Adresabilitate si stil in prefetele si epilogurile tipariturilor romanesti din secolul al XVI - lea

Adresabilitate si stil in prefetele si epilogurile tipariturilor romanesti din secolul al XVI - lea

Prefetele si epilogurile tipariturilor romanesti din secolul al XVI-lea ofera importante informatii, atat despre activitatea de imprimare, cat si in ceea priveste evolutia ideilor si conceptiilor care au determinat si impulsionat tiparirea de carti deosebite pentru viata spirituala si culturala a romanilor. S-a asigurat astfel o baza culturala de calitate, ideile expuse in prefete si epiloguri, precum si modul lor de redare, avand menirea de a atrage cititorul si de a-l determina sa continue citirea si totodata respectarea invataturilor morale, urmarindu-se, pentru aceasta, utilizarea unui limbaj atractiv, sugestiv si mobilizator.

Tipariturile romanesti vechi sunt precedate de prefete sau se incheie cu epiloguri, in cuprinsul carora apar informatii deosebit de utile pentru completarea istoriei tiparului din tarile romane. Intrucat se fac referiri aici la activitatea de tiparire, prefetele si epilogurile se constituie intr-o bogata sursa de informare, un izvor de o deosebita valoare in ceea ce priveste istoria cartii vechi. In secolul al XVI-lea, doar cateva tiparituri au prefete, majoritatea lor prezentand doar epiloguri. Epilogurile si foile de titlu sunt de dimensiuni mai reduse decat prefetele, ele au o informatie comprimata, sunt alocutiuni concise, adeseori epilogurile fiind mai degraba predoslovii in miniatura. Se specifica in continutul lor motivul care a determinat luarea initiativei de a se traduce, tipari si raspandi cartea respectiva, se solicita bunavointa cititorilor de a corecta eventualele greseli, cu recunostinta pentru truda carturarilor-tipografi, si adesea se mentioneaza locul si data incheierii tiparirii. Aceste prefete si epiloguri sunt adevarate manifeste culturale, ele deschizand in literatura romana seria unor scrieri reprezentative pentru genul publicistic, asemanator cu cel oratoric, deosebirea constand doar in modul de transmitere[1].

Stilul in care sunt redactate prefetele si epilogurile difera in functie de autorul lor, de pregatirea profesionala si intelectuala de care acesta dispune si care se reflecta in modul de a le redacta. Prefetele sau epilogurile tipariturilor din secolul al XVI-lea incep cu o invocatie verbala. Se foloseste apoi o formula de devotiune, mentionat fiind numele si titlul sau titlurile celui care a avut un rol deosebit in tiparirea respectivei carti. Se precizeaza motivele care au dus la cautarea, traducerea si tiparirea ei, iar justificarile respective sunt de ordin juridic, moral sau religios. Spre final, in cele mai multe cazuri, este mentionat numele, titlul sau titlurile si calitatea autorului predosloviei, toate acestea fiind insotite si de o formula de devotiune fata de patronul cartii, si de o rugaciune adresata lui Dumnezeu pentru bunastarea fizica si materiala a patronului.

Nu lipsesc nici informatiile ce fac referire la continutul cartii sau, in cele mai multe cazuri, sunt expuse idei ce urmaresc sensibilizarea cititorului cu privire la sentimentul si datoria religioasa, si se explica importanta cunoasterii si respectarii invataturii crestine. De asemenea, se exprima satisfactia pentru incheierea cu bine a muncii de tiparire. Urmeaza o urare finala, care consta de fapt intr-o adresare directa cititorilor, cu rugamintea ca ei sa aprecieze munca ce s-a depus in tiparirea cartii, sa inalte rugaciuni pentru cei ce s-au trudit la tiparirea ei si, de asemenea, sa ierte greselile de tiparire, invocate fiind diverse motive. Apoi, in final, apar mentionate data si locul tiparirii cartii. Iar mai tarziu, in unele cazuri dupa toate aceste informatii, in finalul epilogului sunt mentionate numele mesterilor tipografi.

O astfel de structura a se va dezvolta in timp, pentru perioada de inceput a tipariturilor in tarile romanesti cartile prezentand in marea lor majoritate epiloguri. Desi informatiile oferite de acestea sunt succinte, ele sunt deosebit de utile pentru refacerea istoriei tiparului de aici.   

