Ultimul visator

Ultimul visator

Barbatul culcat pe pat avea parul lung si murdar, iar acolo unde atinsese perna, panza alba si scrobita capatase o culoare incerta, cenusie. Avea un somn agitat, se rasucea mereu si strangea palmele de parca ar fi incercat sa apuce ceva vazut numai de el. Uneori i se parea ca a gasit ce cauta, si atunci un zambet fugar ii aparea pe buzele cenusii. Era batran si barba neingrijita il facea sa para si mai batran.

- Ar fi trebuit sa il spalam, spuse doctorul in chip de scuza, dar a fost adus aseara dupa ce personalul.

- Nu! tipa barbatul de langa pat. Vazand ca batranul din pat se foieste nelinistit, adauga in soapta, dar cu o voce incarcata de tensiune:

- In nici un caz nu trebuie sa il spalati sau sa ii modificati in vreun fel infatisarea sau. felul de a fi.

- Dar, domnule ministru, nu putem sa il lasam asa. Precis are si paraziti. Maine dimineata, la prima ora, va asigur.

Omul in costum paru cuprins de disperare si isi stranse capul in maini intr-un gest atat de sfasietor, incat doctorul se grabi sa il asigure:

- Am inteles, domnule ministru. Interese de stat superioare impun pastrarea infatisarii acestui om.

Fara sa vrea si in ciuda nelinistii care il framanta, ministrul zambi o clipa amuzat. Apoi dadu iar cu ochii de chipul batranului care se zbatea in somnul lui nelinistit.

Ofta si spuse:

- Sa speram ca apuca dimineata! Il apuca pe doctor de cot si il conduse la unul dintre geamuri. Afara, noaptea calda de mai isi trimitea spre salonul mic si cochet miresmele imbatatoare.

Priveste, doctore, il indemna ministrul. Uita-te si spune-mi ce vezi!

Sub ei se asternea parcul micii clinici particulare. Cochet si bine ingrijit, isi intindea aleile cu o precizie de-a dreptul matematica pana aproape de gard. Rondourile de flori, cercuri perfecte, pareau trasate de compasul unui geometru obsedat de precizie. O boare parfumata de vant scosese de undeva cateva ghemotoace de hartie si se distra cu ele, impingandu-le jucausa de-a lungul aleilor inainte de a le arunca poznas pe peluza din fata geamului.

- Am inteles, sa traiti! Trimit acum portarul sa le ridice!

Ministrul ofta greu:

- Nu, doctore, nu ai inteles. Lasa hartiile acolo si priveste mai departe, acolo, spre capatul strazii. Ce vezi?

- Nu se vede nimic. E prea intuneric.

- Priveste de-a lungul becurilor.

Doctorul se intoarse spre ministru. Vru sa spuna ceva, apoi se opri si se intoarse iar spre geam, privind lung in intuneric:

- Nu se vede, sopti el stins. Doar stiti si dumneavoastra., avea glasul pierdut si aproape rugator.

Ministrul era insa neindurator:

- Stiu, dar vreau sa imi spui dumneata! De ce nu se vede, doctore? Nici acum, si nici maine dimineata cand va rasari soarele.

Doctorul privi o clipa spre omul adormit din pat de parca i-ar fi cerut ajutorul. Batranul cersetor se foi un timp prin somn, apoi se intoarse cu spatele la ei si incepu sa sforaie usurel, ca scapat de o mare povoara. Simtind atintita asupra lui privirea intrebatoare a ministrului, ridica neputincios din umeri:

- Nu se vede, si gata! Asa este de cand am apucat noi. Irealitatea. doar stiti ca nu este bine sa vorbim despre asta.

Ministrul pleca de langa geam si se apropie iar de pat. Privi minute in sir somnul greu ca un lesin al omului, apoi se intoarse spre doctor:

- S-au gasit documente, poate nu prea clare si nici foarte sigure, din care rezulta ca pe vremuri puteai sa vezi in jurul tau cat cuprindeai cu ochii.

Doctorul se ineca incercand sa se prefaca surprins: se afla pe teren alunecos. Ministrul insusi vorbea despre lucruri interzise. Tusi incurcat, apoi spuse cu o voce pe care o voia nepasatoare:

- De fapt, am auzit ceva. In general, batranii povestesc, dar am crezut tot timpul ca sunt numai legende. despre care, dupa cum stiti, este interzis sa se vorbeasca.

