Apa, dedublarea si suprafetele reflectorizante in opera lui Caravaggio. O posibila poetica a lui Narcis

Apa, dedublarea si suprafetele reflectorizante in opera lui Caravaggio.

O posibila poetica a lui Narcis

Ideea oglinzii in arta capata statutul de motiv proteic de vreme ce ocurenta sa a degenerat in diverse interpretari si hermeneutici. Mai mult decat atat arta insasi a fost statuata ca "oglinda a lumii", grefandu-se pe fundamentele societatii in care se naste. Dar, in surdina acestei metafore deja incimentate, lucrarea de fata incearca sa resusciteze "Narcisul" lui Caravaggio la o noua poetica, accentul cazand pe dimensiunea catoptrica a apei in conjunctie cu mitul reprezentat si sursele livresti care se pun sub incidenta ekphrasis-lui.

Suprafetele reflectorizante capata notorietate in baroc, oglinda si apa (ideea dublului) fiind puse in slujba unei ample simbolistici. Astfel motivul apei migreaza de la o semnificatie la alta: apa ca element ablutional (Potopul lui Noe), ca element al Genezei (in miturile akkadiene si in cele grecesti, dar si in crestinism de vreme ce ea devine un compozit sine-qua-non al lutului din care este zamislit Omul).in fine, apa ca element al metamorfozei (cazul transformarii tanarului Narcis in narcisa). In demersul analizei aparitiei mitului lui Narcis in baroc trebuie tinut cont si de latentul proces de individualizare al Renasterii care prefateaza cumva si converge spre o astfel de teorie a centrului si a exploatarii sinelui. Mai mult decat atat trebuie amintita si mostenirea esteticii manieriste la Gian Paolo Lomazzo referitoare la problemea cunoasterii de sine, asa cum apare ea prezentata in "Idea templului picturii", in raport cu stiinta picturii pe de-o parte si cu filosofia artei, pe cealalta parte.Lomazzo exploreaza intocmai momentul trezirii la sine, spre care tinde, din culisele mitologiei, si Narcis. De la origini la Pop Art mitul lui Narcis poate cu usurinta fuziona cu mitul pesterii al lui Platon, de vreme ce in amandoua rezida o proiectie, o umbra; in ambele a cunoaste inseamna a vedea umbra, ambii vad ceea ce n-ar fi trebuit sa vada, ambii experimenteaza, prin intermediul imaginii reflectate, contopirea dintre cine vede si ce este vazut, pentru ambii cunoasterea se intoarce asupra lor insisi. 'Filozoful si pictorul lucreaza deopotriva cu umbre, isi construiesc produsele plecind de la umbre.' In Renastere, Leon Battista Alberti, vorbind tot despre originile picturii, adauga la mitul umbrei, pe cel al lui Narcis, legind destinul picturii si de un act erotic: "Ce altceva crezi ca ar fi pictura , daca nu reflectarea chipului prin arta, asa cum a facut suprafata apei in care s-a oglindit el?" . Alberti vede in Narcis primul pictor, iar in reflectarea imaginii proprii, prima opera de arta. "N-ar fi exclus ca tabloul lui Caravaggio sa fie de fapt o glosa la acest pasaj albertian, in care Narcis este infatisat ca emblema a pictorului" .

Calmul imperfect care pandeste din umbra panzei suporta o adevarata cavalcada de interpretari, de la un simplissim palier iconografic, pana la cel iconologic. Astfel se incearca ancorarea tematicii tabloului in interpretarea pe care Ovidiu o da legendei lui Narcis in Metamorfoze. Pentru Ovidiu, metamorfoza este principiul lumii, cea care guverneaza orice devenire (de cele mai multe ori heraclitiana). Usor deviata de la forma ei mitologica, povestirea prezinta cum nimfa Eco se indragosteste de tanarul Narcis, fiul nimfei Liriope si al raului Cephios. Pe cand Narcis plecase la vanatoare, este urmarit de nimfa Echo.intreband "cine a acolo?" lui Narcis i se raspunde "cine e acolo".nimfa este refuzata. Zeita Nemesis hotaraste sa il pedepseasca pe Narcis, facandu-l sa isi vada chipul in apa unui izvor. Tanarul s-a indragostit de acea imagine, murind de durere, fiindca nu ajunge la tanarul conturat pe apa. Astfel se descopera la Narcis un elan si un esec, in cea mai incurcata problema pe care si-a pus-o omul: a accesului la absolut. Apa ( ca si focul in conceptia lui Gaston Bachelard) devine un pretext hipnotic. De aceea fiinta umana, in fata apei, repeta gestul arhetipal al lui Narcis. Acest reflex acvatic (metaforica navigare catre sine) vine in potenta oniricului si a capacitatii de plonjare in vis, de alunecare rimbaudiana. Viziunea ovidiana este una vadit picturala. Iconicitatea textului incurajeaza traducerea lui prin culoarea, sublimarea lui. Textul sugereaza concret demersul unui pictor care organizeaza un tablou. Metamorfoza se realizeaza latent sub ochii nostri ca si cand ar fi pictata.

