MEMENTO NICHITA STANESCU

Serile de poezie de la Struga omagiau acum noua ani pe unul dintre cei mai mari poeti din literatura romana contemporana: Nichita Stanescu.

In insemnarea finala la volumul ,,Nichita Stanescu, Amintiri din prezent", Gheorghe Tomozei nota cu un fin simt de obsevatie ca publicistica poetului ar fi de fapt cheia cu care putem descifra poezia moderna a acestuia. ,,Preceptele amatorului de dizertatii pe teme filozofice calchiaza firesc (si in expresie, nu doar in intentie, in ton) temele propriei poezii".¹

Descifrarea sensurilor poeziei cu ajutorul publicisticii se poate realiza atit printr-o lectura paralela, cit si printr-un act de initiere anticipata. De aici nu trebuie sa rezulte concluzia ca poezia lui Nichita Stanescu, in special cea filozofica, este criptica si are nevoie de ,,chei lesnicios descifratoare de sensuri". In schimb ,,ea conduce in tunelul oranj" al amarelor sale ,,respirari" de inceput de batranete si inceput de moarte (posteritate), dar si in alte tuneluri".²

Predilectia poetului spre meditatie filozofica, creeaza un spatiu amplu atat in poezie cat si in eseistica, conceptia despre lume si viata rezultand din actul cunoasterii.

Gandirea traditionala face distinctie intre sihastrul refugiat pentru a stabili un dialog cu dumnezeirea si maestrul care se retrage deoparte, intovarasit de mai multi discipoli, sfarsind intotdeauna prin a alege unul caruia ii incredinteaza gandirea sa cea mai secreta. Sihastrul cauta perfectiunea pentru el singur, filozoful lucreaza pentru perfectionarea altora.

El transmite o imagine a lumii propunand calea pentru a o atinge. Iata de ce, chiar din departare, continua sa actioneze. Absenta lui este de fapt prezenta. Din gandirea metaforei se iveste o galaxie de sensuri legate de concretul prim. Asemanatoare ni se pare singuratatea creatorului care trebuie sa marginalizeze pentru a se implica pe calea implinirii sale creatoare. ³

La Nichita Stanescu se intampina o constiinta netulburata de perspectiva gravitarii in jurul caii de acces spre dincolo, unica solutie prin care poetul poate anticipa cu ajutorul instrumentelor sale de cunoastere infrangerea limitelor existentei. Poetul ne aduce intr-un spatiu tranzitoriu, uneori temporal cronologic, alteori atemporal, static. In orice situatie poezia lui transmite ordinea, in primul rand de dinainte de haosul final.

In orice poezie sau poem Nichita Stanescu aduce cititorul in fata unor exercitii de claritate a spunerii prin care autorul reclama implicit renuntarea la orice teoretizare a actului postice. Daca in creatia sa nu exista o meditatie asupra poeziei in spirit textualist, se detaseaza in schimb obiectivismul trairii sale. Poetul uneori deliricizeaza poezia, alteori intoarce spatele oricarei expresivitati metafizice, poezia sa intoarce realul inlauntrul propriei sale conditii. Decantarea realitatii de posibile aluviuni meta-reale este surprinsa pas cu pas, vers cu vers.

Elegiacul, cand apare, este cautat ironic, sau de-a dreptul resemnat. Erosul contine nuante filozofice in masura in care este strabatut de aceeasi dorinta de a transgresa o stare vremelnica.

Omul la Nichita Stanescu este un homo- faber si omul estetic, omul care danseaza si cel care iubeste, omul care lucreaza, dar si un homo-religiosus, de fapt omul asa cum este, avand o experienta, o imaginatie si o conceptie de structura religioasa. Numai prin intermediul omului religios omul, existenta umana isi dezvaluie dimensiunile sale spirituale cele mai profunde si cele mai creatoare. Sacrul sta la baza existentei sale in lume. Poezia nu desacralizeaza ci, asemeni religiei, care face posibila transcendenta, uneste sufletul omului cu marele spirit. Toate artele au fost la inceput religioase. Treptat ele s-au detasat de rit, s-au desacralizat.

