MESAGERII

MESAGERII

Petre Licarete, casierul haltei Vintileasa Vale, venise in sat, din nordul tarii, cu familie cu tot, in cadrul marilor transferuri anuale, prin care Caile Ferate Romane ii mutau pe cei de la Suceava la Drobeta Turnu-Severin, pe cei de la Turnu-Severin la Chisineu Cris, si pe cei de la Chisineu Cris la Mila 200, unde nu e cale ferata. Asta pentru ca la un moment dat, in faimoasa intreprindere de nivel republican, incepuse sa se fure intr-un ritm atit de furibund, incit marea problema a conducerii era acum, nu sa nu se mai fure, ci sa nu se fure dintr-un loc chiar totul. Anul trecut, de exemplu, in citeva statii CFR, se furase totul, cu o energie rece, devastatoare: de la temelia de beton a cladirii pina la petele de ulei de pe linia 4 Garare, ba chiar intr-o gara se fura pina si acceleratul in trecere fara oprire prin statia respectiva. Si daca un control rapid, de o mare duritate, al ministerului, n-ar fi intervenit la timp - se spusese cu amaraciune in sedinta de colegiu consacrata anchetei - mai mult ca sigur s-ar fi ajuns sa se fure insasi ideea de mers cu trenul. Decizia de transfer il gasi pe Petre Licarete la Sighetu Marmatiei. De cind intrase in serviciu, se mutase de citeva zeci de ori. Cutreierase, cu familie cu tot, intreaga tara. De atita mutat, mobila ajunsese intr-un hal fara de hal. La fiecare deplasare, Mesageriile, la care punea mobila, faceau sa se rataceasca pentru totdeauna cite o piesa mai importanta. Grav era insa altceva. Grav era ca mobila imbatrinise rau de tot. Un prieten timplar ii spusese ca nu se poate face nimic. Era o boala care atingea toate lucrurile mutate dintr-un loc intr-altul. Ca si oamenii, acestea sfirsesc prin a se adapta la locul in care se afla. Si e normal ca, trecind prin zeci de locuri, unul mai diferit decit altul, lucrurile sa oboseasca ingrozitor. Asa si mobila lui Petre Licarete. Pe dinafara parea sa nu i se fi intimplat nimic. Pe dinauntru insa, ea se uzase rau de tot. Petre Licarete, care abia se stabilise la Sighetu Marmatiei, sari imediat in sus, hotarit sa anuleze decizia, in acest scop, el o lua metodic de jos in sus, de la un nivel la altul, pina la ministru. Nimeni nu voia sa-l asculte. Dar Petre Licarete nu era omul care sa se dea batut cu una cu doua. - inaintasii nostri au luptat eroic la Grivita! - declara el familiei si, insufletit de exemplul luptatorilor ceferisti, trecu la atac. Compuse si expedie o lunga scrisoare de protest postului de radio Europa Libera, Vocii Americii, ONU, UNESCO si Amnisty International. Urmare a acestui demers, un potop de necazuri cazu pe capul Guvernului roman. Europa Libera citi scrisoarea seara de seara, timp de o luna, insotind-o de reflectii ironice pe seama regimului de la Bucuresti. UNESCO si Amnisty International trimisera la Bucuresti comisii de ancheta. Mai grav insa, secretarul general al ONU puse mina pe telefon si-l suna pe primul ministru. Acesta ramase traznit. Habar n-avea de problema cu care se confrunta Petre Licarete din Sighetu Marmatiei. - Sigur, domnule secretar general, biigui el, vom cerceta si vom face dreptate. - Va multumesc mult, mult de tot, incheie scurt secretarul general al ONU. Asa ceva nu se mai intimplase pina acum in intreaga istorie a tarii. Primul ministru era lamurit: acel Petre Licarete avea pile la secretarul general al ONU. Cine stie ce neam o mai fi si cu asta! gindi el si dadu dispozitie ca problema sa fie rezolvata rapid, in consecinta, ministrul transporturilor si telecomunicatiilor se deplasa personal la Sighetu Marmatiei pentru a-i promite lui Petre Licarete ca aceasta era ultima mutare. Odata ajuns in Vintileasa, continua ministrul, se poate stabili acolo definitiv. Si cum halta din acea localitate urmeaza sa se dezvolte vertiginos, exista si perspectiva ca el, Petre Licarete, sa fie numit sef de gara. Insufletit de aceste fagaduieli, Petre Licarete refuza sa locuiasca la halta, cum era obiceiul. Interesindu-se in dreapta si in stinga, el afla ca in sat e de inchiriat casa lui Virgil Randura, un gospodar mort anul trecut. Cum proprietarul nu avea urmasi, casa intrase in circuitul gospodariei de partid. Primarul comunei, dindu-si seama cine era Petre Licarete, interveni pentru ca acesta sa se mute aici. Virgil Flandura murise in imprejurari ciudate. Si anume, el fusese gasit sfisiat de un porc mistret, cu arma in mina. Era de vina - se stabili dupa Revolutie, cind Vintileasa se trezi ca sta prost la capitolul victime ale comunismului si, in consecinta, primaria lua la mina toate mortile ciudate din ultimele decenii - legislatia totalitarista privind vinatoarea.

