Un italian si un francez povestesc aceeasi tragedie

DINCOLO DE LIMITELE CURAJULUI . WALTER BONATTI

Pilonul central al lui FRENEY

Duminica, 16 iulie 1961

Acesta este episodul cel mai dramatic din viata mea. L-am pierdut pe cel mai drag tovaras de escalade, Andrea Oggioni, cu care in urma cu doi ani facusem o prima tentativa de escala-dare a teribilului Pilon ce constituie un ,,traseu direct' catre Mont Blanc, neviolat inca, si cel mai inalt grad sase din Europa. Am pierdut si trei prieteni ocazionali, trei din cei mai de seama exponenti ai alpinismului francez modern, iar acum ma aflu aici, in casa mea de la Courmayeur, singur cu amintirile mele, si e ca si cum as trai inca teribilul cosmar.

De noua ani asteptam momentul acestei escalade. Duminica 9 iulie, cind am plecat cu Andrea Oggjoni si Roberto Gallieni, conditiile de timp, ca si ale noastre personale, erau perfecte. incercam acea teama intima ce insoteste toate aventurile de acest gen, dar pregatirea noastra era in masura sa ne linisteasca.

La 17,30 am ajuns cu telecabina la Refugiul Torino dar era clar ca nu aveam de gind sa raminem aici. Am mincat si am plecat imediat mai departe: erau aproximativ orele 20 si timpul promitea sa fie bun desi am gasit Vallee Blanche fumegind de ceturi. Legati in coarda am ajuns In saua La Fourche, prima etapa a drumului nostru de apropiere de Pilon trecind prin saua Peuterey. Am ales aceasta cale de acces dupa un atent studiu de citiva ani. in saua La Fourche se afla un bivuac fix: un refugiu din tabla suspendat in gol si fixat de creasta cu cabluri de otel. Poate gazdui sase alpinisti. Ne gindim sa ne refacem un pic fortele, dar intrind vedem patru oameni intinsi pe priciuri. Il recunosc pe Robert Guillaume si inteleg intr-o clipa intentia lor: si ei vor sa faca Pilonul.

Guillaume imi spune cu uimire: ,,Dar nu erai in Peru ?' . ,,M-am intors saptamina trecuta', ii raspund. ,,Sa nu-mi spuneti ca faceti Pilonul '. ,,Care Pilon?' imi zice el. Pilon pe Mont Blanc nu e decit unul: vorbim ca sa spunem si noi ceva. Sintem cu totii surprinsi, neplacut surprinsi, vazind ca avem aceeasi tinta. Dupa ce m-am consultat cu tovarasii mei ma adresez lui Guillaume: ,,Pentru ca ati sosit primii duceti-va voi pe Pilon, noi facem alt traseu'. Guillaume si Mazeaud imi raspund : ,,Nu, nu e drept ca tu sa renunti la ascensiune, stim ca ai planuit-o inaintea noastra. Hai sa mergem impreuna'.

Echipamentul nostru e perfect. A fost studiat special pentru acest scop si ne permite sa raminem in perete mai multe zile, chiar si la treizeci de grade sub zero. Cel al francezilor este aproxima-tiv egal: le lipseste doar cortul mic de bivuac, inlocuit de saci de bivuac si de o fata de cort din plastic cu care se pot acoperi in caz de vreme rea. Sint orele 23:30; dupa ce am discutat cum sa repartizam materialul, hotarasc sa plecam la miezul noptii. Francezii ar vrea sa inceapa cu o ora mai tirziu, dar accepta ideea noastra. Formam echipele: eu in fata, Gallieni la mijloc si Oggioni la urma; sarcina noastra e sa deschidem drumul prin saua Moore si prin culoarul de gheata de 600 metri ce duce in saua Peuterey. Dupa noi, francezii Antoine Vieille, Robert Guillaume si Pierre Kohlman calauziti de Pierre Mazeaud.

Frigul blocheaza orice primejdie de avalansa, zapada e solida, cerul instelat. Coborim in rapel din saua La Fourche la lumina lampilor frontale, Mai avem de traversat doua sei, dintre cele mai dificile din Mont Blanc si bazinele de gheata respective, unde in timpul zilei se revarsa avalanse inspaimintatoare. Sint niste locuri teribile care se pot parcurge numai noaptea cind zapada e intarita de ger.

Sintem pe ghetarul superior al Brenvei. Il strabatem depasind, prin saua Moore, pintenul care il imparte in doua brate. E luni, orele 2,30. Cinci sute de metri de panta foarte repede ne mai despart inca de saua Peuterey, in apropierea ca-reia se inalta maiestuos Pilonul nostru central. Este deja o performanta de prima mina sa ajungi la baza Pilonului. Drumul acesta trebuie facut cu mare rapiditate: a te lasa surprins de soare in pilnia aceasta de gheata inseamna sa fii tirit de avalansele de pietre si gheata. Inaintam foarte repede si soarele ne prinde cind mai avem doua-zeci de metri pina in sa. Inapoia noastra bubuie pravaliri inspaimintatoare de gheata si pietre. Sintem in saua Peuterey care reprezinta de fapt, baza Pilonului. Moralul e ridicat, toata lumea e linistita. Ne aflam intr-o caldare de gheata, la patru mii de metri altitudine, care separa cei doi versanti: Fresney si Brenva, cei mai salbatici din Mont Blanc. Nimeni inaintea noastra nu a incer-cat vreodata sa ajunga pe Mont Blanc urmind acest ,,traseu'. Ne oprim, ne asezam in zapada: soarele ne incalzeste, facem fotografii, reexaminam materialul.

Inca de la plecare luasem hotarirea ca in timp ce noi, italienii, vom merge dupa materialul dus cu doi ani inainte in Rochers Gruber, francezii vor incepe imediat escalada pe baza indicatiilor noastre. Pentru a ajunge la peretele Pilonului trebuie trecute doua enorme crevase terminale si cele doua pante de gheata puternic inclinate de deasupra lor. Legati doi cite doi, francezii, in frunte cu Mazeaud, ataca primele doua poduri

de gheata fragile. Il lasam pe Gallieni sa se odihneasca in sa, iar eu si Oggioni pornim spre Rochers Gruber. Regasim un rucsac lasat acolo acum doi ani, luam pitoane si pornim din nou pe urmele celorlalti. Pentru operatia aceasta ne-au trebuit trei ore. Caldura a inmuiat zapada si au inceput caderile de pietre.

Francezii taie trepte cu pioletul in panta de gheata, bat pitoane si incep escalada. Ii vedem incredibil de mici, agatati de stinca Pilonului si de-abia acum reusim sa realizam proportiile gigantice a tot ce ne inconjoara. Cei patru inainteaza lent, dar constant. Din cind in cind se aude foarte aproape de ei huruitul unei caderi de pietre sau al unei avalanse. Ii ajungem dupa amiaza tirziu, recuperind pitoanele. Sintem la urma si continuam inaintarea pina catre 9 seara. Timpul e splendid: temperatura coboara sub zero si cerul este senin, semn ca vremea va fi buna. Am atins punctul maxim la care eu si Oggioni ajunseseram cu doi ani in urma. In aproxima-tiv douazeci si patru de ore am ajuns de la Refugiul Torino la doua cincimi din Pilonul ce se inalta vertical pe circa opt sute de metri. Ne instalam, fiecare grup separat, pe o terasa de doi metri pe optzeci de centimetri, curatata de gheata: stam ghemuiti, legati cu trei coarde de un piton. Sub noi, trei sute de metri de abis. Topim putina gheata si pregatim un ceai fierbinte. Apoi ne inchidem in cortul de bivuac, cu picioarele spinzurind in gol.

Trece prima noastra noapte de bivuac, rece dar senina, dupa mai bine de douazeci si patru de ore de mers neintrerupt. La orele 3,30, marti, incep sa mijeasca zorile: o mare explozie de foc intre Cervino si Monte Rosa anunta rasaritul soarelui. Pare incredibil, dar aceasta e ora cea mai rece. Pregatim din nou ceai fierbinte; va fi ultimul din toata aventura noastra de opt zile. Francezii ne striga si imi propun sa merg in frun-te. Accept si o ora mai tirziu pornim in aceasta ordine: Bonatti, Gallieni si Oggioni, prima coarda; Kohlman si Mazeaud cea de a doua; Guillaume si Vieille, cea de a treia.

Ne cataram cu usurinta si ajungem la baza sa-getii terminale catre amiaza, in loc de orele doua cum prevazusem. Observam deasupra noastra ceturi ratacitoare, dar nu ne ingrijoram peste masura data fiind altitudinea la care ne aflam: speram sa fim in virf inaintea unei eventuale furtuni. Vijelia insa ne izbeste din plin in timp ce Mazeaud si Kohlman incepusera escaladarea tronsonului final: mai sint doar optzeci de metri de monolit surplombant pentru a iesi din Pilon si a ajunge la creasta ingusta ce duce pe virful Mont Blanc.

Ne stringem cu totii pe putinele brine exis-tente in locul acela in timp ce furtuna de zapada izbucneste cu violenta: de jur imprejur fulgera si trazneste, atmosfera e incarcata cu electricitate, vintul ne arunca in fata o pulbere de zapada care ne orbeste. Sintem la peste 4.500 metri pe un Pilon care este paratraznetul Mont Blanc-ului. Noi, cei trei italieni, ne instalam pe o mica brina; francezii se organizeaza in doua grupuri cind Kohlman este pe neasteptate izbit in fata de un fulger. Biciul de foc il face sa se indoaie, dar Mazeaud, cu o saritura, il prinde si reuseste sa-l tina. Citeva minute Kohlman ramine ca paralizat. Cautam coramina si Mazeaud i-o da s-o inghita. In cele din urma francezul isi revine si reusim sa terminam cu instalarea.

In momentul acesta, in timp ce furtuna se inteteste, situatia este urmatoarea: pe o mica terasa sint eu, Oggioni si cu Gallieni ; pe o alta, alaturi, Vieille, Guillaume si Mazeaud pe o a treia, mai larga si putin mai jos, Kohlman singur, ca sa se poata intinde mai bine. Poate ca aici incepe drama sa psihologica, dar noi nu aveam cum sa stim.

Virful Mont Blanc se afla la douasprezece ore de escalada de noi. Dincolo de virf, odata cu victoria asupra Pilonului, ne asteapta refugiul Val-lot, adapost sigur, si o coborire usoara spre Chamonix. E de ajuns o scurta inseninare de o jumatate de zi pentru a realiza acest vis, dar sus in virf nu vom ajunge niciodata.

Incepe sa se intunece. Furtuna e tot mai vio-lenta. Sintem inchisi in micul cort de bivuac si urmarim vijelia doar prin intensitatea tunetelor. Ne simtim usurati auzindu-le departe si ne cu-prinde nelinistea cind avem senzatia ca se con-centreaza in jurul nostru. Fulgerele ne orbesc prin pinza opaca a cortului. Sintem aici plini de viata, dar absolut neputinciosi in fata dezlantuirii furioase a elementelor. Foarte aproape de noi, asigurat in aceleasi pitoane care ne tin sa nu cadem in gol, e agatat intregul nostru material pentru escalada: pitoane, coltari, pioleti, o momeala cum nu se poate mai buna pentru fulgere. Am vrea sa le aruncam, dar cum sa coborim sau sa urcam fara ele? Nimeni nu scoate o vorba, fiecare se concentreaza asupra sa insusi.

Tocmai cind ne gindim pentru a nu stiu cita oara ca sintem in puterea hazardului, simtim cum o forta cauta sa ne smulga picioarele. Am fost izbiti de fulger. Urlam salbatic. Sintem vii, dar acum stim ca furtuna ne poate transforma in cenusa in orice clipa. Ne strigam pentru a vedea daca sintem toti. Urmeaza o pauza ingrozitoare de gol; stim ca este preludiul unei concentrari ulterioare de electricitate care, inevitabil, va exploda din nou asupra noastra.

Citeva minute mai tirziu se repeta intr-un mod si mai violent, aproape trintindu-ne de perete. in mijlocul strigatelor si agitatiei aud o voce perfect clara care spune: ,,Trebuie sa fugim'. Nu-mi dau seama daca e Gallieni sau Oggioni. E disperarea care te face sa pronunti aceste cuvinte, dar reflecta starea noastra de spirit. Am senzatia neta ca sintem pierduti, cred ca este un gind comun. Revad viata toata, chipuri si lucruri pe care sigur nu le voi mai intilni niciodata. Desi resemnat cu soarta, incerc o parere de rau ca nu am putut realiza in viata tot ce mi-am propus. Sint senzatii de o clipa, dar precise si incredibil de lungi.

Ca prin minune, furtuna pare sa se indeparteze. Acum se aude doar rapaitul zapezii inghetate pe pinza cauciucata a cortului. Raminem inerti, apatici: nici macar nu ne uitam afara, si afara e deja intuneric. Nimeni nu vorbeste, nu mincam, raminem indiferenti la tot ce se intimpla. Zapada care cade, si care e un lucru foarte grav,

ne da aproape o usurare: am scapat de fulgere si sintem vii. Nu ma aflasem niciodata intr-un perete pe o asemenea furtuna: nu exista tehnica sau abilitate care sa-ti permita sa te salvezi.

