Clasicism, romantism, baroc

Clasicism, romantism, baroc

George Calinescu

(fragmente)

"Clasicism-Romantism sunt doua tipuri ideale, inexistente practic in stare genuina, reperabile numai la analiza in retorta.

Individul clasic este utopia unui om perfect sanatos trupeste si sufleteste, "normal" (slujind drept norma altora), deci "canonic".

Individul romantic este utopia unui om complet "anormal" (intelege exceptional), dezechilibrat si bolnav, adica cu sensibilitatea si intelectul exacerbate la maxim, rezumand toate aspectele spirituale de la bruta la geniu. Expresiile trebuiesc luate intr-un sens cu totul literar, evitandu-se confuzia cu patologia medicala.

Din aceste propozitii putem acum deduce more geometrico toate aspectele eroului clasic si eroului romantic si vom vedea indata ca notele lor ideale sunt confirmate si istoric.

Din punct de vedere sanitar, eroul clasic e "sanatos" cu o sanatate insa de tipul gladiator care presupune o insuficienta a antenelor nervoase.

Romanticul, se stie, este maladiv, infirm, tuberculos, nebun, orb, lepros (citam suferintele "clasice" ale romanticului), atribuindu-i-se utopic o complexitate senzoriala si sufleteasca mai mare decat acesti bolnavi o au in realitate. Bolnav incearca a fi si autorul romantic (Lenau, Chopin, Eminescu, etc.), chip de a spune ca atunci cand se intampla a fi bolnav are sentimentul de a fi pe o culme.

Vorbind sexual, clasicul e un viril, calm, cugetat. Romanticul e feminin, impulsiv, sentimental, plangaret.

Trupeste, eroul clasic e "mai mare", fara expresie clara, adanca, de o oarecare asprime lapidara. Clasicismul a cultivat indeosebi arta statuara, unde se evita din motive tehnice ridiculul dimensiunilor reale. Eroul clasic este in acelasi timp un semizeu ori un rege cu ascendenta divina (Achille), incat iluzia de "mai mare" este canonica, inerenta formulei dignitatii umane, caracteristica clasicismului.

Eroul romantic e cocosat , orb, schiop etc. sau in fine niciodata "normal" frumos, ci de o frumusete stranie, de o delicatete maladiva. El este adesea pitic ori urias (piticii lui Velzquez, "femeia gigantica" a romanticilor germani si a lui Baudelaire). Facand o corelatie cu arhitectura, piticului ii corespunde in gustul romantic coloana romantica, iar uriasului coloana gigantica egiptio-asiro-babiloneana.

Sub raportul varstei, clasicul are o unica varsta incerta, de tanar perfect dezvoltat (varsta lui Achille). Romanticul e foarte tanar (13-14 ani femeia) sau foarte batran.

Trei sunt profesiile clasicului: rege, pastor, vanator sau, mai bine zis, una singura, de rege care pastoreste si vaneaza (razboiul e implicat).

Sunt clare acum motivele de ordin speculativ pentru care istoria confirma preferinta in romantism pentru profesiile urmatoare: proletar, calugar, student, militar, puscarias, marinar, nobil, doctor, savant, femeie usoara, bufon, calau, vrajitoare etc.

De altfel, sociologic vorbind, in lumea clasica exista o unica clasa sociala, aceea pastoral-regala, intr-un regim rational colectivist in sens antic platonic. In universal romantic se constata o violenta inegalitate sociala.

Sa trecem acum la temperatura sangelui. Este explicabila relativa impasibilitate si placiditate a clasicului, consecinta a temperaturii sale normale. Romanticul (utopic vorbind) e totdeauna un febricitant, un agitat, un delirant, un precipitat, un sicilian. Exista insa si o falsa rigiditate, dar romantica, provenita dintr-o temperatura scazuta sau dintr-o paloare (deci anemie) subita. Este "sange rece" britanic, dezesperanta "flegma" septentrionala ori "calmul spaniol" atat de speculat de romantici, acea liniste infioratoare, oarba, prevestitoare de crunte reactiuni. Clasicul e placid, romanticul poate fi hieratic.