Primele carti aparute la noi sunt tipariturile lui Macarie, si anume: un Liturghier, tiparit in 1508, sub domnia lui Mihnea cel Rau, un Octoih, tiparit in 1510 in timpul lui Vlad cel Tanar, si un Tetraevanghel, tiparit in 1512, sub Neagoe Basarab. Epilogul primei tiparituri din Tara Romaneasca, Liturghier slavonesc (tiparit de Macarie, 1508), incepe cu invocarea divinitatii, cu rugamintea de a rasplati faptele bune ale domnitorului: "A tot vazatoriului si prea bunului Dumnezeu glorie si marire, cel ce da a se savarsi ori ce fapta buna cea intru dansul inceputa, aceluia glorie si domnie in vecii vecilor"[2]. Dupa care se precizeaza numele voievodului in timpul caruia s-a tiparit cartea. Este de mentionat aici faptul ca pentru domnitorul care s-a stins din viata, dar care a avut un rol deosebit in tiparirea cartii apare doar mentiunea "dupa porunca Domnitorului Io Radu Voevod, sa-i fie lui vecinica pomenire". In schimb, pentru domnitorul care s-a instalat pe tron apar formule precum: "intru Christos Dumnezeu binecredinciosului si de Dumnezeu pazitului si prea luminatului Domn Io Mihnea marele Voevod a toata Tara Romaneasca si partilor pe Dunare, fiul marelui Io Vlad Voevod, in anul d'intai al Domniei sale" . Apoi in final este precizat numele tipografului si data tiparirii cartii.

Faptul ca a fost scris de acelasi autor se reflecta si in diferentele mici care exista intre epilogul Liturghierului slavonesc si cel al Evangheliarului slavonesc (tiparit de Macarie, 1512). Deosebirea consta in aceea ca se incearca acum o motivare a actiunii de tiparire a acestei carti, voievodul considerand ca are de indeplinit o datorie morala fata Dumnezeu si fata de biserica. Apoi, "Basarab marele Voevod" se adreseaza celor tineri, celor in varsta si celor batrani, "care vor ceti si vor scrie"[4], sa ia aminte la aceste invataturi sfinte si sa-i binecuvanteze pe cei ce s-au trudit la tiparirea cartii si impreuna sa-l laude pe Dumnezeu. In acelasi context, dupa "Amin", dar fara nici o alta delimitare, apare din nou mentiunea ca s-a tiparit cartea din porunca domnitorului, tipograful precizandu-si numele precum si data tiparirii cartii. Se observa asadar ca in tipariturile macariene se insista asupra numelui voievodului care a patronat tiparirea cartii, insa nu considera necesar sa mentioneze locul unde s-a tiparit.

In secolul al XVI-lea, Targovistea si manastirea Dealu continua sa aiba un rol principal in promovarea culturii bisericesti, mostenind traditia de la Nifon si Radu cel Mare In 1544 se reia in Tara Romaneasca, la Targoviste, activitatea tipografica. De data aceasta voievodul Patrascu cel Bun il cheama pe Dimitrie Liubavici, acesta venind de la Gracianita la Targoviste cu colaboratorul sau, Moisi, si cu matritele cu care va turna literele[6]. Se vor tipari aici carti in limba slavona, cea dintai datand din 1545 si avand titlul Molitvenic slavonesc. Desi scrisa de o cu totul alta persoana, prefata Molitvenicului slavonesc este aproape identica cu cea a Evangheliarului slavonesc (1512), singura diferentiere constand in aceea ca a fost adaptata specificului cartii, si se precizeaza faptul ca a fost patronata de "Petru marele Voevod". Se mentioneaza apoi, in final, ca s-a tiparit de calugarul Moisi, care a folosit pentru aceasta carte matricele lui Dimitrie Liubavici. Se remarca formula de devotiune si umilinta, specifica unui calugar, utilizata aici de Moisi: "eu pacatosul si mai micul dintre sfintii calugari, Moisi". Apoi este trecuta data si locul tiparirii, "in cetatea de scaun Targoviste", precizare ce apare pentru prima data intr-un epilog si care este importanta pentru refacerea istoriei tiparului din Tara Romaneasca.

