BALADA UCENICULUI CU OCHI ALBASTRI

BALADA UCENICULUI CU OCHI ALBASTRI

Aplecat peste argila,

suduind cu foc,

biet olar fara noroc,

o framanta-n sila.

Blidele cu cerbi si ciute,

cu lastuni si flori,

nu mai rad, ca alteori,

prin unghere mute.

Nici vioaiele ulcioare

zvelte-n brat si gat,

nu-l mai bucura, oricat

le-ar stropi cu soare.

-Oale triste si posace,

rasfatate ieri,

tot ce-am scos din mangaieri

tandari azi as face.

In zadar v-am scris pe fete

rasarituri dulci,-

nu va vrea nici targ, nici balci,

trista tinerete.

Ma tot duc cu harburi goale,

vin tot mai calic,

parc-as duce-n Carul-Mic,

sus, prin luna, oale.

Supte-s pleoapele nevestii,

plozii supti si ei.

Bate jalea prin bordei

ca un vant prin trestii.

Asa spune, si, de-o parte,

oalele tresar,

si, ca el, si ele par

necajite foarte.

-Dragele tatuchii fete,

alt olar strain,

ni s-a pripasit vecin,

cu urzeli sirete.

Ratacit de nu stiu unde,

Span, limbut si schiop,

ne bea soarele din plop,

zarile rotunde.

Nu atat din lut cuminte

isca frumuseti,

cat momeste targoveti

fermecand cuvinte.

Are soapte moi ca lana,

miere din stiubei,

grai cu salbe si cercei,

vorba ca fantana.

Targu-ntreg ii rade-n cale

mesterului span.

Numai eu cu voi raman,

card pestrii de oale.

Zice si, oftand, se pleaca.

Mangaie-o ulcea,

Cate-o oala, ici, colea,

cate-un blid impaca.

Sau le ia de jos, in parte,

pe genunchi nitel,

ca-s si ele, ca si el,

necajite foarte.

*

Pe la ceasul serii,

cand, gatiti curat,

visinii si merii

ies la porti in sat,

pe sub leganare

alba de salcam,

un drumet rasare

de pe alt taram.

Tanar ca minunea

crangii pe zaplaz,

'nalt cum e minunea

papurii pe iaz.

Ochii, prinsi cu plasa

dintr-un fund de cer,

cand sunt ca matasa,

cand de giuvaer.

Vine fara graba,

doar cu zarea-n sac;

bate la cocioaba

de olar sarac.

-Sa nu-mi dai simbrie,

Mestere, nimic;

prispa ta sa-mi fie

pat de ucenic.

Iar de-ti sorbi fiertura

Langa muc de seu,

cu mireazma gura

mi-oi clati si eu.

-Mergi, mai, linge stele,

biet incalta-zari,

sa framanti ulcele

altor departari.

Cruce fa-ti si du-te,

ucenic pribeag,

dintre harburi slute

si noroc beteag.

Nici un blid de bozii

n-am la cina-acum.

Stravezii mi-s plozii

si muierea fum.

Ochii, prinsi cu plasa

dintr-un fund de cer,

cand sunt ca matasa,

cand de giuvaer.

-Ba aici mi-e locul,

mestere amar.

Ti-a fugit norocul

la un alt olar.

Iarasi o sa vina

de-om trudi in doi

oale de lumina

si ulcele noi.

Ochii lui, obrazul

mai senin i-l fac,

ca topesc necazul

de olar sarac.

-Scoate-ti, ucenice,

cusma si opinci.

Patru guri calice

vom spori la cinci.

Tinda, pat sa-ti fie,

luna, strai de in,

stelele simbrie,

soarele, tain.

Rade ucenicul.

Ochii-adanci si buni

parca-s borangicul

serii cu lastuni.

Si-atat cer inchide

fundul lor de lac,

ca surad si blide

si olar sarac.

*

De sub mana ce-l supune,

tanar si zburdand,

lutul prinde chip plapand,

dulce goliciune.

Si cum iese din plamada

trupul fara strai,

parca gangureste grai,

parca vrea sa vada.

Sus, pe cantecul tulpinii,

roata joaca si

nascoceste gingasii,

rotunjimi si linii.

Printre noi fapturi de oale

rasarind, zvacnesc

ba un umar fecioresc,

ba o coapsa moale.

Ba pe-un fraged sold subtire,

toarta de ulcior

gales cade si usor

ca un brat de mire.

Colo, ca un san de fata,

palpaie-o ulcea.

Un obraz de blid spre ea

cu sfiala cata.

Dincolo, o luna plina

a cazut din cer

sau o strachina-n ungher

picura lumina ?

Harnic ucenic se pleaca

smaltuind mereu.

In sparturi de curcubeu

huma o imbraca.

Daca mainile-o rasfata

si-o desmiarda lung,

ochii lui parc-o strapung,

vrand sa-i deie viata.

Ies familii de argila

de sub mana lui:

oale mari si mici cu pui,

blide cu prasila.

Freamata de ele, canta

Tinda si cerdac.

Canta si olar sarac

si bojdeuca sfanta.

