Alternantele consonantice si "amutirea" lui i final

Alternantele consonantice si "amutirea" lui i final

Alternantele consonantice cele mai frecvente apar la consoana finala a radacinii, pentru a marca pluralul la substantive - la nume, in general, si persoana a II-a singular la verbe. (Trecem in plan secundar alte alternante, care mai apar in flexiunea cuvintelor sau in derivarea unor cuvinte noi.) In principal, asa cum observa si Gramatica Academiei, aceste alternante sunt de doua feluri: (1) alternante care pun in opozitie consoana finala cu varianta ei palatalizata (sau palatala): pom-pomi, adorm-adormi etc. si (2) alternante care pun in opozitie consoana finala a radacinii cu o consoana net diferita: pas-pasi, las-lasi etc. Le vom numi diferit : alternante partiale si alternante totale. Alternantele totale sunt urmatoarele: c-(ci) (mac-maci, plec-pleci), g-ğ (gi)(fraga-fragi, fug-fugi), d-z (brad-brazi, cad-cazi), s-s (pas-pasi, las-lasi), t-t (frate-frati, bat-bati) si z-j (miez-mieji). Ultima, este o alternanta mai rar intalnita, mai recenta si mai putin productiva. Cele mai productive par a fi alternantele c-(ci), s-s si t-t. Observatia interesanta pe care o putem face si de la care pornim ar fi aceea ca termenul al doilea al acestor alternante totale, adica consoanele (ci), ğ(gi), z, s, t si j, sunt consoane care nu au existat in latina, ele au aparut in perioada de tranzitie de la latina la romana, reprezinta foneme noi in raport cu inventarul latinesc. Are acest detaliu vreo relevanta? Noi credem ca are, credem ca plecand de la acest amanunt putem formula o ipoteza verosimila pentru amutirea lui i final din limba romana si, indirect, pentru consecintele acestui eveniment.

Simplificand lucrurile, sa incercam sa ne imaginam cum a evoluat flexiunea a doua cuvinte latinesti, lupus si ursus, amandoua pastrate in limba romana, dar deosebite prin tipul de alternanta consonantica, partiala la lup-lupi si totala la urs-ursi. Asadar, la un moment dat pluralele lupi si ursi, rostite in doua silabe, au inceput sa fie rostite intr-o singura silaba. Si ne intrebam care a fost prima mutare, (1) trecerea lui s la s sau (2) rostirea intr-o singura silaba a pluralului ursi? Ne intrebam in primul rand daca exista o legatura de cauzalitate intre cele doua evenimente! Dupa vechea regula a filologiei numita lectio difficile, vom spune ca mutarea (1) poate explica mutarea (2), dar invers nu. Deci mai intai s-a produs trecerea, in contextul amintit, a lui s la s, a lui t la t s.a.m.d.

Sa ne explicam: ce se intampla prin trecerea lui ursi la ursi? Este vreo deosebire intre pluralul lupi, raportat la singularul lup(us), si pluralul ursi raportat la singularul urs(us)? In care dintre cele doua forme de plural se vede si se va fi marcat mai bine valoarea gramaticala de plural? Evident, intre urs(us) si ursi (rostit bisilabic) este o diferenta mai mare decat intre lup(us) si lupi (rostit bisilabic). In ursi pluralul este marcat de doua ori, prin s si prin -i. In astfel de situatii deseori unul dintre cele doua sunete cu valoare de morfem incepe sa fie simtit ca redundant, drept care rostirea sa nu mai este atent urmarita de vorbitori. Cine se afla in aceasta situatie, s sau i final? Data fiind succesiunea liniara a fonemelor, fonemul s, rostit inaintea lui -i, devine el semnul principal al pluralului, iar -i isi pierde din importanta. Este rostit mai pe jumatate, cu jumatate de gura, adica nu mai ramane din el decat .amintirea. E de presupus ca aceasta ar fi principala cauza pentru care -i final inceteaza de a mai fi silabic si dispare aproape complet fara ca aceasta schimbare sa afecteze functia sa morfologica. In schimb in lupi, rostit bisilabic, -i final are o pozitie mai puternica decat in ursi, caci este singurul semn pentru a marca pluralul. Faptul ca lupi, rostit bisilabic in latina, ajunge totusi monosilabic in romana, nu poate avea o explicatie fonetica, ci numai una fonologica. Cel mai probabil este de acceptat analogia cu un model, iar acesta nu putea fi decat modelul cuvintelor de tipul ursi, in care i final putea, avea motive sa ajunga redundant si sa-si slabeasca astfel pozitia, adica pronuntia. Asadar, dintre cele doua plurale, mai intai ursi a devenit monosilabic. Prin analogie, lupi, rostit inca bisilabic, este tentat sa fie si el rostit monosilabic, tendinta careia i se supune in final, dar fiind nevoie sa se pastreze in opozitie cu singularul lup, p final, urmat de i, era obligat sa se diferentieze de p final din forma de singular. Neputand sa se modifice total, asa cum a facut-o s devenind alt fonem, p va adopta varianta sa palatalizata si, implicit, amutirea lui i final. In felul acesta limba romana descopera ca diferenta dintre o consoana dura si varianta ei palatalizata este suficienta ca sa sprijine o opozitie morfologica, dintre singular si plural. Ideea palatalizarii a venit de la consoana s, a carei rostire este de regula usor palatalizata, la fel ca si la , ğ, si j. Am putea spune ca aceste consoane sunt prin natura lor palatalizate. Nu pot fi pronuntate decat palatalizate. Noi nu cunoastem motivul pentru care vorbitorii stra-romanei l-au schimbat pe s din ursi in s, pe c in s.a.m.d., dar este de presupus ca acesta a fost primum movens, evenimentul initial. Procesul a fost initial de natura fonetica, si nu este absolut necesar sa-l putem explica. Nu este exclusa nici influenta substratului. Important este ce a urmat, care au fost consecintele aparitiei acestor sunete noi, ale acestor alternante consonantice totale. In ordine cronologica consecintele acestea ar fi deocamdata urmatoarele: (1) i final devine redundant, drept care nu se mai rosteste plenison, silabic; (2) dat fiind ca noile consoane sunt aproape toate palatalizate (cu exceptia lui t si z), ideea de plural (la nume) si de persoana a II-a (la verbe) este simtita ca fiind legata de aspectul palatalizat al consoanei finale a radacinii; (3) prin analogie, desi nu este redundant, i final, precedat de celelalte consoane, pe care nu le afecta fonetic, inceteaza si el sa mai fie silabic si ramane doar ca adaus, ca apendice palatal al consoanelor de care este precedat, adaus suficient pentru a prelua sarcina de morfem gramatical. Apare astfel o serie noua de consoane in limba romana, zic unii, consoanele palatalizate. Au dreptate ? Sunt ele foneme deosebite de celelalte? Au un statut propriu in inventarul de foneme ale limbii romane? Iata o suita de intrebari carora lingvistii romani le cauta raspuns de cateva decenii bune. Au oare cele de mai sus vreo legatura cu raspunsul cautat?