Nichita Stanescu repune in drepturi forme ancestrale, uneori acestea devin suport si subiect de mit. Cand ineditul ideatic nu mai poate fi invocat, miza principala, justificarea actiunii si valoarea imaginii se concentreaza in continut ironic, in aspectul ei pictural, in capacitatea de a transforma stereotipul in suportul unor calitati expresive autonome.

Privita in ansamblu mostenirea poetica lasata de Nichita Stanescu nu ar putea fi partajata tematic - in sens strict - izoland poeme de factura filozofica sau cicluri cu o tematica specifica ca atare. Chiar daca critica literara a facut trimiteri in special la ,,11 Elegii ( 1966) si ,,Oul si sfera" ( 1967) iar, ulterior, ,,Noduri si Semne" (1982), un demers critic isi propune o introspectie prin toata poezia ordonind analiza pe categorii filozofice, pe notiuni si idei care, in final, se grupeaza in ,,obsesii" sau ,,respirari", in ,,necuvinte" explicate, cum mentionam mai sus, si prin eseistica poetului. Pentru aceasta se cere lamurita si o lata conceptie ce frizeaza subiectul textului de fata: intrebarea fundamentala a filozofiei, nu este aceea ,,daca viata merita sa fie traita". Intrebarea fundamentala a filozofiei, de asemenea, nu este de natura nationala. Act de suprimare a absurdului - aceasta este temeiul si cauza diversificarii celei mari de seama activitati ginditoare a umanitatii: filozofia. A fi intelept inseamna a stabili o ordine in mijlocul absurdului. Totul e absurd; iata postulatul, dar nu in notiunea sa.

Despartirea de absurd coincide cu revelatia mortii. Descoperirea lucida si dezasperata a mortii semnifica sfirsitul conditiei barbare. Adica a absurdului. Adica a firescului. Nimic nu este mai firesc decit absurdul. Orice act de logica este profund nefiresc. Nimic mai artificial decit logica.⁴ Asa isi concepe poetul filozofic cunoasterea vietii, iar filozofia lui este de o factura aparte. ,,Nu filozofie (hegeliana sau de alta sursa) face Nichita Stanescu in poezia lui, cum s-ar crede la o privire superficiala. Poetul face parte numai din categoria acelora care se emotioneaza in fata elementelor primordiale si in mod egal in fata descoperirilor celor mai noi din domeniul stiintelor si tehnicilor, le intelege si mai ales le simte cu intreaga sa fiinta. Poezia de acest gen naste dintr-un patetism sui-generis, acela al fuziunii perfecte dintre puterea de judecata si afect, dintre ratiune si sentiment, evenimentul avind loc sub un unghi de mare deschidere generalizatoare".⁵

Un al doilea aspect al hermeneuticii poeziei lui Nichita Stanescu ar viza raportul dintre gindire si cuvant, dintre cuvant si limbajul propriu numai poetului. Intelesul cuvintelor la Nichita Stanescu deriva dintr-o conventie pur artificiala sau din natura lucrurilor, potrivit teoriei ,,despre dreapta potrivire a numerelor". Logosul este simbioza dintre gand si cuvant. Cuvantul nu este doar un vesmant, o expresie exterioara a gindului, ci este, in primul rind, modul interior de constituire a gindului. Chiar in intimitatea noastra, atunci cind nu avem alt interlocutor decit pe noi insine, noi gindim prin cuvint, limba avind si o functie de constituire a gindului, inainte de a se manifesta functia ei de comunicare. Limba nu poate fi redusa la un simplu sistem ,,de comunicare", si, deci, la un sistem de semne, alcatuind toate o semiotica sau semilogie, cum o numeste F. Saussure, singura care ar putea sa confere lingvisticii statut de stiinta. Desigue, nu se poate nega ca limba este si un ansamblu de forme si structuri, un sistem de simboluri. Cuvintul dispune de o imensa energie spirituala, el are parca puterea de a edifica sau de a desfiinta.

