COMPONENTE LIRICE IN POEZIA LUI NICHITA STANESCU

CAUTAND SENSUL IUBIRII - Nichita Stanescu

1. Lumina si eul modelator

Nichita Stanescu este unul din marii reprezentanti ai poeziei moderne iar sentimentalismul lui devine o forma de modernitate. Acest adevar este un paradox al definitiei poeziei moderne-asentimentala- dar este motivul pentru care publicul larg iubeste formula poeziei si-i gaseste originalitatea. Criticul Alex Stefanescu spune ca ,,poezia lui Nichita Stanescu are adepti chiar si printre cei care n-o inteleg" si explicatia vine din ,,aureola de personaj legendar dobandita de poet inca din timpul vietii".1

Poetul Stanescu nu poate fi doar un simplu reprezentant al poeziei contemporane, ci ,,o constiinta artistica ce regandeste, de la capat, intreaga poeticitate in toate articulatiile ei, propunand o opera de o mare profunzime si originalitate, cat si un sistem coerent de a intelege poezia, bazat pe un efort creator indelung si pe o vasta cultura."2 Toate laturile poeziei sunt redefinite, propunandu-se o noua viziune artistica asupra lumii, o noua atitudine fata de cuvant, acesta purtand accentul unei personalitati la care verbul este dotat cu o noua putere, datorita angajarii totale in el a aceluia care l-a rostit.

In ciuda reactiilor contradictorii pe care poetul Nichita le-a starnit in randul criticilor ( aceasta amintind de aceeasi reactie in 1927 la aparitia Cuvintelor Potrivite a lui Arghezi) este recunoscut mai apoi rolul sau de inovator in substanta poeziei. Majoritatea criticilor literari, cum ar fi: Ov. S. Crohmalniceanu, G. Munteanu, Marian Papahagi, M.Mincu erau de parere ca poezia stanesciana este un nou teritoriu, o noua experienta lirica. Noutatea acestei poezii consta in "absolutizare si explorare a teritoriului cuvantului, in delimitarea cu propria-i vorbire traita domeniul poeziei"3. Un exemplu relevant ni-l ofera insusi poetul in Cartea de recitire:,,Al meu suflet, Psyche, s-a tulburat: ce faci, mi-a spus, incerci sa dai o definitie poeziei! Nu, am strigat, nu vreau sa dau o definitie poeziei, desi uneori ea opreste cate un verb si cu ochi mirati priveste fiintele, si ele mirate, descinzind din verb. Ceea ce e in miscare nu e previzibil. Ceea ce nu e previzibil este foarte greu de definit. Poate fi numai inconjurat de mari spatii nemiscate, poate fi numai delimitat."4

Inca din primele volume de versuri ale poetului, nu lumea, materiile, lucrurile, apar in poezie ci ,, el, poetul este insusi vazul, auzul, mirosul, pipaitul, organ senzorial imens si multiplu''5, asa cum mai tarziu tot el se surprindedevenind ,,insusi cuvantul" in cunoscutul poem Lupta lui Iacob Cu ingerul:

,,De ce o fi spus atunci :

Te-ai luptat cu insusi cuvantul

Si l-ai invins!

Sa fi fost el insusi cuvantul?

Numele sa fie insusi cuvantul?

El care este numai tu,

tu si tu si tu si tu,

Cel care imi inconjoara numele?"6

Noutatea poeziei stanesciene se bazeaza pe un principiu poetic ce vizeaza un discurs total in care eul devine insusi cuvantul, tema, motivul, universul operei. ,,Stapan pe aproape toate secretele imbinarii cuvantului, cunoscator avizat al intregii axe a poeticitatii de pana la el, poetul le asuma, de cele mai multe ori, cu scopul de a rupe conventiile, de a le pune la proba pentru a regasi poezia ca stare, chiar dincolo de cuvant."7

Exista anumite motive de a-l socoti pe Nichita Stanescu marele poet al secolului douazeci, asa cum Mihai Eminescu ramane marele poet al secolului nouasprezece. Cel mai serios motiv il constituie insusi faptul ca Nichita Stanescu a scris cu totul altfel decat Mihai Eminescu. Stanescu a reusit sa iasa cu totul din raza influentei exercitate de marele poet al secolului trecut. Anul 1960, cand apare Sensul iubirii, ar putea fi considerat anul cuceririi independentei de catre poezia noastra moderna in raport cu tiranicul farmec al creatiei eminesciene. Pentru a consimti aceasta victorie, Nichita Stanescu a inclus in volumul sau de debut un poem care poarta acelasi titlu cu un poem scris de Mihai Eminescu la saisprezece ani: O calarire in zori. Primele versuri ale poemului dau o plastica imagine in care tacerea, ca o fiinta bicisnica ,,se izbeste de trunchiuri, se-ncruci-se", fugind din fata unei fiinte integre, intoarse catre lumina. Verbele, mai numeroase ca oricand, exprima actiuni plenare volitive:,,smulg", ,,taind", ,,salta", ,,ma-ntorc". Cauza acestei miscari impetuoase este rasaritului astrului zilei, imagine resimtita ca simultana cu aceea a elanurilor interioare ale fiintei umane. Miscarea de cucerire a propriului eu este vazuta ca ,,confruntare cu lumina, o reabsortie in sanul acesteia, ca zbor vertiginos inspre lumina, dupa ivirea ei in constiinta."8

Termenul eu si termenul soare sunt confundati in primele doua strofe: ,,Mi-am intors catre soare unicul chip." Soarele creste in lupta cu tacerea maiestuoasa a tariilor, ca si eroul. In strofa a treia, ca si in a patra, primul impuls apartine soarelui: ,,Soarele rupe orizontul in doua, Soarele salta din lucruri,strigand," iar saltul subiectului se petrece intr-un paralelism simultan: ,,Calul meu salta pe doua potcoave." Consonanta totala se realizeaza definitiv in ultima strofa, prin verbul ,,salta" care determina ambele subiecte:,, calul meu salta", ,,soarele salta". Seducatorul ,, paradox al luminii"9 este exprimat poeticeste in metafora ,, calaririi", in care ,,cal" si ,,calaret"sunt una, ,,mareea" luminii umane se confunda cu cea solara. Eul isi incepe cavalcada aurorala ca o tropotitoare trecere prin starile materiei -tacere, lut, nisip, piatra, arbori, cal, acvila, aer, privire, suflet, ardere- in intampinarea luminii:

,,Mi-am intors catre soare unicul chip,

umerii mei zmulg din goana frunzise.

Campul taindu-l, pe doua potcoave

Calul meu salta din lut,fumegand.

Ave, ma-ntorc catre tine, eu. Ave!

Soarele a izbucnit peste lume strigand

Calul meu salta pe doua potcoave

Ave , maree a luminilor, ave!

Soarele salta din lucruri, strigand

Clatina muchiile surde si grave.

Sufletul meu il intampina, ave!

Calul meu salta pe doua potcoave.

Treptele regnurilor sunt strabatute intr-un puternic elan de miscarea ascendenta a sufletului spre puritate: calul ce salta din lut fumegand devine centaur, apoi inaltandu-se, cal inaripat, sau pasare phoenix arzand in vant, imagine a materiei iradiate de spirit, purificate prin foc. Criticul Stefania Mincu era de parere ca ,,imprumutand de la Eminescu titlul unei ingenue poeme de tinerete, Nichita Stanescu exprima pe cont propriu si cu mijloace lingvistice moderne o idee inedita: depasirea vechilor sensuri, a vechilor peisaje incremenite ale naturii printr-un salt al luminii in lumina."11

In primele doua volume ,,Sensul iubirii" si ,,O viziune a sentimentelor", majoritatea poeziilor sunt de dragoste, erosul este un prilej de a comunica framantalele intamplari ale fiintei interioare, care sunt mai puternice decat ale conditiei fizice date.

Iubirea produce o senzatie de plutire, zborul se naste din dragoste ca o coloana a infinitului intre pamant si cer.

Sensul iubirii are in centrul sau, ca orice inceput mitul nasterii esentiale intru fiinta poetica, prin care lumina cosmogonica se autocontempla, o trezire de sine din somnul eternului continuu al legii:

,,O dunga rosie-n zari se iscase/si plopii, trezindu-se brusc, dinadins/ cu umbrele lor melodioase/ umerii inca dormind, mi i-au atins./Ma ridicam din somn ca din mare,/ scuturandu-mi suvitele cazute pe frunte, visele,/ abisele./ Va fi o dimineata neobisnuit de lunga,/ urcand un soare neobisnuit./ Adinc, lumina-n ape o sa-mpunga:/ din ochii nostri se va-ntoarce inmiit!/ Ma ridicam, scuturindu-mi lin undele./ apele se retrageau tacute, geloase./ Plopii mi-atingeau umerii, timplele/cu umbrele lor melodioase."12 (,,Dimineata marina")

Dimineata va fi timpul mitic stanescian cu o innoita geneza la fel cum pentru Eminescu era inserarea. Soarele, arborele si umbra lui melodioasa anunta ridicarea eului in lumina, despartirea lui prin cuvant de apele amniotice universale. Ochii reflectand parabolic lumina, ca un laser patrunzand pana-n adancul materiei, releva caracterul sacru al privirii la Nichita Stanescu, de purtatoare al razelor primordiale. Rupandu-se din intunericul tacut al somnului osmotic, eul intra in regimul diurn, abstractizant si sonor al spiritului care disociaza, separa si diseca spre a patrunde in esenta fenomenelor. De aceea, intr-un univers oniric fascinat de starea geometrica a materiei, atras de puritatea mineralului si stralucirea cristalului, obsedat de duritatea pietrei, el va umbla intotdeauna inarmat.

Ca si incercarea din basm a temperamentului lui Fat-Frumos, eroul va alege armele, desigur cele nobile si taioase, nu cele ce sfarama brutal obiectele: un puternic ,,complex al spadei guverneaza vocabularul operatiunilor poetice si stanesciene." 13 Deocamdata insa, printul e doar un adolescent ,,cascaund" plutind printre lucruri, cuprins de-o mirare visatoare. Varsta edenica de-o complexitate fermecatoare a nevinoatiei, jucandu-se cu marul cunoasterii fara sa-l guste inca, adolescenta unifica in sine contrariile nelasand taisurile orgolioase ale mintii sa desfaca eul din armonia universala.

Un alt poem ne poarta pe taramul vrajit si himeric al visului si convoaca vizionar elementele universului poetic stanescian: ,,Ci i-ati calul de capastru, pune-ti talpa-n scari si du-te/ e o lume-acolo, alta, a copacilor si-a marii./ Pasari albe peste turle trag cu aripa volute./ Se roteste marea-n tarmuri, pietrele tin gustul sarii./ Te primeste si pe tine sub arcada-i zvelta, du-te!/ E o lume care-n jurul soarelui a pus inele,/ flori de platina smaltate, si de aur noi laute,/ si corabii zburatoare, cu samanta lumii-n ele."14 (,,Marina")

O lume paradisiaca se iveste feeric la indemnul magic al acestei voci imperative, impersonale si omnisciente. Logosul insusi pare ca fiinteaza aici si prin el se intrupeaza viziunea lumii promise. E prima epifanie a ,,supraeului stanescian"15 ce i se va infatisa de acum inainte mereu, ca inger sau pasare daimon la raspantiile aventurii sale poetice.

