Vizita. - ION LUCA CARAGIALE

Vizita. - ION LUCA CARAGIALE

M-am dus la sf. Ion sa fac o vizita doamnei Maria Popescu, o veche prietina, ca s-o felicit pentru onomastica unicului sau fiu, Ionel Popescu, un copilas foarte dragut de vreo opt anisori. N-am voit sa merg cu mana goala si i-am dus baietelului o minge foarte mare de cauciuc si foarte elastica. Atentiunea mea a facut mare placere amicei mele si mai ales copilului, pe care l-am gasit imbracat ca maior de rosiori in uniforma de mare tinuta. Dupa formalitatile de rigoare, am inceput sa convorbim despre vreme, despre sortii agriculturii - d. Popescu tatal este mare agricultor - despre criza s.cl. Am observat doamnei Popescu ca in anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri. Doamna mi-a raspuns ca de la o vreme i se uraste chiar unei femei cu petrecerile, mai ales cand are copii.

- Sa-ti spun drept, cat era Ionel mititel, mai mergea! acu, de cand s-a facut baiat mare, trebuie sa ma ocup eu de el; trebuie sa-i fac educatia. Si nu stiti dv. barbatii, cat timp ii ia unei femei educatia unui copil, mai ales cand mama nu vrea sa-l lase fara educatie!

Pe cand doamna Popescu-mi expune parerile ei sanatoase in privinta educatiei copiilor, auzim dintr-o odaie de alaturi o voce ragusita de femeie batrana:

- Uite, conita, Ionel nu s-astampara!

- Ionel! striga madam Popescu; Ionel! vin' la mama!

Apoi, catra mine incet:

- Nu stii ce strengar se face. si destept.

Dar vocea de dincolo adaoga:

- Conita! uite Ionel! vrea sa-mi rastoarne masina!. Astampara-te, ca te arzi!

- Ionel! striga iar madam Popescu; Ionel! vin' la mama!

- Sari, conita! varsa spirtul! s'aprinde!

- Ionel! striga iar mama, si se scoala repede sa mearga dupa el. Dar pe cand vrea sa iasa pe use, apare micul maior de rosiori cu sabia scoasa si-i opreste trecerea, luand o poza foarte martiala. Mama ia pe maiorul in brate si-l saruta.

- Nu ti-am spus sa nu te mai apropii de masina cand face cafea, ca daca te-aprinzi, moare mama? Vrei sa moara mama?

- Dar - intrerup eu - pentru cine ati poruncit cafea, madam Popescu?

- Pentru dumneata.

- Da de ce va mai suparati?

- Da ce suparare!

Madam Popescu mai saruta o data dulce pe maiorasul, il scuipa, sa nu-l deoache, si-l lasa jos. El a pus sabia in teaca, saluta militareste si merge intr-un colt al salonului unde, pe doua mese, pe canapea, pe foteluri si pe jos, stau gramadite fel de fel de jucarii. Dintre toate, maiorul alege o trambita si o toba. Atarna toba de gat, suie pe un superb cal vanat rotat, pune trambita la gura si leganandu-se calare, incepe sa bata toba cu o mana si sa sufle-n trambita. Madam Popescu imi spune ceva; eu n-aud nimic. Ii raspund totusi ca nu cred sa mai tie mult gerul asa de aspru; ea n-aude nimica.

- Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mama; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, cand sunt musafiri!

Iar eu, profitand de un moment cand trambita si toba tac, adaog:

- Si pe urma, d-ta esti rosior, in cavalerie.

- Maior! striga mandrul militar.

- Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e toba; si maiorul nu canta cu trambita; cu trambita canta numai gradele inferioare; maiorul comanda si merge-n fruntea soldatilor cu sabia scoasa.

Explicatia mea prinde bine. Maiorul descalica, scoate de dupa gat toba, pe care o tranteste cat colo; asemenea si trambita. Apoi incepe sa comande:

- Inainte! Mars!

Si cu sabia scoasa, incepe sa atace strasnic tot
ce-ntalneste-n cale. In momentul acesta, jupaneasa cea ragusita intra cu tava aducand dulceata si cafele. Cum o vede, maiorul se opreste o clipa ca si cum ar vrea sa se reculeaga fiind surprins de inamic. Clipa insa de reculegere trece ca o clipa, si maiorul, dand un racnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul da un tipat de desperare.

- Tine-l, conita, ca ma da jos cu tava!