Aproape ca nu mai respiram din cauza imobilitatii absolute si a sederii indelungate in cort. Sfisiem un colt al pinzei si tragem aer in piept cu lacomie. Cortul e acum ingropat in zapada si caldura trupurilor noastre a format inauntru picaturi de umezeala ce se transforma cind in apa cind in cristale de gheata dupa salturile de temperatura. Nu vreau sa ma uit la ceas de teama de a nu fi surprins de prea lenta scurgere a timpu-lui. Nimeni nu scoate o vorba, ci doar lamentari din cauza pozitiei incomode, ori a frigului, ori a senzatiei de sufocare ce ne chinuie. Despre francezi nu stim nimic, dar aceleasi tinguieli se aud din cind in cind dinspre bivuacul lor.

Trece noaptea si o lumina laptoasa anunta zorii zilei de miercuri. Doar atunci scoatem capul afara din cort si raminem uimiti de cantitatea de zapada cazuta in timpul noptii. Alaturi de noi, francezii sint complet ingropati. Pe terasa ceva mai mare, Kohlman s-a ridicat in picioare si apare ca o pata intunecata pe orizontul incandescent ce pare sa anunte o zi splendida. Incercam o senzatie de fericire: cantitatea enorma de zapada cazuta, gerul teribil sint vestitori de vreme buna. In curind iesim afara din culcusuri, gata sa atacam ultima parte a traseului. Fac citeva foto-grafii, apoi demontam cortul. Dar in timp ce il stringem, pe neasteptate - nici acum nu stiu inca de unde au aparut ceturile astea - furtuna ne prinde din nou in virtejul ei. Vintul foarte puternic involbureaza stratul de zapada proaspata, nu ne dam seama daca ninge iar sau totul nu e decit opera vintului.

Ne virim din nou in cort si la fel fac si francezii. De data aceasta ne-am dus mai jos, pe terasa lui Kohlman, care e mai larga si ne permite, mie, lui Oggioni si lui Gallieni, sa stam ceva mai co-mod. El urca vreo trei sau patru metri si se duce acolo unde am petrecut noi noaptea. Isi ia cu el materialul de bivuac: un sac de puf cu fata de plastic in care se infasoara ca o mumie. Se agata in piton si incepe sa astepte.

Scurta inseninare de mai inainte imi permisese sa observ ca zapada cazuse pina la o cota mai joasa. Nu ne venea sa credem ca dupa atita ninsoare furtuna putea sa mai revina. Francezii ma intreaba ce am de gind sa fac. Raspund sa asteptam, tot in speranta ca putem ajunge in virf, calea cea mai scurta pentru a ne salva. Cu echipamentul si hrana stam bine, putem deci sa asteptam. In perioada aceasta vremea rea nu poate sa tina asa de mult si ideea unei coboriri atit de periculoase si de complexe in plina furtuna ne inspaiminta, mai ales daca tinem seama ca intr-o jumatate de zi am putea iesi pe sus.

Mazeaud si tovarasii sai sint legati de un piton la sase-sapte metri de mine; Kohlman se afla aproape de ei. Mazeaud, a carui autoritate e in-contestabila in rindul camarazilor sai, schimba citeva vorbe cu mine propunindu-mi sa plecam amindoi de indata ce se va insenina. Sarcina noastra ar fi sa echipam cu pitoane si corzi ultimii optzeci de metri surplombanti pentru ea ceilalti cinci sa poata veni dupa noi. Raminem astfel intelesi, dar inseninarea nu va mai veni. Mincam ceva sunca, ceva friptura si marmelada, dar nu reusim sa bem nimic, fiindca din cauza furtunii nu putem aprinde resoul pentru a face ceaiul cu zapada.

Continua sa ninga, ceasurile trec, mereu egale. Din noianul de ginduri ce imi umbla prin cap caut sa-mi amintesc alte momente asemanatoare in care vremea rea m-a blocat in plin munte. imi aduc aminte ca furtuna nu a tinut niciodata mai mult de o zi sau doua. De aceea imi spun : ,,O zi a trecut, furtuna nu poate sa tina decit cel mult inca douazeci si patru de ore. Totul e sa trecem si de ziua aceasta, si pe urma o sa ne putem misca iar'.

Pozitia foarte incomoda in care ne aflam, ghemuiti unul in spatele celuilalt, intr-un spatiu ce cu greu ar putea primi o persoana, face ca sede-rea noastra sa devina tot mai insuportabila. Nu poti sa ridici capul, nu poti sa te intorci intr-o parte, iar sira spinarii pare sa se fringa stind mereu aplecata. in aceste conditii este usor sa cazi prada nervozitatii. Sint momente cind ai vrea sa smulgi invelisul care ne tine prizonieri, dar vai de noi daca am face-o! Oggioni, Gallieni si cu mine vorbim: vorbim de orice, amintiri, proiecte, sperante, prietenii, lucruri vesele, lucruri neplacute, numai sa inselam timpul si sa ne abatem gindurile.

Oggioni imi spune: ,,iti mai aduci aminte ce spuneam in Peru ? O veni ea ziua cind o sa fim pe Pilon'. Mi-o spune ironic pentru ca atunci credeam ca muntii de la noi de acasa prezinta mai putine dificultati iar acum sintem intr-o situatie asemanatoare cu cea de pe Rondoy, unde a trebuit sa infruntam o furtuna, de doua zile si doua nopti, fara nici un adapost. Gallieni e omul vitaminelor: le da la toti pastile, mai ales vita-mica C si vitamina A pentru a compensa carenta de alimentatie. Le da si francezilor cu ajutorul unui teleferic rudimentar construit din corzi. Tot pe aceasta cale le da si alimente, caci cei patru sint cam strimtorati.

Simtim nevoia sa urinam. Este imposibil sa iesim din cort. Ii propunem lui Gallieni sa sacrificam casca sa de plastic careia-i indepartam captuseala si o folosim pe rind. O corvoada ingrozitoare care ne ia o jumatate de ora: trebuie sa ne rasucim, sa ne tinem unul pe altul sa nu cadem caci picioarele ne atirna in gol si hainele ne stingheresc.

Cind totul se termina este miercuri seara. Continua sa ninga tot mai puternic. Dinauntrul cortului il intreb pe Gallieni aflat mai la margine: ,,Din ce parte bate vintul?' ,,Tot de la apus' imi raspunde. Asta inseamna furtuna. Plin de vitalitate si de initiative Mazeaud imi striga: ,,Cum se face frumos, eu si cu tine mergem sus. Daca tu crezi ca e mai bine sa iesim prin stinga, atunci incercam pe acolo'. Oggioni, nu stie franceza si ma intreaba ce a spus. ii explic si el este de acord. Il bucura ideea ca vom pleca de aici. Mazeaud ma intreaba din nou: ,,Crezi ca e posibil sa incercam iesirea pe sus chiar daca timpul nu e tocmai frumos?' El stie ca de pe virful lui Mont Blanc sint in stare sa cobor pe orice timp, cum s-a intimplat si in alte imprejurari. Raspund ca da, dar ca trebuie sa mai asteptam inca o noapte pentru ca in sinea mea sint aproape sigur ca miine furtuna se va potoli.

In cort, rasuflarea noastra se transforma in aburi umezi si sintem uzi leoarca. Ma gindesc cu groaza la ce ni se poate intimpla cind va veni gerul intens care precede intotdeauna vremea frumoasa: imi doresc sa-l pot suporta! Vom sta la soare citeva ore sa ne incalzim inainte de a porni ultimul asalt. Nu reusim sa dormim. Noaptea ne ia oarecum prin surprindere. Sintem ner-vosi. Gallieni incepe sa vorbeasca de copilasii lui. Eu sint cu gindul la trei mii de metri mai jos, in intimitatea casei mele, cu sentimentele mele. Oggioni vorbeste de Portolino, n-a fost niciodata acolo si spune: ,,Noi alpinistii sintem niste nefericiti sint atitea lucruri frumoase pe lume si noi venim sa ne virim in situatii din astea' Gallieni spune: ,,Cind te gindesti ca la Milano Marittima am o casa placuta iar marea nu-ti creeaza nici un fel de probleme: te arunci in apa calda si nu-ti dai osteneala nici sa inoti pentru ca apa e afara. Poti sa mergi prin ea kilo-metri intregi' Oggioni isi mascheaza ingrijorarea cu fraze glumete: este cel mai linistit in aparenta. Sint sigur ca impreuna cu mine e singurul care-si da cu adevarat seama cit de disperata e situatia noastra.

Trece noaptea de miercuri spre joi. Dimineata Mazeaud vine in cortul nostru pentru ca foaia de plastic ce acoperea sacii lor de bivuac a fost sfisiata de vint. Ne rasucim in fel si chip si reusim sa-i facem loc. Ziua trece cu greu. incercam sa ne dam curaj spunindu-ne ca miine, vineri, va fi frumos, dar nu sintem foarte convinsi. in sinea mea am si inceput sa caut modalitatea cea mai sigura de a cobori tot pe unde am urcat: pentru mine virful Pilonului este acum de ne-atins. Nu le spun celorlalti pentru a nu-i arunca in disperare.

Mazeaud imi povesteste diversele faze ale escaladei sale cu o saptamina mai inainte pe pilastrul ,,meu' din Petit Dru. Ne exprimam reciproc placerea de a ne fi cunoscut si de a fi impreuna in aceasta aventura alpinistica. Ne fagaduim sa ne intilnim intr-o zi la Courmayeur sau la Chamonix pentru a evoca momentele de acum. Ne este o sete ingrozitoare si incercam sa o potolim mincind zapada. Facem bulgarasi si rontaim intruna. Ne gindim ce grozav e sa ai un robinet in casa, sa-i dai drumul si sa iei apa cit poftesti. Este paradoxal sa ai atita zapada in jur si sa simti cum te usuci de sete. Zapada rece ne arde gura si ne face rani.

Astfel trece ziua de joi si vine noaptea. in timpul lungilor ceasuri de intuneric eu si cu Oggioni, suferim peste masura de lipsa de aer, fiind mai inlauntrul cortului. Ii fac doar lui cunoscuta intentia mea de a cobori cu orice pret. E de acord, dar ideea il inspaiminta. Trece si noaptea de joi. Desteptatorul era pus la 3,30. Auzind tiriitul ceasului de mina, strig sa ma auda toti: ,,Trebuie sa coborim cu orice pret. Nu mai putem ramine, altfel e prea tirziu, n-o sa mai avem putere'.

Se ivesc zorile si furtuna continua fara intre-rupere de peste saizeci de ore. Nu se vede nimic. Ceata si zapada se confunda si formeaza un zid impenetrabil. Demontam totul si abandonam ceva material. Eu sint fara piolet caci unul din camarazii mei l-a scapat din greseala inca din prima zi. incepem sa coborim in rapel. S-a hotarit ca eu sa fiu cap de coarda si sa pregatesc rapelurile. Dupa mine vor veni toti ceilalti: Mazeaud, cu sarcina de a-i ajuta pe cei care au nevoie, apoi ceilalti si, in fine, Oggioni, care prevalindu-se de experienta lui, va fi ultimul si va recupera corzile.

La 6 fix imi dau drumul in golul cenusiu si furtunos, aproape orbeste, fara sa stiu unde voi ajunge. Am impresia ca ma aflu pe o mare in furtuna. Virtejurile de zapada imi dau o senzatie de ameteala. Trebuie sa fiu atent la orice amanunt si sa caut sa recunosc orice cuta a stincii pentru a ma orienta. Manevra e foarte lunga, dar si mai lunga asteptarea caci de sus mi se trimite materialul pentru urmatorul rapel. Uneori raminem ingramaditi unii in altii, agatati cite patru sau cinci de un singur piton, suspendati in gol. Pe la jumatatea Pilonului simt cum se termina coarda si nu gasesc un punct in care sa ma opresc. Vintul involbureaza zapada si reusesc cu greu sa ma fac inteles ca am nevoie de o alta coarda s-o leg de cea de care sint agatat. Nu exista nici un loc de ancorare, zapada s-a prins chiar si pe sub surplombe. Innod cele doua corzi, cu miinile goale si continui coborirea in gol. Sint o suta douazeci de metri de coarda pe care alunec ca un paianjen.

