EVOLUTIA CAZURILOR DE LA LIMBA LATINA LA LIMBA ROMANA

EVOLUTIA CAZURILOR DE LA LIMBA LATINA LA LIMBA ROMANA

I.            Categorii gramaticale specifice substantivului cu privire speciala la caz (numar si gen).

Spre deosebire de categoriile gramaticale de gen si numar care nu impun o anumita functie sintactica, la substantivul caruia apartin, ci doar conditioneaza forma diferitelor determinari pe care le primeste substantivul, categoria gramaticala a cazului presupune anumite raporturi sintactice, a caror urmare este o functie sintactica, dar nu poate fii imaginata in limba romana decat prin luare in consideratie a functiei sintactice a substantivului. Raportul dintre flexiunea cazuala a substantivului latinesc, care se continua in limba romana, flexiunea cazuala a substantivului romanesc s-a simplificat foarte mult si se are in vedere faptul ca desinentele pot fi identice la toate cazurile. Desinenta indica de fapt forma cazuala pentru doua sau trei cazuri, una pentru nominativ - acuzativ, alta pentru genitiv - dativ si o alta forma pentru vocativ.

Desinenta este o marca secundara pentru caz, dar acelasi lucru se poate spune si despre alternantele fonetice, acestea contribuind la identificarea cazurilor care apar doar la unele substantive feminine ce au la singular doua forme cazuale. Forma de nominativ - acuzativ eventual si vocativ al unor substantive de tipul : scoala, porunca, stea isi formeaza genitiv - dativul singular cu ajutorul unei alternante fonetice: scoli, porunci, stele. Datorita faptului ca alternantele fonetice se intalnesc in numar mic la substantive, aceste alternante sunt doar un mijloc redundant si are o importanta secundara in indicarea cazurilor.

Alt mijloc secundar de marcare a cazului il constituie articolul. Articolele romanesti au doua forme cazuale - la singular una pentru nominativ - acuzativ si alta pentru genitiv - dativ (eventual si vocativ) iar la plural una pentru nominativ - acuzativ si alta pentru genitiv - dativ, ceea ce inseamna ca articolele nu pot marca un anumit caz, ci doar o forma cazuala, lui din lui tata sau tatalui trimite la genitiv - dativ singular; lor din baietilor trimite la genitiv - dativ sau vocativ plural.

Exceptie fac doar articolele de tipul a, al care la substantive indica intotdeauna genitivul.

Prepozitia se utilizeaza de obicei ca anexa a substantivului dar se constituie intro-marca secundara a cazului. La substantive prepozitiile sunt specializate pentru un anumit caz. Prepozitiile de tipul a, cu, catre, de, la cer de obicei cazul acuzativ; prepozitiile de tipul: asupra, contra, in fata, cer cazul genitiv, iar prepozitiile de tipul: gratie, datorita, multumita, cer cazul dativ. Pentru a incadra prepozitiile la marcile secundare ale cazului este mai ales faptul ca nu toate cazurile se recunosc cu ajutorul prepozitiilor, iar in aceasta situatie se afla cazurile nominativ si vocativ care refuza prepozitiile. Unele prepozitii care apar la unele cazuri nu sunt obligatorii dar sunt folosite de obicei prin accident de la un caz la altul ca in exemplul: El vine cu masina lui, iar ea cu a prietenului; prepozitia cu nu precede acuzativul, ci genitivul substantivului insotit de articolul posesiv - genitival.

Accentul este marca secundara intrucat cu ajutorul lui se identifica doar vocativul, in mod special atunci cand acesta are structura morfologica identica cu alte cazuri. In limba romana o forma substantivala oarecare poate aparea si fara accent in context (baiatul alearga) dar si accentuata in context atunci cand vorbitorul doreste sa a traga atentia asupra ei (baiatul alearga, nu fata). La astfel de forme substantivale care pot aparea accentuate sau neaccentuate in context, accentul nu constituie un mijloc de recunoastere al cazului.

(conform Corneliu Dumitriu - Tratat de Limba romana - 1979, p. 132 - 135).

Cazul este o categorie principala specifica numelui asa cum pentru verb definitorii sunt categoriile de timp, de mod si de aspect (conform F. Dumitrescu si altii - I.L.R, 1978, p. 201).

Restrangerea numarului cazurilor din latina in romana

Limba latina cunostea sase forme cazuale: nominativul, genitivul, acuzativul, dativul, vocativul, ablativul din care limba romana a retinut 2- 3 forme cazuale: nominativ - acuzativ, genitiv, dativ si uneori vocativ.

Cauzele acestei reduceri sunt multiple: mai importante sunt de natura fonetica si de natura sintactica. Dezintegrarea sistemului cazual latinesc este de fapt o continuare a unei miscari generale ce isi are originea in reducerea sistemului cazual indo - european care cunostea opt cazuri aspect (conform F. Dumitrescu si altii - I.L.R, 1978, p. 201 - 202).

Conform I.L.R, 1965, Al. Graur afirma ca numarul cazurilor din indo - europeana se ridica la opt (nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, vocativ, ablativ, locativ si instrumental), iar la aceasta ipoteza s-a ajuns mai ales pe baza situatiei din grupul indo - iranian.

Genitivul si ablativul singular, dativul si ablativul plural, genitivul si locativul dual erau probabil omonime. Unele cazuri aveau o semnificatie mai concreta (cazurile locale) si ca au aparut cele mai dintai (locativul, ablativul, instrumentalul) in timp ce cazurile abstractie ar fi aparut mai tarziu (nominativul, acuzativul).

Cazurile mixte (genitivul, dativul) s-ar fi format pe baza cazurilor concrete.