Plonjand in mitologia antica, experienta "navigarii catre sine" (cf. Michel Foucault) are la baza mitul lui Narcis, identificat cu limita experientei cunoasterii de sine, pana la absorbtie. Privitor la acest tablou barochizant- caravaggesc, Nuccio Ordine in Cabala magarului scoate din anale relatia filozofie-pictura, aducand tematica tabloului in lumina rationalismului infinitist brunian. Astfel se contureaza trei idei care isi pot gasi aplicabilitate in acest context: in tablou (realizat in imediata aparitie a textelor lui Giordano Bruno), Narcis este reprezentat chiar pe muchia reflectiei sale. a doua observatie se refera la faptul ca reprezentare e parelnica: nu e vorba de ceea ce vede pictorul din afara, ci ceea ce se vede din pozitia lui Narcis. Cea de-a treia idee pe care Ordine o contureaza descinde din cea din urma, reluand ipoteza conform careia figura lui Narcis e un autoportret, de vreme ce cadrul se reduce la minimum, iar acest minimum descris printr-un cerc de bratele dublate ale narcisului (prin functia reflectorizanta a apei) nu suporta decat o exploatare foarte intima, un univers autosuficient. Astfel tabloul devine portretul personajului care isi contempla autoportretul sau autoportretul pictorului care isi contempla pictura; Caravaggio ni-l arata pe Narcis, iar Narcis ne arata ce gindeste Caravaggio despre sine. E clar ca in acest context vorbim de o "dubla punere in abis" (U.Eco) si ca pictorul vede in propria-i arta ceva de o indubitabila valoare hipnotica si un pretext de "delir optic"de vreme ce"un Narcis urat sau banal n-ar fi starnit banuieli patologice, iar sinuciderea sa ar fi devenit, fatalmente, un fapt divers care nu putea intra in legenda." . Caravaggio se prefera astfel unei metafore care sa-l autostatueze ca pe un artist major.

La Caravaggio acest specculum se va revela in calitate de convertire nesesizabila "intre real si imagine ca prag de netrecut, ca suprafata in care fiinta se reflecta in nefiinta" .aceasta comunicare are ca intermundium suprafata reflectorizanta a apei. De mentionat e si marea pasiunea a secolului XVII pentru oglinda care prilejuieste "oglindirea in moarte" . Oglinda devine un bun pretext de contemptus mundi, si astfel cu usurinta viram spre o poetica a melancoliei exacerbate la Narcis: viata ca vis, moartea ca trezire (la sine insusi). Acest Narcis melancolizant e marca celei mai angoasante cunoasteri de sine. Fuziunea dintre mituri pe care Paler o probeaza in Mitologii subiective, vede in Narcis un "Sisif in sine insusi", asa cum Hamlet e unul al melancoliei, iar Don Quijote unul al iluziei.

Bibliografie:

ALBERTI, Despre pictura, trad. si note G.Lazarescu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1969.

BACHELARD, Gaston, Apa si visele, Univers, Bucuresti,1995.

BALTRUSAITIS, Jurgis, Oglinda. Revelatii, science-fiction si inselaciuni, Editura Meridiane, Bucuresti, 1981.

ORDINE Nuccio, Cabala magarului, Humanitas, Bucuresti, 2002.

PALER, Octavian, Calomnii mitologice, Ed. Historia, Bucuresti, 2007.

PALER, Octavian, Mitologii subiective, Polirom, Iasi, 2008.

STOICHITA, Victor Ieronim, Creatorul si umbra lui, Humanitas, Bucuresti, 2007.