PSALM (Tare sunt singur, Doamne si piezis)

PSALM (Tare sunt singur, Doamne si piezis---)

Context literar. Poezia filosofica argheziana este poezia marilor intrebari ale insului aflat in fata unei imense singuratati a carui sens incearca sa il afle. Dialogul devine monolog pentru ca interogatiile sunt suspensii ale fiintei care nu reuseste sa ajunga la un liman sigur, care sa ii dea sentimentul impacarii cu sacrul, pe care il cauta si care i se refuza. Acest fapt imprima sufletului o permanenta neliniste, o framantare intre credinta si tagada.

Specificul speciei. Proiectia argheziana din Psalmi.este aceea din Vechiul Testament. Chipurile divinitatii insa iau o forma imperceptibila omului, simbol abstract sau forta terifianta, neant.

Scriitorul preia psalmul biblic ca formula poetica ce se personalizeaza laic si devine specie literara. Inclusa in volumul Cuvinte potrivite, poezia Psalm (Tare sunt singur, Doamne) cuprinde probleme existentiale insolubile si obsesive ale poetului.

Titlul trimite la formula religioasa ce este preluata si valorificata in camp literar, iar ce apare in paranteza desemneaza primul vers, ceea ce reprezinta o modalitate formala de diferentiere a psalmilor in cadrul volumului.

Drama existentiala este tema acestei poezii care ia forma unei confesiuni a revoltei unui eu pregnant, figurat prin frisoanele cautarii, impotriva unui ta a carui absenta nu poate fi inlaturata prin nici o cautare, cu nici o cerere.

Structura - compozitie. Metafora centrala - copacul -simbolizeaza fie poetul ascet care are o traiectorie singulara, aproape nelumeasca, izvorata din slujirea individuala a lui Dumnezeu, fie comunicarea intre cer si pamant, ca un veritabil axis mundi (axa lumii). Sintagma "Copacpribeag' semnifica poetul izolat, singur, razlet, dar si dezradacinat, hoinar, care isi cauta un taram pe care sa rodeasca si nu gaseste, un fel de "credinta oarba in ceva nedeterminat'. Se mizeaza aici pe o aparenta incompatibilitate intre copacul ce presupune stabilitate, inradacinare si pribegia ce implica nestatornicie, continua miscare. Alaturarea epitetului piezis, accentueaza tonalitatea grava a poemului care, inca din titlu, anunta un demers sobru, aflat sub semnul profunzimii. Efectul alaturarii termenilor tine mai ales de forta artistica argheziana.

Divinitatea este invocata sa se reveleze sub forma cantecului -trimitere panteista ("pasare ciripitoare'), ambiguitate semantica intre cantec si emitatorul ei. Poetul este legat de simtire, de o percepere emotionala, nu de una rationala, abstracta, el vrea sa perceapa fiziologic (in mine) existenta divinitatii, sa o simta pulsand in forul sau interior. Lipsit de toate acestea, el se simte "umbraf) de fum', autodefinire expresiva sugerand o figura fantomatica, lipsita de viata.

Imaginarul poetic vizeaza doua planuri: cel uman si cel vegetal, aflate in opozitie. Cel vegetal este sub incidenta sacrului si se bucura de eternitatea ce revine ciclic sub forma de rod perpetuu, fara nici o interventie ("pomii cu rod') si semnifica oamenii obisnuiti, netulburati de dileme existentiale, oamenii lipsiti de idealuri, care accepta viata asa cum vine; folosirea pluralului este o modalitate de distingere a acestora de eul liric desemnat prin singular. Ipostaza sa este aceea de om singuratic, inadaptat, care nu-si accepta conditia si, mistic si teluric, tinde catre o cunoastere din ce in ce mai aprofundata si prin mijloace cat mai variate. Imagini sintetizatoare - vizuale, auditive, olfactive - predomina in imaginea copacului si in imaginea

pomilor cu rod.