Complexiunea intelectuala si sufleteasca a clasicului este elementara, intemeiata pe umanitati, pe o sensibilitate maioresciana prudenta, purificata prin logica. Romanticul e un "om de Renastere" genial, integral (intr-asta Renasterea nu e clasica si nu reprezinta o reluare exacta a mentalitatii antice). Se poate vorbi de o "insatiabilitate romantica", in raport cu cumpatarea clasica, horatiana. Campoamor, printr-un erou al sau, Honoriu, ravnea vointa lui Attila, stiinta lui Dante, simtirea lui Mahomet, bogatiile lui Cresus si puterea universala a lui Carol Quintul.

Revenind cu nuante, clasicul e un om ca toti oamenii (canonici, normativi, nu reali), romanticul e un monstru in toate: un monstru de frumusete sau de uratenie, de bunatate ori de rautate, ori de toate acestea amestecate. (O calugarita suava dintr-o romance de Ducele de Rivas are un anume rictus hidos.)

Clasicul este caracterizat sub unghiul sensibilitatii printr-o multumire placida, printr-o euforie cam primitiva.

Romanticul are "fiori". (Cand V. Hugo descopera un poet nou, constata un nou "fior".) Daca cineva acuza fiori, nu-i clasic.

Starea clasicului e somnolenta pastorala, "siesta" la umbra, sub regimul soarelui. Starea romanticului e visarea, cosmarul.

Tinuta clasicului e decenta, calma, zeieasca; a romanticului e vehementa. Romanticul e sau un grande de España arogant, sau un plebeu amar si pamfletar.

In adaptarea la existenta, clasicul arata bun-simt si este inteligibil in actele lui; romanticul este bizar, incomprehensibil.

Moralitatea clasicului e regeasca, impecabila, ridicata de dignitatea umana, pe o onoare moderata, fara subtilitati, fara pundonor. Recunosti eroul romantic prin disimulatia atroce, prin viclenie, cinism, vitejie nebuna, eroism donquijotesc ori lasitate, printr-un sentiment uneori grotesc al onoarei ("onoarea spaniola": ma refer bineinteles nu la Spania reala, ci la imaginea ei uneori falsa, literara).

Clasicul are o perceptie de sine stearsa, e obiectiv, mod de a spune ca nu se distinge de categoria lui ideala, romanticul are un sentiment de sine acut subiectiv, de unde orgoliul.

Dragostea clasicului e senzuala, epocala, de speta, a romanticului se distinge printr-o iubire excesiva, lasciva si "spirituala" sau prin ura bestiala.

Clasicul e social, sociabil, cauta "comertul", conversatia ("dialogul" e forma literara inalt clasica). Romanticul e singuratic, eremit, solilogic, sau factionar, rebel in fruntea miscarilor populare (Imparat si proletar).

Continuand discriminarile putem sa ne punem intrebarea de ce natiune este clasicul. Clasicul, raspundem, este de natiune clasica, sau daca vrem, e un grec canonic, conventional, ireal. Numele lui este invariabil, anational, Titir, Cloris, Filis. Romanticul apartine unei anume natii (alese printre proletarele sau geniile natiilor, dupa o lista mutabila si relativa). Indeosebi, pana acum, romanticul a fost spaniol, polon, dalmat, indian, egiptean, german, american, negru, evreu. Clasicul este intr-un cuvant abstract etniceste, fara patrie si rasa, romanticul e un rasial, urmand destinele unei ginti.

Politiceste, clasicul e un prudent ca Ulysse, un cap administrativ ca Licurg. Romanticul e un condottiere absurd si sublim (Alexandru cel Mare si Napoleon despre care Duque de Rivas spunea ca e "un monstru incomprehensibil, amestec miraculos de inger, demon si om"). Romanticul e "machiavelic". Machiavelismul asadar nu apartine "politicii clasice" (ne referim mereu la universul artistic).

Forma de stat a artei clasice este res-publica, in sens antic; aceea a romantismului statul national, imperial, ori cetatea cosmopolita eliadesca (loc comun, verificat in istoria literaturilor).

Clasicului ii lipseste preocuparea de existenta. Lucrul se explica prin conventia varstei de aur si a starii regale. Caracteristic romantismului este "calvarul" luptei pentru viata.