Acum nu mai e posibil sa vorbesc cu nimeni. Sint absolut suspendat in cautarea unui loc de ancorare pe care nu il gasesc. Sint foarte ingrijorat, fie pentru ca nu stiu unde ma pot opri din coborire, fie din cauza unei enorme surplombe ce imi taie orice posibilitate de comunicare cu tovarasii mei care, acolo sus, asteapta un semnal de la mine. Cu acrobatice pendulari in gol reusesc sa ajung la un colt de stinca. Strig de nenumarate ori sperind ca tovarasii mei sa inteleaga ca pot incepe coborirea. La un moment dat vad coarda pornind in sus: presupun ca unul din ei s-a legat si a inceput sa coboare. Apoi, deodata, coarda se departeaza si dispare din raza mea vizuala. Eu ma aflu aici, pe un colt, asigurat cu o cordelina de un piton, in inima Pilonului, fara alte mijloace de a continua coborirea si cu teama ca tovarasii mei nu ma pot gasi si coboara in alta directie. Nu-mi ramine decit sa urlu din toate puterile sperind sa fiu auzit, macar pentru a-i indrepta in directia mea. Trec minute lungi, chinuitoare. in cele din urma apare linga mine o pata intunecata: e Mazeaud care a inteles unde ma aflu si vine acum linga mine.

Rapelurile continua in acelasi ritm. Ne apropiem tot mai mult de baza Pilonului, dar ziua e pe sfirsite. Pina se intuneca nu ne ramine decit sa pregatim un bivuac in saua Peuterey, la mica distanta de stincile Pilonului. Punem piciorul pe platou, dar zapada in sa-este extraordinar de mare;

uneori ajunge pina la piept. Pentru scurt timp il trimit in frunte pe Mazeaud, urmat de ceilalti. Eu ramin pe loc asigurind directia. La un moment dat grupul pare sa se impotmoleasca intr-un troian de zapada foarte mare. ii ajung. Trec in frunte si ma indrept, din instinct, spre locul unde cred nimerit sa bivuacam. Desi nu-l vad, simt ca il am ca si fotografiat in minte. in spatele meu este Oggioni ; discutam daca nu e mai nimerit sa ne adapostim intr-o crevasa decit sa construim un igloo, pentru ca zapada e inconsistenta. Asta nu pentru noi, caci avem cortul de bivuac, ci pentru cei patru francezi care nu au. Hotarim pentru crevasa si le spunem francezilor care accepta sugestia noastra.

Inainte de caderea noptii de vineri spre simbata, dupa douasprezece ore de coborire in rapel, bivuacul nostru este pregatit. Cel mai incercat dintre toti pare a fi Kohlman. Il instalam in cor-tul nostru. Guillaume mai are putin gaz lichid intr-o mica butelie, ii face un ceai cald si i-l da. Este un frig atroce. Vintul sufla fara contenire si involbureaza zapada; aceasta e noaptea cea mai rea din toate. impartim intre noi alimentele ramase: prune uscate, ciocolata, zahar si putina carne inghetata. Oggioni refuza carnea si prefera marmelada. Toti ceilalti insa o maninca in sila. Kohlman imi arata miinile: degetele i s-au invinetit. Cred ca ar trebui sa si le maseze cu alcoolul de la resou, ramas aproape intact. ii dau bidonasul cu alcool. II duce la gura si incepe sa bea cu lacomie. Este un gest necugetat, dar ma gindesc ca a luat alcoolul drept un lichior. Ii smulg bidonasul; a reusit sa bea citeva inghitituri bune. Sa fim deja in pragul nebuniei ?.

E negura bezna, de iad; toata lumea se vaita, tremura de frig, vintul urla, zapada cade tot mai deasa. Din cind in cind trebuie sa scuturam cor-tul, altfel riscam sa ne striveasca sub greutatea lui. incerc sa aprind resoul cu spirt, dar, ca de obicei, din lipsa de aer, trebuie sa ma las pagubas si, la fel ca in zilele precedente, trebuie sa mincam zapada pentru a ne potoli setea. Sintem, disperati, dar nimeni nu vorbeste de asta. Oggioni imi spune: ,,Sa facem un legamint: daca scapam din aventura asta, uitam ca exista Pilonul'. ii spun ca sint de acord.

Noaptea trece extrem de incet si disperarea ne curpinde tot mai mult. La aceeasi ora ca si in ziua precedenta, 3 si jumatate, simbata, soneria desteptatorului meu ne smulge din culcusul nostru incomod. Vrem sa cistigam timp si sa scapam din situatia aceasta ingrozitoare ce pare sa nu mai aiba sfirsit. Alti saizeci de centimetri de zapada s-au adaugat in timpul noptii peste cei deja existenti. Pornim prin viscol: toti par sa fi suportat bine acest al patrulea bivuac teribil. Nu mai este nevoie sa-mi consult tovarasii: toti se lasa in seama mea si eu ma simt impovarat de greaua raspundere a ghidului care va trebui sa-i calauzeasca pe toti spre salvare prin singura cale posibila, foarte periculoasele Rochers Gruber. Trebuie sa ajungem la refugiul Gamba pina seara; altminteri sfirsitul e ca si sigur pentru noi toti.

Inainte de a porni, Robert Guillaume ii face o

injectie de coramina lui Kohlman. Intre timp, eu, urmat imediat de Oggioni si de Gallieni, incep sa-mi deschid o transee prin zapada foarte adinca, in directia traseului ales pentru coborire. Sintem legati intr-o singura coarda in urmatoarea ordine: Bonatti, Oggioni, Gallieni, Mazeaud, Kohlman, Vieille si Guillaume. Panta abrupta de firn care precede Rochers Gruber este inspaimintator de incarcata de zapada proaspata, ce s-ar putea transforma in avalansa dintr-o clipa in alta. Ii invit pe ceilalti sa ma ajunga repede din urma si sa se puna la adapost pentru ca astfel sa ma poata trage cu ajutorul corzii in cazul ca sint surprins de avalansa si tirit in jos in timp ce-mi deschid drum prin culoarul ce duce spre Rochers Gruber. Reusesc, ii poftesc sa treaca unul cite unul, dar cind vine rindul lui Vieille acesta nu este in stare. Cade si se ridica mereu dind semne de epuizare. Guillaume e linga el, il impinge, ii ia rucsacul pe care il abandoneaza pe povirnis, dar Vieille pare absent la apelurile noastre, ce devin tot mai aspre.

Intre timp eu am si inceput sa pregatesc primul din lunga serie de rapeluri pe Rochers Gruber. Cerul s-a limpezit pentru moment, dar asta dureaza putin. Aud indemnurile celorlalti adresate lui Vieille, care inca nu a trecut culoarul. Le strig la rindul meu sa se grabeasca si sa coboare toti daca nu vrem sa murim aici. Ma aflu mai jos si il astept pe Kohlman, care coborise dupa mine. Trece o jumatate de ora. Nu inteleg de ce se intirzie si urc citiva metri in coarda pentru a vedea cu ochii mei ce se intimpla. Gallieni imi spune ca Vieille este epuizat, ca nu este in stare singur sa traverseze culoarul, si ma intreaba daca socot nimerit sa-i dam drumul sa alunece pe zapada, in pendul, pentru a-l scuti de oboseala de a merge. Sint de acord si spun sa se grabeasca, adaungind ca in ritmul acesta nu numai ca nu vom ajunge la refugiul Gamba, dar nu vom iesi nici din Rochers Gruber.

Ma las din nou in jos si il ajung pe Kohlman. Dupa glasurile agitate ale celor ramasi sus intuiesc ca operatiunea este in curs. Incep din nou sa astept ca vreunul sa coboare pina la mine. Trece o alta jumatate de ora si nu numai ca nu apare nici unul, dar glasurile se sting treptat. Sint dezorientat. Este oare posibil sa pierdem atita timp la fiecare rapel ? Urc din nou in coarda vreo citiva metri, pina unde imi este posibil sa vad grupul. ,,De ce nu coboriti?' ii intreb. Un glas, poate al lui Gallieni, urmat de cel al lui Mazeaud, imi spune: ,,Vieille moare'. Ramin impietrit. Toti sint strinsi in jurul corpului lui Vieille, ce pare o momiie intunecata sj inerta pe albul zapezii. Este ancorat de stinci si invelit in cortul nostru.

Ma intorc la Kohlman fara sa-i spun nimic. Trec alte minute, poate douazeci: acuma stim ca Vieille este mort. Nu se mai aude nici un glas ci doar suieratul vintului. A inceput sa ninga iar. Agonia aceasta netulburata de vreo voce umana este teribila. Urc din nou si ii vad pe tovarasii mei preocupati sa asigure ?n piton cadavrul lui Vieille si rucsacul lui Gallieni plin cu lucruri ne-folositoare pe care le abandonam. Nimeni nu

plinge. Sint orele 10. Ma intorc la Kohlman si caut sa-i dau curaj. Pe urma vine si Mazeaud si prin jumatati de vorbe ii da sa inteleaga adevarul. Kohlman e puternic socat si plinge.

Reluam rapelurile. Profitind de momentul in care sintem toti sase agatati de acelasi piton, recomand maximum de viteza in toate operatiunile ce urmeaza daca nu vrem sa avem sfirsitul lui Vieille. Oggioni, ca de obicei este mina mea dreapta si inchide grupul. Duce un rucsac plin ca si mine, ca Mazeaud si ca Gallieni. Lui Mazeaud care e cel mai puternic dintre francezi si se bucura de multa autoritate, ii revine sarcina sa-si indemne coechipierii.

Nu a trecut o ora si auzim glasuri. Gasindu-ma mai jos decit ceilati cred pe moment ca sint ei dar imi dau repede seama ca glasurile vin de pe ghetarul de mai jos unde sintem cautati-. Raspund prin strigate si le spun si lor sa urle cu totii odata pentru a fi auzitj. In ce ma priveste am certitudinea ca cei de jos nu reusesc sa inteleaga ce intreb eu, adica unde sint si daca ne aud. Mergem mai departe cu sufletul mai usurat. Cind ajungem la baza coltilor Gruber, pe la orelec15,30, calculez ca de ieri dimineata, de cind am inceput coborirea, si pina in clipa de fata am facut cel putin cincizeci de rapeluri.

O scurta inseninare ne permite sa vedem intreaga suprafata a haoticului ghetar Fresney. Cita zapada a cazut! Nu se vede nici o urma, ceea ce inseamna ca nu a trecut pe acolo nici o echipa de salvare. De unde veneau atunci glasurile? Nu vedem pe nimeni si recadem in cea mai neagra disperare. Poate pentru noi totul s-a sfirsit. Am fost convinsi ca glasurile veneau de aici, de la baza coltilor Gruber, si ideea aceasta ne daduse taria sa depasim dificultatile teribile si primejdiile acestui pasaj extrem de dificil. lata-ne, in schimb, singuri aici si avind in fata drumul lung si plin de necunoscute pina la refugiul Gamba.

Incepe lenta si chinuitoarea coborire a ghetarului. Refuzam sa ne dam batuti. Zapada e in continuare foarte mare. Nici iarna nu imi amintesc sa fi intilnit atita. Ceea ce lasam in urma noastra nu este o poteca, ci un tunel. Din fericire ceturile incep sa se ridice, vizibilitatea se imbunatateste treptat. Lucrul acesta imi permite sa intru singur in labirintul de crevase ce duce spre saua Innominata, un ultim si foarte dificil obstacol in calea salvarii noastre. Dar zapada adinca ne incetineste atit de mult inaintarea ca nu mai nadajduim sa ajungem pe lumina la baza pasului.

Simt ca mor de oboseala, de durere fizica, de ger, dar refuz sa ma dau batut.

Sirul se alungeste. Oggioni se prabuseste la fiecare citiva pasi, secatuit de efort. E fara rucsac, i l-a dat lui Gallieni. Este cind ultimul, cind pen-ultimul. Bijbiim pe ghetar in dezordine, beti de oboseala. Sintem legati unii de altii, dar inaintam fara sa luam seama la nimic. in aceste con-ditii imi dau seama ca va fi greu sa ajungem pe lumina la baza seii Innominata. in spatele meu, Gallieni pare cel mai putin incercat. Decid sa ne despartim de grup si sa le-o luam inainte cit mai repede posibil pentru a echipa pilnia inghetata a Innominatei, altminteri, data fiind starea lor nu vor putea niciodata sa urce, iar operatia aceas-ta trebuie incheiata inainte de a se innopta.

Ceilalti vin pe urmele noastre. intre timp atac culoarul dificil acoperit de o crusta de gheata, ce duce in sa. Guillaume ar ramas in urma. Peste o jumatate de ora se va lasa intunericul noptii si eu inca lupt pentru a ajunge in sa. Sintem legati intr-o singura coarda: eu, Gallieni Oggioni, Mazeaud si Kohlman. Singura noastra posibilitate este sa gasim, cit ne mai ramine un pic de putere, echipele de salvare. Numai ele vor putea incerca sa-i salveze pe cei ramasi in urma ajung in saua Innominata pe o bezna de iad Este simbata seara, e trecut de orele douazeci si unu si sintem plecati de sase zile. Incepe iar sa ninga si inspre apus se vad fulgerele unei furtuni ce se apropie. Imi este imposibil sa fixez vreun piton pentru a ancora coarda ce-i sustine pe cei patru camarazi ai mei si atunci o trec pe dupa umar. Ii implor sa se grabeasca. Operatia, in schimb, este extrem de inceata, descurajanta Ordinele se amesteca cu vaietele de durere si de disperare. In spatele lui Gallieni, Oggioni pare incapabil sa se tina de stinca. Gallieni cauta sa-l ajute in fel si chip, asigurat la rindul lui in coarda pe care o tin pe dupa umar. Cei doi francezi, jos de tot, striga si se agita.

