D-l Goe. de I. L. Caragiale comentariu

D-l Goe.

de I. L. Caragiale

Schita (< a schita, it. schizzare "a desena ceva in mod schematic") este o opera literara epica in proza, de mici dimensiuni, a carui actiune se reduce la un singur episod, un instantaneu semnificativ din viata unui personaj sau a unui grup restrans de personaje.

Termenul schita a fost preluat din domeniul artelor plastice, unde insemna "creionarea fugitiva a unui motiv". In literatura defineste o naratiune sumara, echivalenta ca pondere epica unei scene dintr-un act dramatic, cum il explica dictionarul de termeni literari, 1976, p. 394.

Inspirata din realitate, schita a fost cultivata cu succes in literatura universala incepand din secolul al XIX-lea de scriitori ca M. Twain, N. Gogol, A. Cehov.

In literatura romana creatorul genului este I. L. Caragiale care publica in 1901 volumul "Momente" adunand in el schite raspandite anterior in publicistica vremii.

Aceasta specie a genului epic s-a raspandit pe masura ce s-a dezvoltat jurnalistica, adaptata spatiului restrans rezervat de ziare si reviste. Aceste restrictii au impus un anumit tip narativ al schitei, din care se desprind cateva trasaturi definitorii:

actiunea lineara, simpla, fara planuri paralele, orientata spre deznodamant;

subiectul surprinde o secventa revelatoare pentru caracterul unui personaj, pentru rolul pe care il au in destinul uman diversi factori (intamplarea, apartenenta sociala, moralitatea, etc.);

personajele, chiar creionate sumar, sunt de obicei tipice, reprezentand o anumita categorie umana (sociala, morala, profesionala);

situatiile in care apar personajele sunt banale, pentru a reliefa nota de autenticitate;

modurile de expunere folosite sunt naratiunea, dialogul, iar descrierea , insemnand pauza epica apare mai rar si e sumara;

stilul este concis, formularile sunt riguroase, fara verbalism.

Naratiunea "D-l Goe ." ilustreaza trasaturile specifice schitei in mod elocvent. Schitele lui Caragiale evoca viata societatii romanesti la inceputul secolului al XX-lea, prezentand medii si categorii sociale variate: familia, scoala, presa, politica, functionarimea, "societatea inalta" ("high life - ul").

Schite cu acest univers variat sunt: ,,Vizita .", ,,Bacalaureat", ,,Lantul slabiciunilor".

Schita "D-l Goe .", publicata in 1900, in ziarul "Universul", este expresia concentrarii mai multor teme specifice operei lui Caragiale: familia, educatia, vizita, provincialismul .

Se intalnesc aici nu numai chipuri din complexa tipologie umana "a moftangiilor" - copilul lenes, rasfatat, obraznic, "dama" cu pretentii aristocratice, in realitate inculta, cu limbaj si comportament de mahala -, ci si scene cu valoare simbolica pentru motivul, atat de drag scriitorului, al calatoriei ca peripetie individuala - pierderea palariei, blocarea lui Goe in compartimentul "unde nu intra decat o persoana", tragerea semnalului de alarma .

Titlul reprezinta numele personajului principal. Este format din doi termeni: "domnul" si "Goe", numele personajului. Numelui personajului "Goe", scriitorul i-a adaugat apelativul "d-l", apelativ reverentios prin care anticipeaza ridicolul, avand in vedere ca Goe nu este decat un copil certat cu invatatura (repetent) rasfatat si obraznic.

Prin asocierea celor doi termeni, "d-l", apelativ prin care sugereaza pretentiile eroului de a fi considerat barbat si Goe, nume fara rezonanta respectului, se simte ironia scriitorului - narator.

Subiectul

Schita ,,D-l Goe .', care abordeaza problema educatiei primite de copii in familiile instarite, infatiseaza un singur moment din viata personajului principal, calatoria cu trenul la Bucuresti, in compania celor trei doamne: mama - mare, mamita si tanti Mita. Sentimentele scriitorului - narator sunt exprimate indirect prin intermediul faptelor si al personajelor, caci schita este o opera lirica in care apar ca elemente constitutive actiunea, personajele si naratorul.

Actiunea schitei se desfasoara intr-un ritm alert provocand un interes ce nu slabeste pana la sfarsitul schitei. Din clipa in care apare Goe si pana la sosirea lui la Bucuresti, asistam la desfasurarea unui numar mare de momente intr-un interval relativ scurt.

Momentele subiectului

Expozitiunea

Actiunea se petrece pe peronul garii din urbea X, la 10 mai. Acest prim moment al subiectului este exploziv. Detaliile sunt sumare: e "foarte de dimineata", damele sunt "frumos gatite" iar Goe poarta "un frumos costum de marinar, palarie de paie, cu inscriptia pe panglica <<le Formidable>> si sub pamblica biletul de calatorie infipt de tanti Mita". Caragiale ne introduce brusc intr-o lume in care valorile etice si morale ale unei societati civilizate sunt inversate. Lenea si prostia sunt recompensate si admirate, obraznicia tine rolul bunului-simt, iar mahalagismul trece, in ochii personajelor, drept "educatie".