Deocamdata sa semnalam faptul destul de bizar ca lucrurile s-au petrecut cam la fel si in cadrul opozitiei persoana I - persoana a II-a, cand s-a ajuns sa se generalizeze desinenta -i pentru persoana a II-a, ceea ce a facut ca punctul de plecare sa fie aceeasi opozitie u(o)-i : merg(o)-mergi(s), cant(o)-canti(s). Rezultatul - aparitia unor alternante consonantice totale si in flexiunea verbelor, la verbele a caror radacina se termina in c, g, d, t, s : fac-faci, merg-mergi, rid-rizi, cant-canti, las-lasi. La fel ca la substantive, alternantele totale se raspandesc la celelalte verbe ca alternante partiale, prin palatalizarea celorlalte consoane finale: cari, dormi, pupi, speli etc. si pierderea silabei finale. Punctul de plecare identic la verbe si substantive s-a pastrat bine in cuvintele (substantive sau verbe) a caror radacina se termina in muta cum liquida : codru-codri, umblu-umbli, cuscru-cuscri, umplu-umpli, pozitie in care caderea vocalei finale sau palatalizarea consoanei precedente nu era posibila din motive de fonetica articulatorie. Deosebirea dintre substantive si verbe a fost aceea ca practic aproape toate verbele au avut la persoana I singular un -u final, prin a carui afonizare si cadere s-a egalizat (sau s-a pastrat egal) numarul de silabe : cant-canti, vad-vezi, merg-mergi, vin-vii. Substantivele care ajung sa produca opozitia u-i au fost numai cele masculine terminate in -us, iar ulterior, in romana, terminate in consoana. Extinderea mai apoi a lui -i ca semn al pluralului la unele substantive feminine si la substantivele masculine terminate in -e, a dat nastere unor noi alternante consonantice totale: coada-coade-cozi, casa-case-casi, munte-munti. Aceasta extindere a lui -i ca semn al pluralului poate fi considerata a fi fie efectul, fie cauza fenomenului paralel: reducerea silabei finale a acestor substantive ca urmare a palatalizarii, ceea ce da nastere in final unui model flexionar nou, in care opozitia de sens gramatical se exprima si prin numarul de silabe, mai mare la singular decat la plural. Vom zice ca modelul flexionar vaca-vaci, frate-frati este schiop. Acest defect nu a impiedicat modelul sa se raspandeasca in toata flexiunea romaneasca, nominala si verbala deopotriva! (Intra aici si extinderea lui -i la pluralul neutrelor, latinescul -ora (-ura) ajungand sa fie rostit monosilabic : -uri. Cauza acestei schimbari nu poate lua in calcul numai tendinta de generalizare a lui -i, ci si raportul silabic, dezechilibrat prin disparitia lui -us.)

Vocalele a (ulterior devenita a) si e, ca vocale finale la forma de singular a unor substantive, nu se puteau afoniza, precum u, drept care singularul acestor substantive(nume) conserva silaba finala: frate, vaca, fagure, moara etc. Se poate spune ca aceste substantive ajung la modelul schiop nu neaparat prin analogie, ci (si) prin evolutie fonetica regulata. In schimb, la verb opozitia persoana I - persoana a II-a va angaja mereu acelasi numar de silabe. Flexiunea verbala va da totusi nastere unui model flexionar schiop daca raportam primele doua persoane la a III-a, care, de cele mai multe ori, va avea o silaba in plus ! Nota bene: in latina, acolo unde flexiunea nominala era uneori imparisilabica, tendinta a fost ca numarul silabelor sa se egalizeze, astfel ca in limbile romanice frons cedeaza locul lui fronte, mons lui monte, vox lui voce. Mai apoi, in romana, sub influenta morfemului -i, morfem de plural la multe substantive si morfem pentru persoana a II-a la toate verbele, apar alternantele consonantice, datorita (din pricina) carora se pierde o silaba. Putem spune ca in limba romana reapare flexiunea imparisilabica, inversata insa. Nu mons-montes, ci munte-munti, cu o silaba in plus la forma de nominativ singular: munte-munti, voce-voci, coada-cozi, oaspete-oaspeti, femeie-femei, coaja-coji, vama-vami, cada-cazi etc. Evident, modelul imparisilabic are avantaje mari, deosebirea prin numarul de silabe a doua forme flexionare fiind extrem de pregnanta, de clara.