E un haos total. Trec trei ore si sintem tot in acelasi punct. Nu pot sa ma misc, din cind in cind coarda ma zgiltiie gata, gata sa ma arunce in gol. Simt ca-mi vine sa lesin de durere, din cauza frigului si a corzii. Daca ma prabusesc se duc toti in aceste trei ore Oggioni nu a reusit sa se miste din punctul in care ajunsese. Orice indemn pare zadarnic. Din cind in cind raspunde printr-un geamat: pare in transa. Este legat de piton cu cu carabiniera: ar trebui sa o desprinda pentru ca sa-l putem trage in sus. Dar nu are puterea sa o faca, ori poate se afla intr-o asemenea stare de epuizare ca nu reuseste nici macar sa priceapa. As vrea sa cobor pina la el, dar imi este imposibil caci trebuie sa tin bine oarda care il sustine pe el si pe Gallieni. in cele din urma acesta, neputind sa faca altfel, se asigura ca Oggioni este bine fixat de piton, desface coarda care il leaga de el si de francezi pentru a veni linga mine ca sa putem cobori amindoi mai repede in cautarea echipelor de salvare. Oggioni ramine legat in coarda de puternicul Mazeaud, caruia ii strigam sa astepte si sa aiba grija de ceilalti caci in scurta vreme vor fi salvati.

In timp ce efectuam aceasta operatie il vedem pe Kohlman, neasigurat, bijbiind pe intuneric in lungul corzilor, pe peretele cu gheata. Vine catre noi si, cu forta disperarii ce frizeaza nebunia, trece de Mazeaud, de Oggioni si de Gallieni. Intelegind in ce stare se afla, acesta din urma reuseste sa-l apuce si sa-l prinda in coarda. In scurt timp ne aflam toti trei in saua Innominata, Kohlman ne spune ca-i este foame si sete, si pe urma adauga: ,,Unde e refugiul Gamba?' E complet iesit din minti, dar nu-l putem abandona.

Il legam la mijloc. Incep sa-l cobor mai intii pe Gallieni, apoi pe Kohlman ce pare sa fi uitat orice masura de prudenta. Panta e foarte repede dificila, inghetata. Pe primii cincizeci de metri ne lasam sa alunecam de-a lungul unei corzi fixe lasata, evident, de echipele de salvare in cauta-rea a doi elvetieni pe Piscul Gugliermina. Apoi continuam doar cu mijloacele noastre, Kohlman insa devine tot mai periculos. Isi da drumul sa alunece pe spate, lasindu-se cu toata greutatea numai in coarda, fara sa foloseasca coltarii. Ajunge la capatul corzii, continua sa ramina prins iar eu trebuie sa-l sustin, punindu-ma astfel in imposibilitatea de a-l ajunge. Cind in cele din urma nu mai simt greutate in coarda, pentru ca el s-a agatat de ceva, o smucitura brusca imi spune ca s-a desprins din nou, si riscam sa ne prabusim cu totii. Nici indemnurile, nici insultele nu reusesc sa-l trezeasca. Pronunta fraze fara noima, gesticuleaza, e nebun. Credeam ca vom reusi sa coborim intr-o ora; cu Kohlman care a luat-o razna se fac trei.

Ajungem jos, cum da Dumnezeu. Acum, pentru a ajunge la refugiul Gamba, avem de trecut spinari inzapezite fara nici o dificultate ori peri-col, in afara de zapada foarte adinca. Incepe sa ne revina curajul si singura noastra preocupare este sa fim cit mai repede la refugiu, cind se petrece un fapt neasteptat. Lui Gallieni ii cade o manusa. Se apleaca s-o ia si incearca sa-si incalzeasca mina virind-o in pufoaica. Kohlman isi inchipuie ca Gallieni vrea sa scoata un pistol, desface larg bratele, se napusteste asupra lui, se agata de el si se rostogolesc amindoi pe panta. Gallieni reuseste sa se elibereze, iar eu incerc sa le impiedic miscarile cu ajutorul corzii. Atunci Kohlman se arunca asupra mea. Ma feresc si el cade, apoi se rostogoleste si se rasuceste, aiurind: a innebunit de tot. Se ridica din nou si incearca sa sara asupra noastra, il tinem la distanta tragind de ambele corzi, fiecare dinspre partea sa. Sintem de fapt legati toti trei si nici unul din noi nu se poate elibera. Nu-l putem tiri la refugiu si totusi nu trebuie sa pierdem nici macar un minut.

Pentru a ne dezlega de el trebuie sa desfacem nodurile inghetate. Nu avem cutit, dar trebuie neaparat sa ne desfacem de el cu toata parerea de rau. El ne urmareste orice miscare, gata sa sara asupra noastra. Pe rind, tinind coarda intinsa cu dintii, ne lasam un pic pantalonii in jos pentru a putea scoate bucla de coarda care ne incinge mijlocul. Operatia reuseste fara ca Kohlmansa-si dea seama. Atunci ii strig lui Gallieni: ,,Slabeste! Fugi!', si o luam la fuga rostogolindu-ne in zapada. Avem o certitudine: ca noi vom ajunge la timp la refugiu pentru a instiinta echipele de salvare in timp ce Kohlman, acolo sus, nu este in primejdiesa se prabuseasca. Dar, din pacate prima echipa va ajunge acolo doar pentru a-i primi ultima suflare.

Facem astfel ultimii patru sute de metri ce ne despart de refugjul Gamba. E intuneric bezna. Reusesc sa ajung la usa refugiului doar pentru ca stiu zona ca pe propria-mi casa. Gallieni, clientul meu, vine dupa mine teafar. Ne invirtim in jurul refugiului si batem cu pumnii in ferestre. Ajungem la usa de la intrare in timp ce se aud pasi inauntru si o mina trage zavorul. Usa se deschide larg: interiorul refugiului e slab luminat de o lumina mica. E plin de oameni care dorm. Trec peste citeva corpuri fara sa recunosc vreunul. Deodata unul sare in picioare si striga: ,,Walter, tu esti ?' Atunci alearga toti din toate partile, sintem sufocati de imbratisari.

Strig: ,,Grabiti-va! Unul e pe aproape! Ceilalti sint in culoarul Innominata! Grabiti-va!' Sint orele trei, duminica dimineata. Furtuna nu sta o clipa. Ma intind pe masa din mijlocul refugiului. Ni se scot coltarii inghetati, sintem dezbracati, ni se dau haine uscate, ne dau sa bem bauturi calde. Cad intr-o letargie adinca. Cind ma trezesc au trecut trei ceasuri. Corpurile tovarasilor mei au fost culese unul cite unul, mai putin a lui Vieille. Mi se spune ca Oggioni a murit si simt cum ma cuprinde o durere navalnica. Dragul Mazeaud, singurul pe care l-au gasit viu, ma imbratiseaza si plinge cu mine.

DINCOLO DE LIMITELE CURAJULUI . PIERRE MAZEAUD

Pilonul central al lui FRENEY

A vorbi din nou despre Pilonul lui Freney poate si para nelalocul lui. Dar grija pentru obiectivitate ma obliga sa revin la ceea ce pentru noi, supravietuitorii, a fost scoala noastra de viata, sa revin, mai cu seama, la camarazii nostri, alpinistii, oameni cu sufletul mare.

Pilonul central al lui Freney este, intr-un anume fel, o epoca in istoria alpinismului si de aceea trebuie situat in adevaratul sau context istoric si geografic.

Unul din spectacolele cele mai frumoase care se pot oferi alpinistilor este, fara indoieli, fata sudica a lui Mont Blanc vazuta dinspre Courmayeur. In acest imens perete s-au dat bataliile cele mai dure, in acest zid de gheata si de roca au avut loc, de-a lungul anilor, cele mai frumoase premiere; in acest bastion a ramas nerezolvata una din ultimele sale mari probleme: Pilonul central.

Situat intre crestele Innominata si Peuterey - ele singure avind propria lor istorie - cei doi piloni ai lui Freney se avinta in sus pe mai multe sute de metri. Primul - cel mai aproape de creasta Peuterey, strajuieste marele culoar glaciar unde Walter Bonatti a deschis un traseu in septembrie 1961 - a fost urcat de cel mai uman dintre alpinisti: Gervasutti. Cel de al doilea raminea Virgin'

O piramida de sapte sute de metri avind drept baza crevasa marginala a ghetarului superior al lui Freney; virful ei este, in mod practic, creasta Brouillard in punctul unde ea se pierde pentru a se contopi cu calota somitala a lui Mont Blanc. Este un pilon grandios pe care il putem imparti in trei zone. Prima, fara a fi verticala, este de aspect mixt, stinca si gheata, cea de a doua prin excelenta stincoasa, este foarte verticala, iar cea de a treia neputind fi trecuta, din cauza surplombelor sale, decit recurgind la mijloace artificiale.

Prin situatia sa exceptionala si prin amploarea sa, Pilonul nu putea decit sa-i tenteze pe alpinisti si de aici incepe istoria sa.

Ne putem cu usurinta imagina ca Gervasutti, escaladind Pilonul din dreapta, si-a aruncat vrind-nevrind privirea si la stinga. La fel si alpinistii care au facut creasta Innominata, au trebuit sa-si indrepte privirea inspre dreapta. Dar primii care, dupa cunostintele mele, au abordat aceasta problema, au fost alpinistii Bastien si Coutin: in timp ce efectuau traseul Gervasutti, au facut numeroase fotografii ale Pilonului central. Dar au trebuit sa considere aceasta problema ca irealizabila, caci mai apoi nu au facut nici o tentativa.

Prima tentativa serioasa dateaza din august 1959 cu Bonattl, Oggioni si Gallieni care au transportat material in saua Peuterey, trecind prin ghetarul Freney si Rochers Gruber. Au urcat primul pinten al Pilonului central si au trebuit sa coboare deoarece si-au dat seama ca au nevoie de material important.

Cea de a doua tentativa se situeaza In luna iunie 1960. Ea este opera unei echipe de alpinisti francezi: Desmaison, Payot, Audibert, Lagesse, Lafiont si Mazeaud. Surprinsi de vremea rea in Rochers Gruber. au lasat si ei Pilonul intact.

Ploaia ce cade tot timpul nu ne face sa privim cu optimism viitorul. Temerile noastre se confirma: virfurile sint albe de zapada, in vale ploua.

Siciiti de plictiseala si de vremea rea, Kohlman si cu mine urcam la bivuacul din Drus: tinta noastra este Pilonul Bonatti. Vremea mizerabila si mai ales furtunile ne fac sa incetinim, ceea ce ne permite, mai mult ca oricui, sa apreciem calitatile extraordinare ale lui Walter Bonatti care a realizat singur acest admirabil itinerar. Dupa doua bivuacuri atingem brina Quartz, cunoscuta bine de noi cu ocazia altui bivuac, la iesirea din fata vestica. Vremea este splendida, trebuie sa pornim spre Pilonul lui Freney.

Simbata 8 iulie cu prima cursa a telefericului ce merge la Aiguille du Midi, plecare in patru.

Pierre Kohlman, prietenul meu din totdeauna, cu care am realizat toate marile mele ture. Forta sa il face sa fie cel mai bun catarator de escalada libera, dar ceea ce ma face sa-l iubesc sint mai cu seama calitatile sale morale si intelectuale deosebite. Este un pasionat al muntelui pentru ca aici este singur, departe de viata.

Robert Guillaume, catarator exceptional, a sacrificat totul pentru a trai la Chamonix, in umbra coltilor de granit pe care i-a strabatut in toate sensurile, cel mai adesea solitar.

Antoine Vieille, mezinul, speranta alpinismului francez. Forta a naturii, cel mal puternic dintre noi, el va fi totusi primul care, paradoxal, se va stinge. Are la activ, in numai doi ani de cind face munte, un numar impresionant de trasee, viseaza Dolomitii nu-i va cunoaste niciodata

In sfirsit eu, de departe batrinul echipei, ceea ce imi confera o anume responsabilitate, mai cu seama daca tinem seama ca am mai facut o tentativa aici.

Sintem stapiniti de incredere si de bucurie, o bucurie debordanta: cintam si urlam in timp ce traversam Bediere sub un soare de plumb, pentru a ajunge la refugiul La Fourche unde ne asteapta tot materialul. Depasim ultima panta abrupta si patrundem in imparatia noastra: Brenva, Peuterey si in spate, hat departe, Pilonul.

Ne petrecem ziua facind ultimele preparative, somnul se leaga greu, ca in ajunul marilor batalii. Pregatire tactica sau proiectie a viselor noastre Pierre Kohlman ne vorbeste indelung Este fericit, noi la fel, dovada fotografiile luate in fata usii refugiului ce domina magnificul bazin inferior al Brenvei.

Miezul noptii ! Incarcati din greu, parasim refugiul, un rapel si iata-ne pe ghetar.

