EROINA EGOISTA IN OPERA LUI GALSWORTHY SI A LUI THACKERAY

EROINA EGOISTA IN OPERA LUI GALSWORTHY SI A LUI THACKERAY

Pe tema eroinei egoiste in literatura engleza se pot scrie studii intregi. Un asemenea studiu ar incepe cel tarziu de la Criseyda lui Chaucer, iar daca am extinde termenul de literatura engleza si dincolo de Atlantic, studiul s-ar putea incheia cu Scarlett O'Hara, o eroina egoista completa in maniera americana.

Printre victorieni, trei din eroinele lui Dickens intra in aceasta categorie; Thackeray o are pe Rebecca Sharp, Blanche Amory si Beatrix Esmond; Trollope ne prezinta mai multe tinere fete care se casatoresc mai degraba pentru o pozitie sociala decat din dragoste, si care traiesc regretand alegerea facuta. In ceea ce o priveste pe George Eliott, egoismul este chiar tema cu cea mai mare influenta in opera sa de fictiune. Maggie Tulliver este de departe cea mai egoista, pe cand Gwendolin Harleth este, intr-o prima faza, cea mai respingatoare.

I

Beatrix Esmond a fost de multe ori considerata ca fiind unul din personajele cele mai elaborat portretizate in literatura engleza. Ea nu este analizata in asemenea detaliu precum clarissa Harlowe, e drept, dar Clarissa ne este prezentata doar pentru o perioada scurta din viata ei; Thackeray nu a desavarsit caracterizarea lui Beatrix pana la reintroducerea ei ca femeie batrana, sub numele de baronesa Bernstein, in Virginienii, modul in care liniile esentiale ale caracterului sau sunt transmise de la o carte la alta fiind o realizare remarcabila.

Probabil nici o alta eroina a literaturii engleze nu-si face intrarea mai magnific decat Beatrix, ce coboara scarile vilei Walcote, "cu o lumanare in mana.lumina cazand pe panglica stacojie pe care o purta, si pe cel mai stralucitor de alb gat din lume".

"Era de o frumusete bruna, adica ochii, parul, genele si sprancenele erau de o nuanta intunecata: parul sau curgand in ondulatii bogate, si unduindu-se pe umeri; dar chipul sau era de un alb stralucitor ca zapada in bataia soarelui; cu exceptia obrajilor, care erau de un rosu deschis, si a buzelor, care erau de un purpuriu mai profund. Gura si barbia ei, se spune, sunt prea mari si prea pline, si ar fi mai degraba potrivite pentru o zeita de marmura decat pentru o femeie ai carei ochi sunt de foc, a carei privire e dragoste, a carei voce e cel mai dulce cantec, a carei forma e perfecta simetrie, sanatate, determinare, activitate, al carei pricior plantat singur pe pamant sta ferm si flexibil, si a carei miscare, fie rapida, fie domoala, e intotdeauna gratie perfecta - agila ca o nimfa, impunatoare ca o regina - acum blanda, acum imperioasa, acum sarcastica - nu e nici o fina miscare a ei care sa nu fie frumoasa. Pe masura ce se gandeste la ea, cel ce scrie se simte tanar din nou, si o simte ca pe un exemplu".

Dar Beatrix nu e menita sa aduca fericirea nici iubitului sau, nici sie insusi. Esmond ii cunoaste defectele la fel de bine cum le cunoastem si noi.

"Ea era imperioasa si frivola, schimbatoare, falsa, nu avea deloc respect in caracterul ei; ea era in toate, chiar si in frumusete, opusul mamei sale, care era cea mai devotata si mai putin egoista dintre femei".

Dar aceste defecte nu sunt relevante pentru Esmond. Din primul moment in care o vede, se indragosteste de ea, chiar daca realizeaza ca exista femei mai bune.

Toata lumea este constienta de defectele fetei, chiar si mama sa: " Omul care se va casatori cu ea nu va fi fericit decat daca e o personalitate importanta, care sa ii ofere o pozitie in societate. Daca ar fi sa o ceara un duce, pentru el ea ar parasi un conte caruia i-a facut promisiuni.. Nu stiu cum poate biata mea fata sa fie asa de interesata de partea materiala a vietii."