Sa fii vinator in acel timp nu era un lucru prea usor. Obtineai permisul de port-arma la capatul unor verificari care puteau dura ani in sir. Trebuia sa fii membru de partid, sa nu fii divortat, sa te impaci cu nevasta, sa ai o comportare buna la serviciu si sa aduci de la responsabilul bufetului din sat o adeverinta ca bei numai in zilele de sarbatoare legala. Odata obtinut permisul, incepeau necazurile cu arma. Erai obligat s-o tii intr-un dulap de fier inchis cu o cheie ce trebuia sa atirne la briu cit mai vizibil cu putinta, pentru ca ceilalti membri ai familiei sa nu fie tentati s-o caute. Seful postului de militie avea dreptul sa-ti intre in casa la orice ora din zi si din noapte, sa-ti cotrobaiasca prin dulapuri si sa-ti verifice numarul cartuselor

declarate in scris, sub semnatura, la Militia judeteana, in discutiile de acasa, ori de la serviciu n-aveai voie sa folosesti cuvintul arma. Ca de exemplu, am o arma secreta pentru a o cuceri pe X. Se dadea totusi derogare pentru expresia: Pacea - arma de lupta impotriva imperialismului anglo-american!, dar numai in cadrul orelor de invatamint politico-ideologic. Grea era si vinatoarea propriu-zisa. Dintre toate pasarile si animalele vii pe care le puteai ochi fara a risca hazul sau inchisoarea, doar un sfert puteau fi impuscate. De restul n-aveai voie sa te atingi decit in legitima aparare. Cu unele, ursii, de exemplu, mai mergea, nu era prea greu sa motivezi ca te-au atacat, dar ce te faceai cu ratele? Ele nu s-ar fi napustit asupra ta nici moarte. Chiar si acest sfert permis de lege nu putea fi vinat cind si unde aveai chef. Pentru fiecare animal erau precizate, prin hotariri ale Consiliului de Ministri, anumite perioade ale anului, extrem de scurte, unele chiar de o jumatate de ora, ca nici n-apucai sa iei arma ca se si incheia sezonul. Tot prin decizii ale Consiliului de Ministri erau stabilite locurile speciale in care puteai trage cu pusca, aflate, de obicei, la capatul unor calatorii de citeva zile: cu trenul, cu tractorul, cu caruta, si pe jos. Apoi chiar si-n aceste perioade si in aceste locuri nu puteai vina oricum. Se cereau, de fiecare data, autorizatii eliberate la diferite niveluri, de la postul de Militie din sat pina la Ministerul Silviculturii. Din ce impuscai, numai anumite animale iti reveneau tie ca vinator, celelalte trebuiau predate statului pe baza de proces verbal. Dintr-un animal, de exemplu, statului ii revenea partea cea mai substantiala. Mistretul, de exemplu, iti apartinea doar la nivelul urechilor si al cozii, restul urmind sa-l cari cu mijloace proprii pina la cea mai apropiata intreprindere de prelucrare a carnii.