Atmosfera e apasatoare. nu a inghetat si mergem cu dificultate, infundindu-ne in zapada. Avem chiar citeva probleme in saua Moore. Traversam cu sufletul la gura, in mijlocul unei obscuritati totale, ingramadirea periculoasa de seracuri din La Major si La Poire.

Cind se lumineaza de ziua incepem sa urcam in saua Peuterey pe zapada foarte grea. La jumatatea pantei ne gindim sa coborim si sa ne intoarcem la refugiu: nori grei si negri se scurg inspre Italia blocind toata aceasta admirabila vale d'Aosta.

Reintoarcerea anevoioasa prin saua Moore, primele deceptii si oboseli, vai, neintemeiate

Ajung impreuna cu Pierre Kohlman in saua La Fourche; sintem ingrijorati de camarazii nostri care n-au trecut inca saua Moore si plecam in cautarea lor

Petrecem ziua culcati pe paturile din refugiu. Afara ninge.

La orele opt timpul devine brusc rece, norii dispar. Ne revine speranta: asteptam nelinistiti miezul noptii, fara sa dormim ; flecarim de una si de alta, straduindu-ne sa uitam Pilonul care ne tine pe toti in strinsoarea sa.

Miezul noptii, inceputul unei noi zile: luni 10 iulie 1961. Desteptatorul tiriie. Lenea ne cuprinde pe toti, ne miscam cu incetinitorul, aprindem resoul, asteptam ceaiul.

Zgomote de glasuri in afara. Nelinistiti, ne incordam auzul. Zgomote metalice de pioleti, de coltari. Usa se deschide si intra trei oameni

Intelegem imediat: Walter Bonatti, pe care il recunoastem in semiobscuritate, nu poate sa mearga in alta parte decit pe Pilon. Si noi credeam ca se afla in Peru.

Se fac prezentarile: este cu Andrea Oggioni, un nume vorbind de la sine si cu Roberto Gallieni.

Se angajeaza imediat o discutie la obiect. Bonatti, omul acesta prestigios si de un farmec deosebit ne lasa intiietatea. El vine direct de la Courmayeur si nu stia ca sintem aici. Va merge in alta parte si va face, spune el, o repetitie a Pilonului Minunat om acest Walter. Antoine Vieille sugereaza sa mergem toti impreuna. Nici un minut de ezitare, toata lumea se imbratiseaza. Minunata idee aceasta echipa italo-franceza, ea va rezolva in Mont Blanc-ul nostru una din ultimele probleme ale grandioasei sale fete sudice. Din inimile noastre tisneste parca un strigat de bucurie profunda, de acum incolo doar prietenia ne va calauzi, ea va ramine chiar pe chipurile camarazilor nostri intiparindu-se pentru totdeauna

Imediat este pus la punct un plan de atac. Walter are tot materialul necesar in saua Peuterey. Vom merge, prin urmare, acolo, ceva mai repede cu rucsacuri usoare. Are loc o diviziune a muncii: italienii vor pleca primii spre sa, apoi vor cobori sa-si ia materialul aflat la iesirea din Rochers Gruber, in timp ce noi vom echipa prima ruptura de panta a Pilonului. A doua zi ei vor pleca din nou primii si o vor ataca pe cea de a doua, iar cele doua coarde franceze vor incheia ultima zi echipind-o pe cea de a treia. Plan ce va fi urmarit punct cu punct pina la declansarea dramei; plan pe care numai o minunata armonie ne va permite sa-l respectam.

Bonatti scrie atunci un cuvint pentru a indica unde mergem, Gigi Panel il va gasi si va intelege ca sintem cu totii pe Pilon. Stringem materialul pe care il lasam aici: vreo suta de pitoane, cincizeci de carabiniere si treizeci de cuie de lemn. Acest material poarta marca proprietarilor sai si, cu toate acestea persoane lipsite de scrupule vor pune mina pe el caci la sfirsitul lui iulie, cind niste prieteni se vor duce sa-l recupereze, nu vor mai gasi nimic

Ora unu Walter Bonatti paraseste refugiul si dupa el cei doi tovarasi ai sai. Ii vedem cu lampile lor frontale coborind rapelul lasat de noi in ajun si indreptindu-se apoi cu rapiditate spre saua Moore.

Pentru noi e un moment de neuitat, prietenia noastra este pecetluita, jocul de-a oamenii incepe marele joc cu ceea ce iubim.

In timp ce inchid incet usa refugiului, ma gindesc la aventura care ne asteapta. Plin de entuziasm imi voi purta camarazii spre marea premiera ! In mintea mea se deruleaza un fel de film. o multitudine de ginduri, o betie a creatiei, opera a imaginatiei noastre. Iar apoi nelinistea, intrebarile. Cum se vor desfasura lucrurile Toate acestea noi, alpinistii, le cunoastem. Obsesie a oricarei plecari in curs, caci in continuare focul actiunii ne acapareaza si nu mai ai timp sa te gindesti decit, poate, la bivuac. Si apoi, fiind cel mai virstnic, imi iau aceasta responsabilitate ce ma obsedeaza inca si astazi, responsabilitate impartita cu Walter Bonatti, spre foarte marea mea bucurie, responsabilitate ce m-a facut sa iubesc cu pasiune acest munte mai mult decit pe oricare altul, in ciuda dramei petrecut.

Sint legat in coarda cu Pierre Kohlman si sint ultimul. Luminile italienilor dispar in spatele seii Moore caci ei merg repede, folosind urmele noastre din ajun. Vieille si Guillaume merg in fata. Sintem cu totii cuprinsi de o tacere apasatoare. Timpul e rece, stelele stralucesc, iar traversarea bazinului Brenvei este de neuitat. Urcam in saua Moore si coborim spre baza seii Peuterey, unde dam de italieni; Bonatti, a carui tehnica pe gheata este fara egal, se afla in frunte si taie culoarul in toata lungimea sa. Panta este foarte abrupta pe alocuri, dar ardoarea noastra si entuziasmul italienilor ne fac sa inaintam ritmic asigurindu-se doar din cind in cind. Lumina zilei ne prinde in plina panta si atunci descoperim in dreapta uimitorul Pilier d'Angle - inca un traseu, Bonatti - in stinga La Blanche de Peuterey cu frumoasa ei fata nordici. Urcusul continua pina in clipa cind ajungem la stincile ce bareaza accesul in sa. Pasaj dificil, foarte nesigur. Incercam sa batem pitoane, dar lamele acestea de sist se sfarma si nu gasim nici un punct trainic de asigurare. La orele sase dimineata sintem cu totii in saua Peuterey: in fata noastra Pilonul, colosal si grandios, se avinta ca o flesa pina la Mont Blanc de Courmayeur.

O oprire destul de lunga ca sa facem pentru a doua oara planul de atac al Pilonului central. Granitul sau rosu este o minune ! Nu cred sa existe altundeva ceva mai frumos decit acest colt solitar din Peuterey. In timp ce italienii Bonatti si Oggioni vor cobori inspre Rochers Gruber, iar Gallieni va ramine pe platou sa doarma la soare, caci nu dormise de trei nopti, noi ne indreptam spre baza Pilonului, hotariti sa ajungem pina seara in virful primei rupturi de panta. Pe la orele opt incep traversarea. Zapada este grea si ma afund nu am timp sa ma gindesc la ceva anume si ma straduiesc sa merg repede pentru a evita pietrele care cad de-a lungul culoarelor dintre cei doi piloni. Pierrot ma supravegheaza, ma asigura; increderea mea in el este atit de mare incit nu-i cer niciodata nimic; el stie tot. Iubeste muntele ca si mine, traieste, vibreaza, e fericit. Trecem crevasa marginala, dupa care urc o panta abrupta pentru a ataca primele portiuni de stinca. Bat un piton, il bat pe al doilea, si las o cordelina pentru ca italienii sa ne poata ajunge mai repede. Un popas binevenit pe la orele unsprezece, dupa primele pasaje dificile. Sintem toti patru laolalta. Jos, pe ghetar, ii vedem pe Bonatti si Oggioni cu un rucsac foarte greu revenind inspre Gallieni; inainteaza foarte incet Deasupra noastra, Pilonul rosietic Facem fotografii. dar avem si grija sa mai usuram rucsacii ! Mincam.

In fata noastra, o magnifica dala de patruzeci de metri. Pierrot ma asigura, ma simt foarte bine.

Este unul din cele mai frumoase pasaje ale Pilonului. Escalada libera, cred ca nu am pus decit un cui de lemn, sint liber, deci fericit.

Dupa mine Pierrot, intr-o forma exceptionala, se catara cu rapiditate. Ar vrea sa fie in frunte. Intentia mea este ca el sa conduca lupta pe ultima portiune, poimiine, caci este cel mai puternic. Intelege acest lucru, imi zimbeste, imi vorbeste cu tandretea ce ii este proprie. Dupa noi, Antoine si Robert completeaza echiparea pentru italienii care sint putin obositi; vreau sa-i menajez si pe ei pentru asaltul final.

Scriind aceste randuri, retraiesc totul atit de puternic

Escalada in teren mixt, timpul trece, iar pe mine ma trec sudori intr-un horn cu polei sub privirile nelinistite ale camarazilor mei. In cele din urma, catre orele patru, ajung la ultimul sau pasaj. O surplomba impozanta, cu siroaie de gheata. Pitoane multe si timp la fel - imi ia doua ore - pentru a ajunge la capatul primei rupturi de panta obosit, dar fericit. Imi amintesc de remarca lui Antoine:

'Mazeaud inca mai poate !'. Italienii reusesc sa ne ajunga si citesc pe chipul lor oboseala zilei. Ii ajut pe toti sa urce si cei dintii sositi incep sa pregateasca bivuacul. La orele sapte aprindem resourile

Discutii, cintece din Val d'Aosta si din foburgurile din Montmartre. Vreme splendida si pe deasupra friguroasa. Sub noi ghetarul Freney si falnica Aiguille Noire de Peuterey. La stinga, la doi pasi de noi, Innominata. In departare, Grand Paradis. Bruma de bun augur, schimb citeva cuvinte cu Walter. Totul a fost bine, poimiine vom iesi in virf si vom sarbatori victoria pe drumul de coborire spre Chamonix.

Fumez cfteva tigari cu Antoine

Pentru noi toti a fost bivuacul cel mai frumos din viata noastra de alpinisti Adormim linistiti, netulburati de nimic. Pierrot se roaga in gind si dupa cum ii e obiceiul - sintem acum la al treizecilea bivuac petrecut impreuna- ma trezeste, cind deja adormisem, sa-ml spuna noapte buna, sa-ml zimbeasca

Orele trei si jumatate, marti 11 iulie, Walter si Andrea ne trezesc. Antoine protesteaza ca de obicei E frig si asteptam sa iasa soarele. Orele patru: il vedem, splendid rasarit de soare, reamintindu-ne indatorirea noastra - lupta cu Pilonul pe al carui abrupt tocmai am gasit odihna.

Pregatirea lenta, lene matinala. E frig. Fotografii: Walter face una din ultimele poze unde vom fi toti patru francezii impreuna. Porneste in frunte: va fi rindul italienilor sa echipeze portiunea de traseu de astazi. Escalada mixta in care ei exceleaza. Pitoane putine, dar pentru a ne facilita inaintarea italienii lasa corzi, scarite. Eu vin ultimul cu rucsacul cu echipament greu, literalmente tras de Kohlman. Pasaje dificile nu prea sint, dar il aud pe Walter luptindu-se, departe, in jgheaburi de gheata. Pasajele artificiale vor fi dezechipate de Antoine, trecut acum in pozitia ultima. Inaintam repede, aproape fara opriri. La drept vorbind, nici nu prea vedem peisajul. Greutatea rucsacului ma incovoaie si cama-razii imi vin in ajutor tragindu-ma cu ajutorul corzii legate direct de el. Pe la orele doua am impresia ca vad o fantoma. Bonatti imi striga ca vede pragul terminal. Ma opresc pentru a ma uita la el:

O adevarata surplomba, uimitoare si grandioasa. Ma simt de-a dreptul fascinat, ca si cama-razii mei. Planuiesc sa dam asaltul final prin marea fisura din dreapta. Ma si vad in virf, miine seara, impreuna cu ceilalti caci vreau sa pornim inca de pe acum Un pasaj de stinca dificil, urmat de o muchie de gheata foarte ascutita ne duce la baza acestor mari dificultati terminale. Examinez foto-grafiile, le compar cu realitatea. Escalada artificiala in perspectiva. Bonatti ne ajuta sa trecem muchia dificila si obositi dar incintati ne aflam fata in fata cu adevarata problema. Schimb scurt de cuvinte: italienii, impreuna cu Antoine si Robert, vor pregati bivuacul. Pierrot si cu mine va trebui sa echipam mai multe lungimi de coarda inca de pe acum; eu am chiar tainica idee de a bivuaca in scari, ini perete, pentru a cistiga timp. Amintire din Cima Ovest. Pierrot porneste: o prima lungime de escalada artificiala il duce in virful a ceea ce noi numim ,,la Chandelle'. Aici, o platforma mai confortabila decit cea de mai jos ne face sa-i aducem si pe ceilalti care abandoneaza munca de terasare in gheata de care se apucasera. Dupa ce vin toti sus, pornesc, din nou, asigurat de Pierrot. Incep lupta, increzator, singur. Stinca e grozava, e prietenoasa. Escalada artificiala magnifica la 4.600 de metri. pitoanele 'cinta', eu ma simt bine, scot strigate de bucurie. Dedesubt, Walter imi zimbeste, exprimindu-si uimirea in fata rapiditatii mele In clipele acelea, acolo, am trait momentele cele mai frumoase ale existentei mele. Lupta exaltanta, sentiment de plenitudine Ies dintr-o fisura, fac o traversare delicata pe o lama in dreapta, ajung printr-o trecere expusa la o alta fisura pe care incep s-o pitonez cind pornesc sa bata primele ceasuri ale uneia din cele mai mari drame din istoria alpinismului. Desi timpul este magnific cerul albastru