Nevoia de a oferi mai multe informatii se resimte din continutul epilogului Apostolului slavonesc (tiparit de Dimitrie Liubavici, Targoviste, 1547). Desi pentru inceput se foloseste aceeasi formula introductiva intalnita in tipariturile aparute anterior, din informatiile oferite aici reiese ca Dimitrie Liubavici este cel care a tiparit cartea din proprie initiativa. Este prima data cand un tipograf scrie epilogul nu in numele voievodului, cum s-a procedat pana atunci, ci in numele-i propriu, Dimitrie Liubavici fiind cel care se adreseaza acum cititorilor, numele domnitorului fiind mentionat, insa, doar pentru a preciza ca s-a tiparit respectiva carte in zilele lui, fara o alta informatie in plus, decat ca "Mircea Voevod" este domnul Tarii Romanesti si fiul lui "Radu Voevod". Dimitrie Liubavici precizeaza motivul care l-a determinat sa se ocupe de carte: "vazand imputinarea sfintelor si dumnezeestilor carti". Este o formulare care isi are, prin urmare, punctul de plecare in acest epilog al lui Dimitrie Liubavici, si care se va folosi frecvent in predosloviile tipariturilor romanesti atat din secolul al XVI-lea cat si din secolul al XVII-lea, numarul redus de carti necesare oficierii serviciului religios fiind principalul motiv al tiparirii lor. In plus, se mentioneaza si numele ucenicilor sai "Oprea si Petre", din nou o inovatie, pana atunci doar tipograful tiparindu-si numele. Remarcabila este formularea gasita de Dimitrie Liubavici in momentul in care se prezinta cititorilor: "eu pacatosul si mai micul dintre oameni Dimitrie Logofat, nepotul lui Bojidar", sentimentul demnitatii umane impletindu-se cu ce al smereniei si al constiintei ca au reusit, dupa o munca asidua ("am muncit pe cat am putut") sa sfarseasca "aceste de suflet folositoare carti". In continuare se adreseaza tuturor celor care o vor citi "si o vor copia" sa ierte greselile de tiparire si de scriere, dupa care este precizata data si locul de tiparire. Din nou un element de noutate care apare in acest epilog semnat de Dimitrie Liubavici, si care va fi preluat apoi de majoritatea autorilor de predoslovii din secolele XVI si XVII: ii roaga pe cititori sa corecteze eventualele greseli, motivand ca "n'a scris Sfantul Duh, nici inger, ci mana pacatoasa si muritoare, spirit desperat, nefericit si pacatos" . Este o formula de smerenie patrunsa in cartea tiparita din cea manuscrisa si care isi tradeaza foarte clar provenienta manastireasca. Ea apare in doua carti tiparite in manastiri (intr-un Molitvenic din 1546 aparut la manastirea Milesevo si intr-o tiparitura de la manastirea Mrksina) si in doua tetraevanghele tiparite de ieromonahul Mardarie in 1552 si 1562 . Este folosita, asadar, in tiparituri semnate de ieromonahi, epilogul fiind incheiat pe linia unei traditii in stil monahal. Se remarca, astfel, cateva elemente in plus fata de tipariturile aparute pana la acea data, se constata o imbogatire a stilului, evolutia fiind evidenta apoi de-a lungul anilor, o data cu imbunatatirea tehnicilor de lucru si a deschiderii inspre cultura universala.

In ultimele patru decenii ale secolului al XVI-lea se va impune, prin activitatea si personalitatea sa, diaconul Coresi, care, impreuna cu ucenicii sai, va tipari atat carti slavonesti cat si romanesti, la Brasov, Alba Iulia, Sebes si Orastie[10], tiparituri ce devin "adevarate monumente de limba romaneasca veche" . Influenta modului de organizare a tipariturilor lui Macarie se resimte si in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, epilogul Triod-Penticostarului slavonesc (tiparit de Coresi, Targoviste, 1558) fiind formulat dupa aceleasi coordonate ca si cel al Evangheliarului slavonesc (1512). De data aceasta autor al epilogului este diaconul Coresi, cartea fiind tiparita la Targoviste. Surprinzator este faptul ca in momentul cand este precizat numele voievodului care s-a ingrijit de carte se specifica doar ca a fost "Ion Petrascu Voevod", fara alte titulaturi sau atribute. Insa lamurirea nu intarzie, fiindca inspre finalul textului apare specificatia ca in zilele acestuia doar s-a inceput tiparirea cartii, dar ca apoi s-a savarsit "cu porunca celui intru Hs. Dumnezeu drept credinciosul si iubitorul de Dumnezeu si pazitorul de Dumnezeu si prea luminatul Io Mircea marele Voevod a toata tara Ungrovlahia si Podunaviei, fiul marelui si prea bunului Io Radul Voevod". Astfel, influenta tipariturilor anterioare se remarca cu destula usurinta. La fel ca si in cazul tipariturilor macariene, pentru domnitorul care traieste sau care e inca in functie se utilizeaza un ton elogios si denumiri pompoase, iar pentru predecesorul sau - doar o insemnare a numelui acestuia: "drept credinciosul si de Hs. iubitorul Ion Petrascu Voevod" . In finalul epilogului tipograful isi dezvalui numele, "eu intru Hs. rob diaconul Coresi", si precizeaza, de asemenea, ca a fost ajutat de 10 ucenici, mentiune care nu s-a mai intalnit pana atunci, si apoi sunt redate data si locul tiparirii.