Flexiunea nominala latina cuprindea sase cazuri, doua numere si cinci declinari. Caracteristice flexiunii nominale indo-europene, raman valorile si pentru latina, cu exceptia accentului care nu mai joaca nici un rol morfologic. In latina ca si in majoritatea limbilor inrudite a ajuns sa exprime aceleasi valori cazuale cu forme mai putine decat indo-europeana, dar ipoteza ca indo-europeana comuna avea mai multe cazuri ramane nedemonstrabila. Sensul cazului instrumental a fost preluat de cazul ablativ, locativul a disparut si el, sensul sau fiind exprimat de genitiv sau ablativ, iar acest fenomen s-a numit sincretism. Inca din epoca comunitatii italice, ablativul si instrumentalul au avut desinente identice, in ceea ce priveste locativul nu se stie daca indo-europeana avea o caracteristica flexionara care sa-l deosebeasca de toate celelalte cazuri, aceeasi fiind si situatia din latina, la declinarea I si a II - a singular, locativul se confunda cu genitivul iar restul flexiunii cu ablativul (aqua) Al. Graur si colectivul - I.L.R., 1965, p. 123 - 125.

Gruparea in clase de declinari

1. Latina populara si tarzie.

Fiecare substantiv latin apartine unei clase, uneia din cele cinci declinari, caracterizate prin desinenta de la gen singular. Cele cinci declinari existente in limba latina se deosebesc din punctul de vedere al vitalitatii si al importantei lor (apud, Maria Iliescu - Introducerea in studiul limbilor romanice, p. 106).

In latina clasica existau cinci declinari, dar in latina tarzie are loc o restructurare care inseamna desavarsirea unei tendinte mai vechi. Trecerea de la o declinare la alta, din cauza desinentelor comune datorandu-se unui motiv formal, astfel dispare declinarea a IV - a si a V - a, se confunda declinarea a V - a cu declinarea I (EFFIGIES devine EFFIGIA) unele substantive din declinarea a IV - a sunt asimilate de seria mai numeroasa a substantivelor de declinarea a II - a (FRUCTUS, -US devine FRUCTUS, I), Declinarile I, a II -a si a III -a se transmit limbii romane:

Declinarea I latina CASA>casa

II latina LUPUS> lup

III latina PARS, - TIS> parte, VALLIS, - IS, >vale

Intre acestea se observa treceri de la una la alta care antreneaza ti schimbari de gen: GLANS, GLANDIS (declinarea a III- a neutru) devine in latina populara GLANDA (declinare I feminin) si in limba romana GHINDA (declinarea I feminin). Aceste deplasari de la o declinare la alta sunt atestate si in testele latinei tarzii: substantivul NŪRŬS, - US (declinarea a IV - a) a fost atestat in latina populara sub forma NORUS (apare la declinare I : NURUS NON NURA), forma intalnita si azi in Banat; mai tarziu trece in romana la declinarea I, nora din cauza continutului care cerea ca acest substantiv sa apartina formal genului feminin; SOROR cunoaste o evolutie similara de la declinarea a III-a in latina la declinare a II-a in romana veche aparand forma sor<sor(u) si apoi la declinarea I genul feminin sora. In anumite cazuri substantivele de declinare I latina au imbogatit declinarea a III - a a limbii romane, proces realizat pe cale fonetica; de exemplu: in latina ORICLA (AURICULA) declinarea I >ureche (declinarea a III-a), PARIC(U)LA (declinare I) > pereche (declinarea a III-a).

In aceste cazuri nu este vorba de o transformare cauzata de un fapt de continut (ca la substantivele nora, sora) ci de un proces de natura fonetica (conform Florica Dimitrescu et altii - I.L.R., 1978, p. 198).

Substantivele de declinarea a V- a cuprindeau in afara de mici exceptii, substantivele de gen feminin au trecut la declinarea I si ea feminina bine organizata. Formele GLACIES, FACIES sunt inlocuite de GLACIA, FACIA.

Numarul declinarilor se reduce de la cinci la trei: declinarea I, a II-a si a III - a (FACIA in loc de FACIES, in romana fata, OSSUM, OSSI in romana os). Numarul subgrupelor declinarii a III-a se reduce de la opt la cinci prin contopirea temelor consonantice si vocalice prin trecerea substantivelor in - ES si la cele mai frecvente in - IS. Numarul substantivelor cu alternanta tematica scade in favoarea celor cu tema neschimbata in cursul declinarii: FRONTIS, FRONTIS in loc de FRONS, FRONTIS in romana frunte. Numarul substantivelor imparisilabice scade in favoarea substantivelor parisilabice: CARNIS, CARNIS in loc de CARNO, CARNIS in romana carne. Se mentin substantivele imparisilabice, nume de persoane cu accent mobil: SOROR, SORORIS in romana sora. Imbogatindu-se cu un tip nou in - A; - ANTIS (- E, - ENIS) TATA, TATANIS in romana tata, PECTUS, PECTORIS in romana piept ( Conform Maria Iliescu - Introducere in Studiul Limbilor Romanice - p. 111 - 116).

Declinare I in limba romana cuprinde

substantive feminine terminate in - a mostenite din declinare I

Exemplu: casa<latina CASA

fata<latina FETA

masa<latina MESA

substantive provenite din declinarea a III - a latina

Exemplu: frunza< latina FRONS; FRONDIS>FRONDIA(declinare I)

substantive provenite din declinarea a V -a

Exemplu: fata<latina FACIES > FACIA (declinarea I latina tarzie)

substantive provenite din declinarea a IV-a

Exemplu: mana(romana veche minu)<latina MANUS

Declinarea I romaneasca contine substantive terminate in -a accentuat, provenite din limba turca: musacà, basmà.

Declinate a II -a

Aceasta declinare cuprinde substantive masculine terminate in consoana provenite din declinarea a II-a latina, terminate in -US de tipul: lup<latina LUPUS, domn< latina DOM(I)US.

Substantive terminate in -u vocalic dupa muta cum liquida de exemplu: codru< latina QUADRUM.

substantive terminate in -i semivocale:

Exemplu mai<MAJUS

substantive terminate in consoana palatalizata, de exemplu: ochi<latina OC(U)LUS

substantive neutre terminate in consoana, de exemplu ou<latina OVUM

Declinarea a III - a

Substantive de toate genurile terminate in vocala -e, provenite din declinarea a III -a latina:

Exemplu: m. munte< latina MUNTEM; n nume< latina NOMEN.

