Augustin Buzura - "Vocile noptii"

Augustin Buzura Vocile noptii

Opera lui Augustin Buzura trateaza, in ansamblul sau, societatea anilor saptezeci- optzeci, proiectand o imagine fidela a acesteia, demontand cu minutiozitate mecanismul ei de functionare. Scriitorul incearca sa acopere in romanele sale suprafete sociale din cele mai intinse, investigand tipurile de relatii din interiorul unor categorii sociale, dar si intre categorii sociale diferite.

Romanul "Vocile noptii" a vazul lumina tiparului in anul 1980 si reprezinta unul dintre operele de maturitate ale scriitorului.

Subiectul romanului nu se dezvolta linear, reconstituirea si rezumarea lui fiind posibile prin decantarea mai multor fapte colaterale si, mai ales, prin recronologizarea intamplarilor pe care fluxul epic le deplaseaza pe axa temporalitatii, in ambele sensuri.

Personajul central al romanului este tanarul Stefan Pintea, care se vede nevoit sa paraseasca facultatea cu scopul aparent de a castiga bani pentru a reconstrui casa parintilor sai, tarani dintr-un sat maturat de inundatii. Hotararea il duce in mediile muncitoresti, prilejuindu-i contactul brutal cu viata din fabrica si din caminele de nefamilisti. Experienta amoroasa cu Lena, sotia inginerului Filipas, decazut dintr-o inalta functie politica in judet, ii da posibilitatea sa cunoasca, din interior, "mondenitatile" clasei de superpusi politici si admininstrativi. Cercetat la militie de catre locotenentul Veza, pentru o vina care, pana la sfarsitul romanului ii ramane necunoscuta, Stefan Pintea se intoarce in satul natal. Cu acest prilej, el incepe lucrarile pentru ridicarea casei parintilor sai, cand tatal sau sufera un grav accident.

Inceputul romanului se face la persoana a treia, de catre naratorul situat undeva in exterior, privind totul dintr-o perspectiva neutra. Pe parcursul romanului, naratorul se dovedeste a fi omniscient. Perspectiva se modifica o data cu convocarea lui Stefan Pintea la militie; atributia de narator este preluata, asadar, de personajul principal al romanului, atributie pe care acesta o va pastra o buna portiune a actiunii. Aceasta da impresia unei lungi confesiuni introspective. Modificarea persoanei isi gaseste explicatie in determinarile psihologice ale momentului epic: eroul, suspectat de o vina care nu-i este bine precizata, se autosupune unui lung proces de analiza psihologica, incercand sa descopere el insusi sensul a ceea ce i se petrece.

Rememorarea intamplarilor care ii compun viata ia, in roman, forma mai multor episoade cu consistenta si semnificatii diferite, care le confera o anumita autonomie.

Episodul angajarii si al muncii in fabrica reuneste observatii, exprimate cu un sarcasm necrutator, asupra degradarii mediului industrial, muncitoresc, supus abuzului politic si admininstrativ. Indivizi situati pe diferite trepte ale scarii puterii teoretizeaza morala oficiala si practica o alta, mondena, lumeasca : participa la vanatori si petreceri incheiate cu orgii, formalizeaza pana la ridicol manifestarile culturale si de divertisment. In toate aceste

momente, slugarnicia sau aroganta, ipocrizia, invidia, marcheaza relatiile ierarhice, relatiile cu superiorii, care se pot modifica oricand prin intrigi, barfa si delatiune.

Viata petrecuta de Stefan Pintea in caminele de nefamilisti este o viata petrecuta intr-o lume hibrida "agro-industriala", ce constituie, in fond, o fresca a societatii muncitoresti din Romania anilor 70. Desi surprinse in manifestari spontane, fragmentare, personajele care populeaza aceasta lume sunt pitoresti, autentice si reprezentative pentru clasa sociala de care apartin. Sultan, Nelutu UFDR-istul, Stelica Goran, Neamtu sunt, asadar, tipuri de personaje, rebeli deturnati spre nonconformisme marunte, spre violenta gratuita. Limbajul de argou folosit in aceste pagini are ca scop nu numai pitorescul romanului, dar mai ales realismul faptelor narate.

Iubirea lui Stefan Pintea cu Lena Filipas conduce naratiunea in intimitatea vietii celor aflati in structurile de conducere ale partidului. Puternicii politici ai judetului ascund in spatele imaginii publice o degradanta inclinatie spre viciu si promiscuitate. Momentul petrecerii de la casa inginerului scoate in evidenta anumite puncte slabe ale celor din partid ( in cazul de fata, Filipas, Stanescu, Serbanica ), anume lipsa lor de afectivitate, dar si anumite insuficiente masculine. Protejate material si bine vazute in societate, sotiile acestora nu se pot abtine de la un limbaj trivial, obscen pe alocuri, iar adulterul este considerat ceva absolut firesc. Lena este oarecum diferita de celelalte sotii ale capilor partidului ; ea pluteste la un nivel mai generos al acestei lumi, cu mai profunde si mai autentice justificari umane. Devenita nevasta a inginrului Filipas printr-o inselaciune, deci nefiind casatorita de bunavoie cu acesta, ea vede infidelitatea ca singura solutie pentru a putea fi fericita. La un nivel de adancime de o convingatoare umanitate se intalnesc sinceritatea iubirii pentru Pintea si mila pentru Filipas.

Toate aceste episoade, deplasate liber si neconventional pe axa temporalitatii si a spatialitatii, se unifica in planul ideilor majore ale romanului, al caror purtator de sens este eroul romanului, Stefan Pintea. Aici se remarca si tema generala a romanului, aceea ca societatea contemporana, cu tot ceea ce semnifica ea, dezumanizeaza individul, il bulverseaza, il instraineaza de el insusi. Pintea este un caz particular, in care politica, conducerea partidului, ii influenteaza viata. Eroul traverseaza deopotriva o criza existentiala si una de constiinta. Reconstituirea propriei vieti coincide cu o dramatica nevoie de a-i da o coerenta si un sens. O intreaga retorica interogativa exprima tentativa lui Pintea de regasire a identitatii pierdute. El nu intelege motivul cercetarii sale de catre militie, iar ideea arestarii il obsedeaza, il macina. Raspunsurile sunt greu, daca nu imposibil de aflat intr-o lume in care minciuna acopera adevarul, iar ipocrizia sugruma sinceritatea.

Ultima secventa a romanului este relatata tot la persoana a treia, revenindu-se asadar la procedeul narativ de la inceputul romanului. Rolul folosirii acestui procedeu narativ este sugerarea inchiderii eroului intr-un spatiu din care nu se mai poate eveda, intr-o firida a constiintei ce nu mai poate fi parasita, in ciuda eforturilor acestuia, in ciuda autosupunerii sale la o minutioasa analiza psihologica.