2. Obiectele si undele sonore, vizuale   

Se poate spune ca lumea obiectelor exista pentru poet in masura in care este in stare sa provoace, sa emita vibratii sau reflexe, ori sa le prelungeasca efectul dinamic-transfigurator. Imaginarul sau se anunta a fi dominat, sub acest aspect, de figuri ale transparentei si oglindirii, de o materie negandu-si opacitatea, lasandu-se patrunsa de undele luminoase, intorcandu-le catre sursa initiala ori catre alte obiecte, cu o intensitate amplificata. In egala masura va fi preferata ,,mineralitatea obiectelor,,16 apte de a deveni surse de sonorizare, de a intra in rezonanta ori de a transmite unda sonora. In functie de o atare deschidere a sensibilitatii, in sistemul metaforic ilustrativ pentru prima etapa a creatiei lui Nichita Stanescu va prevala investirea obiectelor cu atribute corespunzatoare luminozitatii sau sonoritatii.Urmand acestei logici a imaginarului organicul este serios concurat de prezenta materiei anorganice ori tradus in termenii ei: carnalul sau vegetalul luate ca atare nu sunt niste medii bune conducatoare de sunete si nici penetrabile pentru undele luminoase, ori capabile sa le rasfranga. Aceeasi logica a sistemului imaginar va orienta astfel spre selectia cu precadere a elementelor asimilabile substantelor pozitive din punctele de vedere amintite: in primul rand ochiul, organ uman apt pentru oglindire: ,,si de-as putea sa-mi rup din ochii tai privirea,/

vazduhul serii mi-ar parea caprui."

,,Eu te privesc in ochi si-n jur se sterg copacii./

In ochii tai cu luna ma rasfrang"17

(,,Luna in camp")

,,Eu te iubesc cu dragostea ochiului

pentru ochiul lui geaman,

cu dragostea mainii pentru cealalta mana,

cu dragostea gandurilor

pentru cuvintele in care se scufunda intocmai"18

(,,O viziune a pacii")

***La un alt nivel, al receptarii sonore, auzul (,,Deodata am auzit ploaia venind"19) sau in calitate de ,,agent al sonorizarii corporale"20 inima, cu bataile ei generatoare de multiple vibratii si ecouri:

,,E ca si cum s-ar desprinde mereu, prima oara,

fiecare bataie a inimii de trupul tau indragostit,

e ca si cum s-ar desprinde mereu, prima oara,

clipa, mirandu-te ca nu s-a oprit."21

(,,Cantec despre adolescenta eroului")

Relatia ideala eu-univers nu se poate instaura, pe aceste coordonate, decat ca regasire a subiectului in cosmosul-oglinda: intalnire, intai de toate, ,,a suprafetelor rasfrangand figura mai pura, ca si spectrala, a omului; dar si comuniune intru sunet, interferenta a undelor ce se propaga de la o entitate la alta; raspuns al eului ca ecou la apelul universului si ecou al lumii externe la mesajele subiectului."22 La ambele nivele asistam la o treptata apropiere, ce nu e niciodata o reala substituire; reflexia luminoasa, ca si cea sonora, a ecoului au nevoie de o minima distanta pentru a se manifesta.

Nu vorbim doar de identificare si osmoza, se poate vorbi la Nichita Stanescu despre ,,o intrare in rezonanta sau o reciproca rasfrangere de suprafete luminoase." 23

,,prind pe muchea zimtuita fibra groasa de lumina"24(,,Marina")

Inevitabila, necesara distanta in comuniune va conditiona oarecum si conservarea unui spatiu propice dinamicii celei mai intense. Niciodata stagnanta in planul sau ideal,, lumea poetului se constituie in functie de acea miscare declansata, in punctul sau initial, de actiunea instantanee a unui obiect din acest spatiu asupra altuia; restul nu e decat un continuu schimb de rasunete si rasfrangeri, ritmica propagare de unde, proband capacitatea de existenta a lucrurilor."25 Existenta este in concordanta cu luminozitatea si rezonanta.

Exista in textele poeziilor ,,Sensului iubirii" o geometrie interioara, asigurata de permanentizarea unor obsesii, de prezenta, de la o poezie la alta, a unor constante, atat in aria reprezentarilor imagistice propriu-zise cat si a modului de relationare specific lui Nichita Stanescu intr-un moment inca incipient al creatiei sale dar nu mai putin semnificativ prin capacitatea de acum remarcabila de subordonare si integrare intr-un sistem coerent: ,,proba de organicitate a viziunii care poate sugera prin ea insasi dimensiunile majore ale operei viitoare, prezenta unei personalitati lirice."26

Imaginarul materiei sau lumea obiectelor prezinta deja in ,,Sensul iubirii" trasaturile unei astfel de personalitati distincte, pentru care spatiul poeziei este un teritoriu prin excelenta dinamic, ,,camp al interactiunii si interferentelor de energii, modelat de o sensibilitate acut moderna."27

Dupa opinia criticului Ion Pop, Nichita Stanescu este un poet solar, de fervoare romantica, care anticipeaza in acest prim volum constructia mai complexa a unei viziuni ce se desparte net de lirica ,,adancului si a ,,obscuritatii."28 Punctul de plecare al poeziei sale este marcat ca moment al rupturii de lumea organicului, al desprinderii de spatiul nocturn si al ascensiunii solare (tema dinamica a saltului, plutirii, zborului este una dintre cele mai frecvente si va ramane ca atare si in restul operei). Observam un adevarat magnetism al iubirii, o invincibila atractie catre inalt dar si o vointa a inaintarii si inaltarii in lumina. Din punct de vedere simbolic, poetul este un cuceritor, infruntand obiectele pentru a le primi sau transmite energia transfiguratoare. Sursa de lumina si vibratie intr-un univers de lumini si vibratii, el isi amplifica voluntar impulsurile initiale ori le fortifica in obiectele din jur, in care ii place sa regaseasca nu o data ,,proiectia narcisista a propriului chip"29

Daca subiectul este adesea provocat la vibratie de prezenta luminii, el provoaca in aceeasi masura lumea la o dinamica de exceptie, cu o anumita nerabdare, cu o anumita agresivitate ;amintim prezenta verbelor, semnificand violenta miscarii, bruschetea ei: ,,privirile mi le-azvarl", ,,adanc, lumina-n ape o sa-mpunga", timpului ce misca pamantul pe orbita."30

Lirica lui Nichita Stanescu din ,,Sensul iubirii" este dominata de simboluri ale ascensiunii, imponderabilului, transparentei insa nu lasa pe dinafara senzorialul, doar il rafineaza, procedand la o selectie si optand pentru simturile cele mai ,,intelectualizate."31

Miscarea apare ca o succesiune de impulsuri devenite vizibile in anumite puncte ale spatiului, in care se reliefeaza cu mai multa intensitate. La fel cum miscarea prima ce declanseaza seria de efecte vibratorii pare fara antecedente, iscandu-se, ivindu-se dintr-odata, tot astfel se prezinta miscarea si restul itinerarului ei de la obiect la obiect, concentrandu-se intr-un fel de puncte modale. In acest sens se poate vorbi de ,,viziunea pulsatorie caracteristica poetului."32

,,O viziune a sentimentelor", ca si in parte ,,Dreptul la timp", adauga ,,nasterii paradisiace mitul varstei de aur al dragostei inocente, sub infatisarea rafaelita, de o tandra monotonie, a plenitudinii fericite a sentimenteelor"33. Angelismul iubirii aduce cu sine imaterialitatea plutirii, cucerirea aerului, celebrarea imnica a existentei luminoase, muzica sferelor, o suava prezenta adaugata celor ce sunt. Prezentul perpetuu al legilor generale ignora insa viata fiintei. Legea este pentru individualitatea umana echivalentul nefiintei, caci in mod paradoxal, a fi continuu sustine poetul, inseamna pentru eul particular a nu exista.

Numai intamplarea naste sentimente, iar ele sunt insasi viata noastra. De aceea acel fiind atemporal si static este parasit pentru trairea lui eu sunt al intamplarii vinovate de existenta, iubire, eroare, aventura, miscare si timp.

Legat de tema versurilor este motivul rasaritului si al luminii. Lumina iese sau intra in lucruri, lumina se solidifica sub forme de lanci sau de poduri, soarele sare de pe linia orizontului, ochiul arunca priviri care se insuruba, ca sagetile, in aer etc.-acestea sunt imagini care revin. Ele prefigureaza o ,,poetica a transparentei si a matinalului ce va deveni dominanta in poezia ulterioara a lui Nichita Stanescu."34

II. SPATIUL SENTIMENTELOR

1. Cantecul iubirii

O poetica a reverberatiei si a luminozitatii este continuata si dezvoltata in ,,O viziune a sentimentelor" dar cu unele semnificative deplasari de accent. Modelul relatiei dinamice inter-obiectuale ramane fundamental acelasi, adica ordonandu-se pe schema: impuls initial -lovire, izbire, soc- al unui obiect, sursa de energie catre un alt obiect pus in stare vibratorie, care isi propaga undele

dinamizand spatiul ambiant, sau le intoarce spre sursa initiala cu un efect amplificat. Eul poetic castigase deja o pozitie centrala- caci, odata trezit de o atingere exterioara, intr-o lume cu elementele in rezonanta, el devine ,,esentialul nucleu ce concentreaza, genereaza ori primeste spre amplificare vibratiile, reflexele si ecourile universului obiectual."1

,,O viziune a sentimentelor" pune accentul pe afirmarea subiectului ca focar de energie afectiva si ca pion decisiv in procesul genetic al viziunii. Precum si in cateva poeme din ,,Sensul iubirii", momentul descoperirii de sine in univers este iarasi cel al trezirii, provocata insa de o revelatie a lumii launtrice intr-o clipa privilegiata, cu adevarat inaugurala, traita cu uimire, ca o surpriza:

,,Mainile mele sunt indragostite,

Vai, gura mea iubeste

Si iata, m-am trezit

Ca lucrurile sunt atat de aproape de mine,

Incat abia pot merge printre ele

Fara sa ma ranesc.