Aparitia unei carti in limba romana putea trezi suspiciuni in legatura cu continutul ei, mai ales ca tipariturile in limba romana s-au realizat la comanda juzilor Brasovului sau a principilor Transilvaniei, unul dintre obiectivele acestora fiind atragerea romanilor inspre noile religii protestante. Luarea unor masuri de precautie se impunea intotdeauna, mai ales ca in calitate de editor si posesor al unei mori de hartie, judele Brasovului, Johannes Benkner, se dovedeste a fi un practic om de afaceri, care, ca adept al reformei, incearca sa raspandeasca printre romani ideile luteranismului, si mai mult decat atat, incearca sa si obtina si un oarecare profit de pe urma vanzarii cartilor. In fragmentul pastrat din prefata in romaneste a Intrebarii crestinesti (1559-1560) se remarca efortul constant de a dovedi ca respectiva carte a fost tradusa de "neste crestini buni" din ebraica in greaca, apoi in slavona si apoi in romaneste, tocmai pentru a-i asigura pe cititori de faptul ca ea reprezinta o traducere fidela a textelor sfinte pe care ei le poseda intr-o limba inteleasa de foarte putini, slavona. Este printre primele carti care apar in limba romana, astfel ca se insista si prin mentionarea numelui episcopului Transilvaniei, cu stirea caruia s-a tiparit cartea. Se aduce acum, pentru prima data ca argument, un citat biblic in sustinerea ideii ca este necesar ca romanii sa posede invataturile sfinte in limba lor proprie si sa le inteleaga pe deplin: "cum graiaste si sfintul Pavel apostol catra corinteani, 14 capete: <In sfinta beseareca mai bine e a grai 5 cuvinte cu inteles, decit 10 mie de cuvinte neintelease in limba striina>". Si, din nou, masura de precautie isi face simtita prezenta prin adresarea directa vladicilor, episcopilor, preotilor carora le cere "mainte sa ceteasca, necetind sa nu judece, nece sa saduiasca, ca nu e intr-insele alte nemica, ce numai ce-au propoveduit sfintii apostoli si sfintii parinti".

Nu se pastreaza intreg fragmentul, insa ca ii apartine lui Coresi o dovedeste epilogul Evangheliarului romanesc (tiparit de Coresi, 1560-1561), de data aceasta formula de inceput fiind prezenta: "Cu vrerea tatalui si cu ajutoriului fiiului si cu sfrasitului d-hului sf-ntu, in zilele mariei lu Ianasu Crai, eu jupanul Hanasu Begneru de in Brasovu", vazand "jelania" din pricina lipsei acestei carti a hotarat tiparirea ei. Este vorba asadar de un epilog scris in numele judelui Brasovului, Johannes Benkner, care mentioneaza mai apoi si un alt scop al aparitiei cartii, altul de cat cel intalnit in predosloviile de pana acum: "sa fie popilor rumanesti sa inteleaga, sa invete Rumanii cine-s crestini". In continuare se regasesc, la fel ca si in prefata Intrebarii crestinesti, argumentele biblice ale necesitatii existentei invataturilor sfinte in limba vorbita de popor si acea adresare directa clerului, sfintilor parinti, episcopi si preoti, cu rugamintea ca mai intai sa citeasca, iar "necetind sa nu judece, neci sa saduiasca"[13]. In final apar cuvintele lui Coresi, fara vreo delimitare anume, decat "si cu zisa jupanului Hanasu Begneru scris-amu eu diiaconu Coresi ot Tragoviste si Tudor diiacu". Dupa care se precizeaza data si locul tiparirii. Se remarca asadar utilizarea unui stil succint dar fara ca sa afecteze esenta mesajului ce dorea a fi transmis catre cititori.