Pitonez, agatat in scarite, cind aud, in timp ce lovesc cu ciocanul, un fel de sonerie, asemanatoare cu a unui telefon. La patruzeci de metri mai jos, camarazii mei isi incordeaza auzul. In curind simt dureri in degete iar din ciocan incep sa iasa scintei. Carabinierele din banduliera (am plecat ca la scoala de escalada doar cu materialul necesar echiparii unei lungimi, fiind legat direct printr-o coarda de cama-razii mei care imi dau materialul pentru lungimile urmatoare) mi se lipesc de degete. Bonatti imi spune ca e furtuna. Uimit, caci nu se simte nici o adiere, iar cerul este foarte limpede, pun un rapel, lasind la capatul lungimii intregul material. In cursul acestei scurte coboriri asupra mea se napustesc norii, vintul violent, mazaricheasi asta in citeva secunde O pendulare si ajung linga Pierrot cind un fulger orbitor il izbeste in fata, chiar la ureche si aparatul sau auditiv se innegreste. El cade in bratele mele, buimac, inert Drama, in toata oroarea ei, incepe. Sintem prinsi in capcana: ,,La Chandelle', tocul unde ne aflam si unde vom avea de asteptat, va fi calvarul nostru. Fulgerele se succed fara incetare. Mai intii zgomotul tunetului, urmat curind de tacere, dar o atmosfera orbitoare de ozon; sint exact orele cinci. Nu ne miscam, nu pregatim nici macar bivuacul, raminem in picioare, lipiti de stinca, Eu ramin cu Pierrot, ceva mai jos Antoine cu Robert, apoi alaturi Bonatti, Oggioni, Gallieni. Teama pune stapinire pe noi Seara interminabila, noaptea si mai interminabila le vom petrece cuprinsi de neliniste. Evitam gesturile inutile, indepartam de noi orice obiect de fier si incercam sa ne asezam in mijlocul acestui infern. Bubuiturile se intetesc, ne arunca in sus, este inspaimintator. Daca n-am fi legati in corzi, am fi proiectati in golul de peste sase sute de metri care se casca sub noi. Ii fac o primi injectie de coramina lui Pierrot, in mod vizibil cel mai atins. Italienii se instaleaza cum pot in cortul lor, noi ne asezam sub foliile noastre de vinil; fiecare traznet care ar putea fi mortal daca n-am fi deja uzi, ne lipeste de peretele bun conducator. Cel mai inalt contrafort al Mont Blanc-ului ne slujeste drept paratraznet. Ne cuprinde o spaima de moarte Si nu putem face nimic, nici gesturi, nici vorbe, doar ginduri - da, despre moarte - si sa asteptam ca ea sa vina. Curind luam toti coramina pentru a scapa de greata ce pune stapinire pe noi; e miezul noptii si cu toate acestea cerul parca e o vatra de furnal. Din cind in cind sintem aruncati in sus unul dupa altul. O bubuitura deosebit de violenta ne izbeste cu fata de stinca; italienii tresalta si ei. Ca urmare voi ramine cu urme la glezne, asemenea unor mici stele negre. Din miinile si picioarele noastre ies scintei. Antoine ma linisteste, se teme acum ca si mine, iar Robert se ocupa de noi toti Lovit din nou, Pierrot cade pe genunchii mei, aluneca in jos pe peretele de stinca. Apuc coarda pentru a-l opri. li vorbesc, nu raspunde, nu va mai raspunde niciodata. Aparatul lui e ars, iar el este complet surd. Plinge incet uitindu-se la mine; nu l-am iubit niciodata atit de mult si il string in brate. Ce este mai puternic decit prietenia ?

La ce ne gindeam atunci? Fiecare dintre noi va pastra pentru totdeauna secrete gindurile sale intime. Ne-am gindit cu totii la moarte, caci era prezenta. Moment de angoasa rea, apasatoare, de spaima.

Miercuri 12 iulie, ora zero. Infernul continua si va contlnua pina la orele sapte dimineata Zapada va cadea atunci din abundenta. Acalmie binevenita caci desi epuizati, uzi, aveam sa ne bucuram de acest ragaz Am adormit cu totii citeva ore in pozitii incredibile, visind cosmaruri. Pe la orele zece se produce o inseninare care ne ingaduie sa vedem Mont Frety alb de zapada. Urlam de bucurie simtind vintul dinspre miazanoapte. Culoarele din jurul pilonului sint strabatute de neincetate si tunatoare avalanse, dar norii grei trec in goana, in rafale continui, dinspre virful Mont-Blanc-ului inspre Italia, cu o iuteala vertiginoasa. Ne instalam mai bine. Mincam mincare calda. Degajam zapada. Indepartam materialul. Dar indeosebi, hotarim in unanimitate sa asteptam. Echipamentul nostru este perfect. Sintem atit de aproape de capat. Nu ne mai ramin decit cel mult optzeci de metri de facut si sintem in virful Pilonului. in iulie vremea rea nu poate sa tina mai mult de douizecispatru de ore Nu aveam cum sa stim ca intreaga Franta, de la coastele Canalului Minecii la Alpi, e maturata de furtuna; ca nenumarati marinari - firtatii nostri - nu se vor mai intoarce in port. Increderea ne revine. Ninge din nou. Ziua trece. Vorbim de munte, povestind fiecare turele facute. Bonatti ne uimeste prin calmul sau, ca si camarazii sai; noi il uimim prin curajul nostru. Imi amintesc ca i-am vorbit indelung de pilastrul ,,sau' din Dru pe care reusisem si-l fac impreuna cu Kohlman cu citeva zile mai inainte. Lui Antoine ii este foame si pregateste pentru toti un invariabil dejun. Ninge Asteptam ziua de miine, convinsi ca noaptea si frigul vor aranja totul. Ma uit din cind in cind la zidul surplombat pe care incepusem sa-l echipez. E acoperit de gheata, corzile sint inghetate. scaritele se leagana jalnic in bataia vintului. Sus, ciocanul meu marcheaza punctul final atins. patruzeci de metri de perete surplomant. Cuie de lemn, carabinierele mele care zangane si ele. Trist tablou

Mai apoi. vine si seara de miercuri. Sperantele noastre se duc una dupa alta. Nu mai vorbim aproape de loc, fiecare e preocupat de propriile sale ginduri. Italienii in cortul lor, noi deasupra, pe brina ingusta cu picioarele atirnind in gol, cu spatele lipit de perete, sub foaia de vinil. Aceasta a doua seara este mai dramatica decit prima, caci pe la orele sase zgomotul tunetului se face din nou auzit. Teama ne copleseste literalmente. Raminem intr-o stare de incordare. Pierrot dormind cu capul pe umarul rneu, caci el nu mai aude tunetul. Iar apoi primele semne ale traznetului, atmosfera alba, orbitoare, din jur. Primele descarcari si greata ne cuprinde din nou. Acolo, in cea de a doua noapte, vom astepta cu neliniste, apatici, in infernul acesta iluminat. Si infernul s-a indepartat, in sfirsit, pe la miezul noptii, iar zapada a reinceput si cada, grea, urmata curind de un vint violent, un vint ce te face si crezi in miracole. caci miracolul a venit. vai !

Joi. 13 iulie, ora zero. Nici fir de nor, un frig violent. Hainele de pe noi sint intarite de ger. Dirdiim Stelele stralucesc sus pe cer, luminile de la Courmayeur jos departe in vale, in genune. Mira-col ne trezim cu totii in citeva minute, ne recapatam speranta. Miine, soarele, victoria, bucuria, mai ales sfirsitul suferintelor noastre Poimiine linistea

Incepem atunci sa cintam, sa urlam de bucurie, aprindem resourile, lampile noastre frontale trimit semne de speranta inspre Courmayeur, care nu le va primi nicicum, desi Bianca Bonatti si Jeanne Gallieni se uitau atunci inspre Pilon. Vorbim despre toate, ne batem joc de traznet, ne gindim la Turul Frantei, vom sti invingatorul cind vom ajunge la Chamonix, facem pariuri Pregatesc materialul. Miine, pe soare, voi pleca din nou

Pierrot se ridica, scuturat de crampe. Este fericit, ar vrea chiar sa atace si sa continue ascensiunea inca de pe acum Nu ne-am catarat noi impreuna noaptea ? N-a realizat el o exceptionala reusita, iesind din surplomba de pe Cima Ovest la unu noaptea? Niciodata speranta n-a fost mai mare Vorbim chiar de prietenii nostri ce trebuie linistiti ca sa nu mai trimita cine stie ce ajutoare. Apoi lenea pune stapinire pe trupurile noastre intepenite si ele de frigul intens si adormim. Trezirea ce a urmat este lucrul cel mai inuman pe care pot sa mi-l amintesc din viata mea. Drama continua sa se desfasoare, mai cruda si mai apropiata ca oricind. La orele zece tunetul ne trezea din nou, zapada se abatea in rafale, sfisiind prin greutatea ei foaia noastra de vinil. Cu toate acestea, nu va fi nici o ezitare. Hotarim cu totii sa asteptam, fixati, intepeniti pe aceasta 'Chandelle' pe care Andrea continua s-o numeasca cu, cu accentul sau milanez 'Candella'. Dorind sa fiu linga Bonatti, ma duc in cortul sau. Sintem patru insi pe o platforma de doi metri, lipsiti de aer incit cu greu ne abtinem sa nu sfisiem pinza pentru a respira. Pozitiile noastre sint incredibile, stam chirciti ca vai de lume nu vad nimic din ce e afara, stau ciucit in bratele lui Roberto Gallieni care ma linisteste cu blindete vorbindu-mi de copiii sai, de ai mei - doua fetite carora nu le place sa-si stie tatal pe munte Oggioni vorbeste de mare, de soarele de la Portofino si cu vocea sa placuta cinta. Walter asteapta, impasibil, ca un mare senior Atunci camarazii mei, cei trei prieteni ai mei, cu care pusesem la cale ceea ce ar fi trebuit sa fie o reusita, par sa fi atipit, isi epuizeaza in acest moment ultimele forte, nici unul din ei nu se va mai intoarce. Ma voi duce la ei pentru citeva minute, seara. Insista ca trebuie sa asteptam dimineata zilei urmatoare Atunci vom decide. Ma intorc iar la Walter in cort si stam de vorba in timp ce Andrea si Roberto motaie

In aceasta clipa ne luam intreaga si totala responsabilitate. Miine vom continua daca timpul e frumos sau vom cobori dar noi stim de pe acum cit de crunta va fi coborirea Apoi, in ciuda frigului, a vintului, a zapezii care cade ca un lintoliu atipim cu totii nu mai trazneste, ne simtim aproape bine in ciuda epuizarii ce incepe a se face simtita. Pozitiile sint incredibile, dar avem ceasuri de calm pentru a ne gindi la noi insine, pentru a motai, mai ales pentru a prevedea premonitie.

Ceasurile par ani, ochii se inchid fara a se inchide

Pentru ce am asteptat? Pentru ca doream acest virf invincibil din orgoliu ? Nu, din dragoste pentru un munte care nu putea sa ne faca sa suferim mai mult Dar si din ratiune; stiam cu totii tragismul coboririlor si cred ca oricare din noi avea in minte Eigerul. Dar si dintr-un sentiment al realitatii: vremea rea nu putea sa tina mai mult. In sfirsit, si mai ales, dintr-o mare incredere in Walter Bonatti. El putea sa ne scoata pe creasta si sa ne duca la Refugiul Vallot. lata pentru ce am asteptat. Dintr-o tainica speranta a inimilor noastre Sa iesim in virf dupa furtuna de nedescris care ne tintuise locului.