Ce este si mai insemnat e ca Beatrix nu cunoaste iluzii; dincolo de ea si deasupra ei se intinde un nivel al fiintei la care ea e constienta ca nu are acces. Caracterizarea ei e imens mai subtila decat cea a lui Becky Sharp. Intr-un anumit sens nimeni nu e mai ager la minte decat Becky. Dar ea e plafonata. Ea este multumita de sine asa cum este. Niciodata, nici macar pe plan imaginativ, ea nu iese din sine insusi pentru a privi inapoi si pentru a concepe o judecata dreapta. In timp ce Beatrix:

"Stai, Harry! Continua ea, pe un ton ce continea mai multa melancolie decat era obisnuita sa arate. Asculta o ultima vorba. Te iubesc. Te admir - cne nu ar face-o, odata ce a cunoscut o iubire asa cum ai avut tu pentru noi toti? Dar cred ca nu am inima; cel putin nu am vazut niciodata barbatul care sa poata sa o atinga; si daca l-as fi gasit, l-as fi urmat imbracata in carpe de-ar fi fost soldat, sau pe mare, ca unul din acei pirati despre care ne citeai cand eram copii.as face totul pentru un astfel de barbat, as indura orice pentru el. Dar nu l-am gasit niciodata. Ai fost intotdeauna prea servil pentru a-mi putea cuceri inima; nici macar lordul Duke nu i-ar fi putut comanda. Nu as fi fost fericita daca m-as fi casatorit cu el. Nu sunt buna, Harry; mama mea e blanda si buna ca un inger. Ma intreb cum de a putut avea un astfe de copil. Ea e slaba, dar mai degraba ar muri decat sa faca o greseala. Eu sunt mai puternica decat ea, dar eu as face-o din sfidare. Ah! Sunt satula si scarbita de lume! Nu astept decat un singur lucru, iar cand acesta se va fi intamplat, vio adopta religia lui Frank si a bietei tale mame, si voi intra la o manastire, sa sfarsesc ca ea. Voi purta diamantele atunci? Se spune ca maicutele isi poarta cele mai frumoase podoabe in ziua in care primesc valul. O sa le pun deoparte, cum imi ceri tu sa fac. Ramas bun, varul meu! Mama se plimba prin camera alaturata, straduindu-se sa-si dea seama ce vorbim. E geloasa; toate femeile sunt geloase. Uneori, cred ca e singura calitate feminina pe care o avem."

Comparand ceea ce spune Beatrix despre mama ei cu ceea ce spune aceasta din urma despre ea, cititorul nu simte ca avantajul este in totalitate de partea doamnei Castelwood. Desi este mai putin exasperanta decat Laura Belle din Pendennis, Lady Castlewood are totusi multe din caracteristicile neatarctive ale "femeii bune" ale lui Thackeray. Exista numeroase contradictii in geniul oscilant a lui Thackeray, dar nici una nu este mai izbitoare decat diferenta dintre comentariile elogioase despre aceste personaje si maniera rautacioasa in care le permite sa se comporte. Explicatia e, probabil, ca niciodata nu si-a putut impaca mintea si inima, niciodata nu a putut impaca artistul cu barbatul cavaler. Cand vorbeste despre personajele sale feminine, o face ca un gentleman victorian; dar cand le descrie actiunile sau cand le relateaza vorbele, demonul sau il conduce spre a spune adevarul.

Cu siguranta Lady Castlewood nu a fost o mama inteleapta si intelegatoare pentru Beatrix, si cu siguranta slabiciunile fetei au fost accentuate de circumstantele vietii. Ea se logodeste mai intai cu lordul Ashburnham, dar logodna este rupta; apoi ea se logodeste cu ducele de Hamilton. In timpul preparativelor pentru nunta, Hamilton si lordul Mohun se lupta in duel, si aceeasi sabie care l-a ucis pe tatal fetei ia si viata logodnicului sau. Punctul culminant este cand Esmond si partenerii sai de conspiratie il aduc pe Pretendentul la tron in timpul ultimelor zile de domnie ale reginei Ana. Planul lor de a-i obtine recunoasterea ca mostenitor al tronului pare sa aiba sorti de izbanda; dar Beatrix nu se poate abtine sa nu puna propriile interese mai presus de cele ale intregii Anglii, si cand momentu psihologic soseste, printul nu mai este de gasit. Acest moment marcheaza ruptura dintre Beatrix si vechea ei viata, si il vindeca pe Esmond de lunga boala ce a fost iubirea lui pentru Beatrix.

Mai tarziu, in Virginienii, o intalnim din nou, sub figura baroanei Bernstein:

" Contesa aduna inspre ea toate felurile bune de mancare, din care se servi liber: ospatarul numaidecat vazu paharul ei gol ca il si umplu din nou cu sampanie; tinerii si mama lor intretineau conversatia, nu atat prin vorba ci prin ascultarea prietenilor lor. Ea era foarte joviala si glumeata. Parea ca ii cunoaste pe toti oamenii din Europa, iar despre acestia stia cele mai rautacioase povestiri. Contesa de Castlewood, de obicei o femeie foarte retinuta si stricta, o maniaca a bunei cuviinte, zambea la cele mai urrate dintre aceste anecdote; fetele se priveau si radeau la semnul mamei; baietii chicoteau si hohoteau cu nespusa placere la vederea confuziei surorilor lor. S-au servit de asemenea din vinul pe care ospatarul l-a impartit; nici ei si nici oaspetele lor nu dispretuiau bolul de punci care fu asezat pe masa dupa cina. Multe nopti la rand, spunea baronesa, bause ea la acea masa alaturi de tatal ei."