-Mi-ai facut aici, baiete,

cantec din bordei,

zambet, fiece crampei,

fiece scaiete.

Tu dai duhul tau taranii,

inima ii dai;

porti si-n ochi un colt de rai

si-n minunea mainii.

Tot nu vrei sa-mi spui de unde

vii si cine esti ?

Ucenic cu ochi ceresti,

taina ta ce-ascunde ?

El zambeste si framanta

sau, pe lutul scris

smaltuieste cerbi de vis

si cocioaba canta.

-Mi-ai sfintit si prag si oale,

ucenic senin.

Prour, la feresti mi-anin

Zambetele tale.

Soare-s genele muierii,

Targul larg si bun,

iar tu razi, cum rade-n prun

creanga primaverii.

Tot nu vrei sa-mi spui de unde

vii si cine esti ?

Ucenic cu ochi ceresti,

taina ta ce-ascunde ?

El surade si framanta.

Oalele cu pui

ganguresc in jurul lui

si bordeiul canta.

*

Cine-mi luneca piezis

la uluci iscoada ?

Cine-si face din frunzis

panda si broboada ?

Cine din salcami in duzi

serpuie subtire,

ca nici boare nu-l auzi,

nici nu-l simti fosnire ?

Span limbut sub crengi in parg

umbra si-o desprinde,

ros de ciuda ca la targ

oale nu mai vinde.

Pe furis, cu pasul rar

si cu umblet moale,

da colibei de olar

talharesti tarcoale.

Si pe prispa de bordei

oare ce-mi zareste ?

Oale scrise cu scantei

Rad copilareste.

Blide noi la soare-si scot

rumena lor fata,

adunand vazduhul tot

intr-un ciob de viata.

Si-n mijlocul lor, din plin

framantand plamada,

tanar ucenic senin

alb cum e zapada.

Ochii par din cer culesi,

taine fara nume;

zambetul, ca un cires,

i-a-nflorit in lume.

Licare sub mana lui

lutul cand l-atinge.

Fulger care e si nu-i

fruntea i-o incinge.

Si tot trupul, scufundat

trudei ce-l indoaie,

parca scapara ciudat,

cand ii cand, prin straie.

Verzi sunt buzele de span,

limba si mai verde;

cu naparci in gand pagan

printre crengi se pierde.

Iar in zori, cand ori ce stea

fuge sus in slava,

spanul schiop cu limba rea

duce-n targ otrava.

-Strambi am fost, smintiti am fost,

crunt pacat ne-apasa:

dracul are adapost

la olar in casa.

Ucenicul nepatruns

ce, razand, ne-nsala,

fumega miros ascuns

de pucioasa goala.

L-am pandit printre uluci,

l-am vazut cum scoate,

din dogori si din naluci,

oale blestemate.

Ce starneste din valtori

mana fumeganda

cara targului in zori,

spurcaciuni sa vanda.

Vorbele de span semet

zumzaie ca stupii,

prind spinare de mistret,

se zbarlesc ca lupii.

-Nu-i sfielnic ucenic

cel rasfiert in smoala;

iadul joaca din buric,

pus in orice oala.

Tipa-n blide goliciuni

vii de paparude,

ard si zbarnaie tauni

in ulcele crude.

Fie blid, fie ulcior,

pangarind, ne-ntina

painea sfantului cuptor,

sfantul vin la cina.

Toate parca-s in raspar,

numai iadu-n toi e.

S-a legat cu dracul var

targul, fara voie.

Vorbele      -zavozi de fier-

scapa din belciuge.

De la vames la dulgher,

geme targul, muge.

Vuietul, sculat intreg,

pleaca de la vetre.

Mainile paduri culeg,

cara munti de pietre.

Fierb tn poarta de olar

gloatele nauce.

Ochi senini in prag rasar,

raiul lor straluce.

Creste negrul valmasag,

urla targovetii.

Bunul ucenic din prag

lumineaza vietii.

Tandari oalele se fac,

blidele farame;

zari si tinda si cerdac

stau sa se darame.

Pietre vin in joc turbat,

Grindina nebuna,

peste tanar trup se-abat ;

peste blide tuna.

Tuna pietre, fierb furtuni,

se-ntarata gloate.

Mai albastri, ochii buni

lumineaza toate.

Sangera, sub izbituri,

oalele schiloade.

In genunchi, peste sparturi,

umbra alba cade.

Geme cate-un harb mai mic,

ploua bolovanii.

Ochi senini de ucenic

lumineaza stranii.

Mor ulcioare de pamant,

zuruie ulcele.

Ucenic cu trupul frant

arde peste ele.

Si cum sta-n genunchi, pe prag,

cioburilor paza,

cate rani de harb beteag,

toate scanteiaza.

Bolovanii vin duium,

targul creste-n poarta.

Ochii mari surad si-acum,

ochii limpezi iarta.

Alte tandari se-nrosesc,

iar din luturi sparte

frunti, obraji si ochi zambesc,

luminand prin moarte.

*

Melcii stelelor scot coarne,

forfotind prin foi.