E un sentiment dulce acesta

De trezire, de visare,

Si iata-ma, fara sa dorm

Aievea vad zeii de fildes"2

(Varsta de aur a dragostei)

La fel stau lucrurile in ,,Leoaica tanara, iubirea" unde caracterul instantaneu al manifestarii sentimentului capata o pregnanta expresie metaforic emblematica:,,Leoaica tanara, iubirea/ mi-a sarit in fata./ Ma pandise-n incordare/ mai demult./ Coltii albi mi i-a infipt in fata,/ M-a muscat leoaica azi de fata"3 In ,,Imbratisarea", de exemplu, miscarea initiala e echivalenta din nou cu o atingere, a privirilor, cu un soc ce marcheaza o schimbare radicala, un nou inceput:,,Cand ne-am zarit, aerul dintre noi/ si-a aruncat dintr-o data /imaginea copacilor indiferenti si goi,/ pe care-o lasa sa-l strabata." 4

Vibratia, ecoul, reflexia luminoasa din prima carte apar in noul spatiu poetic ca efecte, aproape in exclusivitate, ale mobilizarii afective a subiectului sau a cuplului. Acea clipa de exceptie, intemeietoare a unei noi durate, se defineste ca moment pozitiv al ordinii spatio-temporale constituite, inaugurand un timp si ,,un spatiu al absolutei disponibilitati, facand posibila ipostazierea cvasi-demiurgica a eului."5 Forta acaparatoare, dominanta, cu imense capacitati de transfigurare, erosul aduce si mentine fiinta in permanenta stare de gratie. El provoaca, odata cu miscarea metamorfozelor launtrice si o dinamica a metamorfozelor cosmice, modelata, conform geometriei circulare si in trepte schitata deja in ,,Sensul iubirii". Centrul generator al acestei miscari este eul, care se transmite in unde succesive, mai intense ori mai slabe in functie de taria impulsurilor interioare, printr-o declansare brusca, cu consecinte imediate asupra exteriorului: ,,Si deodata in jurul meu, natura/ se facu un cerc, de-a dura, / cand mai larg, cand mai aproape, /ca o strangere de ape./ Si privirea-n sus tasni, / curcubeu taiat in doua,/ si auzul o-ntalni/ tocmai langa ciocarlii."6 (,,Leoaica tanara, iubirea")

Functia transfiguratoare a emotiei este direct tradusa, printr-o metaforizare sumara, colorand in diverse momente lumea inconjuratoare, ori deformand-o, printr-o miscare ritmic-alternativa, contrastanta, urmand diagrama acelorasi impulsuri succesive, momentane, ce oscileaza intre puncte de maxima si minima intensitate:,,O emotie plutea/ peste plaja, peste mine./ Colora, decolora-/ cu cinci feluri de lumine/ barcile lovind in scoici"; sau ,,lasai in voie sa-mi pluteasca-jururi/ emotia cea schimbatoare de contururi,/ mereu crescanda, descrescanda pururi."7

(,,Inscriptie pe un baraj")

Nu putine la numar din poeziile stanesciene sunt intitulate ,,Cintec", fapt ce arata ca o parte a operei sale tinde catre lirismul pur, catre exprimarea starilor intime prin confesiune directa. Odata cu starea se defineste cantecul ca sentimentul propice poeziei este insasi ,,intamplarea fiintei", descoperirea faptului miraculos ca existi"8, sinonima ,,fericirea", aproape imposibil de tradus in cuvinte. Revelarea propriei fiinte este posibila in prezenta propriei iubite si prin celalalt miracol, al vorbirii indragostitilor. Iubirea, sentiment indicibil, coincide cu verbul a fi si invers, a fi nu poate fi imaginat in absenta sentimentului. Este traita pe viu vorbirea ca existenta. Totul se contopeste in ,,fericire" ca stare maxima, ca imbratisare ,,dureroasa, minunata " a vietii insesi. Starea copleseste simturile, devine durere, fericirea maxima trece in durere, fara de care nu exista viata autentica. Pentru a o exprima este nevoie de iubire, ca impuls imediat: ,,Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte."9 Vorbirea insasi are drept cauza primordiala starea de a fi. Prin ea se intemeiaza o lume, ca in primele zile ale Genezei, cand se despart elementele: cuvintele sunt ,,lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/

Ziua de noapte, bazaltul de bazalt."10

Nu doar lumea este exprimata prin cuvinte ci ele transforma eul. Lumea interioara este in ,,prelunga si in nesfarsire, structura deschisa catre ,,altceva", un alt eu insumi, ,,mult mai inalt si mult mai curand."11 Poetul nu apeleaza la metafore, ci la exclamatii directe:,,Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!"12 Miracolul lui de a fi nu poate fi comparat cu nimic. Alteori poetul mai spunea ca ,,cea mai mare victorie a omului este nasterea" si ca ,,faptul de a te fi nascut este atat de mirabil, incat este mai degraba asemuitor intamplarii decat legii." Indragostitii sunt ei insisi neasemanati:,,doua cantece diferite", ,,doua culori ce nu s-au vazut niciodata."13 Singura lor posibilitate de asemanare este verbul a fi, faptul ca sunt. Sentimentul este invalmasit, infrigurat, provoaca o ruptura in laturi contradictorii-una pamanteasca, alta ,,foarte de sus", amintind parca de ,,Morgenstimmung"-ul arghezian, ca si de o ,,Matinee d`ivresse" a lui Arthur Rimbaud din ciclul ,,Iluminarilor" sau ,,Aube" (zori) din acelasi ciclu.

A fi, a comunica, a iubi formeaza impreuna un conglomerat semantic. Dar cuvintele devin instrumente dure ce despica in doua roca. Numind lucrurile, le separa din continuitatea lor fireasca, le limiteaza brutal, ca si cum le-ar ucide. Ele nasc lumea, despart elementele din haosul primordial, dar si ucid senzatia puternica si infinita a vietii, al curgerii din fluviu, hotarnicind o ,,delta", un sfarsit. El cuprinde dintr-odata nastere si moarte, spulberand miracolul in aceeasi secunda in care l-a revelat.

In ,,Cantec" sentimentul era exprimat direct, exclamativ, prin imperative: ,,sa stam de vorba", ,,sa vorbim", ,,du-ma", ,,izbeste-mi" etc., intr-o vorbire nediferentiata. Mai puternic decat cuvantul era sentimentul pur, fericirea covarsitoare si uimirea proaspata starnita de existenta. In ,,Poveste sentimentala", poetul se detaseaza de propriul sentiment, vizionandu-l parca din afara, in timp ce il traieste. Mai puternice decat sentimentul iubirii sunt cuvintele ce o exprima. Ele fac legatura intre cei doi indragostiti, deveniti simple puncte de reper pentru cuvinte. Acelasi lucru, iubirea, este vazut acum pe alta latura, accentul cazand pe cuvinte. In prima poezie ele erau vazute doar ca instrumente ,,dalti" transparente, lipsite de materie; aici ele exista in prim plan ca entitati dotate cu miscare proprie:

,,imi lasam un genunchi ,/ iar cotul mi-l infigeam in pamant,/ numai ca sa privesc iarba-nclinata de caderea vreunui cuvant,/ ca pe sub laba unui leu alergand."14

Cele doua poeme par sa spuna ceva adanc despre lumea cuvantului: acesta ar avea doua laturi prin care poate fi

vazut: este cand simpla unealta, obiect lipsit de realitate, manipulat de om; cand, invers, omul devine obiect al cuvantului, in timp ce acesta capata realitate covarsitoare, intemeind ,,structura materiei". Miracolul sentimentului este strans legat de cel al cuvantului. Cuvintele au miscare, greutate, energie proprie, alcatuind un adevarat ,,vartej". Nu mai e atat de sigur, ca in prima poezie, ca ,,esti, sunt", 15 din moment ce pare ca numai ele, cuvintele , sunt. Iar mai tarziu poetul a scris versuri memorabile despre uluitorul proces de inversare a raportului om-cuvant:,, E o bulboana, un vartej, o dulbina/ vorba sunt, vorba esti" 16 (,,Sincopa" din ,,Oul si sfera").

De fiecare data se arata si reversul :in ,,Cantec" cuvantul disociaza, desparte materia de ea insasi, ,,bazaltul de bazalt"17 intemeind sensul; in poezia de fata el uneste, leaga energic materia intr-o structura, o existenta vizibila. Si intr-un caz si in celalalt, cauza lui primordiala ramane sentimentul, iubirea, subiect si obiect, cauza si efect, conglomerat ce nu poate fi despartit. Sentimentul este ,,motorul sensului"18, ca si intr-un alt "Cantec" din acelasi volum: ,,sentimentul, dulce flaut/ si frate cu iubirea il aplaud,/ ce smulge tarmul si il da dea

dura/ si-mpinge lungi carene in necunoscut."

Sentimentul presupune si aici o cunoastere care naste lumea cu cuvant cu tot: ,,E o cunoastere aidoma cunoasterii dintai, / cand lumile-ti incep la capatai."20

Repetarea ,,strucrurii materiei", produsa numai odata cu eul, reface parca alta sugestie rimbaldiana, cea din sonetul ,,Vocale", unde sunetele fundamentale sunt investite cu puterea de a reface spectrul sentimentelor. Se poate retine faptul ca sensul lirismului stanescian, chiar derularea sa in etape, isi poate gasi o analogie mult mai adecvata in Rimbaud ( cu ,,Iluminarile" si cu ,,Infernul" sau) decat Mallarme si alti poeti ai artificiului semnului.

Lirica lui Nichita Stanescu refuza dependenta fata de cosmosul elementar, impunand libera initiativa a eului: ,,un eu fara trecut"21, ce nu se inscrie deci intr-un continuu temporal in crestere organica, ci traieste in ,,mutatia brusca"22, marcata de intreruperi, de fluxuri si refluxuri, de plinuri si goluri, a instantaneului.

Lumea ,,Viziunii sentimentelor" circumscrie tocmai un spatiu si timp al metamorfozelor, provocate de impulsurile transfiguratoare ale erosului, in campul tensional intersubiectiv; tensiune a privirii, emanatie de fluide luminoase si muzicale, avand drept rezultat iluminarea: ,,Si viata mea se lumineaza

sub ochiul tau verde la amiaza

cenusiu ca pamantul, la amurg.

Oho, alerg si salt si curg." 23

(,,Viata mea se ilumineaza")

Reveria lui Nichita Stanescu nu poate fi imaginata decat ca moment posterior actiunii ofensive a subiectului, initiatului soc asupra obiectelor. Iar ,,plenitudinea vizionara"24 e atinsa intotdeauna doar intre frontierele celor doua euri intrate in rezonanta:,,E un dans, iubito, al sentimentelor,/ zeite-ale aerului, dintre noi doi".25 (,,Varsta de aur a dragostei") Varsta jubilatorie e o stare in care gandul si sentimentul sunt corporale la propriu, vizibile, palpabile: ,,E un sentiment dulce, acesta/ de trezire, de visare-si iata-ma, fara sa dorm,/aievea vad zeii de fildes,/ ii iau in mana si/ ii insurubez razand in luna/ ca pe niste manere de fildes."26 Starea constiintei se traduce intr-un fel de contiguitate cu sine, un extaz al unitatii diafane a propriului eu care isi coexista nediferentiat in subiect si obiect. Sau in ,,Poetul si dragostea", unde privirea realizeaza acea ,,radiografie a obiectelor, generatoare de viziuni"27:

,,Si prelungi, privirile iti trec

chiar prin zidul greu si prin lacate,

si se-apropie la piatra unui chip, mereu,

cu sprancenele-mbinate.