Am vorbit de indiferenta, de relativa insensibilitate a clasicului, am zice, de lipsa lui de caritate. (Anticii n-au cunoscut "caritatea" in sens crestin fata de impotent. Filosofia lor eugenica era simbolizata in Taiget). Romanticul are simpatie pentru oameni. si clasicul, si romanticul pot fi mizantropi. Mizantropia clasicului e pedagogica, o incercare de rectificare a umanitatii dupa canon; a romanticului e o mizantropie de descurajare. Suntem aci pe muchea de cutit ce desparte pe clasic de romantic. Cand ai impresia ca La Bruyère a devenit hogarthian si picteaza cu dezgust, ca face monstri, il treci printre facatorii de fiziologii romantice, ca pe Larra.

Clasicul face apoteoza omului, romanticul descrie martirul, drama omului.

Viata clasicului este inteligibila , geometrica; a romanticului e "fara sens" sau cu sens abscons.

De unde o concluzie. Viata clasicului (in termeni teoretici) are o durata normala, durata traiectoriei inteligibile. Romanticul moare tanar (prin sinucidere ori boala), viata infatisandu-i-se de la inceput ca o absurditate, ori traieste etern (Ahasverus, Adam al lui Espronceda) spre a avea ragaz sa dezlege enigma, sa se mantuie. Caci clasicul priveste universalul, romanticul accidentalul.

Experienta clasicului, livresca, cere un timp limitat de documentare: cunoasterea umanitatilor. Materia e putina si fundamentala, inchisa in carti clasice, ca ale chinezilor, al caror carturarism e o fata inerenta clasicismului. Prin universal se intelege in acelasi timp: fond de intelepciune; prin accidental: fapt nou, "stiinta". Asadar, experienta romanticului e infinita si incontentabila.

Clasicul, aratand interes pentru tipurile eterne, are despre lume o viziune caracterologica. Romanticul vine cu interes istoric. Romanticii toti sunt niste istorici, in vreme ce clasicii sunt moralisti.

Din interes pentru omul abstract, exemplar, clasicul cultiva portretul moral; din interes pentru omul concret, romanticul cultiva biografia.

Astfel vorbind, interesul dogmatic al clasicului pentru inteligibilul elementar duce la etica si politica, in vreme ce romanticul, in cautare infrigurata de sensuri noi, isi pune probleme, are idei, face metafizica.

In materie religioasa, clasicul e respectuos (fara ferventa) fata de zei, e catolic. Romanticul e sau ateu, sau mistic si inchizitorial. Extremele, cum vedem, sunt ale romanticului, iar mijlocul al clasicului. De asemeni, romanticul are sun suflet profund individual si in acelasi timp de gloata, in vreme ce clasicul aduce un suflet de om de "societate exemplara".

E un loc comun a spune ca esteticeste clasicul e un calofiloc, iar romanticul foarte adesea un cacofilic. Dar un se poate nega ca si romanticul viseaza frumusetea, insa frumusetea "stranie", insolita si exotica. Inca din epoca baroca romanticii incearca a modifica tipul canonic de om de marmura alba, prin amestec rasial cu omul de culoare (adevar curent in studiile despre romantism).

Dar venind vorba de eugenie, clasicul are preocupari de eugenie morala, mai ales, in timp ce romanticul are preocupari de justitie sociala, socotita aceasta ca un fel de frumusete a colectivului.

In termeni astronomici am zice: clasicul e un solar, romanticul e un selenar. Ora clasica este amiaza, ora romantica 12 noaptea. Este imposibil a astepta pe Ulysse infasurat in mantie la miezul noptii la umbra unui templu doric sicilian. E adevarat ca si romanticii au cantat soarele, dupa Ossian-Macpherson. Soarele clasic insa e personificat, cel romantic e mineral, aprins, dand o lumina sfasietoare, cruda, ca in poezia spaniola, ori stins, in viziunile eschatologice septentrionale.

Clima clasica (utopica) e a unei primaveri conventionale, meridionale; aceea romantica e caracterizata prin furtuni, ploaie, ceata, seceta, catastrofe (cutremure vulcanice) sau regim torid.

