Argumente ale continuitatii romanesti la nordul Dunarii

Argumente ale continuitatii romanesti la nordul Dunarii

S-a afirmat, pe buna dreptate, ca "problema continuitatii nu e o problema stiintifica, ci una politica: ea nu s-a nascut ca problema decat in secolul al XVIII-lea, cand romanii din Transilvania - care alcatuiau majoritatea populatiei - au cerut egalitatea in drepturi cu celelalte nationalitati din aceasta parte a tarii: li s-a raspuns ca nu pot fi egali cu ceilalti locuitori, deoarece ar fi venit, chipurile, mai tarziu in tara, din care pricina au fost considerati <<tolerati>>". Numerosi cercetatori, istorici si lingvisti, au subliniat aspectul politic al problemei. Pana in secolul al XVIII-lea, romanii erau considerati in mod firesc autohtoni pe acest teritoriu, fapt dovedit de nenumaratele opinii ale strainilor care au venit in contact cu poporul nostru sau ii cunosteau istoria.

Interesant este insa faptul ca una dintre cele mai puternice afirmari ale originii romane a romanilor vine chiar din partea cronicarilor maghiari (cronicarul Anonymus). Alti straini care afirma continuitatea romanilor in Tarile Romane sunt: italianul Poggio Bracciolini (1380-1459), Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), care a incercat sa dea si o explicatie a numelui de "vlah". Referindu-se la lupta de la Adrianopol din 1205, italianul Flavio Biondo afirma ca la ea au luat parte si romani de la nordul Dunarii - urmasi ai romanilor. Cronicarul Laonic Chalcocondil ii numeste pe romanii de la nordul Dunarii daci, iar pe cei de la sudul Dunarii vlahi, sustinand ca acestia din urma ar fi coborat din Dacia; el observa ca acestia pastreaza limba stramosilor latini si ca se aseamana in multe privinte cu italienii (limba, obiceiuri, ocupatii etc. ).

Continuitatea romanilor a fost afirmata si confirmata si in secolele urmatoare: in secolul al XV-lea, cronicarul oficial al regelui Matei Corvin - Antonio Bonfini - spunea ca pastrarea limbii latine, precum si inscriptiile si ruinele romane din Dacia, toponimia romana, numele de vlah dovedesc ca romanii sunt urmasii colonistilor si ai legiunilor romane din Dacia.

Latinitatea limbii romane poate fi dovedita, printre altele, de pastrarea, pana astazi, a unei terminologii agricole si pastorale latinesti: verbe - a ara (lat. arare), a sapa (lat. seppare), a secera (lat. sicilare), a treiera (lat. tribulare), a macina (lat. machinare), substantive - grau (lat. granum), secara (lat. secale), orz (lat. hordeum), mei (lat. milium), legume (lat. legumen), canepa (lat. *canepa), in (lat. linum), aur (lat. aurum), argint (lat. argentum), fier (lat. ferrum) etc. ; de asemeni, alti termeni care vorbesc despre ocupatiile si mediul de viata al romanilor: sare (< lat. salem), padure (< lat. padule < paludem), fag (< lat. fagus), carpen (< lat. pop. carpinus), frasin (< lat. fraxinus), paltin (< lat. platanus), bou (< lat. bovus=bos, bovis), cal (< lat. caballus), berbece (< lat. vervecem), miel (< lat. agnellus), oaie (< lat. ovis), taur (< lat. taurus), vaca (< lat. vacca). Sunt, de asemeni, de origine latina cuvinte din domeniul agriculturii, viticulturii si al gradinaritului: ai (< lat. alium), ceapa (< lat. caepa), leguma (< lat. legumen), linte (< lat. lentem), ridiche (< lat. radicula), varza (< lat. viridia), vie (< lat. vinea), vita (< lat. vitea), must (< lat. mustum) etc. Alte dovezi lingvistice ale continuitatii romanilor la nordul Dunarii sunt reprezentate de pastrarea, numai in dacoromana (lipsesc in sudul Dunarii), a unor elemente latinesti; este cazul cuvantului pacura ("petrol") < lat. picula, pastrat doar in nordul Dunarii, unde pacura este de multa vreme cunoscuta si exploatata, si inexistenta in Peninsula Balcanica; cuvantul bour < lat. bubalus, disparut devreme in Peninsula Balcanica, iar in Carpati prezent pana de curand.

In conceptia multor cercetatori romani, vestigiile latine ale crestinismului romanesc constituie dovada cea mai elocventa a continuitatii populatiei daco-romane in Dacia, atat in perioada scursa de la parasirea provinciei de catre Aurelian pana la stabilirea slavilor in bazinul carpatic, cat si intre secolele V-VI (cand se introduce limba slava in cancelaria domneasca a Principatelor Romane si in Biserica Ortodoxa Romana). Istoricul roman D. Onciul afirma ca majoritatea romanistilor "sunt de parere ca raspandirea crestinismului in provinciile Imperiului Roman a contribuit, din jumatatea a doua a sec. al II-lea, si la raspandirea si impunerea latinei vulgare, deci la o relativa desavarsire a romanizarii acestor regiuni". Liviu Onu arata ca "limba romana a pastrat pana astazi, din latina, o serie de termeni fundamentali, pe langa unii de importanta relativ redusa, privitori la viata religioasa crestina", unele dintre ele cu bogata familie lexicala, formata ulterior pe teren romanesc, dintre care notam doar cativa: a ajuna < lat. adjunare " a posti"; biserica < lat. basilica; a blestema < lat. blasphemare; a boteza < lat. baptizare; botez = derivat regresiv de la a boteza; boboteaza; a comanda < lat. commendare " a da o pomana pentru morti"; a crede < lat. credere; credinta (lat. credentia); crestin (lat. christianum); cruce < lat. crucem; a cumineca < lat. *cominicare < communicare; cuminecatura; a cununa < lat. coronare; drac < lat. draco, draconem a ierta < lat. . libertare; inger < lat. angelum; lege < lat. legem; mormant < lat. monumentum; pacat < lat. peccatum; pagan < lat. paganus. In legatura cu acestia, se poate constata ca unii provin din greaca (biserica, blestem, a boteza, crestin, drac, inger).