O alta carte tiparita in romaneste este Talcul Evangheliilor si Molitvenic romanesc (tiparite de Coresi, 1564). Partea I, Talcul Evangheliilor, se termina cu un epilog intitulat "Dojana Cetitoriloru". De data aceasta stilul este diferit de tipariturile de pana acum. Diaconul Coresi marturiseste aici ca a tiparit aceasta carte din propria-i initiativa. Chiar din prima fraza Coresi motiveaza ce l-a determinat sa tipareasca aceasta carte in romaneste. Lipseste asadar imprecatia catre Divinitate, tonul adoptat fiind energic si concis. Constata ca toate "limbile au cuvantulu lu Domnezeu in limba loru, numai noi Rumanii n'avemu", si datorita faptului ca si sfantul Pavel apostolul afirma ca este necesar ca in biserica sa se vorbeasca astfel incat toti sa inteleaga, iar Matei zice ca "cine ceteaste sa inteleaga", Coresi marturiseste ca "amu scris cum am pututu" aceste carti in romaneste. Insa nu a scris oricum, ci "am scris cu tipariul voao fratilor, Rumaniloru, sa va fie pre invatatura". Adresarea directa si folosirea de expresii precum "fratilor" romani sunt de natura sa impulsioneze sufletul cititorului si sa-l determine sa continue lecturarea cartii, determinandu-l sa aiba incredere in continutul unei carti scrise in romaneste de catre un roman, desi exista riscul ca sa fie impregnata cu fraze si indemnuri nespecifice credintei ortodoxe. Li se adreseaza si rugamintea ca ei sa citeasca si apoi sa judece cele ce au citit, intrucat este o carte care ajuta la indreptarea sufletului si a greselilor: "in 20 de carti atata invatatura chearu, nu veti afla ca in ceasta carte", ea fiind si "margaritariu si comoara ascunsa"[14]. Foloseste si o formula care trezeste atentia si indeamna la lectura: "si cine va ceti pana la sfarsit, ca va afla cu adevar ca e asa". O masura de precautie se resimte in cuvintele "ce fratii miei, unde ciarta aceasta carte pre vladici episcopi, popi, calugari si pre Domni, nu ciarta pe cei buni, ce pre cei rai". Se incerca astfel evitarea unei eventuale replici din partea celor care se preocupau de viata spirituala, si nu numai, a comunitatii. Apoi, in finalul acestui epilog, apare insemnarea: "Chelciug si banii pre acest lucru induratu-se-au a da jupanul Foro Miclaus" , cartea fiind finantata asadar de nobilul maghiar Forr Mikls de Hporton (Hoparta). Cea dea doua parte a cartii este un Molitvenic. Inaintea acestuia este plasata o "Polojenie", unde din nou precizeaza motivele tiparirii cartii in romaneste, inca de la prima fraza: "Rumaneste am scris acest molitvenic, cum sa inteleaga si popa [.] si oamenii ce asculta, ca alte lumi inteleg", insistand asupra versetelor biblice care fac referire la necesitatea intelegerii invataturilor sfinte. Apoi prezinta pe scurt cuprinsul acestor invataturi, facand trimitere la capitole si versete din Evanghelie. Pentru prima data apar astfel de indicatii destul de detaliate cu privire la continutul cartii, si se precizeaza aici si modul de lucru. Nu lipsesc nici povetele morale, ceea ce da savoare continutului: "sa nu ispititi, nu maniiati, nu bateti jocu de Dumnezeu si de crestinatate proasta" .

Aceeasi formula de inceput se regaseste apoi si in epilogul celorlalte carti tiparite de Coresi in romaneste, din proprie initiativa. Este cazul Psaltirii romanesti (1570) si a Psaltirii slavo-romane (1577), ale caror epiloguri sunt aproape identice. Singura deosebire consta in faptul ca in epilogul Psaltirii slavo-romane se adreseaza in mod direct preotilor, formula aleasa fiind "fratii miei preutilor", si in plus mentioneaza ca a tradus in romaneste psaltirea "srabeasca", fiindu-le "de intelegatura si gramaticiloru"[17] (dascalilor).

Epilogurile tipariturilor in slavona ale lui Coresi, realizate la comanda, preiau si respecta aceeasi structura intalnita inca din 1512, in epilogul Evangheliarului slavonesc al lui Macarie. Asadar, din nou influenta tipariturilor de la Targoviste isi spune cuvantul. Este cazul Evangheliarului slavonesc (tiparit de Coresi, Brasov, 1562), desi aceasta se tipareste acum in Transilvania si la porunca lui Johannes Benkner, judele Brasovului. Formularile sunt foarte asemanatoare, structura epilogului este aceeasi, adaptata doar in privinta numelui patronului cartii si a tipografilor, in rest respectand parcursul celor de mai sus. Retiparirea acestui Evangheliar slavonesc se va realiza si in 1579. Aceleasi cuvinte se regasesc in epilogul noii editii, singura diferentiere constand in faptul ca diaconul Coresi impreuna cu Manaila s-au ingrijit de aparitia ei, acestia fiind si comanditarii si tipografii.