Unde altundeva in literatura engleza a tratat un scriitor eroina sa intr-un mod mai crud? E drept ca atunci cand Beatrix zace in delir pe patul ei de moarte, aflam ca ea nu a fost atat de rea cat am crezut. Ea a fugit cu Pretendentul nu in calitate de amanta a acestuia, ci ca logodnica a lui, iar el a inselat-o. Viata ei din acel moment nu a fost nici pe departe fara pata, iar acum ea ajuns la o varsta lipsita de farmec. Totusi ea nu este caricaturizata. Atat ea insasi cat si cititorul isi aminteste de ceea ce ea a fost.

E posibil ca didacticismul victorian sa-l fi influentat pe Thackeray aici. Iata ceea ce ajung femeile ca Beatrix daca slabiciunilor lor le este dat fraul liber. Dar aceasta este doar o consideratie minora, aci in chestiuni esentiale ale caracterizarii instinctul lui Thackeray si arta lui sunt incoruptibile.

Tragedia de prima clasa are intr-adevar putina legatura cu spiritul didactic, si totusi exista ceva tragic in povestea lui Beatrix. Esmond a ajuns mai aproape de inima ei decat oricare alt barbat; daca ar fi fost mai abil si mai putin umil ar fi castigat-o. Dar nu a fost sa fie.

Intalnirea cu o asemenea femeie, chiar si in fictiune, largeste intelegerea asupra vietii.

II

Fleur Forsyte isi face intrarea nu cu mai putin sunet de trompeta. Ea este o fata de dupa razboi: fustele sale sunt scurte, parul ii e pestrit, si are mai tot timpul o tigara in gura. Comparata cu Beatrix, Fleur este informala. Beatrix are caracteristicile unei eroine romantice dintr- o drama sau o opera elizabetana. Cand isi ia bun-ramas de la Esmond, ea parca fredoneaza o arie. In schimb, rolul lui Fleur nu contine nici o arie, deoarece ea provine dintr-o clasa cunoscuta pentru inexpresivitate.

Beatrix este corecta judecandu-se incapabila de a iubi, si aceasta este o diferenta intre ea si Fleur. Aceasta din urma isi gaseste iubirea devreme, dar din nefericire o gaseste in circumstante ce nu-I permit sa o aiba.

Fiica a lui Soames cu a doua sa sotie, Anette, ea il iubeste pe Jon, fiul sotiei divortate a lui Soames, si al varului lui Soames. Cand acest fapt este revelat, Fleur doreste sa mearga mai departe, dar mai putin curajosul Jon da inapoi. Julieta nu se sinucide cu pumnalul lui Romeo - zilele vechilor pasiuni eroice sunt demult trecute; in schimb, ea se casatoreste cu Michael Mont, care este mult prea bun pentru ea. Dar se poate sa sangerezi pe dinauntru si fara ajutorul unui pumnal.

Nici casnicia sa cu Michael, si nici flirtul cu Wilfrid Desert nu pot sa o acuze de inconstanta. Se poate spune ca ii lipseste taria principiilor morale. Parerea sa despre Irene este ca a facut prea multa zarva refuzandu-i-se lui Soames penrtu simplul fapt ca nu sunt suflete-pereche. Cat despre ea, se ofera liber lui Michael - bunul Michael, ce sens are sa-l faca sa sufere? - chiara daca sufletul ei il striga pe Jon.

Niciodata nu isi revine cu adevarat din fixatia tinerei sale iubiri pentru Jon; constanta il ucide in final pe tatal sau si aproape ca o ucide si pe ea. Ca orice iubire e distruge vietile oamenilor, iubirea ei este posesiva si in ea gasim multa pasiune directionata spre auto-gratificare. ("Ea este cel ce ia, ii spune Irene lui Jon, iar tu esti cel ce da"). Aceasta nu inseamna ca Fleur nu ar fi fost o sotie buna pentru Jon.