- Nu-s legende, doctore. E adevarat, cel putin eu unul sunt convins de asta. E la fel de adevarat ca pentru binele public a trebuit sa interzicem discutiile pe un asemenea subiect.

Ramase iar pe ganduri, apoi se apropie de mica biblioteca a doctorului. In toate casele si peste tot unde oamenii petreceau mai mult timp, isi faceau o mica biblioteca. Uneori cu numai cateva carti. Se spunea ca poarta noroc si ca impiedica Irealitatea sa se apropie. Doctorul nu avea decat trei cartulii, si nici acelea foarte bine pastrate.

Ministrul o lua pe cea mai mare si se uita prin ea.

- Si mai ales, spuse el intr-un tarziu, pe vremuri cartile astea erau pline. Nu lipsea din ele nici o litera.

Flutura cartea in fata ochilor doctorului, rasfoindu-i cu inversunare paginile. Pe foile albe, ici-colo cate o litera stinghera incerca sa spuna ceva.

Doctorul clatina neincrezator din cap.

- E adevarat, doctore! insista ministrul. E foarte adevarat! Ce am sa iti spun acum e secret de stat, dar am sa te implic ca sa intelegi cata grija trebuie sa ai de omul asta. Trebuie sa il salvam. Poate ca este ultimul Visator.

Doctorul facu o incercare nereusita de a-si ascunde dispretul. Arata spre pat, unde sforaitul se transformase intr-un horcait intrerupt din cand in cand de o tuse seaca:

- El? Epava asta umana?

Ministrul zambi ingaduitor:

- Stim prea putine despre vise, doctore. Dar se pare ca Visatorii nu trebuia sa arate ca el - arata spre omul solid din serviciul secret, care statea langa usa salonului si ii urmarea atent din priviri -, si nici sa fie imbracati. - privi in jur sa caute un termen de comparatie, nu gasi, asa ca se apuca de reverul hainei: asa, ca un ministru. Nu stim nimic despre cum ar trebui sa arate un Visator dar eu banuiesc ca el este. Vreau sa il mentinem cat mai mult in viata, dar fara sa. - ministrul se poticni o clipa, cautandu-si cuvintele. Cum sa iti spun? Mentinut in viata, dar fara sa piarda aceasta calitate, presupunand ca o are. Si, cum nu stim ce anume il face sa fie Visator, nu trebuie ca din intamplare sau nestiinta sa anulam acest talent. In legende se spune ca majoritatea Visatorilor aveau o conditie fizica precara si un mod de viata renegat de orice cetatean onorabil. Vagabondau si erau murdari si plini de paraziti. Ma intreb oare daca nu ar fi posibil ca unul dintre acesti paraziti sa produca un drog care ajungand in sange sa induca visele

Ministrul ramasese un timp pe ganduri, examinand ipoteza care se vede treaba ca atunci ii venise in minte.

Doctorul dadu din maini ca si cum ar fi alungat de langa el o insecta sacaitoare:

- Va rog, domnule ministru, nu este nevoie sa insistati. Imi dau cuvantul ca ne vom da toata silinta numai sa ne spuneti ce anume sa facem ca nu cumva, din exces de zel, sa ne depasim atributiunile.

- Stim atat de putine despre Visatori. - se opri o clipa si privi spre paznic, dar acesta privea cu ochi goi si inexpresivi undeva in spatiul dintre ei doi, asa incat continua, coborand totusi glasul: pe vremuri, se pare ca toti oamenii visau. stiu ca toti credem ca sunt numai legende, dar se pare ca exista un sambure de adevar in ele. Si mai este ceva. S-au gasit fragmente disparate de informatii care puse cap la cap ar demonstra ca atunci. in vremurile acelea totul in jurul nostru era real.

Doctorul il privi cu indoiala:

- Cu tot respectul, domnule ministru, dar parca nu imi vine sa cred.

Ministrul ofta greu:

- Drept sa iti spun, parca nici mie, dar iti dai seama ce frumos ar fi trebuit sa fie. Sa vezi pana departe, sa poti sa calci peste tot fara sa iti fie frica sa pasesti in neant. - ramase cu ochii goi privind surazator undeva in intuneric.