La fel, si epilogul Octoihului slavonesc (1570), scris in numele lui Alexandru Voievod, respecta structura epilogurilor din cartile tiparite la porunca domnitorului. Pentru inceput se realizeaza acea invocatie catre divinitate, apoi se mentioneaza patronul acestei tiparituri, cu titulatura lui, si motivul care a determinat tiparirea cartii. Apoi Alexandru Voievod se adreseaza tuturor cititorilor, impreuna cu fiul sau Mihnea Voevod, utilizandu-se o formulare ce degaja un sentiment de respect si fraternitate: "va rugam si in genunchi cadem, iar de nu in genunchi, cu cuvantul catre cei batrani ca spre parinti, catre cei crescuti ca spre frati, catre cei tineri ca spre fii, catre toti cei ce vor ceti, sau vor canta, sau se vor ruga"[18], cerandu-le sa fie pomeniti in rugaciunile lor. In final, apare precizarea tipografului ca a tiparit cartea din porunca domnitorului, tiparitura la care a lucrat el, "pacatosul diacon Coresi", impreuna cu opt ucenici. Se precizeaza apoi data, fara sa se mentioneze locul tiparirii.

Stilul foarte concis al epilogului Psaltirii slavonesti (1577) nu impiedica insa constatarea ca respectiva carte a aparut din porunca lui "Io Alexandru Voevod si a fiului sau Io Mihnea Voevod si a prea-osfintitului mitropolit Serafim", cel care a tiparit-o fiind "pacatosul diacon Coresi". Foarte succint mentioneaza ca a mai adaugat si alte carti necesare slujbei, pe care le numeste, reusind in cateva cuvinte sa sintetizeze efortul depus in consolidarea ei. Se observa ca este prima data cand alaturi de domnitor mai este mentionat si mitropolitul in calitate de comanditar, insa nu li se mai precizeaza titulatura completa. O justificare ar fi ca Alexandru Voievod este si comanditarul Octoihului slavonesc (1570), in epilogul caruia Coresi precizeaza intregul titlu al acestuia.

In 1580 Coresi tipareste un Sbornic slavonesc, la Sebes de aceasta data. Cartea a aparut din porunca mitropolitului Ardealului, Ghenadie, care se adreseaza tuturor celor ce vor canta, sau citi, sau copia, si ii roaga sa il blagosloveasca. Mai mult, in continuare se adreseaza cititorilor si Coresi, care foloseste o adresare cu iz patriotic "va rog pe voi, parinti, frati, si va cad in genunchi". Ii roaga sa-i ierte pentru eventualele greseli facute in scriere sau tiparire, si sa-i blagosloveasca pe cei ce au muncit la aceasta carte. Se remarca aici un stil mult mai bogat decat pana acum, identificandu-se tendinta spre detaliere a lucrurilor semnificative. Mai mult, exprimarile ample nu lipsesc, fapt ce duce la impresionarea cititorului. De exemplu, mitropolitul Ghenadie marturiseste ca "nu mi-am dat nici o odihna, nici genelor mele somn, si nici averea data mie de Dumnezeu n'am crutat-o pana ce am ajuns sa sfarsesc acest lucru"[19], iar Coresi foloseste formule precum "eu pacatosul si ticalosul ce ma numesc intre oameni Coresi diaconul". Pentru a aduce un plus de vitalitate acestor epiloguri, Coresi precizeaza aici, fiind pentru prima data cand apar astfel de informatii, ca in acea vreme patriarhi erau "in Constantinopol, in Noua Roma [.] chir Ieremia", in Alexandria era "chir Mihail, papa si patriarch", in Antiohia era Ioasaf, iar in Ierusalim, Ioanichie. Tot aici se intalneste, pentru prima data, acea aprecatie, unde se exprima satisfactia pentru incheierea cu bine a muncii de tiparire, folosind o exprimare metaforica: "Si precum cei ce plutesc in ratacire pe intinderea marii doresc sa ajunga in portul linistit, tot asa si noi, cu bine-cuvantarea lui Christos, am ajuns" . In final, apare data cand s-a tiparit cartea, locul de tiparire, tinand in plus sa precizeze ca s-a tiparit in zilele "marelui Cristovu Bataru, voevodul Ardealului".