Se petrec atunci intreceri, lupte

si rapiri imaginare,

ora se inclina, bate

Cu secunde tot mai rare"

Dar sentimentele, obiectele, lucrurile si oricare alte componente ale poeziei stanesciene sunt legate frecvent de timpul masurat in secunde, minute, ore, luni sau ani:

,,Si trec ani, si soimul zvelt

de pe umar nu-l mai lepezi,

doar secundele din el

bat din ce in ce mai repezi."29

O simpla strigare de nume devine prezenta imediata si opreste timpul in loc. Este o traire in succesiunea momentelor temporale ale fiintei si stratificare a intamplarilor ei mereu inedite, cimentate abia apoi intr-o experienta ce se poate generaliza in idee:,,Oh, ne-am zvarlit, strigandu-ne pe nume, / unul spre celalalt si-atat de iute/ ca timpul se turtise-ntre piepturile noastre / si ora, lovita, se sparse-n minute."30 (Imbratisarea)

Pentru definirea specificului ,,viziunii sentimentelor" poemul cel mai reprezentativ este ,,Amfion constructorul". Mitul antic al cantaretului intemeind cetatea prin forta verbului este modelat dupa un tipar. Discursul poetic se constituie in raza tensiunii afective, ca expresie a unei dinamici spiritual-imaginative declansate de eros, lume launtrica invadand lumea data si impunandu-i propria miscare:,,Cele mai tainice / si mai adevarate cuvinte de dragoste/ ti le spun inainte de-a te zari./ Bat aerul cu toate valurile marii,/ sfichiul lor rasuceste copacii,/ si sepiile, si rechinii, intr-un dans de oglinzi."31 E un univers care emana un subiect rostitor, reactualizand imaginea poetului ce intemeiaza o lume prin forta magica a logosului. Iar la Stanescu, logosul este vazut sub semnul infinitelor metamorfoze in jocul carora fiinta proteic desfasurata aproape ca se anuleaza,cuprinsa de o adevarata frenezie a ofrandei:

,,Din umerii mei si din intreaga mea putere

tasnesc doua pantere, nemaivazutte pantere,

pe ape s-astern, curcubee,

si se fac viaducte si poduri, curand,

peste cai ferate lucind, peste trenuri trecand.

Din pieptul meu aramiu,

vargat in parti de vite muschiuloase,

aidoma vor tasni, mai tarziu,

leii cu coame flocoase, in friguri,

ca niste explozii de aur vor tasni

si vor bate aerul si se vor prabusi

si se vor face temelii

si terasamente si diguri."32

Insasi poezia este angajata astfel in procesul mutatiilor structurale ale universului. Capabile altadata sa refaca ,,structura materiei, de la-nceput", cuvintele cantecului de dragoste sunt investite cu o functie magic-creatoare, prim pas catre asimilarea de mai tarziu a limbajului cu realul. In aceasta ordine de idei, mecanismul ,,viziunii" poate fi definit la poetul nostru in directa relatie cu aceasta ,,coborare a limbajului in real"33 Un procedeu predilect si decisiv aduce ,,interpretarea literala a metaforicului"34 si anume miscarile sufletesti capata concretete obiectuala, sensul lor figurat fiind tratat si dezvoltat in regimul sensurilor proprii. De exemplu, metafora verbala a iluminarii vietii in prezenta iubitei ,,Viata mea se ilumineaza/ sub ochiul tau verde la amiaza" 35 e transcrisa in sensul sau propriu: privirea iubitei emite unde luminoase, cu efecte diverse, in functie de diferitele momente ale zilei. Exista o rasturnare a functiei metaforice, intalnita in aceste versuri care vorbesc despre emotia care ,,colora" sau ,,decolora" obiectele ambiantei, ,,cu cinci feluri de lumine"36. Tot asa, ,,leoaica tanara" care e, in prima instanta, expresia metaforica a iubirii, comporta apoi o dezvoltare in concret ce o transforma intr-o prezenta palpabila avand un rol definit in economia poemului. Se dechide astfel un orizont deosebit de fertil pentru lirica lui N.Stanescu, in sensul modernitatii ei:,,realitatea realulului e asimilata realitatii cuvantului."37 Libertatea de miscare intre concret si abstract, real si imaginar, devine maxima.

In volumul ,,O viziune a sentimentelor" se aduce o lauda omului prin poezia cu acelasi nume. Ea este o forma mai veche de poezie, derivata din discursurile ocazionale de preamarire a meritelor cuiva. O intalnim si la poetii moderni ,,Cantare omului" de Arghezi este o lauda; G. Calinescu scrie volumul ,,Lauda lucrurilor", iar Nichita Stanescu insusi, un volum intitulat ,,Laus Ptolemaei". De obicei orice lauda se foloseste de epitete elogioase, de superlative rasunatoare. Poetul nu procedeaza asa, modificand structura laudei traditionale. Omul este definit din mai multe ,,puncte de vedere: al copacilor, al pietrelor, al aerului"38, elemente ale naturii care vin in tangenta cu el. Unicitatea, singularitatea omului, presupun, dupa cum nuanteaza poetul, o relativizare si o intrepatrundere a perspectivelor din care el ar putea fi definit. Orice definire, orice numire nu se poate produce in absolut, ci numai prin insumarea unor perspective ce fuzioneaza intre ele, creand o metafora supla, o idee vaga despre om. Nu se porneste de la conceptul de om, dinainte dat, nu se versifica umanul in mod comod, ci abia se incearca pe cont propriu o descoperire a unui contur de senzatii, perceptii, reprezentari pentru continutul semantic al cuvantului ,,om". Ca si cum natura ar avea propria ei constiinta si ar putea percepe umanul, poetul imagineaza perspective de o prospetime metaforica inedita:copacii, lipsiti de emotie, imagineaza omul ca ,,emotie coplesitoare'', ca ,,fructe ale unui pom cu mult mai mare"39, facand apel la propria lor sfera romantica; pietrele gandesc omul ca miscare, ele care sunt lipsite de miscare si il vad in analogie cu soarele, cu lumina. Aerul il gandeste ca ,,pasare", pornind de la ideea de zbor, dar o pasare ,,cu aripile crescute inauntru", ,,nemaiintalnita". Se nasc astfel, printr-o relatie inversa in care natura isi cedeaza specificul omului metafore noi, ,,provenite dintr-o atitudine ludica a poetului"40. Numai la modul ludic, universul apare de fiecare data altfel, gandit prin prisma elementelor care il compun. Avem un lirism imnic aparte, care nu canta o notiune stabila, ci un univers schimbator: soarele-,,o dunga de caldura", ,,o piatra cazatoare", ,,un aer plin de pasari", oamenii-,,o emotie coplesitoare", ,,o lina apasare", ,,miscata- adaugata la miscare", ,,pasari nemaiintalnite".41 In conceptia criticului St. Mincu ,,metaforele nu sunt gratuite iar paralelismul sintactic al strofelor da nastere unui paralelism semantic om-soare, care evolueaza gradat catre surprinderea coordonatei celei mai importante a omului-gandul-care face ca el sa nu mai poata fi comparat cu nimic din sfera naturii"42 Soarele e o simpla entitate a naturii, omul este unic prin gand.

Poezia dezvaluie procesul aparte prin care ia nastere metafora la Nichita Stanescu: un proces invers decat cel obisnuit, metafore ce au la baza neasemanarea. Este o ,,metafora ce neaga metafora, un mod de a spune ca omul nu poate fi definit decat in sfera umanului."43

In intimitatea lui Nichita Stanescu, care constituie una din obsesiile lui, poetul a ajuns la adevarate performante. Acesta ,,imbratiseaza cu coastele" , se amesteca pur si simplu cu iubita lui, ca doua substante intr-o solutie, ,,

,,Ma vor bea candva, zeii

si vor simti in mine gustul tau"44 (Sete")

sau ,, Doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se"45. In reprezentarea intimitatii, poetul este convingator si prin originalitatea frapanta a imaginilor folosite:,,Si il imbratisa cu sine insusi (mama pe fiu)

cum imbratiseaza inima sangele

si creierul ideile"46 (Dreptul la timp)

Sentimentalismul lui Nichita Stanescu se manifesta si prin cunoscuta sa galanterie, printr-un stil ceremonios. Criticul Alex Stefanescu credea ca ,, la un concurs de poezie galanta, la care ar fi invitati toti trubadurii si truverii, Stanescu ar castiga, fara indoiala, locul intai, fie si recitand un singur catren:

,,Spune-mi, daca te-as prinde-ntro zi

si ti-as saruta talpa piciorului,

nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,

de teama sa nu-mi strivesti sarutul?" 47 (Poem)

In sensibilitatea stanesciana exista o comedie a umilintei extreme dar interpretata cu arta, cu detasare, care ii permite sa-si desfasoare virtuozitatea retorica in toata splendoarea ei. Vorbim aici, dupa opinia lui Alex Stefanescu, de ,,o demagogie a dragostei, atat de frumoasa, incat nu rezistam tentatiei de a o lua in serios":48

,,Cu gleznele julite, eu te pandesc cand treci

printre rocile tarmului, reci.

Marea se va preface in pasari stravezii,

cate le-ncap ochii deschisi spre ea,

si vor zbura falfaind, cand ai sa vii,

pana-n piscul vazduhului cu o stea."49

(Cantec de dragoste la marginea marii)

Doua dintre cele mai frumoase versuri care s-au scris in literatura romana lasa locul, in final, unei duiosii fara margini: ,,Ma voi preface orb si am sa vin

cu bratul intins, sa-ti mangai chipul."50

Curiozitatea avida a degetelor unui orb, care suplinesc vederea si care mangaie contururile dintr-un interes vital, nu doar in scopul indeplinirii unui protocol, sugereaza mai bine decat orice altceva atentia exceptionala acordata de un barbat iubitei lui. Comparatia aleasa de poet aduce in poem, printr-o contaminare de sensuri, impresia ca indragostitul nu mai vede nimic in jur si ca se indreapta catre femeie ca spre o salvare.