Intre eternitate si necunoscut, eul este privat chiar si de minimum de aroma, de aceea isi striga nemultumirea si nelinistea intr-un crescendo, incepand cu un fel de ritual al gesturilor de supunere, de reglare a relatiilor cu cerul, sesizand lipsa unei comunicari si culminand cu atitudinea de revolta: pana candl O serie de posibile revelatii sunt surprinse in strofa a patra sub semnul negatiei: "neclare roze si du/ceata' ce simbolizeaza viata in plenaritatea ei. "/noile omizi' isi pierd sensul parazitar trimitand mai degraba la placerea de a fi devorat. Este remarcabila forta concreta a imaginilor, modul in care poetul distileaza viata inalta ce-si pastreaza intreaga seva a amarului sau a otravirii.

Desi incearca sa isi gaseasca un punct de sprijin in ceea ce primise pana in acel moment, se ghiceste aceeasi insatisfactie si tulburare. Prin imaginea metaforica "Nalt candelabru' se sugereaza ca divinitatea isi poate dobandi un anume sens al existentei tocmai datorita fiintei umane. Stelele ce stau de straja intre eternitate (vecii) si necunoscut (ceata), cer si pamant, intre poet si divinitate sunt luminatori mult prea slabi pentru a facilita accesul in obscuritate; cadrul nocturn reprezinta bezna prin care orbecaie cel ce cauta sa cunoasca, este un semn al neputintei, "mediu impenetrabil, compact si indistinct'. Asteptarea tensionata in singuratate prevesteste revolta deschisa. Temporalitatea imprima nerabdarea si dorinta de instaurare a unei alte relatii intre om si divinitate, nevoia de concret. Frustrarea inadecvarii ia forma interogatiei-tanguire urmata de motivarea revoltei: ,,a fi-nflorit numai cu focuri sfinte', "a rodi metale doar', ,,patruns de grele porunci si-invataminte', "ma muncesc din radacini si sanger'. E vorba insa de cautare, nu de negare, chiar daca reprezentarea divinitatii este doar la nivel invocativ, accentul cazand pe conturarea sa in absenta. Dumnezeu este golul pe care poetul il simte, neputinta acestuia, imaginea nevazuta si care refuza sa apara.

Sfartecarea launtrica se cere exprimata chiar si unui interlocutor absent. Arghezi nu se sfieste sa arate umilinta celui care, neavand revelatia, cerseste semne de care sa se agate pentru a scapa de singuratatea apasatoare. Spre deosebire de Baudelaire, la Arghezi nu apare neaparat crestinismul in ruina, pentru ca tinta nu e deloc una desacralizanta, ci una de reinstaurare a semnelor sacrului; nu crestinismul s-a ruinat, ci poetul este cel care a pierdut sensul. Iar aceasta pierdere vine din contradictia intre perceperea dogmatica si cea de la nivelul experientei comunicarii concrete cu cerul.

Desi poezia contine o nota umila, umilinta argheziana nu e niciodata puternica, durabila, iar rugamintile poetului au un accent aproape imperativ. Ele marturisesc mai mult conditia duala a artistului care nu e un om obisnuit si, de aceea, drumul spre bucuriile simple ii este inaccesibil. Cu toate acestea in final, "pavata ta cea buna' sugereaza ca mai exista o speranta in inima revoltatului, chiar daca slaba. El ramane cu privirea indreptata spre cer, ca intr-o gradina Ghetsemani, chiar daca intuieste ca s-ar putea ca lucrurile sa ramana neschimbate.

in coerenta acceptiunilor Dumnezeirii, pe care criticul literar Eugen Simion le identifica in poezia filosofica a lui Arghezi, sesizam doua nuante: acceptiunea gnoseologica, divinitatea confundandu-se cu adevarul absolut ca tinta suprema a fiintei umane; acceptiunea religioasa, in sensul unui panteism de sorginte populara.

in privinta versificatiei, Arghezi foloseste in acest poem rima incrucisata, iar ritmul neregulat se imbina, in unele versuri, cu cel neregulat.