Printre ultimele carti tiparite de diaconul Coresi se numara si Evanghelie cu invatatura (tiparita de Coresi, Brasov, 1580-1581). Datele care fac referire la patronul cartii si la locul de tiparire sunt precizate in titlu, care este de dimensiuni considerabile, formularea fiind elevata, ca si in cazul predosloviei. De asemenea, in titlul cartii apare in plus precizarea ca s-a tiparit in timpul cand in Ardeal era Cristophor Bthory si arhiepiscopul Ghenadie, iar in Tara Romaneasca domnea Mihnea Voievod si arhiepiscopul Serafim, iar cel care s-a ingrijit de tiparirea cartii in limba romana a fost Lucas Hirscher, judele Brasovului. In predoslovia, in romaneste a acesteia, se mentioneaza ca a fost tiparita de Coresi din porunca si cu cheltuiala lui "Harjilu Lucaci". Se fac aici cateva mentionari cu privire la invataturile sfinte, se arata, printr-o exprimare ampla, folosul respectarii acestora, si se precizeaza ce cuprinde cartea. Dupa aceasta prezentare a motivatiei care a dus la tiparirea cartii, si care ocupa o intindere considerabila, urmeaza rememorarea imprejurarilor care au dus la traducerea si tiparirea ei. Judele Brasovului a aflat respectiva carte la mitropolitul Serafim, care i-a imprumutat-o, si apoi, in urma sfatuirilor pe care le poarta cu mitropolitul Ghenadie si cu preotii "noi o deademu lu Coresi diaconulu, ce era mesteru invatatu intr'acestu lucru" . Se precizeaza si "izvodul" utilizat, si felul in care s-a lucrat, dupa care urmeaza o adresare directa catre cititori, unde se folosesc formule de apropiere "voi, iubitiloru crestinii lu Dumnezeu". Coresi se adreseaza, apoi, tuturor celor ce vor citi, vor propovadui sau vor scrie cartea, cerandu-le sa ierte greselile pe care le vor intalni in text, dupa care din nou apare o rugaciune adresata lui Dumnezeu. Este o predoslovie de mari dimensiuni, unde pentru prima data apar atatea informatii ce fac referire la continutul cartii si la imprejurarile ce au dus la aparitia ei.

Tot in Transilvania, de data aceasta la Alba Iulia, este tiparit un Evangheliar slavonesc (1579), tipograful fiind acum Lorint, ucenic al lui Coresi. Formularea este succinta, precizandu-se doar ca s-a tiparit din porunca voievodului "Batar Cristov" si el "Lorint diac mi-am dat osteneala" si a tiparit aceasta carte ce se cheama "tetraevanghelie". Mentioneaza apoi data cand a fost tiparita, locul, iar in final, marcata cu printr-un nou alineat, apare precizarea: "Si cu puterea marelui Voevod Batar Cristov in timp de 30 de ani nimeni sa nu indrasneasca a o tipari din nou". Este vorba despre o interdictie, despre un privilegiu pe care Cristophor Bthory i l-a acordat lui Lorint, dar care se dovedeste a fi doar formal, avand menirea de a asigura vanzarea cartii, intrucat in acelasi an apare si o tiparitura a lui Coresi cu exact aceleasi caracteristici si titlu.

Unii dintre ucenicii lui Coresi lucreaza, asadar, mai tarziu pe cont propriu. Este cazul lui Lorint, dar si a altora precum Serban Coresi sau diacul Marien, care in 1582 tiparesc la Orastie Palia. Prefata romaneasca a Paliei de la Orastie este de dimensiuni considerabile. Continutul ei incepe brusc, cu precizarea ca au fost traduse, mai intai, cele cinci carti ale prorocului Moise din "limba jidoveasca pre greceste", apoi in slavona si in cele din urma in romana. Se prezinta continutul acestor carti, dupa care sunt analizate in detaliu parti ale legii prorocilor. Nu lipsesc nici argumentele aduse in sustinerea ideii ca aceste legi trebuie sa fie respectate de credinciosi, insistandu-se, astfel, asupra continutului lor. Fiind prima data cand se publica aceste carti in limba romana, autorii prefetei considera de cuviinta sa precizeze ca exista diferente intre "aceaste carti ale prorocilor batrani", adica Vechiul Testament, si "leagea noa", adica Noul Testament. Urmeaza o rugaciune adresata lui Dumnezeu, plina de smerenie, cu o exprimare sugestiva: "putearnic Domnezeu rugam tine ca drag parintele nostru noi miseei gresiti si pacatosi, nepotreabnici robi si viermi, slugile tale"[22]. Abia dupa aceasta lunga prezentare apare formula obisnuita, "cu mila lui Domnezeu si cu ajutoriul Fiiului si cu savarsitul Duhului sfant", dupa care urmeaza numele celor care s-au ingrijit de tiparirea cartii. Motivatia tiparirii este aceeasi ca si in cazul celorlalte carti tiparite in limba romana: lipsa acestora in limba romana din bisericile romanesti. O alta formula, care se regaseste si in celelalte predoslovii, o reprezinta rugamintea ca sa le fie iertate greselile, caci nu au fost comise cu voie, si "n'au iar intors mana de inger, ce mana grea pacatoasa" . Se mentioneaza apoi ca s-a tiparit aceasta carte "in zilele lu Batar Jigmon Voivodu Ardealului", iar cheltuielile au fost suportate de "Ghesti Frenti, ales hotnogiu Ardealului si Taraei Unguresti, lacuitor in Deva". Acesta "fu cu tot agiutoriul si le-au scris in cheltuiala multa, si cu alti oameni buni inca langa sine" , daruindu-le apoi "voo frati Romanilor". Se remarca numeroase juxtapuneri sinonimice, incercarea de a utiliza o exprimare elocventa, metaforica, cu epitete, metonimii, metafore si comparatii, dar foarte important de semnalat in cazul acestei predoslovii este faptul ca aici se foloseste pentru prima data cuvantul "Roman", si nu "ruman" cum a fost folosit pana in acel moment. Urmatorul alineat contine numele tipografilor, "eu Serban diiacu, mesterul mare a tiparelor, si cu Marien diacu", acestia mentionand ca au tiparit cartea pentru fratii romani, indemnandu-i sa citeasca, fiindca "veti afla intru iale margaritariu scumpu si vistieriu nesfarsit". In final se mentioneaza anul si locul tiparirii cartii. Se remarca, in cazul acestei carti, in special efortul pe care l-au depus traducatorii de a evita particularitatile regionale, manifestand astfel o constiinta a unei limbi carturaresti comune, devansand astfel cu aproape sapte decenii intentiile si eforturile lui Simion Stefan de a folosi o limba literara unitara .

