MARTIRA

MARTIRA

In Cimitirul Eroilor, cum intri, pe stinga, se afla un mormmt ca toate celelalte: o lespede de marmora, munti de flori proaspete. Si totusi ceva il diferentiaza: pe piatra funerara nu scrie nimic. O asemenea ciudatenie nu putea trece neobservata. Sesizata, presa a pornit o campanie dura in chestiunea indiferentei noastre fata de acei tineri care, intr-un sfint sfirsit de decembrie, si-au dat viata pentru ca noi sa fim liberi. Un parlamentar extrem de activ proceda la o interpelare in Camera, in timpul discursului sau, o parte din deputati, cei care terminasera de citit ziarele primite pe gratis, izbucnisera in plins. Drept urmare, Parlamentul vota constituirea unei comisii de ancheta. Componenta acesteia lua mult timp. Numarul unor asemenea comisii era atit de mare, incit, practic, se dovedea imposibil sa gasesti un deputat care sa nu faca parte din vreo citeva. Noua comisie lucra peste o jumatate de an. Audieri, cercetarea presei, deplasari la fata locului, telefoane anonime. Ma rog, tot tacimul unei comisii parlamentare! Alesii poporului nu-si precupetesc fortele cind e vorba de descoperirea adevarului. Numai ca, in cazul de fata adevarul n-a fost descoperit niciodata. Problema mormintului anonim a cazut in uitare. Alte lucruri, mult mai importante, au retinut atentia opiniei publice. Ca de obicei, Bucurestiul s-a umplut de zvonuri. Care de care mai absurde. Se spunea, de exemplu, ca sub piatra funerara sedea, de fapt, nu un revolutionar, ci un terorist ingropat de viu pentru a putea fi salvat de furia poporului. Acest zvon mizer, nu stiu cum pornit prin Bucuresti, a fost cit pe-aci sa provoace o nenorocire. Un grup numeros de revolutionari, agitind pancarte violente si drapele cu gaura in burta, au organizat, intr-una din zile, o manifestatie de protest la mormintul cu probleme. S-a strigat Jos comunismul! si Jos Iliescu! Totul a fost in regula pina in clipa cind o tinara revolutionara, de zeci de ori arestata pina acum de Politie si tot de atitea ori eliberata, a strigat: Afara din mormint cu teroristii! Insufletiti de acest indemn, tinerii revolutionari s-au napustit asupra locului de veci. Cu unghiile, pentru ca alte scule nu aveau. Noroc ca pamintul era tare, altfel cine stie ce blasfemie s-ar fi intimplat. Dupa mai multe ore de scormonit, manifestantii renuntara. Se hotari sa se vina a doua zi cu tirnacoape. A doua zi nu veni insa nimeni. Revolutionarii erau ocupati cu alte treburi. Unii organizau o greva de solidaritate cu casieritele de la metrou, revoltate ca aparatele de taxat tacaneau prea tare. Altii participau la un mars de protest impotriva televiziunii care, cu o seara inainte, transmisese un meci pierdut la scor de ai nostri.

Peste ani, cind comunismul reveni in forta, mult mai puternic decit in perioada anterioara, Cimitirul Eroilor se desfiinta, in locul lui se amenaja, cu mare tam-tam propagandistic, un cimitir al fostilor activisti care, credinciosi idealurilor comuniste, isi dadusera viata in lupta impotriva patrunderii capitalismului in tara noastra. Cu aceasta ocazie, noua Securitate, alcatuita in mare parte din fosti ofiteri SRI, proceda la o ampla si minutioasa anchetare a celor ce fusesera inmormintati in Cimitirul Eroilor. Pe baza unor dosare scrupulos alcatuite, acestia urmau sa fie judecati si condamnati la moarte post-mortem, pentru tradare de neam. Noua Securitate se opri, fireste, si asupra mormintului misterios. Cazul acestuia trebuia cercetat cu mare atentie. Noii comunisti proclamasera ferm ca, spre deosebire de alta data, puterea muncitorilor si taranilor nu va incalca drepturile fundamentale ale omului. Se impunea sa se stabileasca exact ale cui erau ramasitele de sub lespedea anonima. O greseala ar fi putut condamna la moarte un om nevinovat. La capatul unor investigatii de amploare, comisia de ancheta obtinu un rezultat triumfator. Cazul era rezolvat pina in cele mai mici amanunte. O marturiseau teancul de dosare, casetele video, inregistrarile convorbirilor telefonice si numeroasele procese verbale luate la noul corp al inchisorii Jilava. Vechiul corp, in care zacusera fostii conducatori ai Partidului si Securitatii, fusese declarat muzeu national. Noii pionieri il vizitau cu evlavie, ascultind lamuririle inflacarate ale ghizilor despre procesele mirsave prin care cei vinduti imperialismului american ii aruncasera in inchisori pe neinfricatii eroi. Era vorba - avea sa arate Raportul comisiei - de o mistificare. Una din numeroasele mistificari ale celor care tradasera interesele socialismului si ale poporului roman.