La Platon gasim ca foarte interesanta ideea celor doua nume (in dialogul Cratylos), primul fiind un fel de nume sacru, care ramine in permanenta tainic nerostit, ca o lume a tacerii care se desachide spre homo sapiens dar nu-l constituie inca pe acesta si nu-l deschide spre sine si spre altul, iar prin cel de-al doilea se face intrarea in cultura. Prin cuvant ne constituim ca oameni, se constituie fiinta noastra spirituala, comunicam cu aproapele, dar si cu departele nostru.

La N. Stanescu constituirea unei lumi de intelesuri prin cunoasterea si identificarea naturii lucrurilor este o conditie a comunicarii si invers, prin comunicare cu receptorii poeziei sale poetul devine un imblinzitor de lucruri, un ,,magician" al verbului.

Istoria a sedimentat in cuvinte o bogata zestre de intelesuri care au evoluat adesea intr-un chip enigmatic si derutant. Chiar daca nu i se poate atribui cuvintului insusirea de a fi adevarat sau fals in sensul aristotelic, decit in unitate cu notiunea, cuvintele nu sint pur exterioare si superficiale, ci participa la statornicia lucrurilor, iar la N. Stanescu intra in intimitatea fiintei proprii.

Cum e si firesc poetul Nichita Stanescu n-a fost inteles de catre unii critici literari mai ales in prima etapa a creatiei. A fost considerat ,,un compozit care nu si-a desfacut pe deplin materia intentiilor, un poet caruia ii absenteaza acoperiarea in rod liric, ceea ce duce la un impas al receptiei". ⁶

Criticului Gheorghe Grigurcu si altpora ca el le raspunde insusi, poetul, lamurindu-i pe toti acei care nu pot accepta inovatia in poezie, originalitatea in creatie: ,,Au confundat, vai lor, starea de ecou a poetului cu repetarea mereu mai transformata a cuvintului. S-a confundat talentul cu munca, inteleasa in sensul transportarii, pe umeri, de saci incarcati cu vorbe si cuvinte. Nici pomeneala de o atare munca, talentul nu este munca, ci revelatie, el nu rezida din timpul investit monoton, ci din durerea monotona izbucnita in strigat". 7

Poetul viseaza adevaraul unei realitati fizice totale, misterul ultim si cauza prima a cosmosului. Ca si anticii, el vede sacrul in existenta materiei universale, in miracolul unui principiu fizic unic. Un stfel de adevar antologic este insa apanajul viitorului: el, daca exista, ne asteapta undeva la capatul superbului efort tragic al omului de a intelege. Cunoasterea este o tensiune semantica intre ceea ce exista deja si ceea ce nu exista inca, sensul operind intotdeauna in echilibrul dintre prezenta si absenta.

Nichita Stanescu: ,,Amintiri din prezent", selectia textelor si insemnarea finala de Gheorghe Tomozei, Bucuresti, 1985, pag. 390.

Ibidem

Srba Ignjatovi, ,,Knjizevnost i novi mit" - eseji, ,,Bratstvo-Jedinstvo", Novi Sad, 1988, pag. 13.

Op. cit. Pag. 246-247.

Ion Rotaru, ,,O istorie a literaturii romane", vol. III, ( 1944-1984), Editura ,,Minerva", Bucuresti, 1987, pag. 277-178.

Gheorghe Grigurcu, ,,Poeti romani de azi", Editura ,,Cartea Romaneasca", Bucuresti, 1989, pag. 314.

Nichita Stanescu op. cit., pag. 53.

Nichita Stanescu, ,,Ordinea cuvintelor", vol. II, Prefata, cronologie si editie ingrijita de Alexandru Condeescu, Bucuresti, 1985, vol. I, pag. 13.

Revista ,,Lumina"

Nr. 4-7 / 1991