Clasicul cunoaste o unica geografie abstracta elenica. Romanticul aspira dupa exoticul septentrional ori subtropical. Entuziasmati de poezia scandinava, niste tineri preromantici visau sa mearga in.Tahiti. Edenul antedeluvian, falsa varsta de aur cu fericiri primitive inimaginabile un-i totuna cu calmul pastoral clasic.

Sub aspect temporal, clasicul traieste intr-un prezent etern, e un eleat; romanticul sta in perspectiva unui trecut indefinit, e un heraclitian.

Clasicul are o imagine ne varietur a vietii. Romanticul vede decrepitudinea, ruina, cadavrul (loc comun).

Clasicului ii lipseste sentimentul naturii (acum se poate intelege rostul teoretic al acestei constatari obstesti). In clasicism te izbeste arhitectonicul, decorul unic. In romantism varietatea faunei si florei. In romantism natura copleseste pe om si geologia e mai "naturala" decat in realitate unde industria umana contureaza mereu peisajul. De aceea antedeluvianismul e o utopie romantica. Dar si arhitectura uriasa, monstruoasa, crescand ca o vegetatie de piatra e romantica.

Clasicul e un civilizat la rudimente. Romanticul e un barbar, ori un grosolan, ori fin la modul asiatic.

Nuantand propozitii spuse, clasicul traieste in lumea "ideala" statica, mitologica; romanticul in universul propriu fantastic.

Clasicul sufera de incuriozitate (pentru document); romanticul de neliniste, vagabondaj si explorare.

Clasicul are o formula sufleteasca unica. Romanticul e subom ori supraom, inger sau demon.

Si ca sa facem o gluma semnificativa, de altfel documentata, din punct de vedere alimentar: clasicul bea lapte, apa de izvor, vin de Falern, ori mananca miere de Ibla si fructe. Romanticul consuma gin, opiu, ori bea apa din Lete, fiindca el are nevoie ori de excitante, ori de analgezice ca sa suporte sau sa uite infernal vietii.

Din premisele date, putem trage mai repede concluzii partiale, confirmabile istoriceste.

In campul tehnic, ca sa mergem mai departe, propozitiile capata o evidenta logica imediata.

Clasicul trateaza o unica sau unice teme, doar usor variate. Romanticul cauta ineditul.

Clasicul "imita" modelele. Romanticul "inventeaza".

Clasicul aplica "reguli", e un "preceptistic". Romanticul e un independent, revolutionar.

Clasicul noteaza categoriile existentei (anotimpuri, industrie alimentara, agricultura, cultura pomilor etc.), romanticul descrie insolitul, pitorescul.

Fireste, din aceasta pricina, clasicul e didactic, romanticul patetic si plan de "idei".

Clasicul e formalist, un propriu-zis plastic, mai ales in literatura, in intelesul ca tinde la conservarea "formelor" (genuri literare, teme). Romanticul pur fuge de constrangeri si rasuceste genuri, teme, metri.

Clasicul, prin fondul didactic, este alegoric, romanticul, prin fondul metafizic, e "simbolist". (Simbolismul insusi ca scoala e o varietate de romantism.)

Clasicul cultiva starile clare, logice; romanticul, starile de noapte, ilogice.

Clasicul promoveaza coherentul linistitor. Romanticul, incoherentul, chimericul, terificul, oniricul.

Clasicul se complace in jocuri de inteligenta, are esprit; romanticul face jocuri de imaginatie, metafore, witz-uri jeanpauliene.

Formal, clasicul e conventional pana a masura timpul cu "lustrii" si cu "olimpiadele". "clipele", "secolele", "eternitatile".

Clasicul e didactic, epic, tragic, anacreontic. Romanticul e liric, dramatic, speculativ. Formele preferate: romanta, legenda, drama.

Critica clasica aplica "regulile", examineaza in ce masura a fost imitat modelul. Critica romantica e in cautarea inefabilului personal, a biograficului (Boileau e clasic, Sainte-Beuve romantic).

Si am putea continua.

Dar inca o data, aceste tipuri sunt utopice. In realitate exista numai compromisuri, mixturi, la indivizi, momente istorice, popoare."