Calitati particulare ale stilului stiintific

Calitati particulare ale stilului stiintific

Calitatile particulare ale stilului confera originalitate in exprimarea orala si scrisa. Ele sunt :
- naturaletea (exprimarea fireasca si cu stapanire deplina a resurselor limbii) ;
- simplitatea (utilizarea cuvintelor si a structurilor sintactice cu frecventa mare in limba) ;
- armonia (perfecta concordanta a conmponentelor fiecarui nivel al limbii);
- concizia (concentrarea exprimarii si reducerea ei la strictul necesar);
- oralitatea (folosirea in comunicare a elementelor de limba vorbita).

demnitatea,

- retorismul,

finetea,

umorul,

ironia etc.

O prezentare sistematica a principalelor caracteristici ale stilului stiintific a putut fi efectuata prin consultarea unor lucrari apartinand mai multor autori, carora subiectul in discutie le-a suscitat interesul. Astfel, sintetizand diversele opinii, s-au putut identifica si caracteriza urmatoarele calitati ale stilului stiintific:

• obiectivitatea
• precizia
• unitatea
• claritatea
• coerenta
• concizia
• sobrietatea
• forta
• originalitatea (varietatea, expresivitatea si naturaletea)
• accesibilitatea
• eufonia si eleganta

Obiectivitatea unui text stiintific este realizata in primul rand prin forma de adresare: o adresare directa si impersonala, evitand folosirea persoanei intai si favorizand persoana a III-a singular se asigura textului stiintific principala sa calitate. Astfel, o formulare de genul:

'Prezenta lucrare este structurata dupa modelul unui dictionar.'

este de preferat alteia, precum:

'Am structurat prezenta lucrare dupa modelul unui dictionar.'

Implicarea afectiva a autorului prin folosirea unui limbaj patetic, a unei exprimari impresionante, pline de tensiune compromit obiectivitatea unui text. 'Dimensiunea stilistica a textului, scrie Dumitru Irimia referindu-se la stilul stiintific, se caracterizeaza prin reducerea maxima a modalizarii afective a planului semantic', iar 'zona reflexivitatii / expresivitatii individuale () tinde spre zero'. Nici exclamatiile, interjectiile, imperativele sau vocativele nu-si gasesc locul intr-un text stiintific fara a-i diminua sau anula caracterul obiectiv.

Precizia textului stiintific este obtinuta prin folosirea unui limbaj strict referential, a unei terminologii sistematice, specifice domeniului abordat, prin evitarea omonimelor, a expresiilor al caror inteles este relativ la timp, dar care pot ambiguiza momentul producerii unei actiuni: 'acum cateva decenii', 'de cativa ani incoace' sau a expresiilor relative la spatiu ce ar trebui un caracter ubicuu: 'peste Dunare', 'dincolo de Alpi'. Nu este recomandata nici folosirea abuziva a negatiilor. Folosirea prea multor negatii intr-o singura fraza poate denatura sensul acesteia, iar lectura devine greoaie. Cititorul este nevoit pentru a 'dezamorsa' textul sa elimine negatiile cate doua deodata. Este indicata, de asemenea, ocolirea formularilor ce sugereaza nesiguranta autorului: 'daca nu ma insel', 'mi se pare', 'daca am inteles bine', imprecizia astfel exprimata transmitandu-se inevitabil ideilor exprimate, ceea ce va avea ca efect pierderea increderii cititorului.

In ce priveste exprimarea figurativa, aceasta nu este totalmente de repudiat in stilul stiintific, stil caracterizat, cum s-a spus deja, prin termeni bine definiti si univoci, fara conotatii. Desigur, stilul declamator, hiperbola, alegoria, onomatopeea nu sunt agreate intr-o lucrare cu caracter stiintific fara a-i compromite destinatia, dar metafora, ironia, litota pot fi utile in dezvoltarea valentelor explicative si argumentative ale textului. De altfel, in teoriile contemporane de analiza a discursului se observa tendinta de reconsiderare a metaforei ca instrument fundamental de constructie in cunoastere, valorificarea acestui trop in limnajul stiintific si cotidian, depasindu-se operarea lui in limitele retoricii si ale poeticii. Metafora nu mai functioneaza, in discursul stiinsific, doar ca 'vestmant' sau ca 'podoaba' a limbajului; aparitia ei in acest tip de discurs 'este legata de operatii fundamentale si fondatoare (): formarea conceptelor, definirea termenilor, explicarea modelelor', cu un rol bine stabilit in fixarea referintei si nu in multiplicarea acesteia, astfel incat precizia limbajului stiintific sa nu fie afectata.

Unitatea. Prin folosirea unei terminologii constante, consacrate si standardizate este format si pastrat caracterul unitar al unui text. In cazul in care standardizarea lipseste, notiunile de specialitate sunt explicate imediat ce apar in text. Sunt prezentate toate sinonimele, eventual si termenii corespunzatori din alte limbi, apoi, este indicata forma preferata - cea mai simpla si mai sugestiva; sunt evitate etimologiile populare, iar in consacrarea unei notiuni se alege varianta cea mai justificata etimologic.