Substantive provenite din declinarea I latina, de pilda f. ureche< latina ORICULA, explicabile prin modificari de natura fonetica (conform F. Dimitrescu et alti - I.L.R., 1978, p. 198 - 199)

2. Limba romana

In limba romana actuala sistemul flexiunii nominale porneste de la cele doua genuri avand o declinare feminina, una masculina iar substantivele neutre se incadreaza in amandoua opunandu-se la singular celor feminine iar la plural celor masculine (conform I. Iordan, V. Robu - L.R.C., 1978, p380).

Conform G.R.L., volumul I, 1966, se vorbeste despre o declinare nearticulata si o declinare articulata dar cu explicatia ca prin declinarea nearticulata se intelege declinarea substantivului care este lipsit de articol hotarat enclitic dar care poate sa fie insotit de articolul nehotarat sau de orice determinant, conform G.R.L., I, 1966, p

In limba romana actuala nu se cunoaste decat partial o flexiune a substantivelor fara articol, deoarece singurele opozitii, cauzele se manifesta intre vocativul numelor de persoana si a celor asimilate cu ele marcat cu desinentele specifice si forma invariabila a cazurilor nonvocative.

Declinarea cu articol hotarat nu ridica nicio problema, deoarece articolul nehotarat fiind proclitic nu afecteaza forma substantivului care ramane invariabila la genul masculin si neutru prezentand forme de numar (conform I. Iordan, V. Robu - L.R.C., 1978, p390).

Declinarea I cuprinde substantive feminine terminate in -a (casa) ; - ea (saltea) - a (macara); - i(zi). Se adauga aici masculinele comune si proprii in: - a, - a (popa, pasa, tata, Danila, Pacala).

Declinarea a II -a cuprinde substantive terminate in - u (codru, filtru), in - u semivocalic (erou); - i semivocalic (trei, ardei), consoana (lup, unchi) toate aceste substantive sunt masculine si neutre.

Se adauga la acestea un numar restrans de neutre terminate in -o (radio), - u accentuat(at), - i accentuat (tav).

Declinarea a III - a cuprinde substantive terminate in - e (perete, femeie, nume), iar acestea sunt de toate genurile.

Se includ aici numele primelor cinci zile ale saptamanii pentru ca forma lor articulata este aceiasi cu a femininelor in - e: luni, lunea. Tinandu-se seama de modificarile flexionare ale substantivului, adica de schimbarile cazuale si de numar dar si de omonimiile care se realizeaza, tabloul declinarilor romanesti se infatiseaza astfel: substantivele case si padure apartin aceluiasi tip de declinare pentru ca amandoua realizeaza numai cate doua forme identice in tabloul declinarii: o forma de NOMINATIV - ACUZATIV singular si alta de GENITIN - DATIV singular si la toate cazurile de la plural ( o casa, unei case, niste case, unor case; o padure, unei paduri, niste paduri, unor paduri).

Formele cazuale pot fi la singular total omonime sau omonime doua cate doua (nominativ - acuzativ, genitiv - dativ), la plural toate formele cazuale sunt omonime cu formele cazuale de genitiv - dativ singular sau cu toate formele cazuale ale singularului.

Din punct de vedere al omonimiilor se disting patru tipuri paradigmatice:

1. Substantive cu doua forme repartizate dupa cum urmeaza: o forma pentru toate cazurile la singular iar alta pentru toate cazurile la plural:

singular nominativ - acuzativ -a, genitiv - dativ, - e, plural -e : casa

singular nominativ - acuzativ -a, genitiv - dativ, - i , plural -i : poarta, cusatura

singular nominativ - acuzativ -e, genitiv - dativ, - i , plural -i : paine, parere

singular nominativ - acuzativ -ø, genitiv - dativ, - le , plural -le : stea, zi

2. Substantive cu doua forme adica una pentru toate cazurile la singular, iar alta pentru toate cazurile la plural:

singular -u( - u sau - ø) plural - i : codru, socru, prun

singular -e plural - i: caine

singular -u( - u sau - ø) plural - e :teatru, templu

singular -u( - u sau - ø) plural - uri :lucru, rau, tren

3. Substantive cu trei forme: una pentru nominativ - acuzativ singular, alta pentru genitiv - dativ singular si alta pentru toate cazurile la plural.

singular nominativ - acuzativ -a, genitiv - dativ, - e, plural -uri : lipsa

singular nominativ - acuzativ -a, genitiv - dativ, - i, plural -uri :treaba

singular nominativ - acuzativ -e, genitiv - dativ, - i, plural -uri : vreme

4. Substantive cu o singura forma pentru toate cazurile indiferent de numar. La acest tip se incadreaza substantivele invariabile: lucratoare, invatatoare (feminine), ochi, unchi, pui(masculine), pantece, nume (neutre).

Deci primele trei tipuri reprezinta substantivele variabile, iar ultimul tip pe cele invariabile, adica pe cele cu un sincretism total al cazurilor si al numelor (conform T. Hristea - Sinteze de Limba Romana, 1981, p. 126 - 127.

Rolul prepozitiilor in sistemul declinarii in latina populara si tarzie

In latina tarzie apar confuzii in regimul prepozitiilor care in latina clasica se construiau cu acuzativul sau cu ablativul, dupa prepozitii care se construiau cu ablativul apare acuzativul si invers. Primul fenomen este pus pe seama extinderii acuzativului in dauna ablativului, iar cel de-al II - lea in cele mai multe cazuri ca o hipertitudine. Se presupune ca datorita caderii timpurii a lui -M in limba vorbita, formele de acuzativ -A, -U si -E, s-au folosit la singularul tuturor declinarilor, atat dupa prepozitii la care cereau ablativul cat si dupa cele care cereau acuzativul, iar cele doua ajunsesera sa se confunde formal.

Rezultatul concret care a avut o importanta in sistemul declinarii a fost folosirea unui caz prepozitional, acuzativul in latina tarzie ( si mai tarziu in limbile romanice) provenit de fapt din contopirea acuzativului ti a ablativului.