Cartierul Ghencea e sub stapinirea teroristilor. Insi in combinezoane negre, purtind asupra lor pusti cu infrarosu, tisnesc din paienjenisul de antene si trag rafale dupa rafale. Gloantele lovesc asfaltul, salta in sus si cad in rigole. Apoi, cetatenii misteriosi dispar ca si cum i-ar fi inghitit pamintul. Ca asa arata respectivii teroristi, nimeni n-ar putea jura. De costumul negru si de pustile cu infrarosu toata lumea a aflat de la televizor. Tot de acolo se stie ca teroristii trag din orice pozitie. Chiar si cu capul in jos. Dinspre Cimitirul Ghencea vin bubuituri naprasnice. Elicoptere ale armatei dau cu rachete in mormintele luate la rind. Se zvoneste ca peste o mie de teroristi, inarmati cu pusti laser, stau pititi sub lespezi, gata de a porni, la un semn anume, asupra orasului. Din toate cazarmile din jur se trage furibund asupra pietrelor funerare. La impact, gloantele scot scintei. Vazindu-le, soldatii trag si mai tare. La fiecare rafala, Petruta Petras, pensionara IOVR, bodoganeste si isi face cruce. Pe micul ecran, un zdrahon in pulovar cu brasarda cheama Bucurestiul sa apere televiziunea, in coltul dinspre rasarit arde sfioasa candela. Petruta Petras a aprins-o la indemnul unui popa care a aparut pe micul ecran in sutana si cu crucea in mina, cerind tuturor credinciosilor sa se roage zi si noapte pentru victoria Revolutiei. Tot el i-a afurisit pe teroristii fara Dumnezeu, prezicind ca vor ajunge in iad cu totii. Petruta Petras e revoltata. S-a facut deja doua si ea n-a iesit inca din casa. Mai precis, n-a putut iesi, pentru ca de incercat, incercase de vreo citeva ori. De fiecare data, o rafala de gloante a trimis-o inapoi, in bloc. Si asta tocmai cind trebuie sa ajunga neaparat in centru, la alimentara unde si-a lasat rind, aseara, la parizer. Rasturnarea dictaturii fusese insotita de numeroase semne stranii. Se soptea, de exemplu, ca in noaptea de 21 spre 22 decembrie, lui Ceausescu ii aparuse in vis Dumnezeu, care-i ceruse sa-si dea demisia. Ceausescu insa - se spunea - nu tinuse cont de Atotputernicul, ba mai mult, desi a doua zi era vineri, zi de post, comandase la micul dejun, inainte de celebra sedinta a CPEX, mincare de carne. Se vorbea, de altfel, despre zeci, sute de asemenea semne, intre ele, la loc de frunte se situa brusca aparitie a parizerului. Acest salam celebru nu mai fusese vazut de ani intregi. Si in timp ce masele de demonstranti umpleau Piata Palatului pentru a striga din rasputeri Jos comunismul!, multi bucuresteni navalisera in magazine, plingind de fericire ca au apucat sa traiasca o asemenea sfinta zi in care galantarele gemeau de salam. Petruta Petras hotari sa ajunga in centru cu orice pret. Gindul ca pierdea locul de la coada o facea sa turbeze. Iesind din bloc, afla insa vestea care zguduia cartierul: la bacania din colt se bagasera oua. Ouale erau un lucru la fel de rar si la fel de indragit ca si parizerul. Oricum, Petruta Petras nu mai vazuse un asemenea produs al vietii si activitatii gainilor de la Congresul al XlV-lea al Partidului. Iata de ce ea lasa totul balta, inclusiv rindul din centru, si alerga la bacanie.

Ouale se vindeau afara, la o masuta scoasa in strada, potrivit indicatiei responsabilului. Acesta, ca si vinzatoarea, purtau brasarda tricolora. Sa fie limpede ca respectiva coada n-avea nici o legatura cu cele de pe vremea odioasei dictaturi. Ea apartinea libertatii platite cu singele copiilor nevinovati. Cind Petruta Petras ajunse la fata locului, coada era deja gata. O coada disciplinata, faurita dupa legi impuse de-a lungul a zeci de ani. Un pensionar cu fes, virit intr-un trening spalacit, se ocupa cu organizarea. In acest scop, el dadea din miini, tipa cit putea si facea naveta intre capul cozii si ultimul venit. Tot el il alungase cu taraboi pe un nomenclaturist care avusese obraznicia sa se aseze la rind.