Vineri, 14, ora zero. Noaptea se scurge Sintem intr-o baie de apa rece, hainele se lipesc Orele patru Dialog cu Walter. Vreau sa continui indiferent de vreme, sa fortez pasajul; el ne va duce pe creasta si de acolo pe Mont Blanc. Este omul care il cunoaste cel mai bine, aici e la el acasa Ma pregatesc Afara totul este tare, inghetat. Ninge. Nu am nici un fel de putere, putinele carabiniere imprastiate in jur se lipesc de degete, corzile la fel. Pierrot si ceilalti incearca sa le descurce ceea ce-i mai incalzeste. Toata lumea spera in taina ca vom iesi sus, desi toti stiu ca este imposibil Nu pot face nimic: Walter intelege Ne vom lasa deci aici lucrurile, suferintele Vom lasa aceasta ,,Chandelle' cu toate amintirile noastre. Drama continua si va deveni calvar, cred ca toti am inteles lucrul acesta, privind pentru ultima data Pilonul acoperit de zapada ori ceea ce mai raminea din el Exista o anume noblete in a renunta fara a fi cit de cit invinsi. Pierrot, Antoine, Robert. Andrea, voi toti prietenii mei, cei morti si cei vii, Walter, Roberto, revad chipurile voastre. O, cit erau de frumoase !

Walter e primul rapelurile vor fi de optzeci de metri. ll urmez, asigurindu-l. Plonjeaza in vid si gaseste ritmul cu rapiditate. Ceilalti ma urmeaza in tacere, caci nici unul din noi nu va vorbi in timpul acestei coboriri infernale pe un viscol de o rara violenta, fara sa vedem la un metru. Andrea incheie plutonul, mereu cu zimbetul pe buze. Rapel dupa rapel si reusim sa pierdem inaltime. In curind ne asiguram cu totii, caci nu mai sintem stapini pe miscarile noastre. Vom merge in felul acesta mai incet. Iar Walter va impune mereu calmul. O coarda de optzeci de metri nu va mai reveni, in ciuda eforturilor noastre conjugate

Revedem uneori pasajele urmate la urcus. Raminem tacuti La un moment dat ii voi asiguia pe toti, cu picioarele afundate in zapada. Voi ramine doua ore fara sa ma misc. Lasindu-ma la rindul meu in rapel, ma voi lovi cumplit, la piciorul drept. O durere ingrozitoare Izbesc atunci piciorul sting. Nu simt nimic. A inghetat. Putin imi pasa il voi vedea pe Pierrot cu miinile invinetite de frig Ziua trece Urmeaza ultimele portiuni de stinca. Walter si ceilalti camarazi ma asigura pina la crevasa terminala. Ma afund pina la briu, o trec inconstient. Ceilalti ma ajung din urma. Umblam pe ghetar ca niste oameni beti. Imi continui drumul ca un automat, facind mai multe ore ca sa ajung in saua Peuterey. In spatele nostru, o adevarata transee, semn al suferintelor noastre. Sapte animale umane devenite mute, cu gesturi mecanice si totusi trebuie sa traim sa scapam cu totii din acest calvar. Luam hotarirea, caci este tirziu si noapte, cea de a cincea, se apropie, sa bivuacam in sa unde o mare crevasa ne va feri de ceea ce ar putea fi si mai rau. Camarazii mei pregatesc acest teren in-uman sub viscol. Bonatti pregateste ultimele noastre merinde. Fac citeva injectii de coramina si inghi-tim ultimele medicamente. Ne gindim atunci la ajutoarele care, fara indoiala, vor veni. Vorbim de prietenii nostri, italieni, francezi, elvetieni sau de alte nationalitati, ce trebuie sa traiasca ceasuri de neliniste. Dar nu avem cum sa stim cit de mare a fost disperarea in Val d'Aosta sau Valea Chamonix.

Am vazut, imi aduc aminte, primele semne: Pierrot, cu miinile innegrite de ger, obosit in ultimul hal, sta in zapada fara sa se miste. Este cel mai incercat - de patru zile nu mai aude vorbele noastre incurajatoare, e pe alta lume - si va fi luat de italieni in cortul lor dupa ce mi-a cerut sa-i fac o noua injectie. Am aflat ca a dormit cu capul pe genunchii lui Walter. Apoi Robert care, in ciuda dinamismului sau obisnuit, sta si el pe fundul crevasei fara sa se miste. li dau un piolet dar il refuza. Inteleg. Doar Antoine se incalzeste taind gheata pentru a amenaja un loc de popas Andrea, marcat de epuizare, pregateste apa calda. El a incheiat tot timpul plutonul. Ne virim in saci fara sa ne scoatem coltarii. Baie de apa rece ca gheata. Nu va mai fi nici urma de cintec, ci doar tacerea. Robert va dormi toata noaptea. Rafalele de zapada proaspata nu-l vor deranja deloc. Antoine si cu mine stam de vorba. Noaptea cea mai ingrozitoare dar si cea mai frumoasa pentru ca am cunoscut un prieten. Vorbim de noi, de prietenii nostri, de parintii nostri, el isi adora fratii si surorile. Am tn rucsac un ultim pachet de tigari. Il fumam tot, bind ceai fara incetare, pina la epuizarea alcoolului din resou. Imi amintesc chiar ca am facut haz de una si de alta, ba chiar si de femei unele pe care le cunoscuseram amindoi Bonatti ma striga pentru a-mi spune ca Pierrot s-a linistit si doarme, ca Andrea si Roberto sint si ei linistiti. Si dialogul meu cu Andrea continua in noapte.

Simbata, 15 iulie, orele trei dimineata. Ma scol. In picioare in mijlocul furtunii, asemenea unui nebun, am pentru prima data constiinta dramei ce se va juca, mi-e teama pentru toti Trebuie sa plecam, dar repede. Moment in care simt ca imi pierd mintile Imi trezesc prietenii si pe chipurile lor vad aceleasi reactii. Constienti sau inconstienti conteaza prea putin, de acum va trebui sa fugim Vom forma insa o singura fiinta, ne vom lega toti impreuna. Coarda umana simbol al prieteniei, sapte oameni mergind in intimpinarea destinului lor Drumul calvarului Walter e cap de coarda.

Tale pante abrupte, inzapezite peste masura, indreptindu-se spre Rochers Griiber. Lasa in urma lui o adevarata transee. Il urmam fara sa scoatem o vorba, constienti de gravitatea momentului. Fiecare gest, fiecare cuvint chiar, atirna, apasa. Este o fuga pe care ne straduim s-o uitam. In spate vine Andrea, apoi Roberto si, ultimul, Antoine. Panta este abrupta, e nevoie de multa atentie, orice greseala e de neiertat. Dupa o traversare delicata Walter reuseste sa ajunga in virful acestor stinci. Ii ajuta sa vina sus pe cei din frunte si imediat incepe coborirea in rapel. Cind toti au ajuns sus, fac la rindul meu traversarea, asigurat de Robert. Il aduc si pe Antoine care imi vorbeste calm despre inaintarea sa in aceasta imensa transee. La un moment dat incepe sa bata cimpii, cade si se aseaza in zapada. Walter, de jos, observa scena si ma implora sa fiu atent, temindu-se sa nu porneasca o avalansa si sa ne ia pe toti. Ii cer lui Antoine sa se ridice sa vina linga mine. Nu raspunde, iar corpul ii este strabatut de tresariri sacadate. Ma grabesc sa-l ridic, ajutat de Robert, dar corpul lui aluneca de-a lungul acestei adinci urme E mort Robert, tovarasul sau de coarda, e linga mine. A inteles si plinge. Ii cer sa coboare. Ramin singur cu acest monstru al naturii cu chip atit de frumos. Walter a inteles si el si urca spre a veni linga mine. Il infasuram pe Antoine intr-o pinza de cort, lintoiul sau, iar eu bat pitonul de care va ramine agatat. E cel mai frumos mormint, aici la poalele Pilonului sau. Potrivit unui vechi ritual ii lasam alaturi rucsacul Walter si cu mine ne uitam unul la altul cu chipurile scaldate in lacrimi. Dangatul funebru al dramei s-a facut auzit. Trebuie sa facem totul pentru a curma mersul dramei, trebuie sa ne stringem ultimele puteri pentru a ne salva prietenii si pe noi insine. In nebunia noastra, ne luam responsabilitatea acestei lumi de supravietuitori. Revenim linga camarazii nostri. Roberto ma imbratiseaza. Roberto este palid. Pierrot imi pune intrebari. A inteles, plinge, urla ca un nebun, vrea sa ramina linga Antoine, se roaga. Il fortez sa coboare, sa mergem mai departe Andrea ma imbratiseaza, imi stie drama, stie drama noastra. Si coborirea, calvarul continua.

Coborim inconstienti, rapel dupa rapel, urmindu-l pe Walter ca o umbra. Salvarea noastra este el. Fara asigurare am fi cu totii morti, prabusiti in ghetarul inferior al lui Freney. Sintem atit de slabiti de puteri incit hotarim sa ne debarasam de tot echipamentul. Cuprins de o bucurie nebuna arunc rucsacul care dispare in prapastie. Pastram doar citeva pitoane si carabiniere, atit cit sa ajungem pina la refugiul Gamba. Inconstienti si usori ne continuam drumul, incep s-o iau razna si fara imboldurile lui Roberto, la rindul meu, m-as lasa bucuros sa mor. Pierrot imi pune rapelurile. El a vrut ca eu sa supravietuiesc Pe la patru dupa amiaza auzim voci in fata, pe creasta Innominata. Raspundem. Dar furtuna, vintul, zipada, ne inabusa strigatele. Salvatorii s-au inselat. De ce? Ne punem nadejdea in ei, ne gindim ca-i vom gasi mai jos Dar ei nu vor fi acolo. Ultimul rapel speranta. Cunosc bine locul si cred ci voi fi in saua Innominata in citeva minute. Deceptie crunta, dau de zapada, asigurat de Walter, ma afund pina la umeri Intr-un delir de nebunie, izbucnim cu totii in plins cind, ajunsi pe ghetar, intelegem ca nu ne vom atinge niciodata tinta Walter imi cere sa conduc eu echipa, de acum disparata. fara suflet, pina la jumatatea ghetarului. El va incheia. Munca dezordonata de batut trepte; Pierrot ma urmeaza tinindu-se de umerii mei. Abandonam ultimele corzi, indreptindu-ne incet, incet catre moarte. Mers interminabil pe ghetar. Pierrot ma urmeaza. Ne afundam pina la umeri Inaintez pas eu pas. Cinci minute intre un pas si altul. Batatoresc zapada cu picioarele incet, inconstient. Acum nu mai gindesc. Acum nici unul din noi nu mai gindeste, sintem aidoma unor morti ambulanti. Cind si cind, intrezarim strunga Innominata. Inaintez cum pot prin labirintul de crevase. Nu mai stiu nimic. Nu mai vad nimic si cu toate acestea inaintez. Pierrot ma urmeaza, imi vorbeste, eu nu raspund. Nu conteaza, el tot nu aude Il iubesc mai mult decit orice pe lume, el mi-a salvat viata in timp ce coboram Rochers Griiber, n-a vrut ca eu sa ma opresc. Acum sint eu cel care-l impiedica sa se aseze, sa moara. E frig, vintul sufla cu violenta si zapada continua sa cada. Ma gindesc la prieteni, cel putin asa cred ca-mi amintesc, la tatal meu, presupun cel putin - tatal meu, omul acesta care m-a facut sa iubesc atit de mult muntele cind eram copil si urcam impreuna inaltimile de linga Grenoble.

Ma prabusesc. Este cumplit E nevoie de un prieten ca sa te ridice, altfel dispari sub zapada, atit e de adinca. Si prietenul acesta e Pierrot; cade la rindul lui, il ajut E un calvar si totusi inain-tez. La jumatatea ghetarului va deschide pirtie Walter. Este urmat de Roberto Roberto, cel caruia i-am incredintat deznadejdea mea. De ce l-am lasat pe Antoine, pe bunul meu Antoine? Drept raspuns ma imbratiteaza. Roberto, fratele meu mai mare Este cu douasprezece zile mai mare decit mine! Pierrot il urmeaza, nu spune nimic Apoi Andrea, pe care il tin dupa umeri sa nu cada. In spatele meu Roberto agatat de umerii mei ca sa se poata tine. Un convoi de muribunzi Astfel se con-suma cea de a doua jumatate a ghetarului, cad unul dupa altul este epuizant. Sufar, suferim cu totii Trec ceasuri Iar noi nu inaintam decit metru cu metru in imensitatea asta glaciara unde viscolul ne impiedica sa vedem ceva in fata noastra desi stiu locurile, acolo este ,,La Noire', dincolo ,,La Gug-liermina in spate, departe, Pilonul Iar prietenii mei, alpinistii parizieni, alpinistii din lumea intreaga ne cauta, nelinistiti

Walter merge mai repede, e o adevarata forta a naturii, inainteaza cu rapiditate. Datoria lui, pentru el, e sa ne salveze. Roberto si Pierrot il urmeaza In spatele lor, noi ratacim prin aceasta transee aproape nebuni. Walter ma striga. Trebuie sa-l ajut sa echipeze saua Innominata. Dupa care sintem salvati. Stiu, noi stim asta o suta de metri Ii las pe Andrea si Robert, ii asez in zapada, sint fericiti Voi reveni dupa eicursa contra mortii este cistigata.