Madam Popescu se repede sa taie drumul maiorului, care, in furia atacului, nu mai vede nimic inaintea lui. Jupaneasa este salvata; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudenta sa iasa din neutralitate si sa intervie in razboi, primeste in obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternica lovitura de spada.

- Vezi? vezi, daca faci nebunii? era sa-mi scoti ochiul. Ti-ar fi placut sa ma omori? Saruta-ma, sa-mi treaca si sa te iert!

Maiorul sare de gatul mamei si o saruta. Mamei ii trece; iar eu, dupa ce am luat dulceata, ma pregatesc sa sorb din cafea.

- Nu va supara fumul de tutun? intreb eu pe madam Popescu.

- Vai de mine! la noi se fumeaza. Barbatu-meu fumeaza. si. dumnealui. mi se pare ca-i cam place.

Si zicand "dumnealui", mama mi-arata razand pe domnul maior.

- A! zic eu, si dumnealui?

- Da, da, dumnealui! sa-l vezi ce caraghios e cu tigara-n gura, sa te prapadesti de ras. ca un om mare.

- A! asta nu e bine, domnule maior - zic eu - tutunul este o otrava.

- Da tu de ce tragi? ma-ntrerupe maiorul lucrand cu lingura in cheseaua de dulceata.

- Ajunge, Ionel! destula dulceata, mama! iar te-apuca stomacul.

Maiorul asculta, dupa ce mai ia inca vreo trei-patru lingurite; apoi iese cu cheseaua in vestibul.

- Unde te duci? intreaba mama.

- Viu acu! raspunde Ionel.

Dupa un moment, se-ntoarce cu cheseaua goala; o pune pe masa, se apropie de mine, imi ia de pe mescioara tabachera cu tigarete regale, scoate una, o pune in gura, si ma saluta militareste, ca orice soldat care cere unui tivil sa-i imprumute foc. Eu nu stiu ce trebuie sa fac. Mama, razand, imi face cu ochiul, si ma-ndeamna sa servesc pe domnul maior. Intind tigareta mea, militarul o aprinde pe a lui si, fumand, ca orice militar se plimba foarte grav de colo pana colo. Eu nu-l pot admira indestul, pe cand mama il scuipa, sa nu-l deoache, si imi zice:

- Scuipa-l, sa nu mi-l deochi!

Maiorul si-a fumat tigareta pana la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu si-ncepe s-o tranteasca. Mingea sare pana la policandrul din tavanul salonului, unde tulbura grozav linistea ciucurilor de cristal.

- Ionel! astampara-te, mama! Ai sa spargi ceva. Vrei sa ma superi! vrei sa moara mama?

Dar maiorul s-a-ndarjit asupra ghiulelei saltatoare, care i-a scapat din mana: o tranteste cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gura ceasca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les lèvres.1 mingea imi zboara din mana ceasca, oparindu-ma cu cafeaua, care se varsa pe pantalonii mei de vizita, coloarea oului de rata.

- Ai vazut ce-ai facut?. Nu ti-am spus sa
te-astamperi. Vezi! ai suparat pe domnul!. al'data n-o sa-ti mai aduca nici o jucarie!

Apoi, intorcandu-se catre mine, cu multa bunatate:

- Nu e nimic! Iese. Cafeaua nu pateaza! iese cu nitica apa calda!. Dar n-apuca sa termine, si odata o vad schimbandu-se la fata ca de o adanca groaza. Apoi da un tipat si, ridicandu-se de pe scaun:

- Ionel! mama! ce ai?

Ma-ntorc si vaz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduti si cu dragalasa lui figura strambata. Mama se repede la el, dar pana sa faca un pas, maiorul cade lat.

- Vai de mine! tipa mama. E rau copilului!. Ajutor! moare copilul!

Ridic pe maiorul, ii deschei repede mondirul la gat si la piept.

- Nu-i nimica! zic eu. Apa rece!

Il stropesc bine, pe cand mama pierduta isi smulge parul.

- Vezi, domnule maior? il intreb eu dupa ce-si mai vine in fire; vezi? Nu ti-am spus eu ca tutunul nu e lucru bun? Al'data sa nu mai fumezi!

Am lasat pe madam Popescu linistita cu scumpul ei maior afara din orice stare alarmanta, si am iesit. Mi-am pus sosonii si paltonul si am plecat. Cand am ajuns acasa, am inteles de ce maiorul iesise un moment cu cheseaua in vestibul - ca sa-mi toarne dulceata in sosoni.