Virgil Flandura tinu neaparat sa fie vinator. Altfel spus, sa moara prosteste. Fata in fata cu mistretul, el prinse sa sovaie. Cu arma ridicata, cu degetul pe tragaci, ii treceau prin cap toate greutatile strabatute pentru a ajunge pina in acest moment. Si - socotea el, in timp ce mistretul se incorda inaintea saltului decisiv - adevaratele probleme de-abia acum incepeau. Imediat ce-l va rasturna cu cracii in sus, trebuia sa porneasca in cautarea unui padurar. Presupunind ca-l gasea, urma sa-i dea ceva pentru a veni sa constate ca mistretul fusese impuscat la vinatoare. Daca padurarul catadicsea sa mearga cu el, era nevoie de o noua atentie ca sa mentioneze in procesul verbal ca vinatorul fusese constrins sa impuste mistretul in inima (lovirea animalului in acest loc era intersiza prin lege). Odata incheiata faza cu padurarul, incepea chinul cu transportul. Trebuia sa faca rost de o caruta cu care sa duca trofeul la cel mai apropiat centru de prelucrare a carnii. Aici trebuia sa impinga ceva contabilului sef, care putea sa refuze vinatul pe motiv ca i s-au terminat formularele. Din fericire pentru Virgil Randura, mistretul nu-l lasa sa-si continue dilemele: se napusti asupra lui si-l dobori dintr-o lovitura.

Petre Licarete sosi in Vintileasa intr-o zi de toamna tirzie, din apropierea iernii, impreuna cu familia: nevasta, profesoara de lucru manual, si cei doi copii, unul intr-a cincea, membru al cercului tehnico-aplicativ 'Sa facem un microscop electronic, cu mijloace locale', si celalalt, intr-a opta, care lua meditatii pentru admiterea la Teologie. De citeva saptamini ploua intruna, fara contenire. De atita apa, hotarele satului se turtisera atit de tare, ca abia le mai recunosteai pe harta tarii. Ciuperci uriase, trufase si triumfatoare, prinsera a inflori din dusumele. La mijlocul unei conferinte tinute la caminul cultural de o brigada pentru raspindirea stiintei si culturii, o astfel de ciuperca, palida ca un crin, tisni prin explozie din masa prezidiului. Prin vazduhul imbibat de apa programele postului de radio Bucuresti ajungeau in sat primejdios schimbate, sirbele se muiau si se lateau in tangouri, o masa rotunda consacrata revolutiei socialiste se incheie cu o concluzie pesimista, iar crainicul buletinului de stiri izbucni la un moment dat in hohote de plins. Timp de citeva luni apoi, Petre Licarete merse zi de zi cu trenul de patru dimineata, la Orbeasca, unde functiona Serviciul de Mesagerii, pentru a-si recupera mobila pusa la Sighetu Marmatiei. Caci, desi data toata la un loc, ea avea sa soseasca in Orbeasca pe rind. Veni mai intii patul, apoi o galeata cu smaltul sarit pe alocuri, peste o saptamina, doua scaune din cele sase trecute pe chitanta, si o lampa de petrol cu sticla afumata, dupa care cazu o pauza lunga de citeva saptamini, in care nu mai sosi nimic, nici macar pentru altii, doar o gisca pe jumatate moarta de sete, cu biletul de expeditie legat de picior. Era o greseala. Gisca trebuia sa ajunga la Radaseni, in nordul tarii. Cei de la Orbeasca o expediara rapid la Horesti si se apucara din nou de table. Jucau asa intruna de vreo zece ani, scorul atinsese proportii astronomice, si, ori de cite ori, incercau sa-l cuprinda si sa-l rosteasca, ii apuca ameteala. De atita aruncat, zarurile se subtiasera si capatasera o suava eleganta, iar piesele se scorojisera atit de tare ca, in timpul partidei, numai prin intuitie jucatorii le puteau stabili culoarea. Petre Licarete sta ce sta, apoi se intorcea acasa cu trenuletul mixt Horesti-Vidra, si din nou a doua zi se prezenta la Orbeasca. Facu asta timp de citeva luni, cu o consecventa stralucitoare, pina reusi sa recupereze toata mobila pusa la Sighetu Marmatiei, cu exceptia unui sertar de la masa din sufragerie. Cei de la Orbeasca ziceau sa nu-l mai caute: o fi cazut la descarcare in gara Horesti, cind se arunca pe peron, in citeva minute, un vagon intreg, de nu mai raminea din obiectele predate decit foaia de expeditie. Petre Licarete nu renunta insa la sertar. Pe baza chitantei primite la Sighetu Marmatiei, facu reclamatii peste reclamatii, memorii peste memorii, merse chiar si intr-o audienta la ministru, puse deci in miscare complicata masinarie de recuperare a obiectelor ratacite prin CFR, pentru ca, pina la urma, sa triumfe zdrobitor. La vreun an dupa aceea, cu putin inainte de a pleca la Drobeta Tumu-Severin, in cadrul unui nou transfer, sertarul fu descoperit la Radauti. Sta acolo in fisetul sefului de gara, pentru ca Radautii n-aveau Birou pentru obiecte pierdute. Si cind Bucurestiul ii soma precis, dar irevocabil, sa predea sertarul (uriasele calculatoare de la centru demonstrind ca sertarul mesei din sufragerie, pus de numitul Petre Licarete din Vintileasa Centru la Mesageriile din Sighetu Marmatiei in ziua de 14 septembrie, cu chitanta numarul 2 042 R, se gasea pe raftul de sus al fisetului, rasturnat cu gura in jos si cu un cui gata sa iasa) seful garii se felicita inca o data ca avusese taria sa nu-l puna pe foc.