Un alt fenomen specific latinei tarzii este tendinta tot mai accentuata de a se intarii si a se preciza valoarea cazurilor prin prepozitii ceea ce a dus la inlocuirea exprimarii sintactice ( cu ajutorul desinentei cazuale), prin cea analitica (cu ajutorul prepozitiilor si a unui caz prepozitional, constructie in care sensul e exprimat de prepozitie si nu de desinenta substantivului). Importanta deosebita pentru evolutia sistemului de declinare a avut in special stabilirea echivalentei intre dativul sincretic si constructia cu AD+acuzativ pentru exprimarea complementului indirect. Inlocuirea atributului posesiv exprimat de genitiv prin constructia DE+ablativ si mai tarziu DE+acuzativ, e mult mai rara. In unele regiuni mai frecventa este extinderea acestui atribut prin dativul adnominal inlocuit ulterior de AD+acuzativ.

Caracterul initial redundant al prepozitiilor dispare iar impreuna cu noul caz prepozitional prepozitiile incep in cea mai mare parte a imperiului sa exprime cazurile (conform Maria Iliescu -Introducere in studiul limbilor romanice, p 126-129).

II.         Evolutia cazurilor din latina in limba romana veche - moderna

Nominativul

Nominativul singular din limba romana continua formele din latina, in unele situatii apar dificultati in privinta explicarii formei cazuale latine din care provine. La substantivele feminine de declinarea I si la masculinele si neutrele de declinarea a II - a si a III - a (parisilabice), in latina populara formele de nominativ s-au confundat cu cele de acuzativ datorita disparitiei consoanelor finale -s si -m deci aceasta fiind o cauza fonetica.

Aceasta confuzie apare in urmatoarele situatii:

Datorita acestei confuzii nu se stie cu precizie daca nominativul substantivelor este mostenit din nominativul sau acuzativul latin. Forma care s-a mentinut in toate limbile romanice reprezinta o chintesenta a tuturor formelor cazuale latinesti si nu este urmarea exclusiva a uneia singure (apud Florica Dimitrescu et altii I.L.R. 1978, p 2002).

Nominativul singular de declinare I a fost confundat de timpuriu cu acuzativul si ablativul, iar in celelalte declinari, nominativul a ramas mult timp deosebit de acuzativ, fie pentru ca -s final a slabit mai tarziu decat -m fie pentru ca tema nominativului se deosebeste de cea de acuzativ (apud Ovidiu Densusianu - I.L.R. 1961, p 96).

Conform I.L:R, Florica Dimitrescu era de parere ca forma care s-a mentinut din latina CASA era identica pentru cazurile: nominativ, acuzativ, ablativ si chiar genitiv - dativ, la fel si LUPU reprezenta forma comuna pentru toate cazurile, iar aceasta forma constituie rezultatul unificarii formelor cazuale. In marea majoritate a substantivelor sunt cateva nume a caror origine cazuala este sigura dar existand situatii in care se poate determina fara dubiu forma cazuala mostenita de nominativul romanesc iar acestea sunt substantivele imparisilabice de declinarea a III - a la care formele de nominativ - acuzativ sunt net diferite.

Exemplu:

Nominativ latina DRACO>drac (Acuzativ latina DRACONEM)

Nominativ latina HOMO>om (Acuzativ latina HOMINEM)

Nominativ latina CULMEN>culme (Acuzativ latina CULMINEM)

Nominativ latina HOSPIS>oaspe (Acuzativ latina HOSPITEM)

Unele imparisilabice provin din acuzativul latinesc.

Exemplu:

Acuzativ latina LEGEM>lege (Nominativ latina LEX)

Acuzativ latina CARBONEM>carbune (Nominativ latina CARBO)

Acuzativ latina REGEM>rege (Nominativ latina REX)

Acuzativ latina SOLEM>soare (Nominativ latina SOL)

S-a observat ca substantivele pastrate din nominativ latin sunt in general nume de fiinte si pot avea in mod obisnuit functia de subiect in fraza, dar din aceasta categorie face exceptie un substantiv precum culme ceea ce inseamna ca o regula fixa privind pastrarea formei de nominativ nu exista.

In legatura cu nominativul se pune problema daca acesta este o forma tip in limba romana si nu se poate raspunde afirmativ din doua motive:

a)      pe de o parte, pentru ca un substantiv nu este reprezentat exclusiv prin nominativul lui, substantivul respectiv fiind acelasi indiferent de cazul la care apare, cuvantul fiind o unitate lexicala s gramaticala;

b)      pe de alta parte, pentru ca nominativul nu este o forma stabila fixa, el poate fii influentat formal de alte cazuri.

Exista situatii in care nominativul rezulta din contaminarea cu alte forme cazuale, cum ar fii contaminarea cu genitivul. Alaturi de nominativul tata< latina TATA, exista si un nominativ neetimologic, aparut prin influenta genitivului: TATANE< genitivul latina TATANIS. Genitivul a luat locul nominativului si ca urmare in limba veche si azi popular, nominativul a capatat forma TATANE iar acest tip de flexiune nu este de origine germanica in latina ci se explica prin dezvoltarea interna a limbii latine.

In limba secolului al XVI - lea intalnim forme de nominativ SALCE, FUNE, care se explica etimologic prin acuzativul latinesc SALCEM, FUNEM.

In formele de nominativ (salcie, funie) se vede influenta genitivului (salciei, funiei), iar baza asemanarii fonetice se poate spune ca pornind de la genitiv s-a creat o noua forma de nominativ singular (funie, salcie) tipul in -ie fiind mai frecvent decat cel in -e.

Nominativul a fost influentat si de vocativ. In limba romana alaturi de jupan, sfant, mester apar formele de nominativ un jupan , un sfant, un mester.

Noile forme de nominativ se explica prin mai deasa utilizare a substantivelor respective la vocativ decat la forma de nominativ, dar aceasta a si facut ca forma de vocativ sa ia locul celei de nominativ negeneralizandu-se in toate situatiile.