- Ouale sunt de acum ale poporului! declara solemn revolutionarul cu fes. Din cind in cind, pe acoperisul blocului vecin rasare silueta unui terorist. O ploaie de gloante se revarsa asupra strazii. Cei de la coada o rup la fuga in dosul blocului. Aici, coada se reface imediat, gata sa se intoarca inapoi, intr-o totala neinfricare fata de teroristii care inspaiminta Europa. Citiva insi ramin nemiscati linga taraba. Sint cei ingrijorati de soarta oualor. Vinzatoarea, oricit de revolutionara s-ar da, nu-i exclus sa le doseasca. Cind impuscaturile inceteaza, coada revine la loc. Petruta Petras se aseza la rind fara pic de teama. N-avusese de-a face in viata ei cu odioasa nomenclatura. Nu fusese membra de partid. E drept, la un moment dat, facuse parte din comitetul de bloc, dar dupa citeva luni o dadusera afara, pentru ca nu lua parte activa la viata organismului de conducere colectiva. Apoi, in materie de cozi era experta. Stia sa se aseze in asa fel, incit nici o busculada din lume sa n-o poata zvirli afara din rind. isi dadea seama imediat daca unul dintre noii veniti avea de gind sa se vire in fata. La una dintre intoarcerile de dupa bloc, Petruta Petras sesiza ceva in neregula. Nimeni de la coada nu observa ca se intimplase ceva. Ea insa, atit de mult umblata pe la cozi, observa ca in primele rinduri se strecurase un nou venit. Era vorba de un tinerel tuciuriu, stropit de singe din cap pina-n picioare. Pe bratul bandajat purta o brasarda tricolora. Noul venit dovedea o lunga experienta a bagatului in fata. El se asezase exact acolo unde trebuia. Adica inaintea unui barbat elegant, usor grizonat, care citea absorbit ziarul. Acest gen de barbat poate fi intilnit pe la toate cozile. E, de obicei, un sot trimis de nevasta-sa care, avind azi o treaba urgenta, nu poate face ea coada. Barbatului respectiv nu-i place sa stea la rind. Se simte penibil. De aceea e ca paralizat. Poti sa i te asezi in fata. Poti sa-l impingi cit colo. N-ar sufla un cuvint. Inarmata cu aceasta constatare, Petruta Petras se puse in miscare, ii ruga pe cei din spate sa-i tina locul si o lua incet, cu pasi de pisica, spre capul cozii. Ajunsa in dreptul intrusului, se opri si incepu sa-l priveasca fix. In 99% din cazuri trebuia sa se intimple ceva. Sub privirile indignate, respectivul se inrosea tot si, cuprins de remuscari, pleca imediat de acolo. Era posibilitatea cea mai fericita. Dar si cea mai rara. Pentru ca in cele mai multe situatii, individul, simtindu-se fixat, se enerva brusc: - Ce te holbezi la mine, cucoana? N-ai treaba? Petrutei Petras atita ii trebuia. Era scinteia de care avea nevoie explozia ei de indignare. Rosie toata, se napustea asupra impertinentului. In citeva clipe, derbedeul, improscat cu epitete dintre cele mai sarcastice, scuipat, ba chiar si zgiriat, era zvirlit afara din rind. Spre surprinderea Petrutei, desi trecuse deja un sfert de ceas de cind era privit cu indignare, tinarul nu dadea nici un semn. Sedea mai departe cu privirile atintite spre masuta plina de oua ispititoare. Altadata, Petruta Petras s-ar fi apropiat de el si l-ar fi prins de brat. Acum lucrurile erau putin schimbate. Tinarul avea bratul proaspat bandajat. Era imbracat in pulover. Purta brasarda tricolora. Putea fi vorba de un tinar revolutionar care sezuse neinfricat, in noaptea de 21 spre 22 decembrie, in Piata Universitatii, sub gloantele dictatorului. Nu putea fi imbrincit cit colo. Exista riscul ca cei de la coada sa-i ia apararea. N-ar fi fost exclus ca multimea sa se repeada la ea si s-o faca nomenclaturista sau, si mai rau, securista. Se mai vazusera astfel de cazuri. Pina sa le arate cine e, se alegea cu o chelfaneala zdravana. Dar putea fi vorba si de un derbedeu din cartier care, pentru a lua oua fara sa stea la rind, ca toti ceilalti, se deghizase in erou al revolutiei. In timp ce Petruta Petras cumpanea aceste lucruri, pe acoperisul blocului se ivi din nou silueta misterioasa. Ca la un semn, coada o rupse la fuga. Impreuna cu intrusul, fireste. Petruta Petras ramase pe loc. Nu stia ce sa faca. Sa-l porcaiasca pe derbedeu sau sa-si vada de treaba? Impartasea din plin ceea ce filosofii numesc drama alegerii. Glontul o gasi ametita de aceasta dilema, in priviri cu deznadejdea cumplita ca murea fara sa fi gasit raspunsul. A fost inmormintata in Cimitirul Eroilor, sub o lespede fara nici o data.

Sesizata de Securitate, conducerea partidului hotari sa dea cazului o amploare deosebita. Sicriul cu trupul neinsufletit al Petrutei Petras, desi ramase pe loc, dat fiind ca cimitirul nu facuse decit sa-si schimbe destinatia, beneficie de o ceremonie iesita din comun. Deasupra lui, Uniunea Artistilor Plastici, trecuta in totalitate de parte noii orinduiri, inalta un monument reprezentind un porumbel cu aripile rupte. Acestea voiau sa semnifice, in viziunea celor ce primisera substantiala comanda, moartea omului simplu, cinstit in perioada tentativei contrarevolutionare de instaurare a capitalismului pe pamintul patriei. Pe marmura neagra se putea citi, scris cu litere aurite: Petruta Petras, victima a tradatorilor de tara si neam.