Printr-o lege adoptata de Parlament in procedura de urgenta, cei ce suferisera sub regimul comunist erau scutiti de impozit. De fapt, nu toti beneficiau de acest lucru, ci numai cei ce fusesera omoriti in beciurile Securitatii. Ceilalti aveau dreptul la insigna Victima a terorii comuniste, pe care daca si-o puneau in piept puteau calatori pe gratis cu tramvaiul. La inceput se ivira unele probleme. Multi controlori declarau sus si tare ca n-aveau cunostinta de o asemenea lege. Zadarnic martirii le aratau insigna. Ei raspundeau, zimbind rautacios, ca asta nu dovedeste nimic. Orice cetatean al Romaniei isi putea procura asa ceva de la primul talcioc intilnit in cale! Cu timpul insa lucrurile se aranjara. Purtatorii de insigna gasira o solutie adecvata. Luau cu ei, in tramvai, Legea trasa la xerox. Cind venea controlorul, o scoteau si i-o dadeau s-o citeasca. Iar acela, speriat ca trebuie sa parcurga ditamai poliloghia, trecea mai departe, fara sa mai intrebe de bilet. Imediat dupa votarea legii, primaria din Vintileasa se trezi asaltata de mii de cetateni veniti sa obtina dovada care sa-i scuteasca de impozit sau macar de a cumpara bilet la urcarea in tramvai. Cu cei din sat fusese destul de simplu. Seful postului de politie era in Vintileasa de vreo treizeci de ani. Cum, de regula, cererile se refereau la incalcarea drepturilor fundamentale ale omului de catre Militia din Vintileasa, seful postului trecu pe la fiecare, zicindu-le: - Nea cutare, uita-te in ochii mei si spune-mi deschis: cind ti-am incalcat eu drepturile fundamentale? Omul se uita in ochii adinci, pustiitori ai plutonierului major si renunta la cerere. Cu strainii treburile se dovedira un pic mai complicate. Acestia nu-l stiau pe seful de post. Si chiar daca l-ar fi stiut, tot nu le-ar fi pasat. Multi dintre ei veneau de la Bucuresti. Ori din cite se stia in sat, bucurestenii ii infruntasera pe generalii lui Ceausescu. Cum sa se teama ei de un pirlit de plutonier major din Vintileasa, comuna ai carei locuitori in eroicele zile ale revolutiei, le fusesera frica pina si sa se uite la televizor? Nici primarul, nici secretarul primariei nu dadeau din buzunar. Astfel ca strainii obtinura dovada destul de repede. Cu o singura exceptie. Cea a lui Petre Licarete, pensionar CFR din Baia Mare. Timp de o saptamina aproape, primarul si secretarul intoarsera pe o parte si pe alta cazul lui pentru a vedea in ce masura se inscria in prevederile Legii. In cererea sa, Petre Licarete sustinea nici mai mult, nici mai putin, ca pentru cele suferite cu transportul mobilei dintr-o parte in alta a tarii avea dreptul la scutire de impozit. Cei din Vintileasa i-ar fi dat-o bucurosi. Numai ca fostul sef de halta venise prea tirziu. Primaria apucase sa promita putinele adeverinte ramase unor insi care intentionau sa organizeze in Horesti un talcioc de larga deschidere internationala. Petre Licarete voia sa deschida un bar. Ca atare, era hotarit sa mearga pina-n pinzele albe pentru a obtine adeverinta de martir. In semn de protest fata de abuzurile primariei din Vintileasa, el incepu o greva a foamei in fata Guvernului. Era o vreme in care astfel de gesturi stirneau mari emotii. Ziaristii navalira asupra noii victime. Petre Licarete dadu numeroase interviuri in care aduse critici viguroase guvernului criptocomunist care nu recunoaste drepturile celor ce suferisera sub dictatura. Asociatia Fostilor Detinuti Politici ameninta cu o viguroasa demonstratie de protest in centrul capitalei. O delegatie a Consiliului Europei prezenta in tara pentru a verifica respectarea libertatilor individuale, se interesa de caz. Scandalul risca sa ia proportii. In aceste conditii, guvernul ii dadu lui Petre Licarete o adeverinta, din stocul de rezerve pe care-l avea la dispozitie. Gratie acesteia, Petre Licarete deschise in zona garii din Baia Mare barul La Revolutia din decembrie.