Din respect, doctorul isi opri un oftat indurerat:

- Inteleg, domnule ministru. Stiu cum este. Anul trecut, fiica mea se intorcea cu colegii de la scoala. Un Vartej Rapid de Irealitate a luat trei copii atunci. - vru sa mai spuna ceva, dar se opri cu ochii plini de lacrimi.

Ministrul se apropie de el si il batu pe umar in semn de intelegere.

- Toti am pierdut pe cineva, doctore, si de asta este atat de important sa studiem Visatorii. atunci cand avem sansa sa ii intalnim. Se spune ca realitatea, asa cum exista ea in jurul nostru, este o secretie a visurilor sau poate numai a mintii lor si ca fragmentele astea de realitate care mai exista in jurul nostru sunt generate de cate un Visator. Mai sunt cateva sute de astfel de insule, cu cele mai multe tinem legatura prin radio si schimbam informatii. Din cand in cand, cate una nu mai raspunde, si atunci banuim ca Visatorul ei a murit.

Isi facu mana caus si se apropie si mai mult de urechea doctorului:

- Acolo unde a fost gasit cersetorul. era un fel de groapa de gunoi. Sub el oamenii mei au gasit o bucata veche de ziar pe care se puteau citi toate cuvintele. Toate cuvintele, doctore, iti dai seama ce inseamna asta?

Doctorul clatina neincrezator din cap:

- Poate ca era ceva scris recent.

- Nu era deloc recent, avea ani de zile vechime. Se putea citi data de aparitie a ziarului. Veche de ani de zile.

Vocea ministrului coborase atat de mult, incat doctorul trebui sa faca un efort ca sa il poata urmari.

Rasfoi dus pe ganduri cartea pe care o tinea in mana. Pe coperta erau cateva litere: "ver.i", dar dupa distanta dintre ele ministrul isi dadu seama ca fusese un cuvant mai lung.

- "Po.i". Ce o fi vrut sa spuna aici? intreba nedumerit ministrul si privi intrebator spre doctor, care ridica neajutorat din umeri.

- Nu stiu, domnule ministru. Eu asa am mostenit-o de la tatal meu.

Ministrul o aseza cu gesturi delicate inapoi in biblioteca.

- Ei, nu-i nimic. Cu putin noroc, daca teoria mea se dovedeste adevarata, in noaptea asta vom afla.

Lua de la paznic o servieta cu cifru si se apropie de pat.

- Trebuie sa ma ajuti, doctore. Vreau sa fac o experienta.

- Sigur ca da, domnule ministru! Doar sa spuneti ce trebuie sa fac.

Ministrul trase un scaun mai aproape, scoase apoi cu veneratie o carte groasa din servieta, si dupa grija cu care o manevra se vedea ca era o carte importanta. Se aseza apoi comod, tinand la indemana cartile:

- Priveste la el, ii spuse doctorului, si spune-mi cand incepe sa viseze.

In fata privirii nedumerite a doctorului, spuse exasperat:

- Aseaza-te in asa fel incat sa-i vezi ochii. Spune-mi cand incep sa i se miste sub pleoape cu miscari rapide.

- Am inteles acum, spuse doctorul usurat si, luandu-si si el un scaun, se aseza de partea cealalta a patului, in fata bolnavului.

Timpul incepu sa se scurga monoton si in micul salon nu se auzeau decat sforaiturile intrerupte din cand in cand de gemete ale cersetorului. Parea foarte batran si doctorului ii trecu prin minte ca, daca ministrul avea dreptate si el era Visatorul care le mentinea fragmentul de Realitate integru, atunci se explica de ce acesta parea ca se micsoreaza pe zi ce trece: poate ca suprafata fragmentului generat de fiecare Visator era proportionala cu vitalitatea lui. Dupa cum arata, nici nu se mira ca vartejurile Irealitatii apareau atat de des. Ofta si se gandi privindu-i fata supta si scofalcita: "Sa speram ca nu moare! Cel putin, nu pana aflam mai multe".

Geamurile incepura dupa un timp sa se lumineze putin cate putin, si cei doi aproape isi pierdusera rabdarea, cand dintr-o data bolnavul incepu sa se foiasca, scoase cateva cuvinte mormaite, apoi se linisti.