Carabusi de aur, goi,

cad prin crini cu goarne.

Vraistea de sus e toata

freamat, zumzet, zvon;

la feresti fara oblon

tainele se-arata.

Ca o para-n cer se coace

veacul necules.

Ies minunile, cum ies

puii din gaoace.

Noaptea-i grea de must, si luna

da si ea in copt.

N-a dormit de nopti vreo opt

mesterul nici una.

Somnu-abia acum pravale

in adanci fantani

tampla ce-a cazut pe mani,

omul beat de jale.

Frant pe scaun, langa roata,

noaptea-l suge-n gol.

Plansul tot ii da ocol,

luna, cateodata.

Pe tulpina, roata moarta

n-a mai pus zvacniri

rotunjimilor subtiri

de ulcior cu toarta.

N-a mai pus nici sold molatic,

nici grumaz sfios

lutului zvarlit pe jos,

crancen si salbatic.

Blide surde, oale ciunge,

harburi schioape zac

moarte-ntr-un ungher sarac,

unde stea n-ajunge.

Si, deodata, zidul pleaca,

lunecand-napoi.

Cu mireasma de trifoi

luna toate-ineaca.

Dau navala-n casa nucii,

teii buzna dau.

Unde-a fost perete, stau

'nalte trepte lucii.

Si pe trepte lin coboara

sovaielnic pas;

ucenic cu chipul tras

intra in camara.

Parca luna il aduce,

razele l-aduc.

Vin gradinile buluc

cu tamaie dulce.

Fruntea-i picura broboane

rosii de maces,

ochii par din cer culesi,

fata, din icoane.

Uneori rosesc o pata

stropii pe podea,

dar el rade, cum radea

lumii, alta data.

Razele vorbesc in soapta,

cu polen pe guri.

In ungherul cu sparturi

fosnet se desteapta.

Cioburi pline de sfiala

ies din morti adanci:

in genunchi, in carji, pe branci,

orice harb se scoala.

Oale ciunge, blide surde,

tandari fel si fel

merg de-a busilea spre el,

gata iar sa zburde.

Din surasul lui adie

duh de busuioc:

toate stau, cand sta pe loc,

merge, toate-nvie.

Singur mesterul suspina,

dus in vis, afund.

Pana-n noaptea lui patrund

ochii de lumina.

Maini subtiri se lasa bune

peste somnul greu ;

ochii mari surad mereu,

glasul dulce spune:

-Mestere cu lungi suspine

ce-ndoieli te storc ?

Vezi, din alte lumi ma-ntorc

ucenic la tine.

Vin asa cum ma tii minte,

ca in ceasul cand

pietrele loveau, pe rand,

trupul meu fierbinte.

Coasta mea si-acum dogoare,

dar zambesc si cant.

M-am intors ca sa-ti framant

alte noi ulcioare.

Nu fi trist ca sanger inca.

Noaptea am sa-ngrop

in argila cate-un strop

si-n tacere-adanca.

Ziua, targul m-ar ucide,

se rascoala-ntreg,

daca vede ca ma-ncheg

in pamant de blide.

El nu-mi iarta orice feric

din suras ceresc.

E mai bine sa-mblanzesc

lutul pe-ntuneric.

Bunul ucenic cuvanta.

Ia, domol, de jos,

lut zbarlit si somnoros

si-ndelung framanta.

Cand cu mana il infrange,

cand pe roata, sus.

Rar, in negrul trup supus

cade-un strop de sange.

Tac strafundurile lumii,

un cuvant nu zic.

Numai blandul ucenic

Da cutremur humii.

Plamadeste noaptea-ntreaga

oale, blide, cani.

Picurii neinchisei rani

zambete se-ncheaga.

Si cocioaba iar se-ncarca

cu fapturi zglobii,

ca albastrii ochi de vii,

de senine parca.

Chiar si mesterul ce doarme

rade-n somn stingher,

in bordeiul plin de cer

si gingase larme.

Zorii falfaie prin casa.

Maini subtiri tresar

si pe frunte de olar

ca un mir se lasa :

-Scoala, mestere, si ia-le.

Arde-le-n cuptor,

mergi si fecioria lor

du-o lumii tale.

Lasa targul tau sa creada

singur ca le faci.

Lumii, daci vrei s-o-mpaci,

da-i mormant sa vada.

Sa nu-i spui ca vin pe luna,

nici ce-ascund in lut.

Las-o pe mormantul mut,

maracini sa-mi puna.

Nopti la rand ti-oi fi de-acuma

tainic ucenic.

Pasii par de borangic,

fata lui, ca spuma.

Inc-odata, prin odaie,

ochii zari trimet.

Pasii urca-ncet, incet,

trepte de vapaie.

Peste oale, cani si blide

scari de foc se-nchid.

Unde trepte-au fost, sta zid,

iarasi vechiul zid e.

Zorii zboara si se joaca

guresi porumbei.

Apoi mester si bordei

in margean imbraca.

Si, deodata, fiecare

oala de pamant,

lacrimand de duhul sfant,

sangera de soare.