Nota: sintagma pierderea silabei finale trebuie inteleasa ca proces fonetic prin care vocala din ultima silaba nu se mai pronunta plenison, ceea ce face ca aceasta pseudo-vocala, impreuna cu consoanele respective, sa se adauge la silaba precedenta. Se pierde propriu-zis caracterul de silaba al acelei grupari de foneme.

Sa facem inventarul fenomenelor puse in discutie si pe care am incercat sa le punem si intre ele in legatura:

(a) transformarea consoanelor c, g, d, t, s urmate de i in consoane cu totul noi in raport cu inventarul de foneme mostenite din latina : , ğ, j, s, z, t, transformare petrecuta mai ales sub influenta lui -i, morfem de plural la (unele) substantive si pentru persoana a II-a la (unele) verbe. Dintre aceste consoane noi, primele patru se pronunta palatalizate in mod natural si inevitabil;

(b) palatalizarea prin analogie a tuturor celorlalte consoane finale cand sunt urmate de -i, palatalizare care nu produce insa nici o modificare a celorlalte trasaturi articulatorii;

(c) afonizarea (partiala) a lui -i;

(d) afonizarea (totala) a lui -u;

(e) disparitia astfel a ultimei silabe la forma de plural a unui mare numar de substantive si adjective(de fapt nu dispare silaba, ci numarul silabelor se reduce prin afonizarea lui -u sau -i) (nu mai complicam lucrurile mentionand si formele de genitiv-dativ ale substantivelor feminine, forme solidare cu cea de plural: porti-unei porti );

(f) reducerea cu o unitatea a numarului silabelor la verbe, la persoana I si a II-a;

(g) extinderea desinentei -i la alte substantive si adjective, ca semn al pluralului, precum si la toate verbele ca semn al persoanei a II-a;

(h) aparitia modelului flexionar schiop si raspandirea lui la un numar mare de substantive si la aproape toate verbele;

(i) aparitia unor similitudini in flexiunea verbelor si a unor substantive, ceea ce face ca, in final, alternantele consonantice (provocate de -i final) sa capete un rol la fel de important in toata flexiunea romaneasca, verbala si nominala deopotriva.

Avem destule motive sa credem ca aceste evenimente sunt legate intre ele, principalul motiv fiind coerenta supozitiilor pe care le sugereaza. De discutat este ordinea cronologica a acestor evenimente si raportul cauza-efect in care ele intra. Cine este cauza, cine efectul ? Deseori termenii raportului cauza-efect se pot inversa fara a fi afectata coerenta constructiei. Asa bunaoara primele doua miscari pot fi oricand interpretate ca fiind una cauza a celeilalte. In functie de alegerea noastra se modifica si succesiunea dintre cele doua cauzalitati, fonetica si fonologica. Alte observatii:

(A) Ne putem pune intrebarea unde a inceput procesul fonetic de alterare a consoanelor afectate de alternantele totale : (1) la nume sau la verb ? (2) in interiorul radacinii (vezi cireasa sau tine ori sarpe) sau in pozitia finala ? Inclinam sa credem ca inceputul s-a produs (1)la nume (clasa in care includem si participiile verbelor), dat fiind ca verbele de conjugarea I, atat de importante in economia verbului, erau in situatia de a bloca sau macar de a incetini acest proces si (2) in pozitie finala, cand vorbitorul (roman) (se stie ca) este mai neglijent cu articularea sunetelor(vezi Sextil Puscariu, Limba romana, vol. I, p 172), dat fiind ca majoritatea cuvintelor romanesti se accentueaza la inceput, pe prima silaba mai ales, dand limbii romane un caracter trohaic.(Apud D.Caracostea, Expresivitatea limbii romane, p 81).

(B) Nota bene: La toate cele de mai sus trebuie adaugat si subliniat faptul ca intra in calcul si -u final din pronuntarea unor substantive ca urs si lup. Punctul de plecare a fost lupus si ursus, care, in toate limbile romanice, au devenit lupu si ursu. Astfel ca adevarata opozitie a fost intre lupu si lupi (bisilabic), respectiv ursu si ursi, tot bisilabic. Cand ursi incepe sa fie pronuntat monosilabic diferenta devine si mai mare, drept care vocala -i devine redundanta si se poate renunta la ea, ceea ce este sinonim cu renuntarea la ultima silaba. Apare astfel modelul flexionar in care deosebirea dintre singular si plural consta deseori si in numarul de silabe, mai mare la singular cu una. Paralel cu impunerea acestui model are loc si caderea in desuetudine, daca putem spune asa, a lui u final, care functionase in opozitie cu i final si plenison. Printr-o coincidenta stranie, aceeasi opozitie, intre un u final si un i final, va functiona si la foarte multe verbe, pentru a distinge primele doua persoane, astfel ca soarta acestor morfeme (desinente) va fi aceeasi, ele se afonizeaza pana la disparitie(cazul lui -u) sau quasi disparitie, in cazul palatalizarii consoanelor finale urmate de -i.