Exista si situatii in care vocativul a inlocuit definitiv forma de nominativ cum este cazul unor nume proprii cum ar fi Ilie provenit din bulgarescul Iliei, Ilie a fost la origine vocativul formei vechi de nominativ Ilia care a disparut in favoarea formei de vocativ.

Coexistenta nominativului cu vocativul apare Petru - Petre; nominativul Petru, forma etimologica cunoaste si forma Petre, explicabila prin vocativul Petre.

Pe baza exemplelor date se pot urmarii etapele prin care se face trecerea de la nominativ la vocativ prin influenta vocativului care e mai frecventa la numele proprii decat la cele comune (conform Florica Dimitrescu et altii - I.L.R., 1987, p 202 - 204).

Functii sintactice

Nominativul are functiunea de:

a)      - subiect:

"Lumina-n valuri peste noi se lasa,

Ca marea se deschide viata larg"

Beniuc V.,139

"Inecat de vecinici visuri, rasarit din sfinte - izvoara,

Mielul misc-a lui legenda si oglinda-i galben - clara"

Eminescu, O., I, 43

b)      - nume predicativ:

"Acest Gheorghita Raducan era un om fara pereche de sprinten"

Sadoveanu, O., III, 155

"Eu sunt trimisul timpurilor noi

"Iesit din rand cu cei ce scurma glia"

Beniuc V., 86

c)      - element predicativ suplimentar:

"Invatator ne-a sosit un fost seminarist de la Curtea - de - Arges"

Galaction, O.G. 11

Nominativul cu o anumita intonatie inlocuieste adesea vocativul:

"Haide, hamal hamal! .Aici, baiete!"

Rebreanu R., I, 16

d)      - apozitie:

"Bat la usa amicului meu Piscupescu, profesor de cursul secundar"

Caragiale, O. I, 283

Conform G.L.R, volumul I, 1966, p75.

Grupul pronominal apozitional

Centrul pronominal poate fi amplificat printr-o apozitie care are rolul de a preciza referential baza pronominala (exemplu: "El copilul blond, ne privea uimit. Primul, Ionel, parea cel mai atent").

Locutorul revine asupra prenumelui corectandu-l sau dand date suplimentare cu ajutorul carora alocutorul poate accesa referinta.

Relatia apozitiva in care sunt implicate pronumele genereaza uneori semnificatii particulare diferite de relatia apozitiva cu baza substantivala: emfaza ("Cine altcineva putea fi? Cine altul decat el?") reformulare pentru insistenta si precizare, ("Tu, acela"); delimitarea unei entitati de alti membrii ai unei clase si individualizarea ei ("Eu unul nu ma duc acolo"). Statut cvasilocutional au si combinatiile de doua pronume: nimeni altul, orice altceva, cine altul, eu insumi, ea insasi.

Intr-o situatie speciala de imbinare cvasilocutionala se afla si grupul fiecare al doilea ("Copiii erau aliniati intr-un sir: Fiecare al doilea trebuia sa faca un pas inainte")

Relatia apozitiva este partial diferita in situatia in care baza apozitiei este un pronume, respectiv un substantiv, iar apozitia este un numeral. Numeralele cardinale apar postpuse pronumelui (ei trei, dumneavoastra doi). Structurile de tipul pronume plus numeral (ei doi) sunt paralele cu structurile apozitive de tipul: Copiii trei au plecat precum si cu Copiii. Ei amandoi /toti au plecat; in mod analog demonstrativ plus numeral ( acestia doi, toti trei acestia); nehotarat plus numeral ( fiecare al doilea). (Conform G.A.L.R. volum II, p102 -103, 2005).

Genitiv - Dativul.

In lucrarea "Din gramatica istorica a limbii romane" Radu Popescu considera ca procesul de constituire a unei forme unice de genitiv - dativ s-a efectuat sub influenta dativului asupra genitivului influenta probata de:

dezvoltarea dativului adnominal, aparitie populara a latinei dunarene, continuata sub diverse forme pana in secolul al XVI - lea si mai tarziu;

eliminarea lui - de din concurenta cu - ad si specializarea in latina populara, a prepozitiei - ad pentru genitiv si dativ;

evolutia unor forme de pronume personal si de articol care provin din dativ: LUI<ILLUI, LU< ILLO

Unificarea genitivului cu dativul a avut loc in latina populara iar in latina romana comuna cele doua cazuri au ajuns sa se confunde.

Identitatea genitiv - dativului la feminine, nu se datoreaza    unei influente a sistemului morfologic slav cum erau dispusi sa considere unii lingvisti: (apud Radu Popescu - Din gramatica istorica a limbii romane, 1978. p150).

Dintre formele latine foarte putine s-au mentinut la genitiv - dativ, intre acestea cuvintele care desemneaza zilele saptamanii, se observa ca s-au mentinut ca nominative:

marti< latina MARTIS(DIES)

joi< latina JOVIS(DIES)

luni< latina LUNIS(LUNAEDIES); LUNIS s-a refacut prin analogie cu formele de tipul MARTIS(DIES).

In limba secolului al XVI - lea, situatia genitiv - dativului era deosebita fata de limba actuala, in sensul ca formele analitice erau mult mai frecvente.

Problema predominarii formelor analitice sau a celor sintetice nu se poate rezolva decat introducandu-se date statistice de care nu se dispunea in momentul respectiv.

Constructiile prepozitionale (prepozitia de sau a+acuzativ) echivalente cu genitiv - dativ apar des in traduceri dar apar si rar probabil prin contaminare: cale de cetate, trestie a cartulariu .

Situatia dativului era similara, aceasta construindu-se cu prepozitia a sau la : dede a lucratori;sa judece a seracu.

Alaturi de formele analitice genitiv - dativul cunoaste forme sintetice si se observa ca in limba vorbita se pastreaza constructia cu dativul insotit de prepozitia la: da apa la vite, iar genitivul cu prepozitia de ce exprima nedefinitul : la mijloc de codru des.