Daca toate informatiile ce constituie fondul lucrarii vin in sprijinul sustinerii concluziilor finale, atunci continutul acelei lucrari este unul unitar

Claritatea unui text este realizata in primul rand de limbajul folosit; este indicata folosirea unui limbaj obisnuit, dar nu banal, nu plat; nici 'betia de cuvinte' din cel mai recent dictionar de neologisme nu-i recomanda unei exprimari limpezi si clare.

Frazele si aliniatele scurte sunt de preferat celor prea ample, care pot deveni confuze si obositoare, ca in exemplul de mai jos:

'Ratiunea trebuie sa se apropie de natura tinand intr-o mana principiile ei conform carora numai fenomenele concordante pot dobandi valoarea de legi, si in cealalta mana experimentar, pe care si l-a imaginat potrivit acelor principii, pentru a fi ce-i drept instruita de ea, dar nu in calitate de scolar, caruia dacalul ii poate spune ce vrea, ci de judecator in exercitiul functiunii, care constrange martorii sa raspunda la intrebarile pe care el li le pune'.

De altfel, posibilitatea de receptare a unui text scade in aceeasi masura in care creste numarul propozitiilor prin care este exprimata o informatie. Dar reciproca acestei asertiuni nu este intru totul adevarata: posibilitatea de receptare a unui text nu creste neaparat daca scade numarul propozitiilor prin care este exprimat. Cu alte cuvinte, a exagera intr-un sens sau in altul inseamna a obtine acelasi efect: pierderea calitatii textului.

Cuvintele trebuie folosite in sensul lor propriu, potrivite contextului care le genereaza; este necesara evitarea cuvintelor vagi, a expresiilor imprecise, deoarece ambiguitatea lexicala, prin folosirea incorecta, improprie a unor cuvinte sau renuntarea la univocitatea lor in chiar interiorul aceleiasi fraze diminueaza claritatea textului. In aceeasi masura este responsabila de pierderea claritatii textului si ambiguitatea sintactica, prin construirea unor topici gresite, atat la nivelul proprozitiei cat si la nivelul frazei.

Pentru a nu face dificila lectura unui text stiintific, Nicolae Gherghe recomanda a nu se abuza de formule, abstractizari si abrevieri. De asemenea, folosirea incorecta a paronimelor (familiar-familial, eminent-iminent, a evoca-a invoca, a afirma-a infirma, etc.) poate crea neclaritati. Prea multe explicatii cu prea multe amanunte si digresiuni sunt la fel de responsabile de neclaritatea textului. Acestea pot fi izolate fie in paranteze sau aliniate speciale, fie in subsolul paginii sau la sfarsitul lucrarii ca anexe.

Coerenta, caracterul logic al unui text reprezinta legatura, fluiditatea dintre capitole si subcapitole, continuitatea idelor, astfel incat paragrafele sa decurga firesc unul din altul.

Pentru ca cititorul sa poata urmari fluxul argumentatiei este necesara folosirea corecta a anumitor prepozitii, conjunctii, adverbe, locutiuni pe post de operatori logici, cu ajutorul carora pot fi puse in evidenta relatiile dintre prepozitii.

De pilda, a folosi cuvantul 'deci' la inceputul unei argumentatii, adica inca de la afirmarea premiselor, stiut fiind faptul ca 'deci' este un operator ce introduce concluzia unui rationament, denota foarte clar nesiguranta in folosirea corecta a limbii.

Concizia. In general, trebuie sa existe o proprozitie potrivita intre continutul de idei si numarul de cuvinte folosit pentru a-l prezenta. Respectand o proportie adecvata intre acesti doi factori, evitand descriptivismul excesiv, dar si frazele telegrafice, poate fi obtinuta concizia optima. De altfel, capacitatea unui autor de a-si face intelese ideile este relativa la numarul de cuvinte, propozitii si fraze pe care le-a utilizat in acest scop. Cu cat se face uz de mai putine cuvinte (fara a cadea in extrema laconismului) pentru exprimarea unei idei, cu atat forta explicativa si argumentativa a autorului este mai mare.

Intr-o lucrare stiintifica, utilizarea cu generozitate a substantivelor si verbelor, folosirea cu moderatie a adjectivelor si adverbelor contribuie la proportionarea corespunzatoare a lungimii textului si la optima raportare a acesteia la continutul de idei.

Sobrietatea. Scopul unui text cu caracter stiintific este unul informativ prin excelenta, iar acesta va fi atins prin apelul la logica, la forta demonstratiei si nu prin implicarea afectiva a autorului, nu abuzand de figuri retorice care sa-l insoteasca la critici sau elogii desantate. Nici cuvintele prea familiare, chiar intre ghilimele, nu-si gasesc locul potrivit in scrierile stiintifice: 'De ce graiesc, si nu vorbesc? se intreaba Iorgu Iordan. Suntem la o publicatie stiintifica si de aceea se impune folosirea unui stil direct, sobru, care sa nu trezeasca in mintea cititorilor imagini sau nuante semantice menite sa tulbure sesizarea precisa a notiunilor'.