(C) In toata aceasta poveste un rol important l-a jucat si articolul hotarit, a carui atasare la sfarsitul cuvintului l-a salvat pe -u final sa dispara cu totul. El se salveaza facand insa redundanta prezenta lui -l, urmasul direct al lui ille! Acest -l nu dispare - asa cum s-a intamplat cu -s final latinesc, deoarece este pastrat de substantivele masculine terminate in -e (fratele, muntele) si in formele de genitiv-dativ (pomului, lupului). Un rol exceptional ii revine insa coincidentei ca, la plural, articolul hotarit, latinescul illi, la capatul unei evolutii in care a contat si nevoia de a se distinge de pluralul ei, provenit tot din illi, ajunge -i, plenison, atasat formei (radacinii) nominale nedeterminate. Se ajunge in final ca prin -i plenison sa fie marcat atat pluralul unor substantive, cat si valoarea de determinat definit. Nevoia de a marca diferenta dintre pluralul nearticulat - pomi, fii, si pluralul articulat hotarit - pomii, pomilor, fiii, fiilor, credem ca a avut un rol decisiv in salvarea si permanentizarea in limba romana a acestui ciudat sunet care este pseudo i final. Actiunea acestei coincidente se cuvine a fi adaugata la factorii inventariati mai sus sub numerotarea (a) - (i). A actionat simultan si intr-o neasteptata coordonare cu acestia, dar nu trebuie trecuta cu vederea nici ingeniozitatea (sic!) nomothetului roman care, desigur, nu a premeditat inventarea acestui ciudat pseudo i final, dar atunci cand din jocul intamplarii acesta s-a ivit, ca solutie atat de neobisnuita, vorbitorii limbii romane de odinioara n-au pregetat sa-i recunoasca functionalitatea, capacitatea de a raspunde exigentelor semioticii gramaticale. Raportarea lui pomi nu numai la pom, ci si la pomii, la pomilor, adica la un i plenison cu care intra in opozitie si se afla in aceeasi paradigma, ne indeamna sa credem ca romanul aude totusi un i si la finalul lui pomi, caci in mintea sa acest pomi se raporteaza la pomilor, la pomii, cu care are in comun sensul de plural. Acest sens nu se leaga de caracterul palatal al lui m din pomi, caci in pomilor m nu mai este palatal. Daca spunem ca pluralul este exprimat prin palatalizarea lui m, nu mai putem da acelasi raspuns pentru forma articulata a aceluiasi substantiv. Deci si in pomi, si in pomilor, vorbitorul roman are sentimentul ca sensul gramatical de plural se exprima prin acelasi sunet, i. Un i rostit diferit, in functie de prezenta sau absenta articolului definit. Solutia ingenioasa la care se recurge nu este (x) exprimarea diferentei singular - plural prin opozitia nepalatalizat - palatalizat, pom-pomi, ci, mai ales, (y) exprimarea diferentei nedeterminat - determinat, pomi-pomii, prin diferenta dintre i din pomi si i din pomii. Cum l-au descoperit sau inventat romanii pe acest pseudo i final? Probabil, asa cum spuneam mai sus, datorita noilor consoane , ğ, s, j, poate si t, care se rostesc in mod natural cu un apendice final asemanator celui din rostirea lui pomi. Efectele produse de aparitia acestor consoane par a fi coplesitoare pentru configurarea finala a sistemului fonologic romanesc. (Variantele de tipul teapan-tapan sau zeama-zama ar dovedi ca si consoanele t si z sunt auzite/pronuntate in mod natural cu un usor adaus palatal, ceea ce ar insemna ca propriu zis toate consoanele noi intrate/aparute in straromana, mai sus enumerate, au contribuit la impunerea acestui adaus palatal ca semn gramatical, morfologic.)

Asadar, opozitia (y) dintre pseudo -i si -i plenison: pomi, respectiv pomii sau pomilor merita cel putin atentia acordata opozitiei (x) pom-pomi. Instituirea celor doua opozitii, (x) si (y), se va fi produs simultan sau cu un decalaj foarte mic in timp. Este probabil ca fara opozitia (y), pomi-pomii, nu s-ar fi pastrat/salvat acest ciudat apendice vocal care este pseudo i final din morfologia romaneasca. Caci, sa nu uitam, acest sunet are rol distinctiv (aproape) numai in morfologie.

(D) Sa comparam, tot schematic, cuvintele latinesti casa si vaca, al caror plural latinesc era casae si vacae. Curand, in romana, se ajunge la pronuntia case si, probabil, pentru o vreme, vace (vezi coade, poarte devenite abia mai tarziu cozi, porti ). Aparitia la plural a lui (ci), atat de diferit fonetic de c de la singular, face redundanta prezenta lui e, cu consecinta aceeasi ca si la urs-ursi: ultima silaba dispare propriu zis prin amutirea vocalei, vaci fiind rostit intr-o singura silaba. Apare astfel modelul flexionar vaca-vaci, model nou, alaturi de modelul casa-case mostenit din latina. In cadrul modelului vaca-vaci principalul semn fonetic al valorii gramaticale de plural este numarul de silabe, mai mic cu o unitate la plural. Cat de importanta devine aceasta deosebire se deduce din faptul ca acest model se extinde si la acele substantive care nu pot oferi pluralului sprijinul unei alternante consonantice totale : moara-mori, scoala-scoli, nara-nari, floare-flori etc. Numarul substantivelor care exprima pluralul practic numai prin renuntarea la ultima silaba este foarte mare, incluzand si substantive ca femeie, claie, vedenie, masculinele terminate in -e etc. Putem deduce ca in limba romana exista un model ideal de a distinge singularul de plural, atat prin numarul de silabe, cat si prin alternante fonetice totale, daca se poate deopotriva consonantice si vocalice: poarta-porti, coada-cozi, carte-carti, munte-munti, frate-frati, ranga-rangi. (Se pare ca alternantele vocalice sunt rezervate numai substantivelor feminine: carti, rangi, porti etc. In pluralul feti de la fat, avem un e etimologic. Nu insa si in baieti, chiar daca nu cunoastem etimologia baiat-ului.)