O constructie sintactica specifica limbii vechi si populare este dativul locativ :stai locului, unde dativul are forma de complement circumstantial, fiind cerut de verbul a sta.

Etimologia formelor de genitiv - dativ nearticulat a substantivelor de declinarea I de tipul : unei case, unei fete, a fost foarte mult discutata.

Conform I.L.R 1978, Ovodiu Densusanu, Al. Rosetti, Sextil Puscariu, Al. Graur sustin teoria conform careia genitiv - dativul romanesc, reprezinta genitiv - dativul latinesc: latina nominativ CASA > casa; latino genitiv - dativ CASAE > case; acuzativ latina MORTEM>moarte; genitiv - dativ MORTI>morti (forma din romana corespunde celei din latina. Mostenirea din latina a genitiv dativului este cea mai plauzibila deoarece exista atat o corespondenta semantica, cat si una din punct de vedere formal, deci pentru a o explica nu este necesar sa apelam nici la substrat si nici la o influenta externa.

In teoria sa Al. Philippide considera ca formele de genitiv - dativ apar datorita influentei slave.

In inscriptiile din Dacia si Moesia Inferioara, forma de genitiv - dativ este de cele mai multe ori identica cu cea de nominativ si numai foarte rar se intalnesc forme diferite.

Pe aceste inscriptii apare in loc de forma normala de genitiv - dativ PATRIAE forma PATRIA, la fel REGINA, FEMINA si se ajunge la concluzia ca forma de genitiv - dativ din limba romana nu poate proveni din limba latina pentru ca inscriptiile demonstreaza sincretismul formelor de nominativ cu cele de genitiv - dativ. Se admite ca genitiv - dativul feminin singular a fost refacut dupa nominativul plural, ca rezultat al influentei slave, bazat pe faptul ca la substantivele slave exista o forma de genitiv singular identica cu nominativul plural, iar aceasta ipoteza nu poate fi admisa din doua motive:

formele sincretice de genitiv - dativ cu nominativul nu sunt in masura sa convinga ca aceasta era o tendinta generala;

limba era reprezentata nu numai de inscriptii ci si de alte documente.

In concluzie genitiv - dativul din limba romana continua genitiv - dativul din limba latina (conform Florica Dimitrescu et altii - I.L.R, 1978,p 204 - 206)

Functiile sintactice ale genitiv - dativului in limba romana

1. Functiile sintactice ale genitivului

Functiunea obisnuita a genitivului este aceea de atribut.

Exemplu:

Din crestetul cerului dogorat razele cad drept ca niste sageti de foc.

Ca atribut genitivul are numeroase valori:

Genitivul posesiv:

a)      posesorul propriu-zis:

Exemplu:

"Si unde nu ne trezim intr-o buna dimineata plini ciucur de raie capreasca de la caprele Irinucai"( I. Creanga, A. p27).

b)      apartenenta:

Exemplu:

"La radacinile stalpilor Zaplazului ieseau din gramezi rosii ca niste stropi de sange, cele dintai ganganii, vacile domnului".(Sadoveanu, O. II, p151).

c)      dependenta:

Exemplu:

"S-a dus Pann, finul Pepelei cel istet ca un proverb"(Eminescu, O. I, p31)

Genitivul subiectiv:

Exemplu:

"Mihai traia trecerea fiecarei clipe la volan, ca pe cel din urma minut al vietii"(Mihale, O.,p169).

Genitivul obiectiv

Exemplu:

"Simtirea nenorocirii lui . pomenirea pacatului sau i-au atacat sanatatea".(Negruzzi, S. I, p54).

Genitivul calitatii:

Exemplu:

Omul datoriei.

Genitivul care intra intr-o constructie echivalenta cu un superlativ:

Exemplu:

"S-apoi fosa-au fost poftiti la nunta craiasa furnicilor, craiasa albinelor si craiasa zanelor, minunea minunilor din ostrovul florilor"(Creanga, p279).

Genitivul denumirii

Exemplu:

"Abia catra amiaza ajunsera la apa Bistritei Sadoveanu, O. X,p546).

Deseori genitivul e cerut de prepozitii si locutiuni prepozitionale: asupra, contra, deasupra impotriva, inaintea inapoiam in dreptul, etc.; impreuna cu acestea el indeplineste mai ales functiunea de complement indirect pe langa un verb:

Exemplu:

"Fulgerele adunat-au contra fulgerului care

In turbare-i furtunoasa a cuprins pamant si mare"

(Eminescu, O. I, p146)

dar si de atribut pe langa un substantiv:

Exemplu:

"Si nu erau verzi decat cei doi molifti din dreptul ferestrelor" (Sahia, N, p 55).

(conform G.L.R., 1966, volumul I, p 75 - 76).

2. Functiile sintactice ale dativului

Dativul are de obicei functiunea de complement indirect pe langa un verb, adjectiv, adverb, interjectie sau (cu elipsa verbului) un substantiv, carora li se atribuie o actiune, o insusire sau o caracteristica.

Cel mai adesea dativul determina verbe:

Exemplu:

"I-am dus baietelului o mica foarte mare de cauciuc si foarte elastica"

(Caragiale, O. II, p164)

"Ma intorc, iau o bomboana, i-o arat lui Bubico"

(Caragiale, O. II, p100)

Pus pe langa verbe sau locutiuni verbale impersonale, dativul arata fiinta pe care o priveste actiunea exprimata de verb sau de locutiunea verbala. In astfel de imprejurari el e subiectul logic al propozitiei:

Exemplu:

"Tincai i se parea ca se simte alta" (Sadoveanu, O. IV, p20)

Dativul poate determina de asemenea unele adjective sau adverbe.

Exemple:

"Am deschis poeziile acelui poet scump inimii noastre, al carui nume il rostesc intotdeauna cu evlavie" (Sadoveanu, O. XVIII, p630)

"Nu e nimic si totusi e

O sete care-l soarbe,

E un adanc asemene

Uitarii celei oarbe" (Eminescu, O. I, p176)

Dativul poate sta si dupa unele interjectii, cu aceeasi functiune de complement indirect:

Exemplu:

Bravo fruntasilor la invatatura!