Expresia cea mai directa a sentimentalismului stanescian o reprezinta poemele sau fragmentele de poeme concepute ca lamentatii, din care nu lipsesc, uneori, ,,of"-urile si ,,ah"-urile poetilor Vacaresti. In ,,Balada" fiinta care se jeluieste -lui Dumnezeu sau nimanui- se simte ingrozita de gandul ca nu este decat un fir de iarba asupra caruia se apleaca un imens bot de cal:

,,Ei botul cel mare si lung/ ah, Doamne, cum si-l inclina"51

Chiar daca exista de multa vreme tendinta de amuzament a sentimentalismului, Nichita Stanescu introduce alintatura, melodrama, jelania atat de firesc printre mijloacele sale de expresie, incat avem impresia ca poetul se bazeaza pe ceva cand savarseste aceasta abatere de la nonafectivitatea pretinsa de poezia de azi. ,,Acceptam sa varsam o lacrima citind o carte de versuri-spune criticul Alex Stefanescu-deoarece Stanescu stie sa produca repede, in numai cateva versuri, tensiuni afective foarte inalte iar cand urmareste sa ne impresioneze, este absolut irezistibil."52

Titlurile primelor volume sugereaza aspiratia poetului de a accede la ,,sens" si la ,,viziune", de a reintemeia o lirica de cunoastere. Modul sau de a cunoaste este insa total nou pentru cititorul familiarizat pana acum cu sisteme poetice de prestigiu, cum sunt cele ale lui Blaga, Arghezi, Barbu. Se renunta la notiunile date de-a gata, la mituri, la simboluri si se face apel la o cunoastere directa, senzoriala, in care facultatile trupesti ale omului au rol primordial. Sensul se naste din senzatie si perceptie, din stare. Este un mod materialist de a intelege accesul la idee, un mod de a nu renunta la trup pentru simpla contemplare abstracta. Nici un poet de pana acum nu ne-a obisnuit cu o astfel de perceptie ,,anatomica".53 Poetul porneste in cautarea sensului lumii, a viziunii ei, inzestrat cu toate organele sale de simt: cu vazul, auzul, tactul, mirosul, gustul iar intamplarile sale de cunoastere sunt in primul rand intamplari ale organelor, ale trupului.

Sentimentalismul nu mai este o simtire vaporoasa, inefabila, rupta de trup, ca la romantici, ci o senzatie concreta, palpabila, dureroasa. ,,Printr-o lupa maritoare sunt vazute contorsionat aventurile fiintei"54 de carne, sange, oase, gand, inima, suflet, toate avand un rol in intelegerea lumii. A disparut ierarhia ermetica din care e alcatuit omul; ba chiar se poate spune ca osul, sangele, tibia, clavicula, degetele, spranceana , pupila, tampla au trecut pe primul loc. Le secondeaza inima, aflata in centrul tuturor intamplarilor, apoi gandul, care apare de multe ori abia in finalul experientelor, in chip de concluzie umana definitiva. ,,Accederea la sens, la intelegere, este intotdeauna o proba dureroasa in care este antrenat propriul arc vital desfasurat intr-un timp concret si efemer al omului, in peisajul propriului trup, augmentat pana la cosmos"55 :,,Stam la marginea unui lac negru/ cu un singur tarm-/ (osul fruntii mele)/ si priveam prin el cum privesti/ printr-o lupa" ( Indoirea luminii) .

Sau: ,,Mainile-mi cadeau langa pietrele line/, jumatate-n bezna, jumatate-n lumina/ Imi cadeau pleoapele strabatute/ de ceruri stravechi, nemaivazute".56

Lumina la Nichita Stanescu poate fi o certitudine, un raspuns la intrebari, e victoria asupra mortii, cunoastere realizata intr-un timp trait pe viu. Are un sens etic profund, insa ,,un etic corporalizat"57, vazut cu mijloace direct plastice, neintermediat de concepte, aceasta fiind trasatura cea mai palpabila a poeziei stanesciene: faptul ca notiuni abstracte cum ar fi: timpul, moartea, amintirea, incap direct in spatiul vederii si in general al receptarii senzoriale imediate:,,mai lasa-ma un anotimp, un an, un timp." 58; ,,in timp ce-ti privesti o fotografie din copilarie"59; ,,Voi, lucruri, Sfinxuri miscatoare si tu iluminare."60

Erosul din primul volum nu este pur ci sens filtrat al iubirii, sentiment investigat din dorinta de a cunoaste pe sine si cu sine, asumat in mod lucid in chiar timpul trairii lui. Criticul St. Mincu este de parere ca Nichita Stanescu este la noi primul poet al sentimentului lucid, al exprimarii premeditate a starii de fericire constienta. In lirica noastra fericirea ca atare, erosul nemelancolizat, nu exista propriu-zis pana la el. Intre trup, sentiment si gand nu exista despartire, ci pura ,,continuitate", cum spune si titlul unui poem. In viziunea poetului trupul in miscare frenetica se rarefiaza, pierde in greutate subtiindu-se si transformandu-se firesc in gand, intr-o miscare ascensionala de o mare noutate a imaginii: ,,Si omoplatul se face/ pala subtire de helicopter/ ce se-nvarte, se-nvarte, se-nvarte, se-nvarte/ dintr-o bolta intr-alta, / dintr-un cer intr-alt cer,."61

Pierderea de trup se compenseaza in miscare prin castigul de stari si sentimente depozitate in memorie odata cu trecerea timpului:,, Pana cand, pana cand/ in tample si in frunte mi se-nfigeau sunand/ intamplari, amintiri, amintiri, intamplari,/ sperante si vise, veniri si plecari."62

Intre trup si gand e ,,continuitate" a fiintei care se concretizeaza in cuvantul scris. Scrisul nu e receptat aici ca indeletnicire rupta, adaugata vietii, ci e un trup in alergare, o inscriere cu trupul in pamant, o scriere ,,corporala":,,iar gandul meu scris isi infige-n pamant/ radacinile, sondele, ancora,/ visurile, dorurile, patimile"63

Eugen Simion scria despre erosul poeziei lui Nichita ca acesta nu este pur, el este un prilej pentru a comunica tulburarile, intamplari ale fiintei. Melancolia, ,,vagul simbolist"64 patrund in poemul ,,Ploaie in luna lui Marte":

,,Ploua infernal,

si noi ne iubeam prin mansarde.

Prin cerul ferestrei, oval,

norii curgeau in luna lui Marte."65

Simbolul prin care Nichita Stanescu exprima cel mai des erotismul este leoaica. In ,,Leoaica tanara, iubirea" imaginea sugereaza simultan mai multe aspecte ale erosului, asa cum il percepe poetul. Corin Braga scria despre acest aspect al poeziei ca ,,iubirea este posesiva, carnasiera, impetuoasa si urgenta; este suverana intre celelalte stari sufletesti; aduce implinirea si plenitudinea cuplului, permite resurectia si perpetuarea prin procreatie"66 In acelasi timp, leoaica nu este un animal inofensiv, ci unul feroce. Contingenta este un regim al teroarei si al suferintei; a te lasa prada iubirii inseamna a accepta agonia existentei. Dar leul a fost vazut si ca animal amenintator. Atragatoare si inspaimantatoare, iubirea leoaicei este atractia exercitata asupra poetului de universul simturilor. Orice intrare in scena a leului echivaleaza cu invocarea energiei vietii. Leii formeaza oricand ,,un scut impenetrabil in jurul eului, la adapostul caruia acesta isi reface energia vitala."67

Nichita Stanescu face din starea erotica o stare lirica complexa. Sublimitatea nu-l impiedica sa descopere universul si sa sugereze, din contactul cu fortele lui acele inefabile intamplari ale fiintei pe care le cunosc numai poetii adevarati. Esentiale sunt in ,,O viziune a sentimentelor" sugestia de plutire, sentimentul imponderabilitatii."68 Apar pe cerul versurilor sale pasarile, numeroase pasari, chiar oamenii sunt vazuti ca niste pasari ,,nemaiintalnite/ cu aripile crescute inlauntru/ care bat plutind, planand,/ intr-un aer mai curat -care e gandul!"69 Tinerii indragostiti din poemele lui Nichita scapa de sub controlul legii gravitatiei, sunt niste ,,pietoni ai aerului"70 O pala de vant cu doua brate transparente ii salta in trecere, un poem se numeste ,,Miscare in sus", un altul ,,Pentru ca inot si zbor in sus" si sugereaza imaginea splendida a topirii in cosmos:

,,Pentru ca inot si zbor in sus,

abia ma mai ajung din urma

amintirile

ca niste bule de aer, undele

miscatoare.

Globuri stravezii, globuri reci,

luminate si intunecate

azvarlindu-mi pe grumaz

cate un trup de-al mau neimplinit,

ramas din adolescenta"71

In calatoriile lui aeriene, acest tanar Hyperion trece printr-un spatiu de sublimitati, cosmosul este un ansamblu de obiecte transparente, vazduhurile nu au traditionalele vami, plutirea este o mirifica aventura. Se prefigureaza in aceste poeme tineresti o ,,poetica a zborului asociata cu o poetica a diafanului."72 Versurile lui Nichita Stanescu creeaza o impresie de neobisnuit foarte puternica si pentru ca ajung sa trateze lucrurile invizibile ca realitati sensibile, detectabile cu simturile noastre. Poetul nu recurge la metafore ci sentimentul incepe sa fie simtit ca o energie, ca un flux electric, ca o actiune de campuri magnetice. Viziunile sale cuprind o ciudata ,,cinematica a sufletelor"73, care descriu traiectorii nebanuite prin univers, alearga pe orbite, accelerandu-si vitezele. Ele danseaza ,,nevazute intr-o lume concreta", in timp ce actul iubirii se consuma si afara ploua ,,infernal":

,,Ploua infernal,

si noi ne iubeam prin mansarde.

Prin cerul ferestrei, oval,

norii curgeau in luna lui Marte."74

Alteori sufletele se intretaie in vazduh. Unul e beat de viata si gusta satisfactia muncii creatoare, saltand pe toate ,,schelele de aluminiu" ridicate spre inaltimi. Celalalt e trist, nu mai poate cobori din ,,curentii de sus" unde l-a zvarlit ciuperca de la Hirosima ( ,,Cantec pe o schema de aluminiu"). Astfel de lunecari si rotiri traduc transformarea unor sentimente in certitudini ale vietii, pentru ca definesc vibratii afective coplesitoare carora poetul li se supune integral. O anumita disponibilitate si nefixare a varstei se manifesta elocvent prin urmatorul vers:

,,Sufletul se rotea in jurul intamplarilor

uneori atingandu-le

Un ochi razand, un ochi plangand in capul

cerului

Erai tu, soare, si tu, pamantule.

Sufletul se rotea toata ziua, toata noaptea.

O amintire. O speranta.

Amintire si iar o speranta.

