, de vreme ce nimeni nu se poate compara cu dumneata si esti deasupra oricarei jigniri, deasupra oricarei porniri personale? Numai dumneata singura poti iubi fara egoism, numai dumneata poti, iubind, sa treci peste propriul ,, eu ' si sa te daruiesti numai aceluia pe care-l iubesti. Ah, cit de cumplit ar fi pentru mine sa stiu ca din pricina mea ai simtit rusine sau minie! Ar insemna decaderea si deci pieirea dumitale: deodata te-ai aseza pe aceeasi treapta cu mine

Ieri, dupa ce te-am intilnit, m-am intors acasa si m-am gindit la un tablou. Pictorii il zugravesc de obicei pe Hristos in spiritul legendelor evanghelice; eu l-as zugravi altfel in tabloul pe care mi-l inchipui; ar fi singur - apostolii il paraseau citeodata. N-as lasa cu el decit un copilas. Copilul se jucase alaturi sau poate ii povestise ceva in ginguritul lui copilaresc. Hristos l-a ascultat, dar acum a ramas pe ginduri, cu mina uitata pe capsorul copilului. Se uita in zare, spre orizont; in ochi i se citeste un gind, cuprinzator cit universul; fata ii e trista. Copilul s-a oprit din joaca si din gingurit, si-a sprijinit coatele pe genunchii lui Hristos si, cu obrazul rezemat in mina, si-a ridicat capsorul, privind tinta in ochii lui Hristos cu acel aer ginditor, pe care copiii il au citeodata. Soarele apune lata tabloul meu! Dumneata esti inocenta intrupata si tocmai aceasta inocenta este insasi perfectiunea dumitale. O, asta sa n-o uiti niciodata! Sa nu-ti pese si sa nu-ti faci ginduri din cauza pasiunii mele pentru dumneata! De acum esti a mea, voi fi toata viata in preajma dumitale In curind am sa mor.

In sfirsit, cea din urma scrisoare continea si aceste ginduri:

Pentru numele lui Dumnezeu, sa nu-ti faci o parere gresita despre mine; sa nu-ti inchipui de asemenea ca ma umilesc daca-ti scriu asa sau ca fac parte dintre acele fiinte pentru care umilinta este o desfatare, ca o fac numai si numai din orgoliu. Nu, am si eu bucuriile mele, dar imi vine greu sa-ti explic asta. Mi-ar fi greu sa mi-o deslusesc mie insami, cu toate ca ma framinta atit. Stiu numai ca n-as putea sa ma umilesc nici chiar intr-un acces de orgoliu. Iar pentru autoumilire dintr-un imbold curat al inimii, nu ma simt capabila. Prin urmare, nu ma umilesc citusi de putin.

De ce vreau sa va unesc? Pentru voi doi sau pentru mine? Pentru mine. fireste: in asta gasesc dezlegarea tuturor framintarilor vietii mele; mi-am spus-o mai de mult inca Am auzit ca sora dumitale, Adelaida, vazindu-mi portretul, s-ar fi exprimat ca o astfel de frumusete ar putea sa rastoarne lumea. Dar eu am renuntat la lume; iti vine sa zimbesti sau, in cel mai bun caz, gasesti ciudat ca scriu aceste vorbe eu, pe care ai vazut-o impopotonata cu dantele si diamante intr-o societate de betivi si de ticalosi! Dar nu lua in seama aparentele, caci, propriu-zis, eu aproape ca nici nu exist si sint constienta de acest lucru; Dumnezeu stie ce mai salasluieste in mine, in locul "eului' meu. In fiece zi, imi citesc sentinta in cei doi ochi inspaimantatori care ma pindese fara incetare, chiar daca nu-i vad in preajma mea. Acum, ochii acestia tac (ei tac intruna), dar le cunosc taina. Casa omului acestuia e sumbra, apasatoare si ascunde o taina. Sint sigura ca are undeva, intr-un sertar, un brici cu lama infasurata in matase, ca si celalalt - ucigasul din Moscova; si acela statea cu maica-sa si-si infasurase briciul in matase ca sa taie mai lesne o beregata. Tot timpul cit am stat la el acasa, mi se nazarea mereu ca undeva, sub podea, zace un cadavru, ascuns poate inca de tatal lui, un cadavru acoperit cu o musama, ca si cel de la Moscova, avind la fel asezate imprejur sticle cu solutia Jdanov; as fi putut sa-ti indic chiar si locul. El nu-mi spune nimic, dar stiu ca ma iubeste pina intr-atit, incit este exclus sa nu fi inceput sa ma urasca. Nunta dumitale si cu a mea se vor celebra in acelasi moment; asa, cel putin, m-am inteles cu el. Fata de el n-am nici o taina. L-as ucide de groaza Dar o sa ma omoare el inainte e alaturi de mine acum si imi spune rizind ca aiurez; stie ca-ti scriu dumitale.

Si tot asa, siruri nenumarate de adevarat delir in aceste scrisori. Una dintre ele, a doua, era lunga de tot: doua coli de hirtie de format mare scrise marunt.