Nu

Ajung linga Roberto si Pierrot, Walter urca tacut si grav si pitoneaza biciuit de rafale. Reuseste sa termine pasajul. Ma intorc sa-mi caut prietenii, calvar invers cad mai multi metri, vreau sa ramin acolo, dar nu stiu ce forta ma impinge sa merg mai departe caci sint totalmente inconstient. Andrea Oggioni vine linga mine, plinge, urla din toate puterile Robert ! Robert ! Dau fuga locul unde il lasasem este gol Caut in patru labe prin viscol, Robert este de negasit. Drama este la cea de a doua secventa a sa furtuna ma orbeste, nu vad nimic strig Nici un raspuns innebunit de durere, iesit din minti, pornesc din nou. Nu mai sintem decit cinci. Ii impartasesc lui Walter chinul in care ma zbat El este in sa, in doua ceasuri vor reveni cu ajutoare sa-l caute pe Robert. Roberto ma incurajeaza el trebuie sa stie ceea ce eu nu pot intelege trebuie sa ajungem cu totii in sa, sa fugim spre refugiul Gamba salvarea ! Roberto dispare Atunci, prietenul meu, fratele meu, Pierrot ma priveste Chipul acesta marcat pentru totdeauna, cu ochii plini de iubire cei pe care i-am iubit cel mai mult dintre toti prietenii mei, se indeparteaza. Prinde coarda si urca patruzeci de metri, fara o vorba, ajunge la Bonatti, fara asigurare, singur prietenul meu drag.,. Nu m-am gindit la nimic caci nu-mi inchipuiam ca n-am sa-l mai revad daca ai sti cit de mult doream sa te vad

Am aflat de moartea sa mai tirziu, am trait-o La doi pasi de salvare, la citiva metri de refugiu ai atipit in zapada, rugindu-te ca sa mori Cind ajutoarele au ajuns linga tine tu iti adunai puterile pentru a intreba unde ma aflu eu, nelinistit ca nu ma vezi alaturi de tine - soarta noastra era sa fim impreuna - si apoi, fara a asculta raspunsul te-ai lasat in voia odihnei celei mari.

Ramin singur cu Andrea. Urcam amindoi. Il asigur, il trag. Bonatti, sus, vede cum il lasa puterile. Eu si Andrea trebuie sa raminem, sa asteptam ajutorul. Ei, Bonatti, cu Roberto si cu Pierrot vor merge pina la refugiul Gamba sa dea alarma E miezul noptii Furtuna se inteteste; nimic omenesc in jur in afara poate de moartea care ne da tircoale.

Duminica 16 iulie, ora zero. Imi trebuie un ceas pentru a urca citiva metri, fara sa vad Ajung la un piton, nu reusesc sa desprind coarda de pe carabiniera, astept, spunindu-i lui Andrea sa urce. Il trag la mine. Vine linga mine ca un copil si se odihneste cu capul aplecat pe bratul meu, tintuit in corzile care se leagana in vaerul furtunii. O lume desprinsa din Brueghel O lume a mortilor vii..

Asteptam si unul si altul, inconstienti, fara puteri, beti de moarte Minutele probabil se scurg, dar noi sintem straini fata de lume, de timp, de furtuna tot mai turbata de tot Orele doua: Andrea se misca, incepe sa vorbeasca, ma apuca de brate. Nu stiu italiana, dar in starea mea de semi-inconstienta, inteleg ca vorbeste de ai sai Monza, minunata suburbie a Milanului unde voi merge mai tirziu sa fac un pelerinaj. Ma priveste, chipul lui este atit de blind. Il string in brate, ii vorbesc intr-o limba ce-i este necunoscuta. Doi oameni care se inteleg fara a pricepe ce vorbesc. La orele doua sj un sfert se stinge in bratele mele, mort

Sint acum singur.

Trei sint morti, al patrulea isi traieste ultimele clipe. Eu nu stiu decit ca pentru doi cel putin, nu stiu nimic caci nu pot sa mai stiu, nu vreau sa mai stiu. Mi-e o frica groaznica de tacerea aceasta, de furtuna apasatoare si sumbra, de tot ceea ce ma inconjoara, de moartea de alaturi care pune stapinire pe mine putin cite putin. Trupul meu sufera si totusi nu il simt. Ce se petrece oare in mine? Este o stare de inconstienta totala, cind si cind reusesc sa-mi dau seama. Vad un zid negru, rece, acoperit de gheata. Astept fara a astepta Ma gindesc uneori la o multime de lucruri, ma gindesc mai ales la capatul luptei mele pe care il vad aproape. intepenesc. Dar nu stiu prin ce reflex, la un moment dat, incerc sa urc pina la coarda fixa lasata de Walter, ma gindesc la Pierrot care a facut la fel. Ma inalt cu un metru si cad la loc. Din cauza caderii pitonul de care sint legati un mort si un viu, Andrea si cu mine, se smulge. Alunecam in jos, pe panta. Urmeaza o smucitura, ma opresc. Voi afla mai tirziu ca viata mi-a fost salvata de un nod ce se blocase in carabiniera; Andrea, teapan. se duce mai departe, corpul sau se izbeste, se opreste mai jos. Rucsacul lasat de Walter alunecase de-a lungul corzii si ajunge pina la mine. O imprejurare ce-mi va fi de folos. Il deschid si degetele mele arse scot din el lucrurile unul cite unul. Le voi arunca in furtuna, voi avea o ocupatie. Mi-e sete, sug apa din degetele ingrosate de ger.

Poate ca am adormit?

Imi amintesc ca am urlat, am strigat dupa ajutor, in timp ce corpul meu atirna lamentabil de stinca, iar coarda imi facea rau stringindu-mi mijlocul, chemindu-ma la viata. Se ivesc zorile, verzi-albastrui, astept Walter poate ca n-a ajuns, am sa mor aici. Astazi ma gindesc la hatirul ce mi-a fost harazit sa traiesc singur cu mine insumi, fata in fata cu moartea.

In virful strungii Innominata, la vreo treizeci de metri deasupra mea zaresc oameni. Le strig sa se grabeasca. Vin. Unul din ei, Ulisse Bruno, ma imbratiseaza imi pierd cunostinta. O injectie sus in sa ma readuce in simtiri, bauturi fierbinti. Vad in jurul meu oameni, ghizi din Courmayeur nici unul din Chamonix Si coborirea reincepe, merg impleticindu-ma. Fotografiile ma vor arata inconstient in bratele lor Este interminabil Multa lume in apropiere de refugiul Gamba. Mi-e sete, mi se da sa beau. Degetele mele sint vinete, groase, tepene. Tot corpul mi-e hacuit, dar si mai mult mi-e sufletul. Vad refugiul, intru. Walter este acolo, alaturi de ei Roberto. Pierrot? intreb eu, nici un raspuns. Walter ma cuprinde in brate, ma stringe tare. Walter fara de care n-am fi aici. Afla ca Andrea este mort si ochii sai ii intilnesc pe ai mei. O legatura pe veci intre noi prin moartea acelora pe care i-am iubit cel mai mult pe lume - morti pentru ca noi sa scapam, sa fim aici. Dupa care sint smuls din bratele lui Walter si lucrul acesta este nespus de dureros.

Duminica, 16 iulie, totul s-a terminat.

Helicopter. Cobor la Courmayeur; Potelle piloteaza, alaturi de mine, corpul lui Oggioni. Coma de mai multe ore, intretaiata de stari de semiconstienta pina revad prieteni.

Courmayeur, spital. Totul e alb. Seruri, injectii. Trezire cu figuri surizatoare in jur, ca dintr-un vis. Tatal meu, primul. Ma imbratiseaza, isi tine lacrimile. Gerard Gery ma saruta si plinge. Dany cu figura atit de grava si ingrijirile doctorilor Bassi si Crozoli.

Pierrot? Rebuffat imi spune ca a murit. Da, am dorit atunci din toate puterile mele sa ma duc dupa el. Drama a muntelui, a vietii si a mortii.

Ce dulce a fost privirea tatalui meu in clipa aceea, a unuia din oamenii cei mai duri pentru mine din intreaga mea existenta ! Chipul sau imi da curajul sa supravietuiesc. Ce multa lume in acest Courmayeur pe care il iubesc atita ! La usa helicopterului, Rene Desmaison, cel care ne-a dus pe Pierrot si pe mine in acea mare premiera din Dolomiti prietenii nostri.

Helicopter, coma, Potelle amabil, Lyon.

Spitalul Saint-Luc. Doctorul Colson. Picioarele mele innegrite. Primele dureri. Sub novocaina si peridil Toata lumea amabila Revin la viata, desi sint atit de aproape de cei care nu mai sint. Prima scrisoare de la Walter Tatal meu, prietenii Primul, Lionel Terray, venit in goana de la Grenoble. Zimbetul lui Vaucher, Paragot, Birardini, al tuturor celorlalti

Si pe urma presa, lucrul acesta oribil. Fotografiile noastre. Cea luata in fata refugiului mi se pune in camera, iar Jacques Sangier o va pune in bivuacul fix de la Fourche cu flori.

Intoarcerea mortilor nostri. Gasirea lui Antoine, trandafirii rosii la 4.000 de metri.

Si pe urma o zi de mare durere, cind tatal meu imi aduce 'L'Homme foudroye' de Cendrars. Dedicatia: fiului sau, mort in plin zbor, in Maroc. Ce privilegiu sa mori tinar in mijlocul a ceea ce iubesti. Voi, prietenii mei, morti atit de tineri in muntii vostri, la poalele Pilonului vostru, ce privilegiu !

Pentru prima data voi fi calm

Si pe urma au venit Piussi, Julien. Pe urma l-am intilnit pe Walter la Courmayeur

Apoi a fost Trento; bucurie, caci acolo alti alpinisti au stiut, evident, sa inteleaga

Iar apoi, pentru mine, reintoarcerea mea, iarna, Mont Cervin astazi cu Walter si Roberto, pelerinaj lent Lupta pentru a regasi amintirea

Si pe urma, miine, alte si alte lupte

Dar, departe, in Groenlanda, vor fi munti care le vor purta numele. Tot in aceleasi zile, patru alpinisti belgieni isi gaseau acolo moartea dupa ce urcasera opt din cele mai inalte virfuri.

Opt nume, belgieni, francezi si un italian

Dar mai ales opt oameni

in romaneste de CONSTANTIN IONCICA

Intr-un sport temerar prin excelenta cum este alpinismul, unde limitele curajului sint impinse la extrem, drame ca cea descrisa mai sus nu constituie cazuri izolate. Cucerirea celor mai inaccesibile piscuri s-a facut, mai intotdeauna, cu sacrificii umane. Alpii, insa, nu mai cunoscusera de multa vreme o tragedie asemanatoare. Lumea alpinismului, si nu numai ea, a fost zguduita la aflarea acestui tragic deznodamint, in ziua de 16 iulie 1961.

Ca pentru a razbuna moartea camarazilor lor, la inceputul lui august, in acelasi an, Pierre Julien, ghid alpin din Chamonix, impreuna cu alpinistul italian Ignazio Piussi. fac o noua tentativa de cucerire a Pilonului, fara succes insa. In sfirsit, in zilele de 27, 28, si 29 august, o echipa anglo-poloneza formata din Chris Bonington, Yan Clough, Jan Ouglosz si Don Whillans, urmati de o echipa franco-italiana alcatuita din Rene Desmaison, Pierre Julien, Ignazio Piussi si Ives Pollet-Villard reusesc sa invinga teribilul Pilon.

Walter Bonatti, ale carui rani sufletesti intirziau sa se inchida in lipsa revansei asupra muntelui care-l ingenunchease si-i rapise prietenul si camarazii, revine la locul dramei la doua luni de la con-sumarea ei, in ziua de 21 septembrie, insotit de Cosimo Zappelli, din Courmayeur. Impreuna, realizeaza un nou traseu, paralel cu Pilonul propriu-zis, care-i duce pe creasta somitala, ceva mai sus insa acolo unde-si dau intilnire crestele Brouillard si Peuterey.

Simtind insa ca revansa nu este completa decide sa izbindeasca acolo unde toata lumea era unanima in a gindi ca este pur si simplu imposibil, dupa esecuri din cele mai rasunatoare: peretele nordic din Les Grandes Jorasses, iarna. Si astfel intre 25 si 30 ianuarie 1963, tot impreuna cu Cosimo Zap-pelli reuseste o premiera socotita drept una din cele mai extraordinare performante din istoria alpinismului, intr-o iarna din cele mai aspre cunoscute de Alpi.

Dar seria izbinzilor asupra muntelui ale acestui luptator de exceptie nu se termina aici. In 1965, la zece ani dupa ce reusise sa invinga, singur, in urma mai multor tentative, Pilastrul sud-vestic din Dru, Walter Bonatti realizeaza o noua premiera, mai incredibila poate decit toate cele realizate de el pina atunci, fata nordica a lui Mont Cervin (sau Matterhorn), iarna, singur, premiera socotita pe buna dreptate drept ,,punctul culminant si sinteza unei vieti de alpinist si a unei cariere de ghid'.

CONSTANTIN IONCICA

Pus la dispozitie de dl. Titus Hen