Oamenii, pomii, pietrele, iarba,

cu moartea stateau in balanta."75

(Sufletul de primavara)

Paul Georgescu scria despre poezia stanesciana (in biblioteca critica) cum ca exprima o integrare armonioasa in univers, realizata printr-un efort de supunere si ordonare a lucrurilor, iar acest efort si reusita lui produc bucurie. Raporturile dintre copil si univers se schimba, prin intelegerea obiectelor care, in copilarie, il dominau. Procesul intelegerii duce la integrarea armonioasa in univers. Corespondenta e exprimata sugestiv, bataia inimii face sa rasune discul orizontului, ,,parca lovit de un rasarit de luna". ( Cantec) Adolescenta nu e numai o varsta sau o treapta, ci o realizare in ea insasi, o implinire. Dragostea lui pentru obiecte nu e telurica iar obiectele desi au densitate, nu sunt opace, ci transparente si intr-un fel anume suave. Omul nu e supus obiectului, ci il domina. De aceea, munca e implinire, ascensiune, lege umana si cosmica a universului:,,Tu treceai pe sub platani,/parca dand la o parte cu mana/ fasiile stralucitoare pe care luna/ le strecura printre frunze, pana jos.// De-aceea te-am ajuns din urma,/ impodobind tacerea dintre noi/ cu vorbe intamplatoare,/ curios sa-ti zaresc arcul surasului."76 Adolescentul lui Nichita Stanescu e zburatorul cu aripi la glezne, trecand prin imagini infernale si paradisiace, e zburatorul devenit constructor si construind pentru el si pentru ai sai. Este vital pentru un constructor sa nu piarda legatura cu pamantul, cu oamenii, cu ideile lor.

2. Lirismul patriotic stanescian

O alta componenta lirica o intalnim in poemele inchinate patriei. Acestea se caracterizeaza prin innoirea adusa acestei specii de lirism, poate cea mai dificila, unde ,,exprimarea sentimentului patriotic poate cadea usor in declarativism"77, in pura versificare de cuvinte goale. Facand parte din sfera sublimului, respectivul sentiment nu admite decat cuvinte la superlativ, care acumulate la intamplare, distrug cel mai adesea emotia autentica.

In poezia ,,Tara" din volumul ,,Un pamant numit Romania" poetul a gasit o modalitate seducatoare de a imbina simplitatea rostirii cu profunzimea ideilor. Ideea de patrie nu este rupta de celelalte sentimente profund omenesti si nu se rupe nici de restul poeziei stanesciene, de preocuparile profunde ale poetului. Patria tine de acele resorturi ale sufletului omenesc care cu greu ar mai putea fi exprimate in cuvinte. Ea este un fel de ,,casa a sufletului, tezaur de valori spirituale"78 ce constituie chiar punctul de plecare al poeziei, al cuvantului inspirat. Strofele acestei poezii incearca sa expime acest ceva in cuvinte simple, prezenta fiind confesiunea directa la persoana intai:,,Ce am eu mai curat in mine?" dar si un dialog mental cu patria. Structura versului care incepe cu acest ce aminteste de oda de tinerete a lui Eminescu ,,Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie?" si se caracterizeaza prin aceeasi sinceritate si spontaneitate a elanului emotional. Fiecare dintre primele trei strofe incepe cu un vers de structura asemanatoare. Epitetele situate in centrul versurilor respective ,,curat", ,,ascuns", ,,sfant" definesc sfera semantica a sentimentului de patrie- puritatea, profunzimea, sacralitatea. In prima strofa, notiunii de ,,curat" ii corespund doua elemente: pentru poet, ,,somnul, strabatut de vise vechi"; pentru patrie ,,tu", ,,lemnul/ arbore cu verzi urechi".79 Somnul si visul sunt puse in paralel cu cresterea vegetala a arborelui. Comparatia realizata prin paralelism este subtila si moderna, exprimand in fond ,,identificarea poetului cu natura patriei"80. Arborele mereu verde apare si in elegiile eminesciene ,,Revedere", ,,Ce te legeni?".

Strofa pune in evidenta asemanarera elementului uman cu cel natural cu rima imperfecta ,,somnul/ lemnul", lasandu-le unice ,,curate" fiecare in felul sau.

A doua strofa porneste de la epitetul ,,ascuns":

,,Ce am eu mai ascuns in mine,

sangele miscand in gand,

ce ai tu mai curat in tine,

amirosul de pamant."81

Ascuns inseamna si enigmatic dar este greu de cuprins in cazul ambelor entitati- poet si patrie. Poetul ar fi ,,sangele miscand in gand" iar patria ,,amirosul de pamant". Pamantul, sangele devin simboluri definitorii, denumind elemente inalienabile: cum sangele nu poate fi instrainat omului, la fel pamantul tine organic de fiinta patriei. Nichita Stanescu prefera o forma lexicala veche si populara, pastrata in graiuri ,,amiros" care sugereaza suavul, imaterialul, imponderabilul senzatiei. In strofa a treia poetul defineste patria in mod spiritual, sacru ,,ce am eu mai sfant". Metafora ,,dulcele pamant al tau, de vis" nu se refera doar la notiunea de pamant, ci la imaginea intrezarita in viitor a patriei, iar ,,nume" se refera la limba nationala asezata in randul valorilor considerate sacre. Epitetul ,,dulce" care determina "pamant de vis" primeste valori afective superlative, ca si ,,dulce Romanie" a lui Eminescu. Ultimul vers contine sugestia de valori ale patriei, ca rodul ce exprima esenta pomului, precum se sugereaza intr-o zicala populara ,,pomul se cunoaste dupa roade". Dragostea poetului fata de limba sa materna o intalnim si intr-o afirmatie din poezia ,,Patria", care incepe cu versul ,,Limba romana este patria mea".

Strofa a treia exprima deci identificarea cu cuvantul -,,valoare etica si estetica suprema a patriei"82 Poetul vede in dragostea de patrie expresia adevarului suprem, definitia insasi a omului. Notiunea om-patrie, poet-patrie, devine inseparabila.

,,Imbratisarea" dintre poet si patrie are drept rezultanta metaforica in ultima strofa ,,ramura cu flori de mar/ si c-o pasare maiastra."83 Ramura de mar semnifica puritatea, frumosul, rodnicia. Pasarea maiastra, simbol de basm poate semnifica insasi cantarea poetului, poezia aleasa ce izvoraste din iubire de patrie.

Suita de poezii patriotice din lirica stanesciana completeaza lista cu poezia ,,Patria". Criticul St. Mincu

este de parere ca patria devine la poet insasi ,,unitatea originara dintre traire si expresie, dintre gand si cuvant, legatura de substrat care da omului posibilitatea de a exista atat la nivelul individualitatii, cat si la acela al universalitatii." 84 Poetul concepe o patrie ca dimensiune interioara. Simbolul patriei este echivalent unei matrici sacre a fiintei, un fel de cod genetic ce se traduce in legatura dintre generatii, organica si concreta, prin ,,pamant" si prin ,,trup":

,,Pamant atarnand inapoi cu mortii tai,

tu care-mi incepi direct din spinare,

pamant de carne, de mii de ori

sarata sub sei de sare"

(,,Un pamant numit Romania") 85

Patria este la Stanescu un mod de definire al eului, singurul mod de a spune cine esti. Exista in poezia

,,Patria" trairi interioare, emotii, amanunte biografice care contureaza umanul. Spatiul sufletesc se identifica in sentimentul soarelui:

,,Sentimentul soarelui rasarind

impreuna cu cea mai suava doina din fluier,

copacul sub care m-am sarutat mai intai,

bolta, ciorchinele cu o mie de boabe,

surasul barbatesc al tatalui meu,

primul meu fir de par alb,

si mersul gratios al adolescentei,

ale tale sunt Patrie

dintotdeauna." 86

Versurile, profund stanesciene, dau senzatia incipienta a unei nasteri solare, a unei iviri de lumina, nota caracteristica a ,,sensului iubirii" si a ,,viziunii sentimentelor". Sentimentul patriotic se confunda cu ascensiunea in varste, exprimata printr-un lant de metafore simple. Bolta si ciorchinele cu o mie de boabe semnifica valorile spirituale bogate, dobandite la varsta cunoasterii iar mersul gratios al adolescentei fiind pastrare in memorie a varstei afirmarii si a candorii. Finalul strofei ,,ale tale sunt Patrie dintotdeauna", repetat ca un refren solemn si in celelalte doua, exprima ideea de posesie, de aparteneta profunda si eterna a omului la spatiul consacrat prin nastere al Patriei.

A doua strofa a poeziei ,,Patria" enumera elemente materiale din orizontul peisajului in care se afla circumscris poetul, cum sunt:,,secera, ciocan, spicul de grau, sonde, brazi". O comparatie de efect este ,,spicul de grau la fel de frumos/ ca mustata ciobanului din Miorita", printr-o inversare de raporturi, unde elementul natural isi revela frumusetea numai asociat cu cel uman si artistic. In cea de-a treia strofa se pune intrebarea plina de responsabilitate:,,Cine sunt eu?" Patria se contempla pe sine, se ,,asculta" in fiinta poetului:

,,Cine sunt eu? Suna-ti campiile

Cine sunt eu? Mangaie-ti muntii

Cine sunt eu? Contempla-ti orasele

Cine sunt eu? Priveste-ti uzinele

Cine sunt eu? Adulmeca-ti ierburile

Cine sunt eu? Asculta-ti primaverile

Cine sunt eu? Priveste-te pe tine insati.

Al tau sunt Patrie

Dintotdeauna."87

Strofa are aspectul unui monolog in care la intrebarea repetata ,,Cine sunt eu?" se schiteaza raspunsuri metaforice exprimate in scurte propozitii cu verbe la imperativ:,,Suna-ti campiile"etc. Ideea de patrie se identifica cu aceea de creatie.

Aceasta parte a creatiei stanesciene se incadreaza in lirica patriotica si nu este mai putin valoroasa decat celelalte aspecte ale operei sale. Ea se impune atentiei in masura in care se arata legata de realitati mai vitale ale vietii noastre social-istorice, in masura in care se arata legata strans de sensurile intime, cele mai profunde ale creatiei poetului. In legatura cu acest aspect, este semnificativa nu numai prezenta continua a unor astfel de motive de la volumul de debut, ,,Sensul iubirii"(1960) pana la ,,Epica magna"(1978) si ,,Respirari"(1982), ci implicarea lor in substanta filozofica cea mai abstracta a lirismului stanescian. Este relevanta pe aceasta linie structura celor 11 elegii, unde toata dramatica si uluitoare aventura a cunoasterii de sine are ca sens ultim regasirea constiintei patriei. D-tru Balaet era de parere ca ,,in poezia sa patriotica Nichita Stanescu vine cu toate armele lirismului sau acut de modern, angajeaza personalitatea sa in toata dimensiunea ei si de aceea este unul dintre poetii nostri cei mai reprezentativi."88

3. Poetica si jocul stanescian

Poetica lui Nichita Stanescu nu reprezinta o intoarcere la formula discursiv-logica a clasicismului. Citandu-l pe Corin Braga, am spune ca poetul nu abandoneaza comportamentul liric in favoarea unui comportament teoretic, dimpotriva, el ,,pastreaza privirea subterana, sinestezica, specifica poetului modern, dar o extinde si asupra ratiunii."89 Prin aceasta, el realizeaza o integrare a vietii mentale prin creatie, atat in laturile ei obscure (cele selectate de modernism), cat si in cele luminoase (repudiate de modernism). Atitudinea aceasta recuperatoare ar putea fi cel mai bine cuprinsa sub numele de postmodernism. Desi nu tradeaza idealul modern al poeziei ,,tulburatorul nu stiu ce", poetica abstractionista a