- Acum, acum isi misca ochii, sopti doctorul surescitat.

Ministrul incepu sa rasfoiasca nerabdator tomul cel gros, apropiindu-l de capul celui adormit. Sub ochii lui uimiti, literele apareau una cate una, asezandu-se cuminti in cuvinte si propozitii.

Citi timp de cateva minute lungi, sub privirea tot mai nerabdatoare a doctorului. Se uita la el o clipa cantarindu-l din ochi, apoi spuse:

- Asculta aici ce scrie: "In timpul ultimei conflagratii, una dintre micile tari care nu aveau nici o posibilitate de a infrunta in mod direct marile puteri s-a gandit sa isi aduca si ea modesta contributie la mersul razboiului. A modificat genetic virusul gripei astfel ca toti cei care se imbolnaveau deveneau incapabili sa viseze. Logica fauritorilor acestui nou virus parea perfecta: omul are nevoie nu numai de somn, ci si de vise! Lipsiti de posibilitatea de a visa, in curand toti soldatii marilor puteri se vor dovedi incapabili sa se tina pe picioare, iar marile puteri insesi vor fi la cheremul micii tari care urma sa detina, singura, antidotul. Planul se dovedi perfect, cu exceptia a doua mici amendamente: mai intai pentru ca geneticienii micii puteri au creat un retrovirus care se modifica permanent, asta pentru a fi cat mai greu de combatut. Apoi, au vazut cu nedisimulata surprindere ca mutatiile noului virus erau atat de rapide, incat nici macar vaccinul preparat de ei nu le mai facea fata. Asa ca incetul cu incetul s-a imbolnavit toata lumea, si aceasta caracteristica genetica s-a transmis si urmasilor de ambele sexe. La toata populatia pamantului, cu exceptia catorva indivizi care aveau, se pare, o imunitate naturala. E adevarat ca de murit nu a murit nimeni: dupa cateva saptamani in care lumea a umblat mai mult sau mai putin nauca pe strazi, toti si-au revenit. Fiinta umana dovedea o putere de adaptare iesita din comun. Si, desi razboaiele au incetat, lumea nu avea sa mai fie niciodata aceeasi. Abia atunci s-a adeverit ca realitatea, asa cum o stim noi, exista numai pentru ca o visam. Speculatiile filozofilor s-au dovedit cumplit de adevarate. Lumea a continuat sa mai existe numai in preajma acestor visatori, in rest existand ceva amorf, lipsit de consistenta si forma. In lipsa de alt cuvant mai bun, a fost numit Irealitate. Din nefericire, in functie de caracteristicile individuale, ei nu puteau sustine realitatea decat pe o raza variind intre 30 si 50 de kilometri, in functie de vitalitatea lor. In ciuda eforturilor geneticienilor, caracteristicile visatorilor se pare ca nu pot fi transmise urmasilor, astfel ca perspectivele de viitor sunt sumbre pentru ca numarul lor scade drastic in fiecare an."

Spre sfarsit, vocea ministrului devenise aproape o soapta tot mai stinsa, pana cand se opri cu totul.

- Deci asta era, spuse doctorul tot in soapta. Asta era, spuse el si privi afara, unde se luminase cu totul si acum zidul de Irealitate din departate se vedea clar.

Se intoarse spre ministru, care ramasese tacut, cu ochii privind in gol, apoi aduse din biblioteca cartea din care citise mai devreme ministrul.

- Si in cartea mea ce scrie? Mereu am fost curios sa aflu.

Ministrul ii lua cartea si o intoarse spre lumina, si titlul i se vedea acum clar si intreg: "Poezii", de Magda Isanos. O rasfoi la intamplare citind cateva pagini, apoi se opri si spuse:

- Asculta aici, doctore:

Si mi se pare asa ciudat ca se mai poate

gasi atata vreme pentru ura,

cand viata e de-abia o picatura

Intre minutu-acesta care bate

si celalalt - si-mi pare ne-nteles

si trist ca nu privim la cer mai des,

ca nu culegem flori si nu zambim

Noi care asa de repede murim.

Cei doi ramasera tacuti privind din cand in cand afara, spre zidul inalt si fumuriu, ca o ceata care venea incet-incet tot mai aproape de ei.