Goe e nerabdator si cere cu insistenta ca trenul sa vie mai repede. Pe peron are loc si o scurta discutie filologica, despre pronuntia cuvantului "marinar", prin care este evidentiata de la inceput obraznicia lui Goe, incultura "damelor" apostrofate de Goe ("Vezi ca sunteti proaste amandoua"). Caragiale este un adevarat maestru in a dezvalui gesturile, mentalitatile personajelor, intr-o viziune realista cu marcate scene satirice.

Intriga: sosirea trenului si urcarea in tren.

Desfasurarea actiunii are loc in tren. Desfasurarea unui numar mare de momente se petrece intr-un interval scurt. Ispravile eroului sunt numeroase si se petrec cu repeziciune: urcarea in tren, refuzul de a intra in cupeu, dorinta de a sta pe culoarul vagonului "cu barbatii"; un tanar "uratul" il atentioneaza sa nu scoata capul pe fereastra; Goe ii raspunde obraznic si se stramba la "uratul"; Goe scoate capul pe fereastra si pierderea palariei si a biletului, sosirea conductorului, cererea biletului; amenintarea cu amenda si coborarea din tren; eroul se loveste cu nasul de clanta usii de la cupeu; mam' mare ii da o noua bereta iar mamita "ciucalata"; noua iesire pe culoar; puisorul se blocheaza in toaleta; conductorul primeste banii pe bilet si-l elibereaza "pe captiv"; paza "puisorului" de catre mam' mare. Aceste momente neasteptat de numeroase pentru cadrul restrans al unei schite sunt gradate cu maiestrie si se inlantuiesc intocmai ca intr-o opera dramatica si ating punctul culminant: tragerea semnalului de alarma si oprirea trenului.

Urmeaza deznodamantul.

Personalul de serviciu n-a reusit sa afle cine a tras semnalul de alarma, desi ata rupta si manivela rasturnata erau "tocmai in vagonul de unde zburase mai adineaori palaria marinarului".

Dupa ce trenul porneste ajung la Bucuresti in scurt timp, cu o

mica intarziere. Cele trei doamne si Goe coboara din tren si pornesc cu trasura "la bulivar".

Desi actiunea este redusa ca intindere, individualizeaza suficient personajele. Caragiale foloseste in schita ca modalitate de expunere, alaturi de naratiune si descriere, dialogul, prin care pune in relief atitudinile, mentalitatea, psihologia personajelor.

In schita Caragiale foloseste dialogul ca o forma mascata de narare, de prezentare a evenimentelor cu mijloace specifice facand sa avanseze naratiunea.

Prin dialog autorul - narator imprima textului epic impresia de oralitate, atunci cand respecta trasaturile limbii vorbite.

Personajele schitei sunt Goe si insotitoarele sale: mam' mare, mamita si tanti Mita. Acestea sunt caracterizate ca eroi literari, tocmai prin anormalul comportamentului lor si sunt portretizate prin intermediul dialogului.

Discutia "filologica" privind corectitudinea pronuntarii cuvantului marinar (devenit "marinel", "marinal", "mariner"), deformarile neologismelor "ciucalata", "bulivar", formele regional arhaice ("n-am platitara", "n-am declaratara"), lantul de interogatii sau de exclamatii pe parcursul aceleiasi replici tradand intensa participare afectiva a vorbitorului ("Lasa-l incolo! ca prea e nu stiu cum! Auzi dumneata! palarie noua si biletul!") ca si frecventa cliseului lingvistic ("parol"! "puisorule") pun intr-o lumina cruda personajele schitei.

Eroii lui Caragiale supusi tensiunii momentului utilizeaza formulele de adresare in virtutea unui automatism verbal: (mam' mare i se adreseaza nepotului Goe cu "puisorul mamei" sau "Goe! maica!", iar fiicei sale: "ce faci, soro?").

Automatismul verbal, uneori intins si pe spatii mai largi ("- Sa moara mam' mare? - Sa moara! - Ad' sa-l pupe mam' mare ca trece!") apare dublat de automatismul gesturilor care-si pierd, in context semnificatia lor obisnuita: "Parca-i sade mai    bine cu beretul! zice mam' mare, scuipandu-l sa nu-l deoache, apoi il saruta dulce".

Farmecul schitei nu este dat numai de ineditul intamplarilor, nu numai de dialog devenit principala modalitate de portretizare, ci si de autenticitatea personajelor.

Figura centrala a schitei este d-l Goe, care apare ca o consecinta fireasca a felului in care familia intelege sa faca educatia copilului. Rezultatele acestei educatii, privite mereu sub latura ridicolului, provoaca atitudinea satirica din partea cititorului, iar insiruirea rapida a episoadelor, maiestria surprinderii ridicolului lor determina presiunea continua a unui haz nestapanit.