Nu este nimic rau in Fleur. Ea se casatoreste cu un barbat pe care nu il iubeste, si dand la o parte singurul ei mare pacat, se poate spune ca l-a facut fericit. Dar ar fi facut mult mai mult pentru Jon. Dar odata ce acesta ii este refuzat, iubirea ei pentru el se amesteca cu iubire de sine, si e nevoie de o minte mai inteleapta decat a ei ca sa spuna unde se sfarseste una si unde incepe cealalta. Ea s-a nascut sub o stea fericita, iar Jon este primul lucru care ii este refuzat. Este ironic de constatat ca el a fost si singurul "lucru" pe care ea l-a dorit vreodata cu adevarat.

Urmeaza scena adulterului din padure, unde ea il forteaza literal pe barbatul altei femei, dar este izgonita. "Drumul excesului conduce la palatul intelepciunii". Exista moduri mai bune de a solutiona astfel de probleme dar biata Fleur, care a avut nenorocul de a fi crescuta fara religie, nu le cunoaste.

Simpatia cititorului fata de Fleur, in ciuda tuturor greselilor ei, este un tribut maiestriei cu care Galsworthy a portretizat-o. O vedem implicata intr-o gama mai variata de activitati decat o vedem pe Beatrix. Parcurgand Forsyte Saga si Comedia moderna suferim alaturi de ea din cauza iubirii neimplinite pentru Jon, suntem langa ea in agoniile maternitatii, gustam lacrimile amare ale regretului cand Soames este ucis.

Celor care au urmarit etapele succesive ale povestii ei, Fleur le pare o persoana reala de la care asteapta mereu vesti; si cel putin un cititor, reinnoindu-si cunostinta cu ea, a incercat sa-si imagineze ce ar face ea in ziua de azi.

Fleur pare mai tanara probabil din cauza ca ea da libertate pasiunii, ceea ce ne face sa ne apropiem de ea. Dar calitatea ce ne face sa o indragim cel mai mult este copilaria pe care o poarta sub suprafata ei sofisticata, ceea ce o face foarte diferita de Beatrix. Aceasta copilarie iese la iveala in fiecare criza prin care Fleur trece. O vedem cand Desert pleaca:

"Fleur spuse, fara a se misca:

- Vreau sa fiu consolata.

Ah! Stia exact ce sa spuns si cum sa spuna! Si mergand in genunchi, Michael incepu sa o aline."

O vedem cand Kit se naste in furtuna, dar mai ales la moartea lui Soames:

"Da, tati, voi fi cuminte".

Cuvintele sunt copilaroase, nespus de banale, da pentru ea sunt cuvintele potrivite.

Fleur a invatat mai tanara decat tatal sau amarul adevar impotriva caruia amandoi, ca toti egoistii, s-au luptat cu atata disperare, si anume: "conditia unei cuceriri este sacrificiul". Soames capata intelepciune iubind-o pe ea, singura iubire ne-egoista pe care o cunoaste, si nu ii poate transmite aceasta cunoastere decat murind pentru ea.

Reaparitiile lui Fleur in ultima trilogie a lui Galsworthy, Sfarsitul capitolului, nu sunt pe de-a-ntregul satisfacatoare. Dar Galsworthy nu ne lasa nici o indoaiala in privinta respectarii promisiunii pe care Fleur a facut-o tatalui sau. Printre ultimele cuvinte pe car ele spune in One More River fac ca aceasta idee sa nu poata fi ignorata.

"Bineinteles ca stiu prin ce ai trecut, dar trecutul isi ingroapa mortii. Asa este, caci am trecut si eu prin asta. Doar prezentul si viitorul conteaza; noi suntem prezentul, iar copiii nostri sunt viitorul".

Doar sufletul ei stie cat a ostat-o sa invete aceasta. Intr-un fel, Fleur din Sfarsitul capitolului este mult mai putin atractiva decat fata incapatanata de dinainte. Ceva viu, ceva dem de a fi iubit a murit in ea; este prea controlata acum, dar nu este de mirare. Pentru ajunge sa se controleze, o femeie trebuie sa fie sfanta ori trebuie sa ucida o parte din ea insasi.

Comparatia dintre Fleur si Beatrix este bazata pe contraste. Ultimii ani ai celei din urma sunt o degradare luminata doar de vitalitatea ei; in schimb, Fleur este salvata "ca prin foc".

Bibliografie

College English, Vol. 4, No. 5. (Feb., 1943), pp. 293-298., National Council of Teachers of English, https://links.jstor.org/sici?sici=0010-0994%28194302%294%3A5%3C293%3ATSHTAG%3E2.0.CO%3B2-5

Galsworthy, John, The Forsyte Saga, Wordsworth Classics, 1994

Gasworthy, John, A modern Comedy, https://ebooks.adelaide.edu.au/g/galsworthy/john/

Thackeray, W.M., The History of Henry Esmond, https://www.gutenberg.org/etext/2511