Analiza stilistica

Nivelul fonetic dubleaza sonor nivelul semantic, creand totodata si
muzicalitate. in acest sens putem remarca in poezie repetarea vocalei i
care secondeaza sonor starea de tensiune a vocii subiectului, aliteratiile
din cadrul sintagmelor ,,pomilor de rod bun', "cu gustul bun' ce se
refera la cei aflati in opozitie cu eul liric, efectul auditiv fiind si el
contrastant, suav, cald, linistitor.

in plan morfo-sintactic chiar din primul vers se remarca o inversiune sintactica, "Tare sunt singur', intentia fiind de a aduce in prim plan semantica sintetizata in marca superlativului adverbial "tare'. in continuare, cu rol important, apare vocativul "Doamne' care se va repeta si in finalul strofei a cincea si care desemneaza obiectul cautarii care nu se individualizeaza din negurile catre care poetul isi pastreaza privirea indreptata. Inflexiunile vocii emitatorului sunt marcate de exclamatia din primul vers al strofei intai (" Tare sunt singur, Doamne si piezis!') si de interogatia din strofa a cincea ("dar, Doamne, pana cand?'). Raportul sintactic predominant este cel de coordonare, fie copulativa, fie juxtapusa, acesta fiind procedeul prin care se egalizeaza forme sintactice, morfologice si se nuanteaza sensuri. Linia de pauza din strofa a cincea atrage atentia asupra atitudinii poetice in fata divinului si a interogatiei ce o secondeaza.

Verbele sunt la timpul prezent, modul indicativ si conjunctiv in primele cinci strofe: prezentul reda framantarea, starea de neliniste care se comunica si cititorului, iar conjunctivul exprima anxietatea asteptarii, cautarea unui raspuns la cererea formulata. in strofa a sasea, infinitivul perfect si prezent exprima oarecum ironia poetului in fata absentei unui raspuns, o referire la ceea ce ar putea fi resemnare. in strofa a saptea perfectul compus este folosit cand se vorbeste de un moment trecut al relatiei cu divinitatea, de o ruptura resimtita cu ani in urma, iar prezentul indicativ readuce in prim plan o ultima invocare. In final conjunctivul moduleaza o cerere pacifista care-l figureaza pe poet ca in asteptarea unui raspuns ce nu se stie daca va veni sau nu.

Lexico-semantic, avem de a face cu resemantizarea continua a cuvintelor, in functie de contextul in care apar. Termenii de baza ai psalmului sunt din campul semantic al naturii si din cel al umanului: .fruct amar', ,,frunzis tepos si aspru-n indarjire vie'. ,,pasare ciripitoare', " crampeie-n zbor si gingasie ', " cantece mici de vrabii si lastun', "umbra mea de fum', "prins adanc intre vecii si ceata', nectar, "aroma primei agurizi', "moile omizi', si desemneaza doua realitati aflate in opozitie: eul poetic, singular si ceilalti oameni care au o viata inscrisa in destinul comun al lumii.

In plan stilistic, monologul adresat este afirmat cu patosul infruntarii si confruntarii romantice, doar ca aici predomina nevoia de cunoastere, de explorare, si nu titanismul. Obstacolele nu sunt evitate, ci infruntate, eul poetiqjrtu este un resemnat. Perceptia umana, concreta a divinitatii, corporalizarea ideilor, acestea sunt elementele infrastructurii imagistice.

Receptare critica

"Plastica, poezia pare insa obscura, obscuritate provenita din abuzul imaginii conjugate si mai ales, de intrebuintarea elipsei de cugetare si de expresie, cheile de bolta ale tehnicei argheziene.

Atacand marile teme lirice (viata, Dumnezeu, iubirea, numai moartea e rar infruntata ca in De-a v-ati ascuns), poezia argheziana se integreaza asadar, in marea poezie lirica, aducand o estetica noua, o noua limba poetica.'

(Eugen Lovinescu, Istoria literaturii romane contemporane)

[Psalmii lui Arghezi sunt] "marturia unei stari agonice: a luptei interioare, in cautarea lui Dumnezeu, pe calea certitudinii materiale sau a revelatiei. Chiar cand domina sentimentul indoielii, nevoia credintei se afirma impetuoasa, ca o recunoastere indirecta a lui Dumnezeu../'.

(Serban Cioculescu, Introducere in poezia lui Arghezi) (V.R.)