Printul iesi in sfirsit din parc, dupa ce, la fel ca in seara precedenta, ratacise multa vreme in nestire prin aleile lui intunecoase. Noaptea limpede si luminoasa parea si mai clara ca de obicei. "Sa fie inca asa devreme?" gindi el. (Uitase sa-si ia ceaiul.) La un moment dat, i se paru ca aude sunetele unei melodii venind de departe. ,,Cinta muzica in pavilionul garii probabil, gindi iar; de buna seama, azi nu s-au mai dus acolo.' La gindul acesta, uitindu-se imprejur, se pomeni in dreptul vilei lor. Stia dinainte ca va trebui sa ajunga aici in cele din urma si, cu inima strinsa, urca treptele terasei. Nu-l intimpina nimeni; terasa era pustie. Astepta un moment, apoi deschise usa spre salon. "Nu obisnuiesc niciodata sa inchida usa asta', isi spuse el; dar nici in salon nu era nimeni si era aproape intuneric bezna. Deodata usa se deschise si intra Aleksandra Ivanovna cu o luminare in mina. Zarindu-l pe print, tinara fata se opri mirata in fata lui, intrebindu-l parca din ochi. Trecuse probabil pe acolo ca sa se duca in alta odaie si nu se asteptase deloc sa gaseasca pe cineva in salon.

- Prin ce intimplare ai venit aici? il intreba in cele din urma.

- Eu am venit in treacat

- Maman nu se simte prea bine, Aglaia de asemenea. Adelaida s-a dus sa se culce si tocmai mergeam si eu la culcare. Am stat toata seara acasa, singurele. Tata si printul S. sint plecati la Petersburg.

- Am venit am venit sa va vad acum

- Dar stii cit e ceasul?

- N-nu

- Douasprezece si jumatate. De obicei ne culcam la unu.

- Ah! credeam ca e numai noua si jumatate.

- Nu face nimic! rise Aleksandra. Dar de ce n-ai venit mai devreme? Poate ca ai si fost asteptat.

- Credeam credeam biigui el, indreptindu-se spre usa.

- La revedere! Sa vezi ce haz or sa faca miine, cind am sa le povestesc intimplarea asta.

Miskin porni spre casa pe drumul ocolit de la marginea parcului. Inima ii batea tare, gindurile i se invalmaseau si totul in jurul lui parea un vis. Deodata, inaintea ochilor i se arata din nou vedenia care, in doua rinduri, ii aparuse in ziua aceea. Femeia iesi din parc si se opri in fata lui; s-ar fi spus ca-l astepta acolo. El tresari si se opri din mers; ea ii apuca mina si i-o strinse tare. "Nu, asta nu e o vedenie!'

Si iata ca se gaseau fata-n fata pentru intiia oara de la despartirea lor; ea ii vorbea, iar el se uita la dinsa tacut, cu inima incarcata de durere! Ah! niciodata mai tirziu el n-a putut uita aceasta intilnire si, de fiecare data, isi aducea aminte de ea cu aceeasi ascutita suferinta. Ea se lasa in genunchi in fata lui, chiar acolo, in strada, ca intr-o ruga extatica; speriat, el se dadu inapoi, dar ea ii apuca mina ca sa i-o sarute si, intocmai ca in visul de adineauri, printul vazu lacrimi sclipind pe genele-i lungi.

- Scoala-te, scoala-te! sopti el speriat, silindu-se s-o ridice. Ridica-te, te rog!

- Esti fericit? Fericit? intreba ea. Spune-mi numai un singur cuvint: esti fericit acuma? Azi, acum? Ai fost la dinsa? Ce ti-a spus?

Nu se ridica si nici nu-l asculta; asa in genunchi, il intreba grabita, vorbindu-i dintr-o rasuflare, ca si cum ar fi fost urmarita de o potera vrajmasa.

- Plec miine, cum mi-ai poruncit. N-o sa-i mai scriu Te vad pentru ultima oara, pentru cea din urma oara! Acuma, intr-adevar, pentru cea din urma oara!

- Linisteste-te, ridica-te! o implora el in culmea disperarii. Ea il apuca de miini, privindu-l in ochi cu nesat.

- Adio, ii spuse ea in sfirsit, apoi se ridica si se indeparta in graba, aproape fugind. Printul il zari deodata pe Rogojin apucind-o de brat si departindu-se cu ea.

- Asteapta-ma, printe! striga Rogojin. Ma intorc numaidecit.

Si intr-adevar, peste cinci minute, Rogojin sosi la locul unde printul ramasese sa astepte.

- Am urcat-o in trasura, spuse el; de la ora zece o asteapta acolo, in colt. Stia ca ai sa-ti pierzi toata seara la cealalta. Ceea ce-mi scrisesesi mai adineauri, i-am transmis intocmai. N-are sa-i mai scrie; a fagaduit; iar miine, dupa cum ti-a fost vrerea, va pleca de aici. Dorea cu orice pret sa te mai vada o data inainte de plecare, cu toate ca ai refuzat sa te mai intilnesti cu ea; te-am asteptat aici, uite, pe banca aceea pindind intoarcerea ta spre casa.

- Chiar ea te-a luat cu dinsa?

- Ei, si ce-i cu asta? rinji Rogojin; am vazut ceea ce, de fapt, stiam. Si ce, parca n-am citit scrisorile?

- Cum, le-ai citit cu adevarat? intreba printul, ingrozit la gindul acesta.

- Fireste, ori de cite ori scria, imi arata scrisoarea. Ai bagat de seama ce spune acolo, intr-un loc, despre brici, he, he!

- E nebuna! striga printul, fringindu-si miinile.

- Cine stie? Poate ca nu, murmura Rogojin mai mult ca pentru sine.

Printul nu raspunse.

- Si acum, ramii cu bine, spuse Rogojin, plec si eu miine; nu i-o lua in nume de rau! Dar bine, frate, adauga el, intorcindu-se brusc, de ce nu i-ai raspuns la intrebarea: "Esti fericit sau nu?"

- Nu, nu, nu! racni printul cu o durere sfisietoare.

- M-as fi mirat grozav sa te aud spunind "da'! rise Rogojin cu rautate si se departa fara sa priveasca inapoi.