,,Elegiilor" il depaseste intr-o formula mai larga, inovatoare si este perceputa drept ,,cea mai importanta aparitie in poezia ultimelor doua decenii, ca o adevarata mutatie a poeziei romanesti."90

In ,,Geneza poemului", Stanescu spune:,,poemul se lasa vazut cand devine vedere". 91 Aceasta poate fi ratiunea de a scrie poezie, caci vederea este dirijata intotdeauna de catre memorie, de la ceea ce se vede catre ceea ce am vrea sa vedem. Stanescu se apropie de el insusi experimentand, de gandirea sa aflata in text, cautand sa stabileasca o noua relatie intre gandire si expresie si sa creeze noi subiecte: de la sinceritate la indoiala, de la limpezime la neclaritate, de la vorbire la tacere. Stanescu nu se foloseste doar de un singur model si de aceea poemul va avea noi reflexe: ,,semantica unor sensuri multiple, sintagme efective, metafore intensive, o limba care nu se teme sa se transforme in arta."92

Componentele lirismului stanescian sunt mai numeroase si nu se gasesc decat rareori in stare pura. Ele se succed si se suprapun in cuprinsul aceluiasi poem. Aceasta ,,alchimie poetica se realizeaza intr-un regim de intensitate lirica maxima."93 Poetul se infatiseaza ravasit de actul creatiei, el provoaca mereu o emotie cititorului, dupa spusele lui Alex Stefanescu ,,rascoleste sufletul celor din jur si obtine din partea lor o exclusivitate"94 . Poezia stanesciana este moderna si prin cultivarea excesului, in materie de placere estetica. In creatia sa lirica sunt convocate toate mijloacele posibile de producere a emotiei. Putem lua ca exemplu poemul ,,Prabusirea unui vultur intr-un om"

,,M-a izbit vulturul, prabusindu-mi-se pe umar.

Clontul lui mi-a luat aerul din plamani,

treaz fiind inca, m-am trezit

cu launtrul meu plin de zburatoarele cerului.

Fereasca-ma, sa stea si cerul cu stele in mine.

prea putina mi-e viata, incat

dau liber vederii si razei ei

dau liber.

Atata va rog, scoateti-mi din plamani pe vultur.

Am sa-l duc in spinare sa-l ingrop in varf de

Munte

Atata doar va rog, scoateti-mi vulturul din

Plamani

Strein de moartea mea

e vulturul mort"95

Tonul poemului este al unei lamentatii, auzindu-se parca implorarea unui accidentat venit la spitalul de urgenta dar se asociaza cu o intamplare mitica care ne impresioneaza prin solemnitatea lor. Poetul combina emotia atat de omeneasca produsa de imaginea cuiva care sufera cu emotia unei epici magna -combina caldura cu frigul- pentru a impresiona cititorul. Se simt in acelasi timp ,,maretia unei situatii mitice si strangerea de inima provocata de chinul unui om din imediata noastra apropiere."96 Placerea eseistica este data de asociatiile de idei si abstractii.

Prin mobilizarea atator mijloace, poetul isi atinge scopul de a ne determina sa traim ceva nemaitrait. Spiritul ludic intra adeseori in sofisticatele si totusi firestile combinatii:

,,Noi nu vrem sa fim geniali,

noi vrem sa fim trimbulinzi,

asemenea generalilor mari,

schimband lumina ce-o aprinzi

in alta, in altul, in cu totul altcineva

asemenea generalilor mari

lungi, inalti, decorati, portocalii,

greoi, goi, ososi, suferinzi,

noi nu vrem sa fim geniali,

noi vrem sa fim trulimbuzi"97

Nichita Stanescu parodiaza relativitatea pe care o introduc copiii in compunerea versurilor, asociind cuvinte mai mult dupa cum suna decat dupa logica unui mesaj. Insa aceasta atmosfera de joc ii permite sa atinga si coarde grave ale lirismului. El trece de la usuratica afirmatie ,,schimband lumina ce-o aprinzi in alta" la o sugerare a misterului creatiei ,,in altul". Combinatia de versuri saltarete, cantate parca de niste copii care merg pe strada sarind intr-un picior, si aluzia la conditia de poet, la conditia de a trece prin viata ,,trimbulind", potenteaza ambele componente lirice, le valorifica intr-un mod original.

Un adevarat recital de instrumente poetice reunite sub o maiastra bagheta regizorala este poemul ,,Poetul ca si soldatul", una dintre marile creatii ale lui Nichita Stanescu. Enunturile au un caracter apodictic, ca versetele din Biblie:

,,Poetul, ca si soldatul,

Nu are viata personala.

Viata lui personala este praf

si pulbere."98

Peste aceasta intonatie solemna se suprapune insa imediat ,,zgomotul" existentei moderne:

,,El ridica in clestii circumvolutiunilor lui

sentimentele furnicii

si le apropie, le apropie de ochi,

pana cand le face una cu propriul sau ochi."99

Un nou sunet isi face loc in muzica poemului si anume, sunetul tandretii poetului, sub forma unui sfat plangaret dat celor din jur:

,,Feriti-va sa-i spuneti ceva poetului,

Mai ales feriti-va sa-i spuneti un lucru adevarat

Dar si mai si, feriti-va sa-i spuneti un lucru simtit

Imediat, el o sa spuna ca el l-a zis

si o sa-l spuna intr-asa fel,

incit si voi o sa ziceti ca, intr-adevar,

el l-a zis."100

(,,Poetul ca si soldatul")

Se poate vorbi, dupa cum afirma criticul Alex Stefanescu, de ,,un lux al mijloacelor poetice, care atinge nivelul sau maxim prin crearea unei impresii de simplitate"101

Lumea poeziilor lui Stanescu se transforma intr-un spatiu de joc, scena pe care poetul regizeaza el insusi si contempla apoi cu neascunsa incantare sau cu o mare neliniste. Intorcandu-ne la primele poeme ne dam seama ca lumea poetului e una in care el poate dispune de o maxima libertate de miscare si pe care nici n-o poate vedea decat ca ,,spectacol in permanenta reinnoire."102 Ochiul deschis in fata universului are candoarea si puritatea privirii copilaresti, retinand surpriza schimbarilor aparute in ordinea realului. Tema ororilor razboiului e transcrisa in registru ludic:

,,Era un joc rotund de avioane:

unele erau aurii, altele argintii "

,,Dupa aceea a pierit casa vecinului

si casa din colt

si casa de-alaturi

Si eu de mirare

Clatinam din cap:

Uite, nu mai e o casa"103

(,,Joc de avioane")

Distinctia dintre a fi jucat si a se juca este functionala, dupa cum ne arata criticul I. Pop, ,,fie ca se lasa fascinat de jocul metamorfozelor universului intrat in raza privirii, fie ca anticipeaza prin imaginatie o similara desfasurare de forme declansate in campul tensional al sentimentului:" 104

,,Marea se va preface in pasari stravezii,

cate le-ncap ochii deschisi spre ea,

si vor zbura falfiind cand ai sa vii

Vor ramane prapastiile si pesterile goale,

pestii vor plesni aerul prabusit cu cozile,

starnind margeanele domoale"105

( ,,Cantec de dragoste la marginea marii")

In ,,Varsta de aur a dragostei" erosul reactualizeaza timpurile adamice ale copilariei, cand existenta era toata joc iar relatia cu exteriorul nu intampina nici o dificultate. Lirismul celor mai bune poeme din aceasta perioada e marcat tocmai de o asemenea libertate a comunicarii cu lumea. Ion Pop este de parere ca vorbim de o ,,comunicare euforica, senina uimire in fata propriei puteri recastigate si bucurie a jocului."106

Fiinta poetica stanesciana este prea plina de fericire si trebuie sa-si afirme disponibilitatea imaginativa prin joc, ca o necesitate vitala. Poemele apartinand etapei anterioare elegiilor sunt ,,expresia unui lirism existential, ilustreaza ipostaza ludica, in sensul deschiderii discursului liric spre o anumita gratuitate." 107 Dematerializarea obiectelor, imponderabilul, transparenta, miscarea de dans si zbor, stilizarea gesticulatiei, toate acestea nu pot fi gandite la Nichita Stanescu in afara atitudinii ludice. Chiar poetul le inscrie in acest spatiu: el se vede jucandu-se, se infatiseaza ca un spectator al propriilor reverii prin care remodeleaza realul: ,,Parca intr-o zi un soare/ ce-l lovisem cu privirea/ isi turti rotundul aur/ si veni atat de-aproape/ ca-l racii cu rasuflarea/ cu privirea modelandu-l/ intr-o tanara femeie/ aromita, visatoare.// O, pe-un pat de nouri negri/ sta intinsa o femeie./ Trup de aur, sani de aur,/ sta intinsa o femeie./ Nourii plutesc pe-aproape/ si ea doarme impietrita/ si imping pe bolta norul/ cu bataia inimii."108 (,,Dansul")

In ,,Imbratisarea", membrii cuplului erotic desfasoara un joc dezlantuit al cuvintelor intr-un decor pur:,,Eu stateam la o margine a orei,/ tu-la cealalta,/ ca doua toarte de amfora./ Numai cuvintele zburau intre noi,/

inainte si inapoi"109

Enumerarea propozitiilor, locurilor comune, alunecarea spre limbajul familiar creeaza un aer spectacular ce schimba radical natura raportarii fata de mesaj. Jocul discursiv continua ametitor, alimentat de pura placere a combinarii cuvintelor si de repetarea lor:

,,Cuvintele, tristele/ Jumatate Timp, jumatate lucruri,/ atat de lucruri incat/ ne lamuresc timpul,/ atat de timp/ incat adumbresc lucrurile./Cuvintele -tristele,/ numai daca se lovesc de ceva,/ numai daca le apasa ceva/ exista./Si totusi cuvintele, tristele, inconjoara cateodata timpul"110

I. Pop scria despre acest aspect al poeziei ca ,,poetul forteaza sensurile si formele, disloca structurile logice si lingvistice, le recompune in constructii puternic deformate, aseaza pe acelasi plan notiunile cele mai abstracte cu obiectele care cad sub simturi, refuza ierarhiile stilistice dar stie sa dozeze savant efectele oricarui nivel al expresiei in constructii insolite"111 Daca ne referim la deschiderile ludice ale poeziei stanesciene, se pot diferentia trei perspective care uneori se incalca: jocul in lume, jocul lumii si jocul ca lume.