Din subtextul umorului se desprinde talcul adanc al unei realitati care da de gandit. Slabiciunea parintilor, ingaduinta impinsa pana la absurd fata de greselile copiilor, fata de obrazniciile lor, naivitatea cu care socotesc drept desteptaciune obraznicia neascultatoare, toleranta, - toate dezvaluie o dureroasa carenta sociala si descoperirea ei naste amaraciune, care se degaja din umorul lui Caragiale.

Personajul central al lui Caragiale este prezentat intr-un stil comic.

In schita comicul rezulta, mai intai, din contrastul dintre aparenta si esenta, dintre ceea ce vrea sa para familia lui Goe si ceea ce este ea in realitate. Exista in schita si un comic concret al situatiilor hazlii, al gesturilor si al limbajului personajelor.

La inceput, pe peron, in asteptarea trenului, Goe este "impacient", "incruntat", folosind "un ton de comanda". In tren isi pierde palaria "si incepe sa zbiere"; se loveste la nas "si incepe sa urle"; mam' mare "il scuipa sa nu-l deoche", apoi "il saruta dulce"; tanti Mita "il scuipa si dumneaei si-l saruta"; Goe se inchide "in compartimentul unde nu intra decat o persoana" si "zbiara . dinauntru"; apoi "zbiara . desperat", pentru ca in final mam' mare sa adoarma "in fundul cupeului cu puisorul in brate". Nu se stie cine a tras manivela.

Inscriindu-se in familia "moftangiilor" Goe este copilul lenes, rasfatat si obraznic. Lenea si prostia lui Goe sunt recompensate si admirate, obraznicia tine locul bunului - simt, iar mahalagismul trece, in ochii familiei, drept educatie.

Caragiale contureaza, subtil, un portret putin magulitor pentru Goe: "puisorul" aparent atat de elegant imbracat este, de fapt, ridicol, din moment ce acest costum de "marinel" era la moda . in vremea bunicii.

Lipsa de respect, de buna crestere si de bun - simt al eroului se observa nu numai in relatiile cu familia, ci si cu strainii. Cand tanarul binevoitor il sfatuieste sa nu scoata capul pe fereastra, Goe ii raspunde obraznic: "- Ce treaba ai tu uratule?".

Intregul comportament, urletele, tipetele, zbieretele, bataia din picioare sau cu pumnii, folosirea imperativului verbului a vrea, fac din Goe un mic tiran care anunta un escroc in devenire, care stie sa speculeze in mod abil sentimentele celor trei "dame" in folosul sau.

Pus in relatie cu eroul din "Vizita", Goe este tot un Ionel dar mai evoluat in privinta obrazniciei, a lenei si a incapacitatii intelectuale. In schimb va fi "Mitica" de maine, sau "un Ionescu", "un Georgescu", adica politicianul demagog, incapabil si necinstit care-si va petrece viata "in birja", "pe bulivarul" pe care il duce acum familia.

Daca la inceputul naratiunii scriitorul isi numeste "eroul" "tanarul Goe", "d-l Goe" sau "d. Goe" pe parcurs el devine ceea ce era de fapt: "mititelul", "Goe", "baiatul" si "puisorul", pe care mam' mare la coborarea din tren il scuipa "sa nu-l deoache, il intreaba daca-l mai doare nasul si-l saruta dulce".

Prin modalitatile folosite, mai ales cele ale dialogului, Caragiale face din schita "Dl Goe ." o capodopera a genului.

Concluzie

,,D-l Goe ." este o schita pentru ca respecta acest tip narativ cu trasaturi definitorii:

naratiune de mica intindere;

prezinta o singura intamplare din viata "d-lui Goe";

are expozitia redusa la minim: asteptarea acceleratului pe peronul garii din urbea X;

actiunea concentrata si orientata spre deznodamant;

firul epic inlantuie peripetiile lui Goe;

actiunea desi redusa ca intindere, individualizeaza suficient atat personajul principal (dl. Goe) cat si personajul colectiv (cele trei dame);

situatiile in care apar personajele sunt comice;

evidentierea momentului nu este deosebit de relevanta pentru aceasta schita, desi e posibila;

priceperea scriitorului de a imbina diferitele moduri de expunere pentru realizarea subiectului;

dialogul este de esenta dramatica (centrat pe vorbire),

prin dialog personajele comunica intre ele in mod direct, dar isi dezvaluie, totodata, trasaturi ale personalitatii, starea psihica de moment, natura relatiilor cu ceilalti, gradul de cultura, etc.;

prin dialog surprinde scene, clipuri, comportamente, atitudini si reactii cu valori simbolice;

schita ,,D-l Goe ." are un caracter etic si educativ, caci autorul ironizeaza si satirizeaza ca sa indrepte.