Substantivul in dativ este complementul in direct al unui substantiv (cu un verb eliptic):

Exemplu:

Onoare fruntasilor in productie!

Salut fierbinte luptatorilor pentru cauza pacii!

Substantivele in dativ pot avea si functiunea de atribut al unui substantiv:

Exemplu:

Nepoata cumnatei mele.

"Si bogat in saracia-i ca un astru el apune,

Preot desteptarii noastre, semnelor vremii profet"(M. Eminescu, O. I, p32)

Acest fel de atribut constituie o categorie specifica limbii vechi, folosita in limba literara contemporana pentru a da ton solemn frazei.

Dupa prepozitiile: datorita, gratie, multumita substantivele se pun in dativ indeplinind functiunea unui complement circumstantial instrumental.

Exemplu:

"Datorita muncii dumitale . biblioteca e azi in regula"(C. Petrescu, T. I, p150)

Gratie muncii si-a atins scopul.

Cateodata dativul are functiunea unui complement circumstantial de loc (dativ locativ).

Exemplu:

"De-abia te-i mai incalzii mergand la drum, caci nu e bine cand stai locului" (Creanga, P. p241)

(Conform G.L.R. 1966, volumul I, p76 - 77).

Acuzativul

Acuzativul romanesc reprezinta mostenirea unei forme unice din latina la declinarea I, a II - a si a III - a parisilabica.

Majoritatea cercetatorilor limbii textelor vechi au vazut in constructii nefiresti lipsa prepozitiei pre la acuzativ in textele traduse in secolul al XVI - lea. Cele mai vechi texte rotacizante omit prepozitia pre care se explica usor prin scrupulozitatea cu care traducatorii cautau sa reproduca intocmai elementul slav.

In textele traduse intrebuintarea lui pre este conditionata de constructia de origine slavoneasca corespunzatoare. I.A. Candea introduce in discutie chiar "tema pe care o aveau traducatorii de a introduce in textul religios pe care il talmaceau vreun cuvant de prisos, ceea ce ar fi constituit in ochii lor o profanare a sfinteniei cartii".

In fata acestor afirmatii, in I.L.R 1978 S. Puscariu se indoieste ca impunerea modelului slav poate merge atat de departe incat sa falsifice sintaxa limbii romane.

Pentru a se explica anumite fapte de limba traducatorii au facut o comparatie intre textul romanesc tradus si originalul slav.

In aceasta comparatie se observa ca se traduce consecvent cu ajutorul unei prepozitii a cazului instrumental, sintetic in slava, ceea ce se dovedeste ca traducatorii intelegeau in mod exact sensul. Deci folosirea prepozitiei p(r)e este un fenomen romanesc.

In situatia mentionata mai sus nu s-ar fi putut traduce altfel dar in acest caz trebuie admis ca traducatorii au stiut sa redea sensul cu ajutorul unei prepozitii inexistente in textul slav. Un alt caz pune problema mai numeroasa de traducere, si care, ca si acuzativul se poate transpune fie sintetic ca in slava, fie cu o prepozitie. Traducatorii au stiut sa se orienteze si au redat sensul cu ajutorul unei prepozitii atunci cand genitivul slav respectiv era un genitiv locativ sau un genitiv al materiei. S. Puscariu a remarcat de fapt ca era vorba de utilizarea corecta a unei prepozitii acolo unde textul slav prezenta o forma sintetica. Autorul se refera la numeroasele cazuri cand in textul romanesc se traduce, corect, de exemplu: laud domnul, desi intr-o traducere literala s-ar fi asteptat laud domnului, pentru ca in slava, la numele de fiinte masculine acuzativul avea in general forma genitivului.

Daca se referea la cazurile putin numeroase cand in textele traduse apare pre la acuzativ este necesar sa se distinga trei situatii:

Cand in textul slav acuzativul respectiv era precedat de prepozitia "pre" sau mai rar spre ca morfem al acuzativului;

Cand in text apar doua substantive identice si prezenta lui pre se explica prin nevoia imperios simtita a distingerii lor;

Si cand in final se traduce prin acuzativul cu prepozitie fie pronumele.

Acuzativul numelor sau pronumelor cu foarte mari exceptii, explicate prin neglijenta de redactare, se construieste cu prepozitia pre si se au in vedere totusi textele originale care reflecta starea limbii, iar traducatorii stiau sa foloseasca prepozitia adecvata si nu utilizau decat in mod exceptional acuzativul cu pre. Situatia fenomenului in discutie in sistemul limbii secolului al XVI - lea ar fi stravechi si consolidat in limba iar fidelitatea fata de textul slav nu ar fi reusit sa impuna traducerea acuzativului fara prepozitie.

Concluzia a fost ca in epoca de care se ocupa fenomenul in discutie era intr-o faza incipienta in limba ca nu reusise sa se impuna in constiinta vorbitorilor, astfel incat in momentul cand nu scriau liberi sa-l utilizeze.

Cu alte cuvinte se crede ca lipsa lui pre din textele traduse ar fi putut constitui o dovada care coroborata cu altele, de pilda cu absenta lui pre din dialectele din sudul Dunarii (aromani, meglenoromani si istroromani) ar fi putut fi adusa in sprijinul tezei ca pre la acuzativ dateaza din epoca imediat anterioara aceleia in care apar primele traduceri si ca perioada de care se ocupa nu reusise sa se impuna in limba pe deplin.

Un argument in favoarea acestei afirmatii despre faza de tatonare a acuzativului cu pre este faptul ca exista destul de numeroase exemple in care in secolul al XVI- lea era utilizat acolo unde romana de astazi il exclude.

Acuzativul cu pre este un fenomen care nici pana astazi cu toate efectele de normare a limbii literare nu a ajuns sa se precizeze, sa obtina forme de cristalizare unanim recunoscute.