La nivelul popular, taranesc, varianta casi a literarului case dovedeste cat este de activ acest model, nici pe departe actiunea sa nefiind incheiata. Dupa cum se vede, prezenta lui -i afecteaza numai substantive de genul masculin si feminin. Dar nu si substantivele neutre, la care desinenta -e nu decade niciodata la -i. La fel, diftongii care apar de regula la singular la substantivele feminine, alternand cu o vocala la plural - poarta-porti, moara-mori etc., la multe substantive neutre apar la plural, alternand cu o vocala de la singular: glont-gloante, soroc-soroace, mot-moate, rod-roade, bob-boabe etc. Sa fie calitatea de feminin a formelor de plural cea cu care se asociaza prezenta diftongilor? In schimb neutrele cu pluralul in -uri pastreaza modelul schiop originar, mostenit din latina : tempus-tempora, timp-timpuri. De mentionat ca la aceste substantive inregistram o varianta silabica maxima: N+3. Astfel, avem timp (o silaba), tim-puri, tim-pul, tim-pu-ri-le (patru silabe). Daca ni se ingaduie, numim varianta silabica faptul ca in cursul flexiunii un cuvint se modifica si la nivelul silabic, al numarului silabelor din care sunt alcatuite formele sale flexionare. Chiar daca strict morfologic acest fapt nu pare a fi relevant, el este caracteristic in plan fonologic, contribuind la ceea ce numim empiric a fi sunetul specific al unei limbi, melodia acesteia. Dar le putem atribui si un rol morfologic mai subtil, adica semiotic propriu-zis, acestor alternante silabice. Un rol la nivelul sistemului: substantivele masculine si feminine, atunci cand sunt afectate de flexiunea imparisilabica se supun modelului o silaba in plus la singular, iar neutrele genereaza o silaba in plus la plural: vaca-vaci, frate frati, respectiv timp-timpuri, vas-vase. (Acest plural vase nu va deveni niciodata vasi prin analogie cu case-casi.)

Cat priveste substantivele care realizeaza modelul flexionar ideal, ele se regasesc si printre neologismele ceva mai .vechi si mai frecvente: garda-garzi, banca-banci, spaga-spagi, bara-bari etc.

(E) Flexiunea imparisilabica are avantaje si dezavantaje. Avantajul principal este ca asigura, prin forme redundante, prin diferente mari intre formele flexionare, transmiterea mai neta, mai sigura, a semnificatiei gramaticale: coada-cozi, casa-casi, basca-basti etc., forme care, in fapt, mai au comuna nu radacina, ci primul fonem din cuvint. Aproape ca sunt forme supletive. Dezavantajul este ca efortul mnemic, de memorare, este mai mare. Ca si la formele supletive, frecventa decide : daca frecventa este destul de mare, atunci ne putem permite luxul unor forme atat de redundante.

Mai conteaza un element, putin luat in seama, cu trimitere la o importanta problema de istorie a limbii romane : formele redundante - supletive sau alternantele, indeosebi cele care insotesc forme flexionare imparisilabice, sunt foarte incomode pentru cei care invata acea limba, pentru cei care au alta limba materna si care isi insusesc limba respectiva ca pe o a doua limba. Limba latina avea multe alternante silabice. In limbile romanice acest sistem a devenit greoi si a fost abandonat in masura in care aceste limbi au ajuns sa fie vorbite de alogeni, de vorbitori care aveau alta limba materna. Dintre toate limbile romanice, se pare ca limba romana a pastrat cel mai bine si chiar a dezvoltat alternanta silabica ca procedeu semiotic morfologic. Masura in care o limba romanica a pastrat asemenea subtilitati idiomatice din latina credem ca reflecta masura in care latina a fost limba materna a celor care au raspandit-o si au conservat-o in provincia romana respectiva. (Vezi Ion Coja, Romanit ethnique et romanit linguistique, in Actas do XIX Congreso Internacional de Linguistica e Filoloxia Romanicas, vol.V, p.47-60.)

(F) Interpretam din perspectiva celor de mai sus cateva forme flexionare mai bizare: bunaoara forma tu te legeni, in raport cu eu ma legan. Cred ca alternanta g-ğ(gi), in interiorul radacinii in pozitie mediana, nu finala(!), provine din obisnuinta si preferinta vorbitorului de a avea o alternanta totala pentru a marca valoarea morfologica de plural sau persoana a II-a. Palatalizarea lui -n, tu te legani, este simtita ca insuficienta, iar prezenta in apropiere a lui g este speculata, putand astfel obtine marca morfologica convingatoare : alternanta consonantica g-ğ, totala. Oarecum asemanator, cuvintul pieptene are doua forme de plural : piepteni si, mai rar si neliterar, piepteni. De unde aceasta alternanta consonantica in interiorul radacinii ? Credem ca este aceeasi situatie ca si la te legeni: prin alternanta t-t din mijlocul radacinii obtinem un plural mai clar. Faptul ca forma de singular pieptene nu se pronunta niciodata pieptene denota ca ne miscam numai pe terenul fonologiei, al morfo-fonologiei, si deloc pe al foneticii. La fel in graunte, plural de la graunte. Vocala e nu are puterea sa-l transforme pe t final in t, in munte, frate etc. Nu prezentei lui -e i se datoreaza pronuntia graunte, ci obisnuintei de a marca pluralul printr-o alternanta totala. Asa explicam si forma inti pentru intri, inregistrata de Puscariu in Dictionarul sau. Forma inti respecta probabil si regula(?) ca verbul sa aiba la pers. a II-a indicativ prezent o silaba mai putin decat infinitivul: canta-canti, plimba-plimbi, manca-manci, merge-mergi, tine-tii, veni-vii etc. (Dupa t nu mai putea sa ramana r, succesiunea tr fiind imposibila in romana. In plus - si poate mai adevarat, prezenta lui r ar fi impiedicat trecerea lui t la t.) Dar cel mai convingator este cazul alternantelor nostru-nostri, vostru-vostri, cuvinte atat de des folosite. Aici alternanta consonantica afecteaza un sunet aflat mai aproape de initiala cuvintului decat de finala: astru-astri! Atat e de puternic sentimentul ca valoarea morfologica de plural este legata de o alternanta consonantica totala! Chiar si atunci cand morfemul propriu zis -i se pronunta plin, intreg. Vezi si fost-fosti, ast-asti, veste-vesti, gust-gusti etc. (Vezi si mai jos, cele scrise sub G.) Aceste cazuri de alternante consonantice totale produse nu la consoana finala a radacinii, ci in interiorul radacinii, ar putea denota ca romanii resimt ca insuficienta opozitia dintre o consoana si varianta ei palatalizata, dintre -n si -ni (legan-legani), dintre -t si -ti, motiv pentru noi ca sa depunctam ideea ca ar exista in romana, de sine statatoare, seria de consoane palatal(izat)e.