Localul cistiga rapid o faima rasunatoare. Veneau sa bea aici un paharel nu numai lucratorii garii, dar si intelectualii din centru. Pentru ca barul isi merita din plin firma. Mesele erau aslfel asezate incit sa aminteasca izbitor de celebrul Studiou 4 al Televiziunii. Peretii imitau

zidurile cladirilor cazute prada teroristilor. In acest sens, Petre Licarete ii sparsese in citeva locuri cu dalta si ii afumase cit se poate de tare. Barul propriu-zis avea forma celebrului balcon al CC-ului. Aici se gramadeau, sub forma de sticle cu bauturi care de care mai sofisticate, Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu si altii. Pentru asta, Petre Licarete facuse comanda speciala la Fabrica de sticla Turda. Cu Ion Iliescu si Petre Roman lucrurile mersesera destul de usor. Mai greu fusese cu Gelu Voican Voiculescu. Barba acestuia avea nevoie de o sticla speciala, din import Cum asa ceva se gasea destul de greu si numai pe valuta, Petre Licarete accepta propunerea intreprinderii ca renumitul revolutionar sa apara sub forma unei sticle usor departate de modelul original. Astfel se face ca sticla pe care scria Gelu Voican Voiculescu - Visinata extra avea infatisarea unui ins pipernicit, pe cap cu o sapca de ilegalist incepator si cu citiva tepi rari in loc de barba.