Forta. Nu numai favorizarea verbelor fata de celelalte parti de vorbire (substantive, adjective, adverbe) dau forta si dinamism unui text, ci insasi alegerea corespunzatoare a timpurilor, a modurilor si a diatezelor acestora. Astfel, o formulare de genul:

'Cercetarea apeleaza la doua metode.'

este superioara ca forta de exprimare alteia, de tipul:

'Cercetarea a fost efectuata prin doua metode.'

Deoarece diateza activa a verbului din prima propozitie da textului vigoare, in timp ce diateza pasiva din al doilea exemplu trece in plan secundar actiunea, miscarea. De aceea sunt de preferat verbele la diateza activa si de utilizat cu parcimonie cele la diateza pasiva. Nu sunt indicate nici verbele la conditional-optativ ce strecoara textul, respectiv idelor avansate o oarecare nesiguranta; timpul prezent al unui verb da vioiciune unui text fata de verbele la timpul viitor. In cazul acestora din urma, viitorul construit cu a voi are intaietate fata de cel construit cu a avea.

Originalitatea (varietatea, expresivitatea, naturaletea). Toate rigorile impuse stilului stiintific nu pot ingradi posibilitatea unui autor de texte stiintifice de a fi original. Dimpotriva, si textele stiintifice pot fi mai putin anoste, mai putin plictisitoare daca adopta un limbaj variat atat din punct de vedere al lexicului, cat si ca structura; si redarea lucrarilor stiintifice ofera prilejul unui autor sa se manifeste ca personalitate. Si se intampla acest lucru in masura in care el este orginal, adica nu reproduce, nu imita stilul altora, are un mod personal, inedit, necopiat de a combina cuvintele, de a construi propozitii si frazei. Evitarea monotoniei, a repetitiilor suparatoare, exploatarea unui fond lexical cat mai vast prin apelul la sinonime si alegerea celor mai elocvente si adecvate dintre acestea; ocolirea cliseelor verbale, a propozitiilor si frazelor stereotipe ca structura, chiar a idelor cliseu dau scrierilor stiintifice expresivitate, facandu-le mai atragatoare si mai putin rigide.

De accesibilitatea stilului este raspunzator in mare masura lexicul utilizat. Cu cat un autor este dominat mai mult de dorinta de a impresiona cititorii decat de accea de a-i informa si de a-i convinge de viabilitatea ideilor sustinute, cu atat limbajul sau este mai pretios, mai nefiresc, mai ermetic, mai cautat, mai neinteligibil. De altfel, prostul gust intr-o lucrare stiintifica este cultivat prin apelul in exces la figuri retorice care produc de cele mai multe ori efecte ridicole, prin abuzul de cuvinte iesite din comun, prin folosirea unui jargon stiintific si tehic exagerat ca pondere, dar si prin construirea unor propozitii si fraze lungi si alambicate.

Asadar, evitatea exceselor de originalitate manifestate atat la nivelul vocabularului cat si la cel sintactic, promovarea cu discernamant a inovatiilor lexicale, autocenzurarea obiceiului de a folosi fara masura cuvinte provenite din limbi straine si limitarea acestora doar la situatii in care nu exista inca un corespondent in vocabularul limbii romane gireaza neindoielnic accesibilitatea stilului lucrarilor stiintifice.

Eufonia, impresia artistica placuta a propozitiilor si frazelor constitutive scrierilor stiintifice si eleganta acestora pot fi realizate prin utilizarea unor cuvinte armonioase, potrivite, generate de fluenta si coerenta limbajului.

Eliminarea repetitiilor suparatoare, ca cele din exemplul:

'Aceste fapte sunt de fapt fapte de coruptie'

a cacofoniilor, a pleonasmelor:

'Observatia trebuie realizata folosind instrumente analitice cele mai perfecte.'

'Problematica dezbaterii a fost axata in jurul poluarii atmosferice.'

'Toti cei prezenti si-au adus aportul la buna desfasurare a evenimentului.'

'Nu stim inca ce ne rezerva perspectiva viitorului.'

a dezacordurilor gramaticale pot contribui deopotriva la asigurarea unui limbaj armonios, cu o sonoritate agreabila.

In masura in care un text este deschis unui numar mai restrans de interpretari si nu este un text beletristic, cu atat este mai bine construit, cu un limbaj mai precis, cu expresii corecte si clare. Cu cat limbajul este mai precis mai lipsit de echivocuri, cu atat textul va fi mai eficient, respectiv, mai usor de inteles de catre cititori, iar ideile transmise vor ajunge netransfigurate la destinatar. Cand textul suporta o singura interpretare, cea pe care a gandit-o autorul, atunci este un text stiintific.