In jocul dintre unu si multiplu, dintre eu si altul, subiectul poetic apare uneori angajat intr-o stare de entuziasm al participarii si provocarii la metamorfoza, alteori retras intr-o contemplatie rece si distanta. Exista la Nichita Stanescu o tensiune spre sens, nazuinta de a incorpora in expresie cit mai mult din intelesurile banuite in discursul imperfect si incomplet. ,,Caracterul arbitrar al metamorfozelor universale si al propriului joc fantezist da sentimentul haosului"112, incat risul eliberator, candoarea angajarii in jocul lumii sunt insotite de plinsul, de tristetea deficitului de inventie, a limitelor imaginatiei creatoare:

,,Ah, rasu' plinsu'/ ma bufneste cand spun/ secundei vechi putrezind/ in secunda de-acum./ Ah, rasu' plansu' in ochiul lucrurilor reci/ si-n dintele muscator ca si sceptrul/ neinventatilor regi."113

In viziunea lui Stanescu lumea ca joc apare ca o dezlantuire de forte aproape incontrolabile, in continua desfasurare. Subiectul poetic se insereaza in acest univers al tuturor posibilitatilor ca parte integranta, ca un alt germene.Dar in acest univers apare si cuvantul:,,Firesti si simple,/ cuvintele rostite de noi/ naste-vor in alte coerente/ mai bune trupuri vorbitoare"114 -spune Sisif- dar rostirea se inscrie in lantul nesfarsit al ,,coerentelor" niciodata realizate in forma lor ideala. Pentru ca nu exista de fapt forma ideala, termen ultim la care faptura sa poata ajunge, ci numai dinamica inepuizabila a ,,jocului lumii", o miscare in flux, ,,legand de cuvantul nostru/ a doua coerenta/ si de cuvantul ei pe a treia/ si de cuvantul ei/ pe a patra, si"115 Astfel jocul lumii si jocul poeziei converg, poetul si cuvintele lui isi insusesc acelasi statut cu al tuturor lucrurilor lumii: o mobilitate extrema, o disponibilitate totala, o spontaneitate a trairii in clipa si intr-un spatiu deschis inscenarilor posibile ale actelor existentiale. Eul poetic stanescian trebuie sa treaca prin mai multe stari. Jocul pulsatoriu al lumii isi imprima ritmul in insasi substanta obiectului, in dinamica imaginarului. Solidar cu jocul lumii, jocul eului nu se poate sustrage ciudatului mecanism care-i interzice sa ramana in el insusi mai mult de o singura data. Eul e instabil si proteic ca intreg universul, cu care face corp comun. Privirea poetului constata neutru prezenta aparitiilor fapturii:,,Ce bunavointa e a gandi!/ cum fluturele in zigzag fluturand./ Ce blandete sa ti se para ca esti,/ ce dulceata mi se pare profesiunea de calau,/ aproape la fel cu dulceata de a fi moral./ Am vazut./ Am uitat."116 Acesta este un moment in care viata devine un spectacol care se desfasoara dupa legile sale: in perspectiva naturii, nu exista nici bun nici rau, doar aparitie si disparitie, nastere si moarte, ,,schimbare perpetua de roluri si masti."117 Intr-o alta deschidere, cea a purului joc al poemului, poetul e doar el cu limbajul si ,,cedeaza -la fel ca marii predecesori din lirica moderna- initiativa cuvintelor."118 Astfel limbajul castiga demnitatea realului, a unui univers suficient siesi. In literalitatea poemului se afirma o noua sansa a cuvantului de a dura. In acest sens, criticul literar Eugen Barbu, cel care scria prefata la volumul ,,In dulcele stil clasic", afirma:,, recitesc o carte pe care am comentat-o la aparitia ei, si observ ca poemele de aici nu s-au invechit, desi au trecut peste douazeci si trei de ani. Versurile lui Nichita continua sa fie inca proaspete si surprinzatoare din multe puncte de vedere."119 Miturile lirice traiesc in jocurile limbajului si in spectacolul unei confesiuni in care totul se amesteca si se armonizeaza. Stanescu stie sa-si seduca cititorul, ,,ii intinde ca paianjenul, o mie de fire, ii face o multime de semne si, pana la urma, n-ai ce face, te predai, il accepti cu nazdravaniile, cu vrei tu sa vreau sa fii fiind , cu prefacuta lui dulce scriere tarzie, nu numai cu ingerii lui aiuriti si cu obiectele lui zburatoare si transparente"120

Jocul verbal este o natura producatoare, el mimeaza procese ale genezei lumilor, cautate altadata in lumea data. Un astfel de caz este poezia ,,Foamea de cuvinte" din volumul ,,Oul si sfera", care dupa ce afirma ca:,,pana la urma in lucruri nu este / in miezul miezului decat un cuvant" 121, construind o relatie intre cuvinte si obiecte, se lanseaza cu o libertate deplina in purul joc al formelor si structurilor verbale: ,,Daca mi-e foame si mananc tauri,/ daca mi-e foame si mananc ghinda,/ daca mi-e aur si mananc auri,/ daca mi-e sticla si mananc oglinda,/ daca mi-e pamant si mananc grauri"122

Exista o orientare ludica a poeziei in volumul ,,In dulcele stil clasic", pretextele de joc inmultindu-se peste masura:,,N-ai sa vii si n-ai sa morti/ N-ai sa sapte intre sorti/ N-ai sa iarna, primavara,/ n-ai sa doamna, domnisoara".123 Tendinta catre abstractie a lui Nichita Stanescu se traduce adesea intr-o poezie direct ,,speculativa saturata si chiar suprasaturata de concepte."124 Dar tot aici se exprima si un gust contrar: pentru orizonturile copilariei. Criticul Dumitru Micu scria despre Nichita ca acesta ,,realizeaza, in zona experientelor lirice, starea de copilarie, atat prin faptul de a se juca, de a rasuci cuvinte, de a se exersa in dulcele stil al cutarui sau cutarui poet, cat si prin faptul de a se nazui la simplu, la elementar, adica la puritate." 125 Jocul stanescian raspunde unei caracterizari care evidentiaza specificul expresiei lirice.

CONCLUZII

,,Eu nu sunt altceva decat

o pata de sange

care vorbeste"

(,,Autoportret") 1

Datorita sentimentalismului ei, poezia lui Nichita Stanescu este inteleasa chiar si de cei care n-o inteleg. Dincolo de sensul propriu-zis al cuvintelor, exista un ton, o metasemantica, inteligibile oriunde, oricand si de oricine, ca muzica:

,,Poezia este ochiul care plange.

Ea este umarul care plange,

ochiul umarului care plange.

Ea este mana care plange,

ochiul mainii care plange.

Ea este talpa care plange,

ochiul calcaiului care plange."

(,,Poezia") 2

Ceva il va face pe cititorul acestor versuri sa-si dea seama ca poetul aude plansul lumii si-l capteaza in creatia sa. Jocurile de abstractii, aforismele, solemnitatile de epopee si toate enunturile aparent impersonale din poezia stanesciana au acest acompaniament sentimental. Acompaniamentul cunoaste fluctuatii de regim afectiv- de la deznadejde la bravada si de la refuz la implorare- dar de stins nu se stinge niciodata. Se simte un impuls launtric de sentimentalism in poeziile lui Nichita Stanescu, ceea ce reprezinta o demonstratie minunata a faptului ca sentimentalismul si modernitatea sunt intrutotul compatibile. Cand declara patetic ca iubeste, ca vrea sa fie iubit, ca-i este dor de cineva sau ca se simte singur, Stanescu nu pare deloc un poet desuet. Cele mai demodate metode de induiosare a cititorului, de la lamentatia melodramatica la alintul copilaresc, sunt introduse de el in poezie pe neasteptate si cu un aer firesc de tehnici poetice moderne.

Intimitatea reprezinta una din obsesiile lui Nichita Stanescu. Pentru exprimarea ei autorul a ajuns la performante greu de intrecut. Eugen Barbu scria in acest sens despre Nichita Stanescu ca ,,el este liricul cel mai deplin pe care l-am avut vreodata."3 Poetul ,,imbratiseaza cu coastele", isi simte ,,sufletul strabatut de trupul iubitei", ,,chipul iubitei" trebuie ,,razimat intre doua batai de inima ale lui", numai existenta iubitei ii dadea poetului sentimentul de fericire, numai existenta ei era o ,,minune", existenta poetului fiind doar o ,,intamplare".

,,Nichita Stanescu a inventat un limbaj poetic care este numai a lui si care, dupa experienta argheziana, este probabil descoperirea cea mai importanta in sfera liricii noastre. O limba ingereasca in care cuvintele se leaga intre ele dupa regulile unei gramatici inedite. Astfel a umplut cerul poeziei noastre cu pasari cu gatul lung, cai zburatori si indragostiti, care plutesc in apele vazduhului si de atunci cerul a ramas populat cu aceste stranii, frumoase fiinte lirice. Nichita Stanescu insusi era o fiinta lirica si el insusi zbura intr-un cer neasemuit de frumos al imaginatiei."4

CUPRINS

I.CAUTAND SENSUL IUBIRII

1. Lumina si eul modelator

2. Obiectele si undele sonore, vizuale

Note

II. SPATIUL SENTIMENTELOR

1. Cantecul iubirii

2. Lirismul patriotic stanescian

3. Poetica si jocul stanescian

Note

Concluzii

Bibliografie generala

BIBLIOGRAFIE GENERALA

I. Editii ale operei lui Nichita Stanescu

1. Ordinea cuvintelor, vol. I si II,

Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1985

2. Poezii, Editura Minerva,

Bucuresti, 1988

3. Ingerul cu o carte in maini,

Editura Masina de scris, Bucuresti, 2005

4. O viziune a sentimentelor, Editura

Pentru Literatura, Bucuresti, 1964,

5. Operele imperfecte,Editura Albatros,

Bucuresti, 1979

6. Epica Magna, Editura Junimea,

Iasi, 1978

7. Un pamant numit Romania, Editura

Militara, Bucuresti, 1969

8. Fiziologia poeziei, proza si versuri,

Editura Eminescu, Bucuresti, 1990

9. Leoaica tanara, iubirea, Editura

Intercontempress, Bucuresti, 1991

II. Referinte critice, din volumele:

1. Stefanescu, Alex, Introducere in opera lui Nichita   

Stanescu, Editura Minerva, Bucuresti, 1986

2. Pop, Ion, Nichita Stanescu-spatiul si mastile poeziei-

Editura Albatros, Bucuresti, 1980

3. Poezii de Nichita Stanescu, Texte comentate, Editie ingrijita de Stefania Mincu, Editura Albatros, 1987

4. Simion, Eugen, Fragmente Critice, vol.III, Mit, Mitizare, Mistificare, Fundatia Scrisul Romanesc, Bucuresti, 1999

5. Nichita Stanescu interpretat de, Editie ingrijita de Sanda Anghelescu, Editura Eminescu, Bucuresti, 1983

6. Simion, Eugen, Scriitori romani de azi, vol.I, Editura Cartea romaneasca, Bucuresti, 1978.

7. Braga, Corin, Nichita Stanescu-Orizontul imaginar-

Editura Imago, Sibiu, 1993

8. Manolescu, Nicolae, Literatura romana postbelica, vol.I, Poezia, Editura Aula, Brasov, 2000