Ajungem astfel la intrebarea probabil cea mai importanta: chiar exista in limba romana o serie aparte de foneme, distincte de celelalte, vestitele consoane palatalizate? Consoana p din patru este alta consoana, alt fonem decat p din piatra sau din lupi? Desigur, conteaza aspectul fonetic al problemei, dar asupra acestuia nu ne pronuntam. Aspectul functional, fonologic, ne este mai accesibil. Si propunem cateva observatii din care incercam sa deducem punctul de vedere al vorbitorului, daca se poate spune asa. Al limbii. Marturia involuntara a vorbitorilor, pe care cu greu ii poti supune unei anchete pe asemenea subiecte. Si anume, mai intai celebra metateza cribit pentru chibrit. Din care se poate deduce ca c din chibrit si c din cribit sunt acelasi fonem pentru constiinta vorbitorului. Mai avem asemenea situatii? Se pare ca da. Mi s-a semnalat din limbajul infantil metateza oicul pentru ochiul. Iar eu insumi am auzit-o deunazi pe nepoata mea de doi anisori zicand ca pe ea o cheama Ioana Stochia(doua silabe), in loc, desigur, de Stoica. Aceeasi concluzie o tragem si din perechea tarcat-Tarchila. In Tarchila, unde esentiala este pastrarea legaturii de sens, c se pastreaza nealterat. Adica c din tarcat si c din Tarchila sunt acelasi fonem. La aceeasi concluzie ne duce si cazul lui cneaz, cuvint imprumutat din slava, destul de rar folosit, dar care atunci cand a devenit mai frecvent si si-a romanizat pronuntia prin evitarea lui cn-, grup consonantic greu de reperat in romana, a fost introdus un i ca vocala de sprijin, devenind chinez. Cei ce au creat aceasta varianta erau incredintati ca c din cneaz si c din chinez sunt sunete (si foneme) identice. Mai amintim varianta gaci pentru ghici, din cele doua forme rezultand ca pentru vorbitorii limbii romane g din ghici si g din gaci sunt acelasi sunet-fonem. Are legatura cu discutia noastra si ezitarea limbii romane contemporane intre mamicii si mamichii, vladicii si vladichii, intre Floricii, Florichii si .Floricai. Ne intrebam : avem si situatii asemanatoare, din care sa rezulte insa ca limba romana distinge pe c din chiar de c din car? Personal, nu am dat peste asemenea argumente.

De vreme ce palatalizarea consoanelor romanesti este un fenomen cu functii morfologice atat de evidente, ni se pare straniu sa consideram ca c, g, t, d, s ar avea perechi palatalizate in cuvinte ca chior, versus cor, gheara, versus gara, teaca, versus taca s.a.m.d., dar nu si in pozitie finala, cu rol fonologic. Bunaoara am un c, respectiv g palatal la final de cuvint in unchi, in ochi sau trunchi, in unghi sau renghi. Dar acesta nu este in alternanta cu un c dur. Caci rac face la plural raci, iar nu rachi. Ce deducem din comparatia lui robi-robilor-robului cu unchi-unchilor-unchiului? Exista substantive terminate in b sau m palatalizat la singular, asa cum cele de mai sus se termina la singular in c' sau g' (palatalizat)? Fonemul c' (palatal) din unchi se pastreaza si in forma flexionara unchiului. Gasim vreo alta consoana din seria consoanelor palatale cu un comportament asemanator?(Cf. pomi, dar pomului, niciodata pomiului!) Si asta ce ar putea sa insemne? Ca singurele consoane palatale autentice sunt c din chior, unchi etc. si g din unghi, gheara etc? Dar am avut mai sus dovada ca c din chibrit este acelasi fonem cu c din cribit!. Si atunci?!