Prin exemplul de cazuri aberante: si aibi pre tine singur; sa unga pre trupul lui Iisus; Densusanu da explicatia ca ele ar fi o dovada tocmai a faptului ca traducatorii cunosteau bine constructia cu pre la acuzativ, pe care au ajuns sa o foloseasca si acolo unde uzul limbii romane nu o cerea.

Intr-o situatie ca a lui pre la acuzativ, Paula Diaconescu considera ca trebuie stabilit un raport, o proportie intre numarul traducerilor corecte si cel al traducerilor incorecte ce redau una si aceeasi constructie din textul original.(Conform F. Dimitrescu et altii - I.L.R, 1978, p207 - 209).

Functiile sintactice ale acuzativului in limba romana

Acuzativul este de obicei cazul complementului direct. Cu aceasta functiune acuzativul apare fara prepozitie sau precedat de pe.

Exemplu:

"Ascultati, oameni buni, povestea mea adevarata"(Sadoveanu, O, XVIII, p13)

"Pe Eminescu noi, poetii tineri,

Zadarnic incercam, nu-l vom ajunge"(Beniuc, V, p 28).

Cu functiune de complement circumstantial de loc sau de timp, acuzativul poate aparea fara prepozitie.

Exemplu:

"Ai plans si n-ai venit la noi o saptamana" (Cosbuc, P II, p73).

Acuzativul se intrebuinteaza foarte des insotit de o prepozitie (inclusiv prepozitia pe) sau de o locutiune prepozitionala al carei ultim termen este o prepozitie. Impreuna cu acestea acuzativul are diferite functiuni.

Exemplu:

"Vizitiul . ii mana cu haturi coperite cu tinte de argint" (Negruzzi, S I, p37).

"O vie cu livada frumoasa"(Creanga, P, p3)(atribute)

"Si ti-ai salvat de-al setei tari poporul" (Neculuta, T, D, p 31)(complement indirect)

"Un lavicer vrastat, tesut de matusa Anghelina"(Sadoveanu. O I, p559)(complement de agent).

"Cara vinul cu ulciorul" (Teodorescu, P, p271)(complement circumstantial instrumental).

"Vino-n codru la izvorul

Care tremura pe prund" (Eminescu, O I, p 75)( complement circumstantial instrumental).

"Nu fi zgarcit, caci banii strangatorului intra in mana cheltuitorului ., dar nici scump la tarate si ieftin la faina"( Negruzzi, S I, p248)( complement circumstantial de relatie).

Acuzativul apare si pe langa adverbe care uneori au valoare de prepozitie: ca(si), cat(si), decat.

In asemenea situatii acuzativul exprima al II - lea termen al unei comparatii.

Exemplu:

"Pesti . luminosi ca argintul - viu" (Sadoveanu, O XVIII, p 394).

"Baba era umflata cat o bute" (creanga, P, p15)

(Conform G.L.R. 1966, volumul I, p77 - 78).

Vocativul

In limba romana, vocativul, caz independent si periferic, in raport cu celelalte cazuri, are numeroase forme atat la masculin cat si la feminin:

masculin singular: -e, -ule: baiatule dar si baiete;

feminin singular: -o: Ileano; fetito;

masculin - feminin plural: -lor: fratilor, fetelor;

Desinentele de vocativ se explica in felul urmator:

desinenta    -e de masculin (baiete) este mostenita din latina (nominativ latina LUPUS - vocativ latina LUPE). Unele dintre formele de vocativ sunt pastrate de poezia populara (exemplu : LUPE).

S-au purtat discutii in legatura cu originea desinentei -e pornindu-se de la constatarea ca in slava exista o desinenta -e pentru vocativul masculin al numelor cu tema in o: slava nominativ -plodŭ - slava vocativ plode si se poate considera ca nu se poate nega ca influenta slava nu ar fi intarit intrebuintarea vocativului in -e mostenit din latina.

- desinenta -o feminin este imprumutata din slava reducand vocativul in -o al numelor feminine slave cu tema in a: ZENO(nominativ ZENA) acest -o fiind o desinenta care nu s-a impus regulii generale a trecerii lui -o neaccentuat la -a in cvintele de origine slava.

Prezenta lui -o trebuie explicata pentru ca in general desinentele nu se imprumuta si este necesar a avea in vedere pe de o parte sistemul vocativului in ansamblu, iar pe de alta parte trebuie apelat la intregul sistem flexionar pentru a se putea constata ca femininele erau singurele forme carora le lipsea o desinenta de vocativ in timp ce la masculin apare vocativul cu desinenta -e. Pentru echilibrarea sistemului desinentei -e a masculinului trebuie sa-i corespunda si o desinenta de feminin. Desinenta -o apare la feminine indiferent de originea lor , fie ca sunt latine, slave sau maghiare desinenta -o a imperativelor ( vino este imprumutata de la vocativul feminin iar in concluzie trebuie sa se admita ca desinenta -e a masculinului este mostenita din latina, iar desinenta -o a femininului reprezinta un imprumut din slava.

desinenta -ule de masculin apare alaturi de desinenta -e care nu este o formatiune de data latina, ci a aparut pe teren romanesc: -ule nu s-a putut constitui decat dupa generalizarea articolului hotarat si dupa amutirea lui -l final adica tarziu dupa secolul al XVI - lea.

Asa cum vocativul formelor nearticulate era alcatuit prin adaugarea desinentei -e (baiat+e) la un moment dat desinenta -e s-a adaugat la forma articulata a substantivului: din baiatul+e a rezultat baiatule.

Desinenta de vocativ plural -lor s-a nascut asa cum a demonstrat Ovidiu Densusanu si Sextil Puscariu in I.L.R 1978, ca prin extinderea desinentei de dativ plural asupra vocativului in constructii in care dativul putea fi confundat cu vocativul: va spun voua, fratilor.

In acest exemplu, fratilor poate fi interpretat fie ca dativ (cui spun? fratilor) fie ca vocativ, in acest caz pauza indica vocativul, in cazul topicii cu forma fratilor la inceputul enuntului nu poate fi interpretat decat ca vocativ: "fratilor, va spun voua".

Formele de vocativ in -lor apar frecvent in secolul al XVI - lea.