Printre ultimele carti tiparite in secolul al XVI-lea se numara Liturghierul slavonesc (tiparit de diacul Serban, Brasov, 1588). Stilul este succint, informatia sumara dar elocventa, precizate fiind numele atat al voievodului Tarii Romanesti "bine-credinciosului [.] Io Mihnea Voevod a toata tara Ungro-Vlahiei", cat si al celui din Transilvania "prea-marelui si prea-inaltatului Bataru Jigmon Voevodul Ardealului". Apoi se prezinta locul de tiparire, numele tipografilor si data.

Majoritatea tipariturilor din aceasta faza de inceput a tiparului poseda numai epilogul. Se observa ca epilogurile tipariturilor slavone pastreaza in mare parte structura si stilul celor scrise inca de la primele aparitii, fara insa sa fie in totalitate stereotipe. Se remarca, apoi, ca treptat apar si carti in limba romana, iar o data cu aceasta diversificare si prefetele sau epilogurile iau o amploare considerabila, incep sa se afirme idei noi, de o mare insemnatate pentru cultura romana. Se specifica aici ca respectivele tiparituri sunt adresate intregului neam romanesc, tuturor romanilor din toate provinciile locuite de ei, trecand peste granitele politice impuse acestora. Apoi se incearca o impunere a limbii romane ca limba de cultura, in locul limbii slavone, aducandu-se justificari ce au menirea de a sensibiliza si impulsiona cititorul. Nu sunt omise nici informatiile de ordin religios, procedandu-se la o prezentare a motivelor pentru care o anumita carte trebuie citita. Alaturi de toate acestea se prezinta patronii cartilor, sustinatorii spirituali si materiali, traducatorii, tipografii si colaboratorii, data si locul tiparirii, fara ca sa fie omise rugamintile adresate cititorului ca sa ierte eventualele greseli privind traducerea cartii.

Daca la inceputul activitatii de tiparire in tarile romanesti stilul utilizat in scrierea prefetelor sau epilogurilor era destul de arid, treptat acesta se diversifica, pentru ca apoi sa se ajunga la utilizarea figurilor de stil, la care se adauga si argumentarea biblica. Apar informatii de ordin teologic, social, cultural si filologic, stilul abordat fiind cel familiar, utilizandu-se adresarea directa si expresii care au menirea de a sensibiliza cititorul. Luate in ansamblu, prefetele si epilogurile unei tiparituri ofera o imagine completa asupra intentiei celor care au trudit la tiparirea ei, scopul vadit fiind acela de a impresiona, de a atrage atentia atat asupra continutului lor cat si asupra continutului cartii, incercandu-se, in plus, si o argumentare in ceea ce priveste importanta citirii cartii si respectarii invataturilor crestine. Este evidenta asadar evolutia ideilor si a tehnicilor de redare a argumentelor, toate aceste date avand un rol deosebit in reconstituirea evenimentelor si in stabilirea etapelor importante din evolutia tiparului romanesc.