O varianta acceptabila a teoriei potrivit careia in romana ar functiona o serie de consoane palatale ar fi aceea ca in limba romana este (sau a fost!) pe cale sa se nasca o asemenea serie. Natura non facit saltuus. Nici limbajul. Asa ca argumentele invocate in sprijinul acestei teze, a existentei seriei de consoane palatale, pot fi mai corect interpretate ca dovezi ale tendintei de a se constitui vreodata, in viitor, o asemenea serie. Seria de consoane palatale este sau a fost pe cale sa se nasca, dar procesul e departe de a se fi incheiat. Inceputul l-au facut consoanele palatale notate de foneticieni prin k' si g'. Ele pot sa apara la sfarsitul unor cuvinte la forma de singular, precum ochi, unchi, unghi, renghi, dar celelalte consoane palatalizate, precum b' din robi, p' din lupi, r' din cari etc., nu. Alternantele b/b', p/p' etc., cu rol morfologic in romana, nu pot conta decat ca o promisiune, ca un inceput al unui proces care mai include multe etape. Consoanele k' si g' au mers ceva mai departe pe acest drum, asa cum am vazut, distributia lor fiind mai variata. Dar nici ele nu au mers, totusi, pana la capat. Adaugam in acest sens si situatia unor verbe ca veghea, urechea, imperechea si altele, care intr-adevar nu se termina in diftongul -ea, ci in vocala -a, adica sunt de conjugarea I: veghez, urechez, imperechez etc. Verbele de conjugarea a II-a asadar, precum vedea, parea, se termina intr-adevar in diftongul -ea, iar nu intr-o consoana palatala urmata de -a. Caz in care ar fi trebuit sa apartina aceleiasi conjugari ca si veghea. Faptul ca vedea si veghea sunt de conjugari diferite ne spune care este parerea .limbii romane despre consoanele palatalizate!

Daca avem insa diftong in vedea si parea, atunci tot diftong avem si in deal sau reavan. Cu alte cuvinte, k' si g' sunt mai avansate in procesul de a se constitui ca foneme distincte de c si g, in comparatie cu celelalte consoane pe care ne-am pripit sa le declare palatalizate sau palatale, seria palatalelor etc. Dar acest proces nu este de imaginat ca va merge mai departe. Intrata in epoca moderna, a culturii scrise, limba romana si-a incetinit mult viteza de evolutie, aparitia seriei de consoane palatale nefiind singura tendinta ramasa neimplinita, la mijlocul drumului, nedusa pana la capat. De aici si statutul ambiguu al acestor consoane, bine reflectat in discutiile interminabile purtate pe seama lor.

Consoanele considerate ca alcatuiesc seria de consoane palatalizate au un comportament deficitar din punctul de vedere al distributiei, fiind supuse unor restrictii necunoscute celorlalte consoane. De exemplu, ele nu pot fi urmate de o consoana, nu pot intra intr-un grup consonantic decat ca element final. Ele apar numai la finala de cuvint, in opozitie morfologica cu varianta lor dura, sau urmate de o vocala, situatie in care unii lingvisti considera ca avem de-a face de fapt cu un diftong, ea (ia), ie sau io (eo): beata, viezure, pleosc.

(G) A tine seama de marturia involuntara a vorbitorilor mi se pare a fi regula de aur a lingvisticii. Vorbitorul, ca medie a tuturor vorbitorilor, se arata a fi si un excelent fonetician, nu numai fonolog. Interpretez in acest fel soarta sufixului -esc, aflat in alternanta cu -esti, -este. La aceste cuvinte, de tipul romanesti, citesti, este surprinzatoare (1) aparitia lui t (aparent, in alternanta cu c), precum si (2) caracterul palatalizat al acestui t, care, la forma de plural sau de persoana a doua, de regula devine t : bat-bati, baiet-baieti etc. La fel cum si c, in cursul flexiunii devine mereu : saci, culci etc., niciodata c palatalizat. Gasim pe t palatalizat in teaca ori teama, urmat de un a, dar niciodata nu gasim pe c, g, t, d, s cu pronuntie palatalizata la persoana a II-a sau la plural. Cum se explica acest t palatalizat in sufixul -esti, aflat in opozitie cu -esc? Propunem explicatia urmatoare: -esti vine de la -esc + -i, care devine astfel -esci. Lingvistii stiu ca (ci) este un sunet compozit, dublu, format din t si s. Deci -esci se pronunta de fapt -estsi. Prin efectul propagarii alternantei, s devine s, la fel ca ğ din legeni sau t din piepteni. Forma -esci este atestata, daca nu ma insel. Se pare ca vorbitorii romani au intuit caracterul compozit al lui (ci), l-au auzit foarte corect, caci numai asa se explica, prin disimilare, disparitia lui s cel de dupa t, aflat in pronuntia lui ci. Devenind consoana ultima din cuvint, t nu va avea incotro si va prelua palatalizarea, ceea ce dovedeste ca din punct de vedere fonetic t se putea palataliza ca orice alta consoana la final de cuvint. Deci, in final, -esti. In contesta-contesti, avem efectul analogiei cu seria poveste-povesti, veste-vesti, oaste-osti, triste-tristi, artiste-artisti, comuniste-comunisti, unde rolul morfo-fonologic principal il are alternanta s-s. Merita a fi consemnata si aceasta coincidenta tulburatoare: prezenta sufix(oid)ului -esc, -esti atat in flexiunea nominala, cat si in cea verbala.) Semnalam si casc-casti. Sau pronuntia populara deste pentru degete: tot asa, vorbitorii aud corect dedjete, deoarece ĝ(gi), ca si (ci), este un sunet compus, din d si j. Sub influenta primului d, cel de al doilea d este disimilat total si se ajunge la pronuntia dejete, apoi dejte, deste.

Uneori lui pseudo -i precedat de o consoana ii corespunde un -i certamente semivocalic, precedat de o vocala : femei, vrei, dai, sui etc. Desigur, -i din pomi sau vezi nu este semivocalic, dar statutul de semivocala este probabil genul proxim pentru speta bizara a acestui unicat fonetic si fonologic care este mult discutatul i final din limba romana.

In concluzie, credem ca trebuie acceptata existenta acestui -i afonizat, nesilabic, complet atipic, a carui existenta si permanentizare in fonologia limbii romane este posibila datorita faptului ca el functioneaza cel mai des in opozitie cu un -i plenison, indeosebi la substantive, la nume: pomi-pomii, pomilor, la fel cum i semivocalic din femei se vocalizeaza si devine i propriu zis, vocalic, plenison, prin variantele morfologice femeii, femeile, femeilor. La verbe este mai rar realizata aceasta opozitie. Avem totusi pe vezi, o silaba, si pe vezi-ti(de treaba), unde i din vezi- devine plenison. La fel vedeti, dar vedeti-va (de ale voastre), va plimbati (trei silabe), dar plimbati-va (patru silabe). Confer si Vazutu-l-ai? Daca vorbitorii limbii romane il mai .tin minte pe -u din finalul participiilor latinesti si straromane, nu e deloc de mirare ca vorbitorii limbii romane sa stie, sa simta ca in pomi avem un i . Contribuie la intarirea acestui sentiment si opozitiile de tipul codru-codri, umblu-umbli, dar mai ales codri-codrii. (Interesant este ce se petrece cand, dupa un cuvint terminat in ci, gi, s, j sau consoana palatalizata, urmeaza prepozitia sau prefixul in(-): copaci inverziti, magi instelati, pomi infloriti, cas intors, ruj in doua ape, egali in drepturi, tauri infuriati etc. Si anume, prin producerea liaisonului, sub influenta lui i final, chiar amutit cum il declaram noi, i se pronunta i, adica, de fapt, i dispare in favoarea unui -i care, pentru lingvisti, nu mai conta ca vocala, ca i: copacinverziti, casintors, egalindrepturi etc. Semn ca pseudo i final e departe de a fi amutit cu totul. La fel se petrec lucrurile cu i- indiferent ce vocala il preceda: canta-n (canta-n, merge-n, cazu-n, ascult-o-n, privi-n) tacere. Putem deduce ca in asemenea situatii pseudo -i se comporta ca un i plenison, avand puterea sa-l elimine pe i. Asadar, limba romana ramane cu diftongii ei mai departe si cu acest pseudo -i, ca semn nu numai al pluralului, ci si - mai ales, al nedeterminarii: pom-pomul, pomi-pomii. Un -i mai ciudat, dar i!

Semnalam si alternantele silabice vaci-vacile, oi-oile, timpuri-timpurile. Faptul ca diferenta determinat (vacile)-nedeterminat (vaci) antreneaza o diferenta de doua silabe, situatie pe care nu o intalnim niciodata cand limba romana are de facut diferenta dintre singular si plural, ar putea fi interpretat ca dovada ca opozitia determinat-nedeterminat este cea mai importanta in morfologia numelui. Aceasta opozitie este intotdeauna sustinuta de o varianta (alternanta) silabica: pomi-pomii, case-casele, copii-copiii, fapt care impune aceeasi concluzie.

Trebuie subliniat acest detaliu - semn al nedeterminarii, prea putin luat in seama in discutiile despre statutul lui i din pomi . Un fonetician ca Grammont ar fi mers mai departe si ar fi considerat ca opozitia fonetica pomi-pomii, adica opozitia pseudo i final-i final plenison, sugereaza destul de bine, in planul semantic, al semnificatului gramatical, diferenta dintre nedeterminat si determinat. La singular, aceeasi opozitie este la fel de pregnanta, de sugestiva : pom-pomul. In vreme ce opozitia pom-pomi nu pare a fi in nici un fel legata de diferenta de sens(gramatical) dintre singular si plural, caracterul vag, din punct de vedere fonetic, al lui -i din pomi se potriveste cu sensul gramatical exprimat prin absenta articolului, prin nedeterminare. Ca si morfemul zero din pom, in opozitie cu pomul. Subscriem asadar la ipoteza imaginata de un imaginar Grammont!. O adaugam ipotezelor de mai sus, cu care nu intra in contradictie, ci le completeaza, toate ipotezele concurand, ca o suita de coincidente, pentru a produce (si explica!) impreuna particularitatea pe care o reprezinta acest pseudo i final, atat de important pentru morfologia limbii romane. In schimb, rolul acestui sunet in semnalarea unor diferente semantice, lexicale, este atat de redus, aproape inexistent, motiv in plus pentru a nu-i acorda un statut de sine statator. Ci vom conchide ca fonemul i in limba romana cunoaste trei variante: (1) i vocalic din codri, pomii, copii sau pomilor ori femeii, (intra aici si i vocalic din diftongul descendent iu - fiu, scatiu, argintiu etc., diftong greu de reperat in alte limbi), (2) i semivocalic din femei sau din iarna, si (3) i final din pomi. Ultimul fiind unul din estemele limbii romane, dandu-i acesteia o personalitate distincta din punct de vedere structural. El poate fi numit final deoarece apare numai la sfarsitul unor cuvinte si niciodata in interiorul acestora. Ciudatenia este ca aceste variante nu sunt variante propriu-zis pozitionale, ci de alt tip, creat in interiorul flexiunii romanesti, fara ecou insa in semiotica lexicala. Daca prin expresia variante pozitionale avem in vedere si contextul paradigmatic pe care se sprijina existenta si functionarea lui -i ca morfem atat al pluralului si al nedeterminarii nominale, cat si al persoanei a II-a, in opozitie cu singularul (respectiv persoana I) si cu pluralul nedeterminat, atunci se poate sa ne apropiem de solutie. O solutie totusi greu de gasit in masura in care numitul pseudo i final este si ramane un fenomen unic.